Ce poate să rămână din această practică demodată a scrisului ? Dârele de creion, străvezii ca niște fire de păianjen, sunt o capcană făcută din amintiri. Ele fac mai mult decât să refacă o ipostază, ele se joacă cu marginile ei mișcătoare dându-ne tot atâtea cadre deznădăjduind după viermuiala lor originară. Ca niște bule de aer care se lovesc și se contopesc sub apă amintirile urcă la suprafață haotic. Câte un ciuf de iarbă, câte o clădire abandonată care te privește cu interogația ei de beton...
La marginea lumii cunoscute, acolo unde se aleargă lăcuste cu șopârle, în aerul care trepidează de căldură, acolo unde păsările umezesc cerul și-l fac să alunece mai ușor... Dar gata cu poezia căci pământul se întărește tot mai tare pe măsură ce alerg și mușchii se umflă și plămânii par tot mai grei de parcă altcineva decât vântul m-ar lovi în piept la fiecare pas.
Alerg de ceva sau de cineva ? Alerg de parcă prin pustiul minții mele se pot tăia brazde noi și asta și fac împins din spate sau din laturi de fluxul câmpiei roase de greieri. Îmi văd viața din fugă desfășurată undeva în zare cu turnul de apă, blocurile gri între care este înghesuită școala, săniușul de nerecunoscut acum.
Culorile câmpului sunt și ele cenușii, tivite cu poteca prăfoasă pe care alerg acum în căutarea curajului pierdut. Scriu așa cum pun pașii unul înaintea altuia ca să ridic vălul de pe viața mea. În zilele trecute le-am povestit băieților din fața blocului de ce prefer să-mi petrec viața ascuns între scoarțele unei cărți. Destul de teatral și horcăind ca cineva salvat de la înnec am dat pe față durerea care îmi rodea interiorul capului, stomacul și intestinele. Drept care sufăr de gastrită și nu mai ies pe afară. Odată mărturisirea făcută locul în jurul meu este sterp, măturat ca în urma unei explozii, la fel ca și câmpia.
Aș vrea, poate, să mă împac cu trecutul. Te împaci cu trecutul la fel cum te împaci cu pământul - definitiv. Mă împac și nu prea cu trecutul ăsta imens și imposibil de resuscitat la fel ca pământul pe care calc. De asta mă aflu într-o margine de lume.
Carapacea mea e destrămată, la fel ca lacrimile de Bohemia, exact de locul care a produs-o, de acea dâră a memoriei care face ca amintirile să se năruie, de parcă nu aș avea copilărie. Desenez această lume ca să o ignor pe cealaltă din adâncuri. În ziua în care am aflat de moartea bunicului, după masa de pomenire, am fost expediat împreună cu fratele meu în afara casei pline de rude și de vecini. Am ajuns să ne plimbăm prin Politehnică dar în afara locurilor cunoscute. Am trecut prin aceeași spărtură în dreptul porților pentru tren și am luat-o drept, pe lângă șină, până la un postament de beton acoperit cu grămezi de nisip. Pe acolo adusese Bunelu bătătorul din spatele blocului cu locomotiva fabricii unde lucra.
Era început de iarnă, cerul limpede se prăvălea brusc peste cocoașele de nisip pe care am început să urc de parcă aș fi ingorat întinderea de nisip care se căsca tot mai mare în interior. Fratele meu se uita la mine ciudat, fără să înțeleagă, avea propriile lui tranzacții de efectuat și se plimba încet și afundat în gânduri în vreme ce eu refăceam o potecă pe care o credeam pierdută care unea această insulă de timp de copilăria mea.
Poate că umilința este absolut necesară în aceste zone și, în timp ce plăcile tectonice se reașezau în fratele meu, eu îmi permiteam să mă refugiez în stadii anterioare ale evoluției ca o larvă care nu vrea să iasă din cocon, din pereții mătăsoși ai unor anumite amintiri. Suiam și coboram pe dunele cu fața sfărîmicioasă și începeam să semăn cu plantele țepoase care le populau. Mașinile treceau nepăsătoare pe alături. Eu intram în marile ape ale adolescenței doar cu o slabă speranță de a mai ieși.
Dar ieșisem. Aici, între liceu și facultate, liber să scufund amintirile acestor pași de gâză în aerul transparent al câmpiei. În această zonă nepopulată, abstractă și nesigură la fel ca teoriile, încă neconfirmate, ale mecanicii cuantice încercam să mă eliberez.
Alergam pe lângă o mică groapă de gunoi în coasta fabricii de sticlă. Mă apropiam de cele trei coșuri care se văietau neîncetat și al căror sunet, atunci când purjau, mi-a însoțit copilăria. Acolo se treceau peste gard diverse obiecte de sticlă iar pămîntul era încrustat cu o sumedenie de cioburi. La câțiva metrii mai încolo era ceva ca o albie seacă, cu un ochi de apă purulent în ea. Nu aveai pe ce să-ți odihnești ochii, peste tot resturi de obiecte fără întrebuințare ciuguleau pămîntul ca niște stârvuri. Ceva mai încolo de infecta cristelniță era un oțetar sub care am vrut să mă adăpostesc de arșiță într-o zi. Acolo am găsit, pe jumătate îngropat în pământ, un tub spart de beton ca o intrare în peșteră. Am dat acolo peste un câine așezat la umbră, am reușit să-l gonesc și m-am instalat acolo. Am blocat ieșirea cu bucăți de carton și, adăpostit de soare, m-am tolănit și eu pe niște crengi de oțetar într-un fel de culcuș.
Tăcerea creștea acolo ca o apă subterană care scobea pământul și îndepărta vuietul furnalelor. Ce senzație tulburătoare - ieșit definititv dintre oameni, nu asta am vrut mereu ? Afară soarele continua să pompeze aurul său negru dar înăuntru aveau loc explozii solare sub ochii mei, fulgere care despicau bezna, scântei menite să umple acest vid. Lumina se cristaliza încet în spatele pleoapelor, ca un ou aruncat în tigaie și începea să deruleze filme contradictorii, imagini scoase din uz. Ziggurat-ul tăcerii prefira pagini uitate din viața mea, scotea la iveală o țesătură de spaime pe care ajunsesem să le leg strâns între ele. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume am ales un personaj despre care nu știam mai nimic și căruia îi ecranizam moartea într-un efort steril de înțelegere. Fost-au acest Þepeș Vodă un prinț cerșetor pe la curți străine dar aprig în spălarea numelui său pătat de tată și de fratele vitreg (Radu). Îngropat ca o râmă în locașul meu de sub pământ palpitam la citania unor vremuri în care domnii erau schimbați mai des decât izmenele. Dar nebunia mea era atât de mare că voiam să aud vocea decapitată și prăfoasă, sugrumată de draperiile beznei și de lințoliile aducerii aminte. Aveam nevoie de sfaturi și vocea lui era singura îndreptățită să pătrundă în cotloanle mele de rușine și uitare de sine. Îmi căutam miezul, cotiledoanele vii. Mă simțeam captiv într-o identitate ale cărei resorturi au murit unul câte unul, al cărei substrat nu mai poate hrăni toate pretențiile ei de siguranță și certitudine.
Cu cât stăteam mai mult cu atât rușinea și greutatea nervilor întinși creștea. Începeam să simt, când și când, tăcerea înfiorată pe care o așternea cu un cuvânt, grija ca nimeni să nu-i cunoască slăbiciunile și asta cu prețul propriului său cap. Din toate a rămas tăcerea ca o pădure masacrată, ca un dans al flăcărilor. Doar un solz dacă sclipea prin beznă din șarpele trecutului. Fără să înțeleg totul priveam uimit acea galerie mișcătoare până în momentul când mă ridicam și deschideam baierele peșterii mele. Când ieșeam la suprafață visurile mele erau visurile lui: să nu mă las învins. Mă pregăteam de admitere ca de o confruntare. Nărăvaș ca un cal tânăr prin aerul rece al dimineții simțeam cum adrenalina mă împinge tot mai departe spre capătul zării ca niște pinteni care mi se înfig în burtă și în splină.
În inima dilatată din centrul ochiului tău se desfac cutele profunde ale unui surâs care mușcă din beznă, tăios la fel ca pleoapele fulgerate ale vedeniilor. Fiecare cu peșterile sale pe care se sprijină voluptuos viața sa. Ramificații ale aceluiași surâs palid, trupuri cresc din beznă, solide ca niște copaci din care se revarsă liane care se înfășoară și se desfășoară de pe trupul tău răcoros, imobil ca o piatră.
Trupurile, smulse unul câte unul din amintire, umplu bezna cu tăcute procesiuni. Săbii și sulițe mă caută prin beznă dar eu aștept corbii, ciocurile lor care scot la iveală măruntaiele ca niște ofrande pentru zei. Sprijinit în sulița lui un rănit mă privește resemnat cu ochi bătrâni de când lumea. Chiar și praful, chiar și ultima fărâmă rămasă din încleștare se cerne tot mai fin în memorie ca niște pietre de râu tocite și aproape identice. Astfel că Domnul nu avea ce să caute acolo, cu părul străveziu ca pânza de păianjen, cu fața pâlpâitoare ca o imagine de celuloid, față cerată ca de statuie, schimonosită de adaosuri și de lac. Această statuie nu poate și nu vrea nimic, prin ochii săi goi huruie doar caii și carele îngropate în norii lor de praf. Dar când prindea viață vedeai o față smeadă al cărei calm îți cam îngheța sângele în vine. Îți apărea într-un port îngrijit minuțios, cu părul bogat, încrețit după moda vremii, sprijinit deopotrivă în sabie și în pecetea domnească, într-o postură de comandă. Sobru și ordonat își ținuse țara bine rânduită ca pe o armată, care trebuie să aibă resurse (războiul cu brașovenii), disciplină (țepele) și moral. Nu le cerea prea mult: să fie gata să moară oricând.
Acest Wladyslaus Dragulya era un om ca toți oamenii. Ochii săi negrii planau ca doi vulturi deasupra prăpădului. Sângele său rece formase o pojghiță peste Dunăre când s-au ridicat stăvilarele războilui. Altminteri ar fi putut fi cavaler sau boier dacă oasele sale domnești nu ar fi fost roase până la măduvă de patima tronului. Ochii săi erau încă chemați de pofta măririi pe lângă voinicii săi atunci când era tare și puternic ca om sau ca domn. Tonul ezitant al scrisorii sale către brașoveni dovedește că înțelegea poziția sa precară. De acolo lucrurile au început să se cearnă în mintea sa și, cernite fiind, se acopereau cu bocete și cu lacrimi. Căci toate frazele bine ornate și argumentele sale nu însemnau mai nimic față de discursul înghețat al sabiei sau față de parii ascuțiți pentru țepe. Imperiul (care exista numai în mintea sa) începea să se destrame cu toate că armata morților, mai supusă decât ienicerii și spahii, răscolea țara ca un plug. De la coarnele acestui plug fu răsturnat de calul său orb și târât prin praf până în Ungaria. Iar sămânța războiului nu a mai dat rod sub domnia fratelui său Radu.
Cât despre acest frate, bănuit că ar fi avut relații cu sultanul, în Chira Chiralina apare un copil făcut prizonier pentru a satisface plăcerile unui turc bogat ceea ce mă face să-i dau crezare lui Calcocondilos. Puterea poate să-ți tulbure mințile și să te cumpere și astfel Radu ajunge credincios sultanului și potrivnic propriului frate. Iar Vlad păstrează în secret frica aceasta ca nu cumva să fie bănuit de slăbiciune. Drept care și-a sacrificat totul: fiu și soție, țară și domnie pentru aceasta.
Când magma de imagini de sub țeastă se potolea apărea în prim plan consistența indiferentă a timpului care se lungea înspăimântător de parcă, redus la stadiul de gânganie oarbă, aveai de așteptat vieți peste vieți ca să-ți topești din nou contururile în lumină. Băltoaca pe care o forma acolo mintea mea reflecta atunci până și fețele golite de sânge ale trecutului.
În bezna ruptă de lume, decupată ca un mesaj compus din litere răzlețe de prin ziare, îi vedeam pe războinicii anonimi ai sultanului. Ticăitul acela de insectă îi urmărea chiar dacă schimbau mereu culorile și regretele cu altele noi. Ca vinul care curge tot mai încet dintr-un tâlv, așteptarea, care le încălzea membrele, venea cu un alai de umbre care despică pânza putredă a beției. Vlad îi disprețuia pe acești copii de suflet ai lui Allah pentru că înlocuiau o beție cu alta. Fusese și el circumcis dar nu de o banală pieliță ci de tot trecutul său. Așa că ce conta puțin sânge în plus în căutarea patriei pentru care merită să lupți și să mori.
Îmi place să fantazez pe marginea acestui subiect istoric pentru care nu există izvoare primare și care este compus doar din auzite pentru că nici măcar martorii de atunci nu știu mai multe decât mine. Poate doar cantitatea de imaginație deversată peste fapte să fie mai mică. Dar ceva bolnav și de nemărturisit trebuie să fie acolo, în spatele acestor cadavre.
Precum șopârla care-și încoadă noada, precum șopârla care-și înnoadă coada, cel sfârtecat de țeapă putea să creadă că durerea, retezată de leșinurile sale, se ține de el ca un blestem. Și nu putea să-și dea duhul până nu întorcea acest blestem asupra autorului său (moral). Blestemele erau destul de nebune dacă omul nu avea plămânii străpunși. Iar pe Domn îl flata neputința schingiuiților, era dovada vie (nu pentru mult timp) că nu se teme de nimic. Poate de asta și reînnoia sacrificiile ca și cum ar fi confirmat atașamentul pentru o cauză de neînțeles. Alături de pâine și circ țepele erau un mod de control. I se părea că norodul se va cuminți și va începe a cugeta abia atunci, după ce și-a golit stomacul în fața leșurilor mirositoare. Un om cu stomacul gol judecă altfel. Învățase asta în zilele lungi de la turci în care îl ținuseră, mai mult sau mai puțin, fără mâncare sau băutură.
Oamenii își țineau de multă vreme mâinile încleștate pe coarnele plugului sau pe coada sapei dar Dracul le dăduse ocazia să lovească iar pe cei mai viteji îi și răsplătea cu pământ (cam ars, ce-i drept, dar tot pământ era). Și, cu toate că vedeau țara culcată la pământ de furtună, tot mai sperau să rodească.
Din desișuri, din marginile lor de umbră mișcătoare se strecurau în goană pâlcuri, pâlcuri de călăreți. Își citeau unul altuia spaimele și își loveau caii agale în ritmul în care le săltau măruntaiele. Răsuflarea cailor înghițea negurile ușoare ale dimineții cu puțin înainte ca acestea să îi înghită. Abia spre seară se potoliră ajunși într-un codru mai des decât până acum.
Două dintre iscoade se jucaseră copii fiind de-a războiul prin pădurile astea și erau îmbătați de mirosul jilav al frunzelor. Unul dintre ei își amintea de armatele de furnici care își continuau munca lor încăpățânată la fel ca acești turci care fuseseră hăituiți, lipsiți de mâncare, asaltați cu lepră și cu ciumă și tot continuau să se reverse din mușuroiul lor. Drept care aveau să intre ei în mușuroi iar Cosma simțea că puterile îl părăsesc la fel ca pe copilul de odinioară care se făcea tot mai mic pe măsură ce se adâncea în scorbura furnicilor. Mai aveau puțin până să iasă în dreptul taberei dar el vedea deja sângele scurgându-se pe linul câmpiei la fel ca mustul.
Miron și Cosma erau prieteni. Dintre toți flăcăii Cosma se înțelegea cu fostul preot care încălecase într-o zi pe un cal fără șa din curtea mânăstirii și pornise la oaste în urma unui vis cu sfinți și cu călăreții Apocalipsei. Călăreți cu care Miron avea mai multe în comun decât Cosma, a cărui piele o și salvase de câteva ori. Când venea vorba de păgâni Miron devenea alt om și nu odată aruncase străchinile cu mâncare pe jos. La fel ca mulți care luaseră calea sihăstriei era orfan astfel că plănuia să se întoarcă la chilia lui după cruciadă. Cosma era cel mai mic dintre 7 frați și ajunsese iscoadă pentru că se săturase să le țesale caii fraților mai mari. Miron prinsese drag de el și, între două citate din Biblie, îi mai venea și lui inima la loc.
Vedeau lupta înainte să se întâmple ca printr-o ramură stufoasă prin care soarele în amurg își ațintea puzderia de sulițe și o acoperea cu sângele tot mai închis al înserării. Valurile de lumină se împâcleau ca sângele scurs dintr-o rană, încremeneau ca valurile pământii dimprejurul taberei. Trecură pe acolo în timp ce pământul părea să se cutremure.
Cheagurile de sânge și de celuloid abia așteptau să se formeze acolo, în inima nopții. Picăturile acre de sudoare le transfigurau fețele și le întinau rânjetele. Mergeau fără să aștepte nimic, cu inima în vine, priveau cum li se umflă spaima în pântec. Sudoarea se revărsa ca un soare de pe fețele lor astfel că începură să scoată câte o mână, câte un picior din beznă, ca la Judecata de Apoi. Se repezeau către funiilor corturilor pe care le tăiau și apoi treceau cu caii pe deasupra. După primele corturi a început să fornăie o armată de cai în care și-au împlântat sulițele la nimereală în timp ce animalele înnebunite cădeau pe burtă sau în lături smucindu-și picioarele.
Abia atunci, în lumina făcliilor care se aprindeau pe lângă corturi, tabăra a început să se ivească din beznă mare ca un oraș. Pentru Cosma aceasta a fost tot. Sfoara unui cort îl lovise în piept și îl răsturnase jos, zdrobindu-i șalele. Așa îl văzu Miron pentru ultima data: chircit pe jos, neajutorat ca un copil. Apoi se lăsă liniștea, nimic din vuietul meterhanalelor, din mormăitul goarnelor, sângele umpluse urechea internă.
În tăcerea aceea deplină în care se ascut nervii stăteam în așteptarea unui semn până ce a venit câinele și mi-a dărâmat lumea de carton. Iar eu, amorțit ca un homeless, ce filme încercam să developez în acest straniu revelator ? Dacă mă sforțam să dresez umbrele o făceam tocmai pentru că ele îmi rezistau, conservate cumva de paloarea sângerie a viitorului. După ce am refăcut atmosfera, din beznă și din praf se întrupau din nou cei prinși în fața cortului pașei, aduși în fața sultanului. Soarta lor atârna de un fir al sprâncenelor sale care aveau puterea de a zdorbi oase și dezlega limbi. Cosma știa ce îl așteaptă dar nu putea vorbi. Nici căzătura, nici spaima de domnul său nu erau de vină. El rămăsese mut în clipa în care Miron fusese sfârtecat în bucăți și injuriile i se opriseră pe buze. Sultanul a observat că, dacă tot nu vorbește, nu are nevoie de limbă. Unul din locotenenții săi i-a împărțit trupul deja sfărâmat în două vietăți: una care horcăia pe limba Apocalipsei și una care a căzut ca un pește pe uscat, plină de sânge.
Văd limba aceea care nu este limbă la fel cum povestirile nu au nimic concret, nu au decât urma durerilor trecute pe care limba aceea a textului le alină sau le face mai vii. Gândurile care primesc astfel trup se minunează de asta, de stropii de sânge care tâșnesc din text și se scurg încet pe retină. Nu mi-au plăcut luptele decât în măsura în care vorbeau despre umilință ca în cazul lui Þepeș socotit mic și slab în copilăria lui islamică. Dar aceasta nu poate fi nici măcar imaginată la fel ca personajele mele. De parcă cei doi s-ar fi întâlnit într-o toamnă ca două frunze abia aninate de trunchiul lor.
Singur printre cadavre Cosma rămăsese în praf ca un prunc abandonat de acele femei ascunse acum în inima codrilor, cu pielea verde de foame și de nesomn. Se cufunda în nenorocirea sa începând cu clipa în care nu-și mai simțise picioarele de la căzătură. Carnea neputincioasă, picioarele sale vii dar moarte la fel ca speranțele sale îi sporiseră groaza care se cufunda în el ca o ciutură în fântână, bodogănind. Rămăsese întins în mijlocul acelui mușuroi întărâtat, privindu-i pe cei care se puteau mișca și încă cum.
Torțele luminau cărarea și răspântiile iar pământul se clătina ca într-o noapte de beție. Armele (ghioage, giuvele, șpăgi etc) mușcau din trupuri, din haine rămase fără stăpân. Căsăpirea își urma cursul fără să stea pe loc. Cine făcea asta era pierdut la fel ca cei care o luau de nebuni printre corturi. Moșnenii tăiau brațele ca pe niște crengi rebele, înaintând orbiți către corturile mai mari. Doar Galeș, care venea din partea celaltă se oprise, se pare, să tulbure somnul haremului pe care sultanul îl lua cu sine peste tot. Prin faldurile acestui cort se împleticiră războinicii până să ajungă la cortul cel mare. Pașa avea un cort identic cu sultanul și, dacă femeile din harem nu-l confundau niciodată, voinicii își cheltuiră forțele pe cortul care nu trebuia.


Ochiul care alerga pe lângă voinici căzu mort pe o buruiană acoperită de praf, clătinată de vânt. Aceia păreau să fie stropi de sânge. Tristă priveliște. Trupuri abandonate, fără îngropăciune, chiar și câțiva mercenari turci zăceau în dezordine, câteva capete uscate la soare (sau scalpuri) pe vârful unor sulițe, iarba care crescuse deja în jurul leșurilor, haine rupte, membre sfâșiate, toată paragina unei lupte se scălda în apele apusului. Pleoapele soarelui se ghiceau pe după nori în frânturi de aur apoi Cosma văzu și gura tristă de dedesupt. Zâmbetul fără speranță al lui Miron lumina aievea în slava cerului apoi se topi în șerpi de foc, în jăratecul tot mai stins al înserării.
Se înverșuna să viseze înainte ca vreun țăran mort de foame să-l prăduiască și (de ce nu) să-l omoare căci era îmbrăcat în haine turcești. Cu ultimele forțe limba lui alcătuia cuvinte imposibile, vorbea cu Vodă de la egal la egal, la fel cum vorbea cu prietenul său mort.
Vodă: Cosma - tu, aici ?
Cosma: Cu limbă de moarte și cu moarte de limbă. Dar Măria Ta ?
Vodă: În bejenie la fel ca țăranul acela care umbla cu mâna la fund să nu i se vadă ruptura din nădragi ?...
Cosma: Ca să nu i se taie mâinile nevestei ?
Vodă: În război nu există neveste. Nu veni cu bazne din astea.
Cosma: Cum sunt cele cu Draculea, băutorul de sînge.
Vodă: M-au prins în propria poveste, țesută de mine fir cu fir.
Cosma: Fir de aur cu firicele de sânge.
Vodă: Când ceva nu stă în picioare trebuie să-l prinzi în cuie.
Cosma: Sau în țepe.
Vodă: Oare nu-ți mai face folosință capul, Cosma ?
Cosma: Nu prea.
Stă cu o mână sub cap de parcă e un vas gata să se verse. În el aleargă umbre și lumini care țiuie și înțeapă, apoi un fagure începe să se rotească în fel și chip. Stă pe jos năclăit de transpirații reci într-un fagure nițel mai mare care se învârte și el. Un fulg de puf plutește deasupra buruienilor acoperite cu praf. Cosma se face praf din praful acela și urmele luptei urcă și coboară împreună cu el pe întinsul câmpiei.
În inima de petale întunecate a hrubei se întorceau zgomotele și cu aceasta lumea începea să depene din nou firele de păianjen secretate de întuneric. Îmbrăcat în firele acelea gingașe și țesut din nou din lumină am regăsit lumea aceea și groapa de gunoi. Ele erau retractile ca și coarnele unui melc și, în simplitatea lor, toate liniile peisajului, se regăseau la mine în palmă, încă din copilărie. Plimbarea se transforma în fugă căci nu găseam altceva de făcut pe acolo la fel ca în curtea, pe atunci imensă, de lângă blocul bunicii, în Berceni. Ca niște linii ale destinului prinse între ele cele câteva stații ale drumului meu erau: curte, grădiniță, bazin, școală, liceu în cercuri tot mai mici, într-un spațiu tot mai limitat până ce am descoperit, la câțiva pași de casă, cerul apăsător al câmpiei. Era o apăsare benefică care mă ajuta să privesc de sus conturul acelei umbre furișate care fusese viața mea de până atunci. Iar o umbră în umbra școlii, a fratelui sau a colegilor nu mai însemna aproape nimic.
Priveliștea gropii era la fel de stenică ca și camera care se golise după cea o părăsisem ca să ne instalăm în propria noastră casă, cu numele tatei pe ușă. De altfel maidanele acestea erau o mină (la fel ca și cuvântul de origine) din care scoteam metalele mele războinice. Plecând de la cruzimea lui Vlad încercam să înțeleg alte cruzimi, tipic adolescentine, care se întâmplaseră în școală sau în liceu. Singurul motiv pentru care nu am devenit răzbunător a fost că nu am stofa necesară. Pentru alții ele au părut bagatele sau corecții necesare.
Îmi aduc aminte de un coleg de clasă pe care aveam toate motivele să-l urăsc și chiar mai mult decât atât și care se ascunsese într-un dulap în spatele clasei. Urmăritorul său nu s-a lăsat așteptat și dirigintele s-a confruntat în curând cu un părințe care voia să-și facă dreptate. Se pare că Roșoga făcuse greșeala să se ia de ai lui și bătuse un alt țigan mai mic. Inutil să spun că nimeni nu a desconspirat ochiul care se holba pe o gaură a dulapului și de existența căruia profesorul nu a aflat niciodată. La fel cum nu știa de experimentele sociale pe care acesta le încercase la noi în clasă. După acest episod Roșoga s-a transferat în altă parte și eu am continuat să mă întreb de ce nu mă înghite pământul până ce am ajuns la întrebarea și mai interesantă: de ce făcea asta ? Chiar dacă tatăl lui, geamgiu de profesie, îl bătea cu furtunul de la mașina de spălat ca să facă om din el, băiatul lui se îmbătase de aerul de promiscuitate care înconjurase școala imediat după revoluție. Faptul că intrase în relații cu grupurile care pândeau prin jurul școlii nu explică nimic așa cum aripile unei muște nu explică în ce fel zboară. Iar aripile acelea străvezii ale școlii generale orbitau în jurul unui bec incandescent care era Vlad și răzbunarea lui.
La puțin timp după ce am scris asta m-am intersectat cu un om care, într-o margine a Politehnicii, tot grăbea pasul cu o mână ținută la turul pantalonilor. Era previzibil că o va lua la stânga prin buruienile încă ude de ploaie dar era la fel de ciudat ca și comportamentul fostului meu coleg. Și unul și altul făceau ceea ce simțeau pe moment, indiferent de consecințe. Colegul meu simțise probabil nevoia să îmi dea mie sau altora pantalonii jos, să și-i dea el, cocoțat pe băncile din fundul clasei, să folosească o eprubetă pe post de oliță și să ne arate rezultatul experimentului și câte și mai câte.
Cât despre experimentele sociale ale lui Vlad, acest fratricid, extins la nivelul întregii țări, arăta un alt chip al ei: pizma între boieri și moșneni, dușmănia păstrată din tată în fiu. Starea de criză făcea oamenii să se muște între ei și războinicii să lupte cu puteri înzecite dar nu asigura stabilitatea politică. După moartea lui Hunyade acest măcel era inutil, fără protecția Ungariei vlahii erau frunză în vânt.
Ce făceam eu, tot mai închis în cutia de chibrituri a minții mele, era să mă mint că totul e OK și abia acolo, pe coclauri, îmi dădeam șansa să renasc. Poate e mult spus dar frânturile de lucruri din groapă și ruinele din viața mea se armonizau și creeau un fel de Champs Elysees fără speranță dar nu și fără viitor. Nimic nu era cu totul lipsit de speranță mai ales acolo în marginea malului de pământ din care se surpau bulgări în fiecare zi. Astfel câmpul înainta spre baltă iar eu, încet dar sigur, spre alți oameni.
La fel ca Robinson continuam să-mi înconjor insula fără să mă împac cu soarta mea. Pentru mine oamenii aveau mirosul dubios al buruienilor și, ca atare, nu încercam să-i cultiv. Îi priveam cu suspiciune sau cu simpatie dar simțeam că nu sunt de-al lor. Acestea fiind spuse într-o zi de vară inevitabilul se produse și cineva ajunse pe insula mea.
- Ai cumva un ceas ?
Auzisem bine, de mine era vorba, drept care am urcat lângă gardul unității și mi-am strâmbat gâtul spre santinelă. Îmi era teamă că observase activitățile mele clandestine dar mi-am dat seama apoi că nu era cazul.
"Prietenul" meu vorbea de acolo ca o sperietoare de ciori care nu-și caută mintea ci sensul acestui timp pierdut în contemplația bălții și, firește, a gardului pe sub care câinii scurmaseră câteva intrări. Am ajuns să vorbim despre recrutare, era tot ce aveam în comun.
La recrutare avusesem din nou ocazia să mă răzbun pe personajul (să-i zicem) antipatic, de data asta din liceu, și nu profitasem, speriat, ca și atunci, de confruntare dar și de apetitul meu pentru răzbunare. Amintirile mele de la recrutare implicau și un spiholog, o specie de păsăroi bătrân cu ochi mari care ne spunea la toți pițigoi și se oferise să mă consulte în timpul liber. Santinelul, ca toți foștii recruți, împărtășea simpatia pentru persoana care le număra, la propriu sau la figurat, ouăle. Conform zicalei din liceu: cine are sânge-n... vrea să sară la bătaie. Eu se pare că refulasem tendințele agresive și interesul meu pentru Þepeș le înlocuia. Mulți băieți erau recunoscători acestei doamne, poate chiar și colegul meu din liceu dar, de la întâlnirea cu acesta, nu am mai frecventat-o.
În timp ce eu înșir banalități cineva ar putea să creadă că am uitat de interlocutorul meu. Nimic mai adevărat, dat fiind că nu am ajuns să-l cunosc prea bine, dar mesajul său de despărțire mi-a întărit încrederea în mine.
- Auzi, puiule, stai să te întreb ceva. Prin fața blocului pe la tine nu vinde nimeni telefoane, sau poate are cineva o combinație cu fetițe ca să le dai adresa noastră, da, te rog eu frumos.
Poate că m-am simțit luat de fraier dat esențialul era că eram luat drept ceva mai mult decât o cârpă de șters.
Apoi examenul se tot apropia cu zăngăniturile sale războinice pe care mă străduiam să le ignor. Mă obișnuisem acolo jos unde timpul torcea ca o pisică și eram pregătit psihic doar atâta vreme cât nu mă mișca nimeni de pe șina mea.
Îmi pare rău să vă dezamăgesc dar am fost mișcat de pe șină și am deraiat. Pentru exemplificare să vedem mai întâi decorurile. Un șobolan văzut pe geamul amfiteatrului chiar înainte să-mi dau seama că este același amfiteatru de anul trecut când picasem. Apoi rătăcirea pe culoare ciudate în căutarea unui WC pe care mi-l indică cineva. După această aventură un senviș binemeritat cu ardei și cu brânză (pentru memorie). Am impresia că toată sala a auzit crănțănitul ardeiului și îmi notez asta pe o ciornă.
Intriga este adusă de portavocea comisei de examinare, o doamnă care, și ea, îmi pare cunoscută de anul trecut când ... picasem. Ea ne informează glacial că ciornele, foile ștampilate de ei sunt puține și, prin urmare, să nu cerem a doua ciornă. Pentru mine toată viața era o ciornă așa că mi-am păstrat foaia mea neștampilată cu un colț rupt și cu resentimente față de ardei că doar nu le dădusem 40 de coli degeaba. Le-o fi fost lene să le ștampileze, erau în criză de hârtie igienică sau plecau acasă cu servietele burdușite de foi albe, nu se poate ști. Cert este că eu aveam nevoie de ciorne, ele erau acum insula mea și nu voiam să o văd pângărită. Astfel că am fost prins, cu mâța în sac, puțin după începutul examenului când rezolvasem deja jumătate din subiecte pe foia fără colț (eram în deficit de foi albe după ce le dădusem lor). Am fost pus, firește, la stâlpul infamiei.
- Cum e posibil, la ce ți-a fost mintea, ce ai de spus pentru tine ?
Eram prea anesteziat, prea înfrânt ca să mai răspund ceva.
- Nu am ce să vă explic. Oricum nu mă interesează examenul ăsta. Vorbeam greu, aproape în silă, din spatele mâinii făcute streașină.
Câtă impertinență. Mai ales felul în care am luat-o după doamnă pe un drum fără întoarcere, am ieșit cuminte din sală, fără să tulbur examenul, și m-am pregătit de plutonul de execuție. Acesta, comisia pentru fraude, stătea pe hol, la o țigară, pe două scaune. Nici nu s-au uitat la foaia mea, au luat-o și au băgat-o într-o mapă. Când am ieșit pe stradă nu-mi venea să cred, eram ca o fantomă, ceva important rămăsese în interior. Atunci aș fi putut să vorbesc cu Vlad, dacă m-ar mai fi interesat.
Pentru că toate lucrurile sunt relative pe lumea asta la nici două zile distanță a urmat un alt sfârșit al lumii care avea tot ce al meu nu avea: era public, era real și era în direct.
Venisem la tata la muncă, deja nu mă mai simțeam ca o statuetă spartă, intrasem la o altă facultate și eram gata să sărbătorim. Un coleg de-al tatei urca, noi coboram.
- Ați auzit ce-au făcut americanii. A căzut un zgârie-nori.
- Ce vorbești mă, unde-ai auzit ? Ce e azi, întâi aprilie ?
- Ziceau la radio mai devreme, erau ăia doi.
- A ăia. Cred că făceau mișto, știi, ca în Orwell.
- Ce mișto bă, e pe bune. Batem palma pe o ladă de bere ?
Eu eram pe post de martor.
- Pe o ladă de bere.
Aceasta nu a mai fost dată chiar dacă incredibilul se întâmplase.
Suflul exploziei ne-a ajuns chiar la bomba unde ne dusesem. Astfel că sărbătoarea a avut un climax neașteptat. Mă uitam și eu halucinat, cablat la pulsul isteric al evenimentelor, intoxicat de spectacolul grandios care nu putea să nu-mi amintească de răzbunare, de ieniceri și de Þepeș. O garnizoană sinucigașă făcuse tot prăpădul acela pe care, cu un masochism de neînțeles, îl privea tot globul ca un imens glob ocular peste care trecea din nou și din nou același avion și aceleași trâmbe de fum întărite pe ecranele televizoarelor.
Eram ros de întrebări de parcă eu trebuia să fiu acolo, în avionul acela. Mă întrebam ce fel de nebunie îți trebuie ca să faci asta. Probabil că legea Talionului li se învârtea în minte cu fețele ei tâioase dar sclipitoare, la fel ca globurile de Crăciun. Iar explozia aceea fierbe și dă în foc și transformă orașul îngerilor în orașul îngerilor iar venele umflate și ochii ieșiți din orbite nu se văd, abia dacă apar câteva fărâme de oase carbonizate. Orașul își acoperea morții cu cenușa călâie a uitării pentru a putea continua ca niște oameni rezonabili într-o lume care, brusc, nu mai are nimic rezonabil, ca o față fără piele pe care cresc mușchi și licheni. Televiziunile fac din asta o ceremonie sobră. Între timp eu stau sprijinit pe o pernă, în fața televizorului, afară noaptea roiește de țânțari iar tu mă asculți, nu că nu ai avea încotro.