agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3291 .



Jurnalul unui sinucigas (fragment 2)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ilustratia ]

2011-06-25  | [This text should be read in romana]    | 



Următorii doi ani i-am petrecut în încremenire și așteptare. Așteptam ce? Nu știam răspunsul, dar era cert că în mine se petrecuse o schimbare. Nu mai aveam încredere în nimeni, preferam să fiu singur, schimbând des orașele în care lucram, tocmai pentru a nu-mi face nicăieri prieteni. Voiam să rămân la Cislău, dar mama sărise cu gura pe mine, nemulțumită. La ce să vin acasă? În iarna aia, era în ianuarie 1989, tata murise, iar mama hotărâse că vrea să trăiască singură, fără să-i vină nici un copil pe cap. Ne considera încă imaturi, deși eu, care eram cel mai mic, aveam să împlinesc anul acela treizeci de ani.
În aceste pagini am povestit foarte puține lucruri despre tatăl meu, nu pentru că nu aș fi avut ce povesti, ci pentru că nu a fost timp să pomenesc despre faptele lui și influența lor asupra mea.
Tata era un om iute, dacă se oprea undeva, într-un loc, stătea ca pe ace, fremătând ca un mânz gata oricând să o ia la goană peste dealurile din jur. Odată, trebuia să-l aștepte la sediul CAP-ului pe nu știu care ștab de la comitetul județean de partid. A așteptat o oră, a așteptat două... Apoi, s-a întors spre președintele de atunci al CAP-ului: “Eu trebuie să plec, mă așteaptă oamenii pe câmp”. “Bă, tu ești nebun? Stai să vină tovarășul...” “Dă-l în mă-sa! Asta vine și pleacă, iar eu rămân cu oamenii” a zis tata și a plecat. Nu s-ar fi putut spune că fusese un act de curaj, și nu fiindcă tata nu ar fi fost capabil de un asemenea act, ci pentru că... Stăruia în înfățișarea lui ceva care te făcea să te gândești fără să vrei la ceva urgent. În cât timp poți să faci cutare lucru? Iar lucrul ăla se vedea pe urmă că fusese făcut în grabă, nu de mântuială, în grabă, pentru că tata mai punea pe cineva să-l mai finiseze pe ici pe colo ... Toată lumea credea că avea ceva cheag, că doar lucra și era omul ștabilor de la CAP, iar de la CAP cine nu fură?, nimeni însă nu bănuia că el ne spunea nouă, copiilor săi, că cel mai bine ar fi să învățăm o meserie, oricare, deoarece el nu are bani să ne țină la liceu ...” Aș fi vrut să vă pot da la liceu, zicea el grav, dar nu pot. Și, apoi, țara asta nu are nevoie de oameni deștepți”. Târziu, când la rândul meu am devenit un fel de zilier al epocii de aur, ca și tata, am înțeles vorbele sale, spuse mai mult în șoaptă, ca pentru sine.
Tata nu a avut niciodată instinctul primejdiei. Poate că în graba cu care trecea el prin viață nu avea timp și pentru asta, poate că sentimentul care îl stăpânea totdeauna, acela că el nu greșește, sau mai bine zis că el se ferește să greșească, îi atenua acest instinct, cine știe... La el, rațiunea funcționa fără greș: asta e bine, asta nu e bine, de aceea nu am putut să pricep niciodată de ce pe noi, copiii săi, ne-a lăsat, paradoxal, de capul nostru, să ne ghidăm după instincte. După absolvirea școlii generale, țin minte că mi-a dat bani de tren, dus și întors, și m-a trimis la Buzău să caut o școală unde să învăț o meserie. Atunci, nici nu s-a uitat la mine, și-a ferit privirea de ochii mei care îl căutau nedumeriți și miopi. Ceilalți părinți se duc cu copiii de mână să-i înscrie la școli... El de ce nu venea? Ce puteam eu să fac, un copil? Pe parcursul celor opt ani de generală mă obișnuisem cu absența lui constantă de la ședințele cu părinții, dar aparentul lui dezinteres în privința viitorului meu a însemnat, atunci, pentru mine, începutul lungului și obositorului drum al rătăcirilor și înstrăinării de ai mei și de oameni.
Mai târziu, când el nu mai era și când mie nu mi-a mai fost teamă că scriind despre el o să-l recreez, am realizat că el încercase, în felul lui de om neșcolit și în grabă, să ne ferească de pericolul de a vedea lumea altfel decât ceilalți. Să rămânem așa cum îi fusese dintotdeauna familia: muncitori ori țărani, deprinși să muncească fără a-și pune întrebări, săraci și supuși în vecii vecilor. Trăise experiența prizonieratului la ruși, instaurarea comunismului în România și observase că cine gândea mai puțin trăia mai mult, nu își irosea viața prin pușcăriile patriei. Noi muncim, nu gândim! Sloganul acesta, tata îl interpreta diferit de ceilalți, adică nu considera că gânditul nu ar fi o muncă, ci că fălțuiala, lăcuiala, înfrumusețarea muncii prin intermediul gândului nu aducea nimic bun, doar nenorociri și ruinări.
Astfel, tata voia să ne apere de întrebări, de îndoială, considerând că munca brută e o garanție. Și, apoi, este scrisul o meserie? Þin minte că prin clasa a noua, câștigasem un premiu literar, trei mii de lei, o groază de bani pe vremea aceea, profesoara de Cunoștințe social-politice, tovarășa Anghel, s-a făcut foc când i-am spus că vreau să mă fac scriitor. “Bine, a zis ea, dar trebuie să ai o meserie”. “Scriitor” m-am încăpățânat eu și m-am căpătuit cu un patru pentru insuficienta mea pregătire social politică.
Tata nu credea că un scriitor trebuie să fie o struțo-cămilă, să absolve o școală cu o specialitate anume pe care apoi să nu o practice niciodată. Știa însă (de unde?) că scriitorii sunt cei mai atinși de morbul întrebărilor și al îndoielilor, fiind pururi doar supușii...nesupunerii. Zicea că scriitorul care-și subordonează opera sistemului comunist nu este scriitor, iar acela care intră în contradicție vădită cu sistemul e...vândut. Cui? Întrebam eu nedumerit în rarele clipe când tata mi se destăinuia, descoperindu-mi o înțelepciune și o știință nebănuită. Þării! Zicea el. Pentru asta suferă. Cine își iubește țara, să fie pregătit să-i îndure și închisorile! Scriitorul este ca vorba: dacă nu este așezată acolo unde trebuie, piere. Scriitorul însă este mai slab decât cuvântul: acesta poate fi șlefuit, cizelat, pe când scriitorul are rostul său. Vorba poate fi schelă pentru ridicarea, înălțarea scriitorului, poate fi și tunul care seamănă cimitire ucigând scriitori. Astfel, scriitorul este la mâna cuvintelor, iar vorbele la îndemâna oricui.
Pe scriitori îi iubim atunci când nu mai sunt. Le înălțăm statui, ne lăudăm cât de mult i-am iubit și i-am admirat, și, doamne, ce de amintiri depănăm despre măreția lor. Uităm că atunci când trăiau, le vedeam doar căderile, le amplificam ranchiunoși greșelile, ei stingându-se triști sub tirul oprobiului public, ori uitați, ignorați...
Așadar, tata și-a pus întrebări, deci a suferit...
Mi-amintesc vorbele astea în vreme ce afară a patrusprezecea zăpadă s-a așezat curată și odihnitoare pe mormântul tatălui meu și, deodată, mă năpădesc alte și alte imagini, tata în verile copilăriei mele urcând grăbit Zamura, iar eu, țânc ce nu descoperise încă lumea, miop și curios, bâjbâind, încercând să găsească un sens lucrurilor din jurul său, gâfâiam abia reușind să țin aproape de el (mersul, acel mers inconfundabil, grăbit, ca o trestie tăind aerul, îl am de la tata). “De ce porți copilul după tine, Vasile? O să se îmbolnăvească”, ziceau oamenii din echipa tatei de la CAP. Tata mă privea râzând, nepăsător: „I se oțelesc plămânii. O să poată să plângă mai târziu pe săturate”.
Tata nu iubea comunismul. Dar îl iubise...? Primii ani, când venea acasă cu medalia de cooperator fruntaș era mândru și fericit, apoi în anii care au urmat, zâmbetul i s-a șters treptat de pe chip, făcând pe nesimțite loc unei iremediabile tristeți. Nu mai exista nimic din mândria omului fericit că i se recunoaște un merit, nu mai era nici măcar orgoliul...”Tinicheaua asta nu ține de foame” zicea el îngândurat. Însă chiar și supărările lui erau iuți și trecătoare. Mi-amintesc că mă opreau oamenii și îmi ziceau: “Ce repede îi trece supărarea lui Nea Vasile”. Niciodată că ce repede se supără nea Vasile.
Tata s-a îmbolnăvit după Anul Nou 1989. Pe 16 ianuarie trecuse deja hotarul vie-ții. Se grăbise pentru ultima oară.
Ori poate că și acum bântuie dealurile de acasă cu același mers de trestie care taie nălucitoare aerul...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!