agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2677 .



Atlantida Letisiei Leu
prose [ ]
Aventura a cincea, a VI-a, a VII-ea...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Val.C ]

2013-01-06  | [This text should be read in romana]    | 



Când aveam doar treisprezece ani, o vară de-a mea, mai mare, a dat o petrecere la care și-a invitat tinerii și fetele de vârsta măritișului. Eu încă eram mică pentru societatea lor. Și mama chiar mi-a interzis să mă amestec printre ei. Dar fără să știe mama am fost rugată să particip doar pentru vreo zece minute într-o scenetă. Vara-mea mi-a explicat că trebuia să mă deghizez într-un personaj dintr-un basm, fiind îmbrăcată într-o pufoaică lungă și păroasă care semăna a blană de nu știu ce fel de animal. Pe la ora zece și jumătate mi s-a spus să ies din odaia mea pentru ca să mă îmbrac și să fiu gata într-un sfert de oră. Mă însoțea verișoara mea mai mare. Cu ea am intrat în casa mare care era încăpătoare, însă nelocuită. M-am furișat cu ea fără să ne oprim din vorbit, fiindcă ei nu-i tăcea gura, iar eu am devenit curioasă la cele ce spunea și o susțineam în vorbă cu aprobări și negări. N-am observat prezența a două fete mari, pe jumătate dezbrăcate, care se aflau după un paravan. Rochiile și celelalte lucruri erau atârnate în cuiele unui cuier tras spre mijlocul casei. Paravanul șubred, cu multe găuri permitea să mă uit prin el. Vedeam în lumina crudă a razelor de lună ce se revărsau pe ferestre că lângă ele, mai era un tânăr, la fel pe jumătate dezbrăcat. Am făcut un semn cu mâna, rugând-o pe verișoară să tacă. Ea a înțeles și a încetat să mai turuiască. Trebuie să mai spun că prin ferestre pătrundea zgomotul dat la maximum al muzicuței, care îi distra pe tineri. Din cauza zgomotului, care era considerat de ei muzică, noi n-am fost observate când am intrat. Așa că ne-am retras în umbră și am început să urmărim ce se petrece după paravan, ce scenetă vor ei să repete.
Spre uimirea mea de după paravan se auziră chicote înfundate, după care au urmat câteva țipete ascuțite, eu n-am stat să le număr. Dar am ieșit, zbughind-o pe scări spre camera mea. Verișoara după mine. O tăcere s-a lăsat pentru câteva clipe, apoi i-am zis să mă lese în pace, că nu mai vreau să particip nici la o scenetă, că dacă vrea tare, apoi poate și ea singură să se deghizeze în ce-i poftește inima. Ea a acceptat, dar mi-a pus o condiție. Să jur că nu scăp nici un cuvânt despre cele observate și m-a lăsat în camera mea.
De ce mi-am amintit de acel moment din copilărie și nu despre alte sute și mii? Nu găseam o explicație clară, însă gândurile mi-au zburat și spre alte întâmplări până spre dimineață. Multe am văzut, puține am înțeles, însă un lucru l-am însușit bine. Că trebuie să fii vigilentă și să poți da bir cu fuga, când este cazul, ori să ripostezi, dacă poți, bineînțeles. Eu i-am ripostat tatălui, atunci când el beat, a vrut să mă… violeze. A fost odată când s-a îmbătat ca un porc...
L-am pus la punct chiar È™i pe Victor È™i încă în aÈ™a mod, încât el în toată aventura noastră n-a avut curajul să se apropie de mine mai aproape decât doar la o distanță rezonabilă. Am să-l pun la punct È™i pe acest gabor, care se dă drept apărător sau înger cu numele de Gabriel. Deveneam o luptătoare aprigă, care È™tie să se apere pe sine în primul rând, È™i le dă bătaie de cap altora. Dar ultima puÈ›in îmi pasă, îmi ziceam. AÈ™a eu, déjà mă înălÈ›am în proprii mei ochi È™i mergeam sigură pe sine spre o nouă aventură.

ÃŽn drum Gabriel a încercat să mă încurajeze cu niÈ™te citate dintr-o Evanghelie după Ioan, cum se exprima el. “Să nu vi se tulbure inima. AveÈ›i credință în Dumnezeu È™i aveÈ›i credință în Mine. ÃŽn casa Tatălui Meu sunt multe locaÈ™uri…â€
Iar eu, cu o ureche îl ascultat pe Gabriel, iar cu alta auzeam glasurile unor alți îngeri păzitori, care erau invizibili și care se întreceau între ei în povețe și preîntâmpinări. Probabil erau vreo doi, unul alb și altul negru.
Voi fi oare și acum o neascultătoare, sau o persoană care să-i alerteze până chiar și pe îngeri? Presupuneam, presimțeam că da și începeam să mă bazez pe intuiție, fără a avea prejudecăți.
La un mic popas făcut în drum spre acea mănăstire Gabriel m-a întrebat surprinzător:
"La ce mă gândesc", fiindcă vede cum sunt departe de dânsul. "La Atlantida care aprinde fantezia, la mitul ei", i-am răspuns. Bravo ție! Ești bravo, izbucni dintr-o dată el.
- Eu cred că mitul pierdutei civilizații a Atlantidei a atras, de-a lungul epocilor, atenția a numeroase personalități, însă nimeni nu a putut stabili adevărul în această privintă, iar răspunsul la întrebarea „au existat vreodata atlanți?†a fost imposibil de dat.
- Oare chiar așa și a rămas doar un mit?
- La ora actuală, există o sumedenie de ipoteze legate de Atlantida. S-a vehiculat ideea ca ea s-ar fi aflat în Atlantic, langă coastele Africii, în afara „coloanelor lui Hercule†– strâmtoarea Gibraltar, în vreme ce unii cercetători consider că Atlantida ar fi de fapt actuala Antarctica. Arheologul elvețian Eberhard Zangger crede ca Atlantida ar fi fost... Troia! Însă majoritatea oamenilor de știintă par de acord să constate că Platon avea informații despre cataclismul petrecut cu insula Santorini, din Marea Mediterană, în vreme ce alții susțineau ca ea s-ar fi aflat în preajma insulelor Bermude. O ipoteza total diferita, o adevărată "bombă", am putea spune, a aparținut jurnalistului italian Sergio Frau, care era convins că legendarul tărâm s-ar fi aflat de fapt în insula Sardinia.
- Personal, sunt de părere că vestita Atlantidă s-a aflat aici, chiar lângă noi, i-am spus eu.
- Și unde anume?
- Păi, judecând la rece, chiar în Delta Dunării.
- Așa au considerat și alții.
- Da tu cum crezi?
- Podișul Dobrogei cu cei mai bărtâni munți, care nu mai seamănă a munți, ci doar a niște rămășițe a unor piramide mari poate fi considerat ca o parte mică din străvechea Atlantidă.
- Văd că sunteți pe calea cea bună.
- Adică împărtăș cu Dumneavoastră aceeași părere, întrebă mai mult decât afirmă Gabriel.
- Da, văd că am un om interesant lângă mine, da eu îmi făceam griji...

După cum se È™tie, Platon a fost primul autor care a scris despre Atlantida, sugerând că aceasta ar fi fost distrusă de o calamitate naturală, din cauza „păcatelor†comise de locuitorii săi, care incetaseră să-È™i mai manifeste credinÈ›a în zei. ÃŽn cartea sa, „Coloanele lui Herculeâ€, Frau sustine că acea calamitate a fost un tsunami, declanÈ™at de o erupÈ›ie vulcanică de proporÈ›ii, survenită în sudul Mediteranei. El a contrazis cele mai în voga teorii referitoare la poziÈ›ionarea legendarului continent scufundat în Oceanul Atlantic, dincolo de strâmtoarea Gibraltar. „Cred că totul se datorează unei neînÈ›elegeri flagrante, afirma cercetatorul italian.
- Ascultă Gabriele. Eu consider că amplasarea ei s-a aflat chiar sub noi, adică pe locurile unde s-au născut majoritatea popoarelor din Europa.
- Nu te contrazic stimată LetiÈ›ia, a spus tânărul Gabriel, adăugând cum că È™i un arheolog American William Schiller a demonstrat că: “CivilizaÈ›ia europeană s-a născut cu peste zece mii de ani în urmă acolo unde astăzi trăieÈ™te poporul român, răspândindu-se apoi atât spre est, cât È™i spre vestâ€.
- Deci Dumneavoastră, tot susțineți că amplasarea Atlantidei ține mai mult de Marea Neagră, decât de Mediterană?
- De ce nu?
- Și marele cutremur i-a speriat pe greci, cât și pe atlantizi. Dar în acelaș timp n-a fost distructiv pentru Africa sau Europa de la Apus, de lângă Ocean.
- Se pare că marele cutremur a despicat atunci în două fundul Mării Negre, înmormântând o parte din Atlantidă. Cei rămași în viață s-au refugiat în Carpați, iar dezastrul a fost considerat ca potop.
- Asemenea versiuni au început să fie promovate încă din anul 2013 și ele mai circulă și până azi.
- Dar poți să-mi arăți vreo sursă?
- Vă arăt câte vreți chiar acum, fiindcă am un computator portabil, dacă doriți.
- Chiar m-ați intrigat sificent de mult, așa că ard de nerăbdare, i-am spus eu.
Gabriel a conectat computerul, a accesat cuvântul Atlantida și peste un minut ambii ne-am cufundat în noianul de informații. A fost și clipa în care mi-am schimbat părerea mea despre noul meu cunoscut. Așa doar, Atlantida, a fost o „pisică†arătată păcătoșilor…
Platon a inventat mitul cu distrugerea Atlantidei, „cetatea idealăâ€, distrusă ulterior de degradarea morală a locuitorilor săi È™i căderea în păcat, pentru a le oferi o pildă concetățenilor atenieni, tot mai înclinaÈ›i spre dezmăț! „Probabil că Platon, care era interesat de astronomie, a fost martorul unui fenomen cosmic extraordinar, petrecut în perioada când el a trăit (circa 427-347 înainte de Christos.) – explozia unei planete care făcea parte, pe atunci, din Sistemul Solar, explozie datorată probabil ciocnirii cu un meteorit. Marele filosof a transpus acest cataclism spaÈ›ial pe Pământ, inventând un continent unde organizarea social-politică È™i economia erau ideale È™i distrugandu-l apoi, pe motivul degradării morale a atlanÈ›ilor. El a facut ca această pedeapsă să pară una divină, mesajul dedus din această pildă vizându-i direct pe atenieni: “Daca veÈ›i continua cu desfrâul vostru, veÈ›i pieri ca atlanÈ›ii", a dorit să spună Platon.
- Fii atentă LetiÈ›ia, a mai spus Gabriel. Am găsit un articol de prin anul 2013, semnat de către Aurelian Silvestru în care se spune, că Atlantida trebuie căutată anume în Marea Neagră, care se aseamăna cu un lac tulbure, în care clocotea apa cu nămolul. Aceasta este o asemănare cu ceea ce spuneau egiptenii despre ceea ce a fost după catastrofă. Pentru vechii greci, Marea Neagră era întruchiparea stihiilor dezlănÈ›uite, cu dese cutremure È™i inundaÈ›ii mari. Nu întâmplător primul nume pe care i l-au dat a fost „Pontul Axeinosâ€, sau Marea Neospitalieră.
"Vor trece ani și poate că într-o zi vom avea toate dovezile că misterioșii euroatlanți n-au dispărut definitiv, ci ei se află printre noi, că ne privesc cu ochii întrebători din cerul reflectat în valurile mării"...
- Așa este Gabriel. Eu am trecut de câteva ori pe lângă ei, am discutat de multe ori despre Marea Neagră și despre Potop.
- Când anume?
- Atunci când tu, probabil încă nici nu te-ai născut, când eu cu Victor mă îndepărtam de locul Atlantidei înspre planeta Marte, Gabriel. Tu într-adevăr nu știi cine-s eu și nu cred, că ai să înțelegi vreodată. Și să nu te miri, dacă într-o zi, sau o noapte, am să dispar. Tu nu vei reuși niciodată să afli identitatea mea, poate vei înțelege de unde vin, însă nu vei înțelege cum am venit. Să știi că la mare încurcătură am să te pun eu, Gabriele!
Tânărul, care până atunci avea destul curaj, s-a transformat dintr-o dată într-un om rătăcit și hipnotizat de un mare maestru al hipnozei. Însă eu nu eram un maestru, ci doar o simplă fată tânără și frumoasă, care nu mă potriveam pentru călugărie. De ce atunci mai urmam calea spre Mănăstirea ceea din pădure?
Întrebarea părea firească în concepția Letiției. Însă pe Gabriel nu-l interesau problemele ei, fiindcă și el avea o sumedenie de întrebări la care nu găsea răspuns. Prima problemă era unde i-a dispărut buletinul ei de identitate, a doua era cum să-i facă un buletin, un pașaport adevărat, care să fie valabil, nu unul fals. Problema aceasta a apărut de la prima cazare a Letiției. Atunci s-a aflat că ea este o persoană cu identitate falsă, însă toți au dat dovadă de toleranță, mai ales, că era pe ascuns supravegheată de Toiya, un specialist bine instruit și bine pregătit, care avea scopul să afle tot ce se cuvine despre "bănuită". Acum "bănuita" dată i-a revenit pe seama lui. El trebuie să meargă cu ea la Centrul de documentare a populației, la Biroul care urma să-i elibereze un pașaport, fiindcă și la o mănăstire se duce o evidență strict confidențială, așa că, nimeni nu poate să se ascundă. Mai ales ea, care nu are de ce să-și tăinuiască identitatea.
Astfel, înainte a ajunge la Mănăstirea ceea, unde avea de gând să o lese în pace, ei au intrat la Centrul respectiv și la Birou. Totul a mers bine. Ba chiar funcționarii de acolo au găsit că Letiția are o soră care a plecat în Ecuador și a rămas acolo. Era Ionela Leu, născută în orașul de pe malul Bîcului, capitala de odinioară, care cu puțin și-a schimbat imaginea de când nu mai este centrul administrativ și politic al țării.

- Eu am o soră în Ecuador? Interesantă noutate, și-a zis Letiția. N-ar fi rău să fie bine și să mă documentez unde se află acest colț de pământ de-o fi el chiar și o țară… din America Latină, cugeta ea.
După prima accesare a cuvântului Ecuador, Letiția a înțeles că ciudata soră într-adevăr se află într-o țară ecuatorială între Pacific, munții Anzi și o pădure tropicală. Oare nu spre această pădure urmează să merg și eu, ori poate am să ajung acolo cu vreo farfurie zburătoare sau cu avion? Că până la planeta Marte am ajuns pare-se, lângă o insulă din Oceanul Indian am aterizat, apoi am plecat de acolo cu Victor Caraman. Oare pe unde este el acum?
Gândurile la o astfel de aventură o împrospătau pe tânăra, care nu mai era dispusă să piardă timpul la o oarecare Mănăstire. Regreta că s-a certat cu Victor și l-a lăsat să plece, iar ea a rămas acolo ca o oiță sărmană. Se autobiciuia în mintea sa și totodată simțea un nou val de energie și de curiozitate, care îi făcea ca inima să-i bată mai des, iar gândurile să-i zboare peste Ocean la El Ecuador ha sido, es y será país Amazónico. în traducere: Ecuador a fost, este și va fi întotdeauna țara Amazonului. Aceasta este deviza statului Ecuador. Această țară și-a primit numele de la denumirea ecuatorului în limba spaniolă, și asta deoarece țara este străbătută într-adevăr de ecuatorul Pământului.
Unicitatea Ecuadorului este binecunoscută. Nicăieri altundeva pe Pământ, nu veți găsi o așa mare diversitate naturală pe o suprafață atât de restrâsă de teren. Deși Ecuadorul este a doua cea mai mică țară din America de Sud, gama de oferte este uluitoare. Într-o călătorie de o zi cu mașina poți traversa bazinul Amazonului la izvoarele lui, poți trece peste vulcanii andini, poți coborî în pădurile tropicale, și poți să prinzi apusul soarelui pe coasta parfumată a Pacificului.
Pentru iubitorii de natură care ajung în America de Sud, Ecuador este un vis cu orhidee exotice și păsări multicolore, plante bizare, insecte ciudate, pășuni andine, păduri tropicale tumultoase și animale neînfricate care mișună și înoată în jurul minunatelor insule Galápagos.
- Iată unde ași dori să plec! Însă cum? Fără Victor și fără farfuria cea zburătoare, care m-a purtat deja prin diferite spații...
Peste câteva ore după ce a trecut niÈ™te testări la un calculator, după ce a completat vreo zece fiÈ™iere one line la Birou, LetiÈ›ia avea să primească primul paÈ™aport din viaÈ›a ei din altă vreme, în care ar fi ajuns abia la vârsta de pensionare, dacă nu trecea prin miracolul penetrării timpului. ÃŽn faÈ›a ochilor vedea căi exotice, munÈ›ii È™i drumeÈ›iile practicate în Quevedo, Quito. Ea începea să vadă imaginar costumele tradiÈ›ionale ecuadoriene, pieÈ›ele din È›inuturile muntoase È™i oraÈ™ele, Manta, Ibarra sau Cuenca È™i Riobamba care o vor încânta. Pentru că Ecuadorul se află între tropice È™i e la Ecuator. Un vis extraordinar, care ar deveni o realitate, dacă îl elimin pe acest Gabriel care se È›ine de mine! Oare, ce să fac? ÃŽn Ecuador însă se vorbeÈ™te limba spaniolă, iar eu nu cunosc această limbă. Există o barieră pe care tot vreau să o trec. Văd că am încă o problemă… Dios, patria y libertad ceea ce în română: „Dumnezeu, patrie È™i liberateâ€. Ori, poate, mai bine îl fac pe Gabriel să-mi fie aliat? Că doar el a studiat limba spaniolă. De unde È™tiu? Păi, am observat că vorbea pe ascuns cu cineva la telefon într-o limbă asemănătoare spaniolei ori poate, chiar în spaniolă. Ar fi bine să-i întind o cursă. De acum eu lui, dar nu el mie…
Că bine gândești Letiția! Bravo ție. Ai șanse să-ți întâlnești surata Leu, cu numele Ionela. Da oare, ce poamă va fi ea? Cu aceste gânduri-halucinante a ieșit din Biroul unde i-a fost perfectat un pașaport și un buletin de identitate. Pe gratis! Sau cineva a plătit pentru mine? Aha, Gabriel… El zămislește ceva fără să-mi spună mie, el este…
Dar, să nu-l fac prea devreme țap ispășitor, fiindcă încă nu se știe ce îmi este hărăzit și ce îmi este pus în frunte!
Timp pentru a răsturna cursul firesc spre care, parcă se îndrepta acum Letiția, nu prea era. Ea cugeta. Căuta cu înfrigurare diferite soluții. Gabriel urma să fie făcut aliat sau eliminat. Altă variantă Letiția Leu nu vedea. Deși, se pare că, exista. Ea ticlui o mulțime de planuri, unele fiind chiar năstrușnice de tot, dar fu nevoită să le lase baltă, fiindcă toate aveau câte un punct slab pe undeva. Pentru ca să nu-și piardă nădejdea, ea naviga pe internet, fiindcă gazetele n-o prea încurajau. În unele din ele începuseră să se zvonească că se preconizează un zbor demonstrativ spre America Centrală, că va fi un tur informativ pentru operatorii principali de turism și că se va deschide o nouă destinație turistică. Turcia, Grecia, Italia au trecut pe planul doi, dacă nu chiar și pe locul trei, iar pe primul au ieșit Australia și Oceania împreună cu America Centrală și cea de Sud.
Letiția considera că se face doar o publicitate excesivă, însă când află că și Gabriel dorește să se ducă, ea nu mai șovăi nicio clipă: doar nu-l putea lăsa pe gaborul Gabriel să se încununeze de glorie, iar ea să rămână printre niște maici docile și ipocrite, cum i se păreau cele pe care a avut ocazia să le cunoască. Pe la ora micului dejun Gabriel primi un mesaj la telefonul mobil. El s-a îmbujorat la față și semăna cu un copil care se rușinează și și-a cerut scuze. Într-o clipă s-a îndepărtat de masă, a intrat pe skipe și a vorbit ceva cu cineva. Devenea agitat, se irita, apoi a început chiar să gesticuleze. Se vedea de la o poștă că explică ceva, însă acel cineva nu-l prea înțelegea. Momentan s-a apropiat de masă cu telefonul inclus și l-a îndreptat spre Letiția.
- Da pentru ce mă filmezi și îmi faci poze, a replicat ea.
- Imediat îți explic, scuză-mă.
- Ce înseamnă asta?
- E o chestie delicată pe care... mai mult n-a reușit să spună o vorbă, pentru că Letiția fulgerător i-a aplicat o lovitură la o arteră a tâmplei. S-a întâmplat atât de fulgerător, încât omul legii și-a pierdut echilibrul. Dar Letiția nu s-a oprit. Cu o privire amenințătoare i-a sugerat să-i dea telefonul, ori să-l închidă. Gabriel nu admitea să rateze ocazia care i s-a oferit și i-a cedat telefonul Letiției. Dânsa la fel de hotărâtă a întrebat cu cine are onoarea să vorbească.
- Sunt managerul proiectului America Centrală și de Sud, doctorul în fizică și matematică Howells, s-a prezentat stimatul domn fața căruia iradia de bucurie pe nicul ecran al telefonului, fiindcă era pe skipe.
- Iar eu sunt Letiția Leu și vă rog să vărsați lumină asupra intenției pe care o aveți.
- O, sunt foarte bucuros să vă anunț că Gabriel se teme să vă lese la mănăstire și vrea să vă propună să acceptați a merge în turul informațional în America ecuatorială care începe chiar de mâine dimineața de la ora opt. El se mai teme că eu n-o să accept candidatura Dumneavoastră pe ultima sută de metri, însă eu vă accept.
- În asemenea caz și eu nu văd nici o problemă și accept propunerea cu deosebită bucurie, chiar în clipa aceasta!
Gabriel și doctorul Howells parcă au fost puțin electrocutați de un curent nevăzut. Însă ambii au început a bate din palme și a scanda: OK, OK!
Și visul Letiției dintr-o dată, ca din senin, căpăta contur, devenea o realitate. Iar uraganele care pornesc din Caraibe vara sau toamna cu efecte devastatoare s-au liniștit în sufletul zbuciumat de până mai ieri a bietei fete, acum triumfătoare, de parcă ea - le-a învins și furtunile însoțite de ploi torențiale și de tsunami nu se vor mai dezlănțui. Măcar pentru perioada în care ea va fi în acele părți ale lumii...
- Vă invit peste o oră și jumătate în sala VIP a aeroportului internațional, a spus scurt și clar doctorul Howells, vă invit pe Dumneavoastră și pe Gabriel. Apoi el a închis telefonul.
La masa tăcerii și a micului dejun cei doi s-au privit duios, apoi s-au îmbrățișat strâns ca într-o sculptură cunoscută a lui Brâncuși. Apoi rapid au înșfăcat fiecare câte o tartină, două gogoși de pâine și s-au grăbit spre ușă.
- Da noul pașaport este la tine?
- Aha! Este, Îl țin într-o gentuță mică făcută parcă special pentru el, a răspuns Letiția. Și telefonul meu e la mine.
- Să ne grăbim, fiindcă avem de parcurs un drum dificil și lung până la aeroport.
- Nu te neliniști, fiindcă acum chem un taxi. Unul de-al meu! Și Letiția butonă un număr pe telefonul ei, pe care până atunci Gabriel nu-l văzu-se la ea.
- Alo! Intercontinental? Sunt nevoită să chem un taxi, dar nu unul ordinar, ci... Adresa mea? Mă găsiți pe JPS 2058 – 1958. Letiția a mai pronunțat câteva cuvinte pe care Gabriel nu le-a înțeles.
Până el a pus încă câteva întrebări, la care LetiÈ›ia nu se grăbea să răspundă lângă ei se opri brusc un taxi pe care era scris „Intercontinentalâ€. Prin difuzor o voce le-a zis: „Dacă sunteÈ›i Gabriel È™i LetiÈ›ia Leu vă poftim în maÈ™ină. Vă duc unde doriÈ›i, într-o clipă.„
- Într-o clipă nu cred, dar într-o oră și jumătate poate vom reuși să ajungem, a zis Gabriel, așezându-se pe bancheta din spatele șoferului. Pe cealălaltă banchetă din spate era Letiția.
- Spre aero port, sala VIP, a spus ea.
- S-a făcut!
- Pentru ce VIP, a încercat Gabriel să afle neavând răbdare să asculte răspunsul, pentru că a observat în fața șoferului un monitor de JPS. Și JPS-ul imediat i-a arătat șoferului calea cea mai scurtă prin orașul aglomerat și plin cu ambutoiaje pe autostrăzi la acea oră. O linie roșie dreaptă puțin în curbă străbătea orașul de la un capăt în altul spre aeroport. În câteva clipe au ajuns în fața unui tunel în care intra strada ca într-o peșteră adâncă. Drumul era neted și puternic iluminat cu lămpi din ambele părți. Șoferul le-a aruncat doar o vorbă. ,,Dacă aveți vreo dorință acum, închideți ochii și numărați până la zece, ba nu, până la douăzeci,,.
- Și unde plecăm prin acest tunel?
- Nu-ți fă omule griji.
- Cum să nu! Lui Gabriel nu-i venea să creadă, iar ceea ce vedea cu ochii proprii, depășea cu mult fantezia lui. Ca un fascicol de lumină ce semăna cu coada unei comete au ieșit din tunel și s-au ridicat în aer, apoi în clipa următoare s-au văzut pe șosea în apropierea aeroportului.
- Aveți două minute până în fața sălii VIP, i-a anunțat voios șoferul.
Gabriel a văzut multe în viață, însă așa un salt din tunel în aer, apoi direct pe șoseaua aglomerată exact unde se cuvinea, era prea din cale afară. I-a trecut prin cap că trebuie să-l anunțe pe doctorul Howells că au sosit la aeroport. A cules numărul, a deschis skipe-ul și a observat câteva fețe puțin nedumerite. Probabil un asistent al doctorului Howells a strâns din umeri a nedumerire, spunând ceva. Alt om, la fel de elegant, cu o mină mirată pe față a pronunțat: acești tineri ne dau peste cap toată ceremonia. Să-i lăsăm să se plimbe puțin prin aeroport a propus Howells, între timp dregem și noi busuiocul. Să fi spus așa sau altfel, nu mai conta, faptul era că Letiția și Gabriel i-a luat prin surprindere. În acele clipe pe pista de aterizare se așeza un avion mare, un cargo, care le-a atras atenția tinerilor călători. Gabriel a propus ca să intre în sala mare ca să vadă panoul curselor în derulare de pe aeroportul internațional, apoi vor deschide și ușa sălii VIP. Letiția nu s-a împotrivit, mai ales, că era și ea foarte curioasă să afle ce rute noi au apărut. Una lega Londra de Sydney cu escală în aeroporul orașului de odinioară, în care rar de tot veneau avioane din capitala englegă. Pe o altă rută pasajerii erau anunțați să intre la îmbarcare spre Tokio, iar la sosire alții veneau din Edmonton, Canada. Destinații exotice, după părerea lor, erau spre: Guatemala, Panama și Santo Domingo. Un panou publicitar invita pasagerii și oaspeții aeroportului să viziteze insula Hispaniola, cel mai frumos loc pe care l-au văzut vreodată ochii omului, adică ai Dumneavoastră! Așa a scris Cristofor Columb când a văzut prima dată insula tropicală care urma să fie cunoscută drept Hispaniola. Magica ei frumusețe este la fel ca și acum mai bine de 550 de ani în urmă...
- Mamă dragă, unde pot să ajung! Am posibilitatea să văd Paradisul Caraibelor! Îmi este greu să-mi imaginez așa ceva, a exclamat entuziasmată Letiția Leu. Vezi Gabriele, cu mine îți merge și ție, zi că nu!
- N-am nico replică fată dragă. Dacă știeam eu ce noroc porți...
- Apoi ce?
- Te purtam în brațe de cum te-am văzut că te înțelegeai de minune cu japoneza ceea, Toiya și mai cum îi spune?
- Mononoke.
- Da Mononoke, iar tu parcă ești de la Saint Lucia.
- Ce mai este și aceasta?
- O insulă de vis printre cele mai încântătoare insule Windward. Ea are o formă asemănătoare cu un fruct de mango.
În timp ce ei doi discutau și își pierdeau pașii prin sala mare a aeroportului, o voce plăcută anunța în căteva limbi pasagerii să se grădească la înregistrare. Apoi special îi anunță pe ei – Gabriel Basarabescu și Letiția Leu să se apropie de ușa sălii VIP - (în timp de o jumătate de oră, nu mai mult). ,"Vezi că și pe noi ne anunță, hai să nu ne lăsăm așteptați, că n-ar fi frumos din partea noastră".

Sala VIP a aeroportului se afla în mare fierbere de tot felul de resurse umane. Adică? acolo erau oameni cu ocupaÈ›ii foarte diferite. Vreo cinci tinere È™i tineri întîlneau oaspeÈ›ii care erau salutaÈ›i de un grup folcloric de muzicanÈ›i È™i interpreÈ›i elegant îmbrăcaÈ›i în costume naÈ›ionale. Ei, băieÈ›ii, aveau pe cap niÈ™te căciuli È›uguiate din blană de miel. Prima impresie – parcă nimic nu s-a schimbat. Părea că timpul, cum a fost cu cincizeci de ani urmă, aÈ™a È™i a rămas. Printre pasagerii primei rute turistice spre Ecuador È™i Caraibe era lume foarte importantă. Erau patroni ai unor reÈ›ele de farmacii, tot felul de „Feliciiâ€, „Marileneâ€, „Dianeâ€, patronii unor hotele cu soÈ›iile lor, care purtau ocelari cu rame dintre cele mai scumpe. Printre acestea se evidenÈ›iau È™i vreo zece curve adevărate din creÈ™tet pînă-n tălpi, care la prima vedere, erau frumoase, iar dacă te uitai mai atent la ele, păreau hidoase cu toată crema lor pusă pe față, pe umeri È™i chiar pe picioarele lungi de „căprioare călătoare†dintr-un pat în altul. Parcă erau picate din tropicul cancerului sau din alte cărÈ›i È™i filme porno de la începutul veacului...
AÈ™a o impresie È™i-a făcut-o Gabriel Basarabescu. Iar LetiÈ›iei i se părea că participă la o adunare a elitelor, care tot vin È™i vin ca niÈ™te albine rătăcite È™i stresate, aflate în agonia alegerilor reginei lor. ToÈ›i oaspeÈ›ii erau întîmpinaÈ›i cu buchete de flori vii, unii cu trandafiri, alÈ›ii cu lalele È™i chiar cu flori de liliac È™i de romаniÈ›e mășcate din care oaspeÈ›ii rupeau petale, ghicind dacă cineva îi iubeÈ™te sau nu-i iubeÈ™te.
Domnul Howells se afla și el printre mulțimea care devenea gălăgioasă. Observîndu-i pe Gabriel și pe Letiția le-a făcut un fel de reveranse cu capul său chel. Gabriel a înaintat repede spre dînsul și l-a salutat cu o satisfacție și cu o slugărnicie camuflată, care ieșea la suprafață după felul cum i s-a adresat, după felul cum se comporta el față de omul îmbrăcat ca la carte. Letiția chiar a început să creadă că Gabriel pur și simplu în acel moment este gata să-i pupe și degetele de la picioare, însă comportarea conform protocolului nu admitea să fie așa de bizar, deaceea el își demanstra totul pe fața sa. Nu toți pot citi expresia feții unui om, presupunea el. Dar, se înșela. Letiția era capabilă să depisteze tot ce el credea că ascunde de alții. Ea va fi și în cele ce vor urma capabilă de foarte multe, pentru că, cea mai mare aventură din viața ei, abia urma să înceapă.
Din mulțime ea mai era urmărită de niște ochi. Ochii înguști, asiatici nu erau al unui bărbat, ci ai Toiyei Mononoke. Ea a venit special la aeroport, fiindcă a avut o presimțire, a visat-o pe Letiția în vis și după cum și-a dat ea seama, fata era în fața unei mari primejdii. Urma să o prevină și să-i ajute într-un fel. Și Toiya s-a apropiat de Letiția.
- Nu te grăbi dragă, că eu mai am ceva să-ți spun înainte de plecarea asta a voastră.
- Vai, dar de unde ați aflat?
- Ce poate Toiya știe numai unul Dumnezeu și eu doar un singur gram, i-a răspuns japoneza cu un surîs abia sesizabil pe buze. Te rog să vii puțin cu mine mai într-o parte și să nu-ți faci griji.
Ambele s-au retras aproape de o fereastră din care se vedea peisajul frumos al împrejurimilor, colinele domoale, casele ca niște ciuperci după ploaie și un verde aprins de jur împrejur. Toiya i-a amintit Letiției despre telefonul ei și i-a spus că-l poate pierde în anumite împrejurări, deaceea trebuie să dețină un mic cip de legătură cu sateliții.
- Dar unde?
- Sub piele, la ambele mîni. Acolo unde ea va fi nevoită să țină mereu un ceas și mai sus sau după ceafă mai jos pe un umăr. Pentru a neutraliza depistarea lui, vei fi nevoită să nu te desparți de o cruciuliță din aur pe care o vei avea mereu la gît. Spunîndu-i toate acestea, Toiya i-a prins crucea cea mică de aur, care avea o brățară de argint. Apoi i-a șoptit ceva la ureche. Urma să-i implanteze cipul. Chiar în aeroport, fără ai provoca durere și fără a interveni cum se obișnuiește în asemenea cazuri cu niște instrumente chirurgicale. Toiya doar i-a lipit ceva la mînă și pe un umăr, spotindu-i să nu se neliniștească dacă va simți că o frige ceva. În timp de vreo nouă minute efectul magic se va termina și lipiturile vor dispărea, iar cipul se va afla deja în carnea ta. Să știi că el - cipul te va ajuta să-ți găsești ceea ce îți va lipsi atunci cînd vei fi în mare primejdie.
Letiția a făcut ochii mari, dar n-a spus nici un cuvințel. A sisizat încotro se îndreaptă ea în continuaare și i-a mulțumit prietenei venite în acea clipă în preajma ei, pentru că avea grijă, dar mai ales, i-a mulțumit Divinului Suprem, adică Creatorului.
A întrebat-o pe Toiya dacă face să meargă mai departe cu Gabriel sau nu.
- Du-te fără nici o grijă, fiindcă nici el nu È™tie prin ce pericol de moarte va trece. Sper că veÈ›i trece ambii, dar pentru ca să fiu mai sigură, eu È™i alÈ›ii ne vom stărui să nu te pierdem din videre chiar È™i la zeci È™i sute de kilometri de aici. Doar È™tii că „La nevoie prietenul se cunoaÈ™te!â€
- Bineînțeles, că știu.

Letiția își imagina că abia acum o așteaptă cea mai năstușnică aventură. Își da seama că după halucinațiile pe care le-a avut mai are o șansü să văda și să simtă ceva mult mai interesant, dacă este implicată în turul informativ spre o nouă destinație turistică. Cu mulți ani în urmă (sau în altă vreme) peste care ea a trecut, despre Triunghiul Bermudelor se afirma că el este: misterios, extraterestru, mortal. Timp de decenii cercetătorii au încercat să lămurească misterul celui mai enigmatic loc de pe Pământ. Unii considerau că anomaliile, disparițiile și fenomenele ciudate pot fi explicate prin cauze naturale. Alții credeau că acestea sunt urmele unei culturi avansate, necunoscute, care a lăsat în urmă o tehnologie fantastică … generatoare de energie, care pot deforma timpul și spatiul și pot pătrunde în alte lumi.
Ea a citit umătoarele rânduri accesate de pe o pagină web:
„De curand, doua echipe de exploratori americani È™i francezi au facut o descoperire monumentală: un corp parÈ›ial translucid, ca o piramida de cristal ce se afla pe fundul mării Caraibe. Această structură gigantică, probabil mai mare decat Marea Piramidă a lui Keops din Egipt, descoperită accidental în 1968 de către medicul Ray Brown din Arizona, a fost verificata în mod independent de către cele doua echipe de scafandri din FranÈ›a È™i SUA. Brown, aflat în Caraibe în vacanță, a facut scufundări cu niste prieteni într-o regiune cunoscuta sub numele de “Tongue of the Oceanâ€. La un moment dat el s-a departat de acestia, È™i încercând sa li se alature a observat o structură masiva pe fundul oceanului: un obiect negru prin care treceau razele de lumina È™i care avea forma unei piramide. Cu mica lui rezervă de aer, el nu a putut studia gigantica structură, dar a gasit o sferă ciudata de cristalâ€. Ciudată informaÈ›ie, È™i-a zis ea.
„Unii cercetători susțin de ani de zile că exista o sursă stranie de energie pe fundul mării în regiunea Triunghiului Bermudelor care afectează avioanele, navele și bărcile.
AlÈ›ii sustin că dacă într-adevăr legendara Atlantida a existat, printre rămășiÈ›ele sale mitice s-ar afla si misterioasa masina-Vortex, maÈ™ină care ar putea fi încă intactă, pe fundul oceanului. O astfel de masina, spun ei, ar fi probabil în formă de piramidă È™i ar reprezenta È™ablonul iniÈ›ial pe care ulterior culturile din întreaga lume l-au copiatâ€.
Alte surse pe cared ea le-a accesat comunicau că piramide misterioase sunt împrăștiate în întreaga lume. Structuri piramidale au fost descoperite peste tot: in Nordul, Centrul și Sudul Americii, în Europa de Est, în tundra înghețată din Siberia, în China de Nord și Centrală, și chiar, Antarctica. Cu ani în urmă, ruinele unei misterioase culturi au fost descoperite pe o mică insulă numită Malden, în mijlocul Oceanului Pacific. S-a stabilit ca ruinele sunt ramasitele unei piramide antice.
Descoperirea a zguduit oamenii de știinta din toata lumea. Se vor grabi ei sa investigheze? Probabil ca nu, având în vedere implicatiile unei asemenea descoperiri.
De pe o altă pagină web a citit: Patru piramide mari, un sfinx, câteva monumente, dar și mai multe structuri circulare din granit au fost descoperite pe fundul Oceanului Atlantic, cercetatorii spunând că acestea ar putea fi ramășițele orașului legendar Atlantida. Acestea sunt localizate în Triunghiul Bermudelor, la 700 de metri de coasta estica a Cubei.
Timp de zeci de ani cercetatorii au încercat sa afle ce se întamplă în miseriosul Triunghi al Bermudelor. Vapoare disparute, avioane, marturii despre anomalii ciudate au transformat zona cuprinsa Insulele Bermude, Porto Rico si Fort Lauderdale, Florida în Oceanul Atlantic intr-un adevarat “Triunghi al Diavoluluiâ€. Suprafata cuprinsă este de circa 1.2 milioane km². Exista unele speculatii cum ca în aceasta regiune se întâmpla foarte des fenomene paranormale, cum ar fi: disparitii ale unui numar mare de vase si aparate de zbor, activitati paranormale în care legile fizicii sunt date peste cap, puse inclusiv pe seama fiintelor extraterestre. Unii sustin ca in zona ar fi porti catre alte lumi, adevarate portaluri ce ne pot transporta in locuri necunoscute. Doi cercetatori, unul francez si altul american au facut o descoperire uimitoare: o piramida gigantica, din cristal translucid a fost gasita în Marea Caraibelor.
- Și peste această Mare a Caraibelor acum voi zbura și eu cu acest Gabriel, cu toată această cohortă de oameni gălăgioși, cărora puțin le pasă unde se duc?
“Vei zbura numaidecât, vei zbura, iar dacă vei fi în pericol, noi vom interveni, te vom ajuta!â€

Cine i-a spus aceste cuvinte, parcă în șoaptă, parcă în vis, Letiția nu avea idee, dar bănuia că îngerii cei buni n-au părăsit-o, că ei se află în preajma ei și că cele mai misterioase întâmplări, cele mai necunoscute, infinitul, abia de începe...
- Ce bine e că pot să călătoresc leger în timp! Și că mereu întâlnesc oameni noi, neobișnuiți, gândi Letiția cu câteva minute mai devreme de a urca la bordul avionului care avea să-i poarte pe toți peste Ocean și peste Marea cea care mereu ascunde numeroase mistere.
- Curaj Letiția și încă odată curaj, își mai spuse ea în gând, adică, pentru sine. Pentru că în timpul cel mai frumos din viața ei se va afla...
Deasupra Bermudelor
(Textul ce urmează, a fost publicat È™i în săptămânalul â€Florile Dalbe†de la ChiÈ™inău, 19 februarie curent, adică în 2015).

Letiția avu un vis în timpul când deasupra Carpaților se lăsa miezul nopții și când avionul cu lumea pestriță, aflată în dimineața acelei zile la Chișinău, pe aeroportul internațional, survola imensul Ocean aerian deasupra nu mai puțin imensului Ocean Atlantic. Până la temutele Brmude mai era cale de vreo oră. Apropo, Letiția după ce a comandat tot ce și-a dorit ea să mâncare, ospătându-se cu plăcere, a adormit cuprinsă de o ușoară boare de oboseală. În timpul somnului ea își imagina cum se lasă în jos spre schitul Tarcău, dintr-o poeniță, între niște păduri nestrăbătute. Ea le visa pe toate acestea, fără să vrea. Un nor singuratic s-a oprit deasupra ei. Din creștetul cerului soarele-l săgetează și-l sparge, însă în locul lui alți nori se ridică, unii tot mai posomorâți, de prin văgăunile munților. Când se va trezi, îi va mărturisi lui Gabriel: „Da știi că am simțit cum se face răcoare, am văzut că frunzele încep să tremure și câteva minute nu se mai auzea altceva decât foșnetul pădurii și al unei ploi albastre, care veni spre noi. În câteva clipe toată valea se umplea de ropotul ei și potopul ne-a ajuns cu fulgere după fulger, care spintecau cerul, iar tunetele se întețeau din ce în ce mai tare. Ne-am adăpostit sub un fag. În credința poporului nostru fagul e un copac sfânt apărat de trăsnet. Dar n-a fost așa, precum se crede. Am fost lovită de fulger. Am simțit că zbor fără aripi și levitația deveni ceva real pentru mine. Zburam către tine. Și, deodată, am văzut cum se ridica în fața noastră, ca un monument enorm, bătrânul rege al Carpaților Moldovei. Am pornit pe o cărare în sus spre creștetul muntelui. Și turlele Ceahlăului stăteau împodobite în ceață. În jur era o liniște, una sfântă, care te face să te crezi pe alt tărâm. Miresmele dulci pluteau în aerul răcoros al dimineții. Când am aruncat o privire în sus, am observat că deasupra noastră Ceahlăul iese din neguri și soarele pune hlămizi de argint pe umerii uriașelor pietre dezgolite. Apoi am ajuns la mănăstirea Agapia, vârâtă-n munți și pitită-ntr-un ungher de văi, în așa fel ca să n-o vezi decât când intri în ea. N-am ajuns la ea cu tot alaiul de călugărițe care se țineau scai din urma mea, dar m-am văzut acolo alături de tine.†Oare de ce am avut așa vis? întrebă Letiția. Cum numai termină de spus cuvântul vis, avionul fu prins parcă într-un furtun de apă care îl făcea să tremure ca un bloc de locuit cu 19 etaje în timpul unui cutremur de pământ. Prin sală s-a auzit o voce care chema în ajutor. „Este cineva care poate să conducă avionul în locul piloților noștri, cărora li s-a făcut rău și acum ei vomită și fac spumă la gură?!†Vestea a stârnit un val de spaimă și din toate părțile au început să țipe cu disperare pasagerele slabe de înger. Letiția imediat s-a ridicat din locul ei și s-a îndreptat în mare grabă spre cabina piloților. După ea venea Gabriel, îngrozit de cele auzite.
„Da tu eÈ™ti sigură că poÈ›i pilota acest avion?â€, încerca el să strige, însă LetiÈ›ia nu-l asculta. Cu o mână a tras de uÈ™a cabinei, cu alta l-a împins pe Gabriel înapoi. „Tu nu te amesteca, că eu È™tiu...â€
-Ce știi?
-Știu să conduc un aparat de zbor! Am mai avut ocazii, așa că nu-ți fă inimă rea, a spus ea cu fermitate.
Pilotul mai înalt zăcea jos, iar altul își È›inea o mâna la gură, iar cu alta era pe dispozitivul de menÈ›inere a cursului de zbor al avionului. LetiÈ›ia i-a ocupat locul pilotului care zăcea jos. Dintr-o privire i-a sugerat celuilalt să nu-È™i piardă cumpătul, pentru că totul va fi bine. Pe ecranul din faÈ›a ei se vedea rotindu-se un val de nori ca într-un vârtej de aer. El semăna cu o tornadă. De asupra vârtejului dat se afla avionul lor. „Cred că am ajuns la timp, pentru că primejdia abia de începe.†LetiÈ›ia era în mijlocul Triunghiului Bermudelor. Ea È™i toată lumea din avionul care È›inea calea spre Mexic È™i spre Ecuador. Ce avea ea să facă în prima clipă? Altă persoană ar fi încercat să dea alarmă, să ceară ajutor. Ea nu avea alte soluÈ›ii din prima clipă, dar, totuÈ™i, È™i-a îndreptat privirile spre alte monitoare din cabina piloÈ›ilor, care semnalau primejdia de cădere a avionului în apa oceanului. A tastat ceva pe telefonul ei, care a mai funcÈ›ionat în alte momente critice. ÃŽnsă de data aceasta ceva o da de sminteală. Fulgerător È™i-a muÈ™cat mâina în locul unde avea implantat cipul japonezei Toiya Mononoke. Imediat din trei degete ale mâinii, din cel arătător, din cel mai mare È™i pentru inel au ieÈ™it niÈ™te fulgere. Le-a îndreptat spre pilotul care zăcea jos. Când l-a atins cu ele, pilotul a prins viață È™i s-a ridicat de jos. „Ce facem?†Atât doar a spus. „Salvăm nava, apoi vedem ce va fi mai departe.†Iar unul, dintre cei care a tras o spaimă soră cu moartea, a zic: „Doamne, către Tine strig. Te rog, nu rămâne surd la glasul meu!â€
- Nu vă fie teamă, vom izbuti să ieșim din capcana Bermudelor, vă rog să mă credeți, vom izbuti cu ajutor divin și cu eforturi comune.
- Să dea Domnul!
Din acea clipă, LetiÈ›ia a preluat conducerea avionului È™i, în ipostaza dată, se simÈ›ea atât de sigură pe sine, de parcă toată viaÈ›a ei a fost căpitan de echipaj, adică conducătorul avionului È™i omul care È™tie să înfrunte furtunile cele mai perfide din atmosfera pământului. De unde avea ea aceste abilități, nu-È™i da seama nici Gabriel, dar È™i ei, LetiÈ›iei, nu-i venea să creadă. ÃŽnsă în acele clipe ea nu avea timp pentru a sta È™i cugeta. Trebuia să acÈ›ioneze foarte rapid, pentru că viaÈ›a celor de la bordul avionului în acele clipe se afla în mâinile ei. De acÈ›iunile ei depindea supravieÈ›uirea lor sau prăbuÈ™irea în hăul oceanic al triunghiului blestemat. LetiÈ›ia își mai pipăi odată locul de la mâna ei, unde se afla cipul ascuns sub piele. Există vreo legătură pe care eu trebuie să o găsesc È™i să o stabilesc imediat cu cineva, È™i-a zis ea în gând. Dar cu cine? ÃŽÈ™i apăsă cu degetele locul cu pricina. Dar nu se întâmpla nici o minune. Involuntar, își căută telefonul care, spre stupoarea ei, lipsea È™i ea nu-È™i amintea unde l-a pus, unde l-a lăsat. Din minută în minută, avionul pierdea din înălÈ›ime È™i era tot mai aproape de suprafaÈ›a oceanului, care fierbea într-o furtună de mare cu valuri de patru-cinci metri, însoÈ›ite de rafale puternice de vânt. Se crease impresia că avionul nu mai putea comunica cu restul lumii. Legătura de orice nivel era blocată. LetiÈ›ia reuÈ™i să plaseze avionul într-un zbor pe o circumferință mare în jurul găurii din adâncul oceanului. După prima rotaÈ›ie urmă a doua, apoi a treia. ÃŽntre timp ea izbuti să-È™i scoată de sub piele un obiect micuÈ› cât o buburuză, care începu să dea de È™tire cu o lumină fosforiscentă. Ea instală obiectul mic pe pupitrul din față ca pe un stocator de memorie electronică. Pe ecranul monitorului din față imediat s-a deschis un fiÈ™ier, care-i cerea numele celui care l-a instalat. LetiÈ›ia È™i-a scris numele: Letisia Leu cu s în loc de È› românesc. Adică È™i-a introdus numele fără literele care au semne diactitice È™i bine a făcut, fiindcă imediat un robot a răspuns: „Legătura cu extraterestrul este asigurată. AÈ™teptăm un semnal.†Ce semnal să vă mai dau, când avionul poate fi rupt în două, gata să dispară în apele oceanului? Să butonez semnalul de alarmă! Sau... „Noi deja vedem pericolul È™i situaÈ›ia în care vă aflaÈ›i ne este cunoscută. ÃŽn câteva clipe vehicolul vostru va fi cuplat la staÈ›ia noastră aflată în apropiere. Vă vom ridica din gaura în care aÈ›i nimerit, dar nu părăsiÈ›i locul până nu ve-È›i fi siguri că a-È›i ieÈ™it din captivitatea Bermudelor!â€. „Acum chiar È™i o întreagă oÈ™tire, dacă ar tăbărî împotriva mea, nu m-ar face să mă tem. De cine să-mi fie frică, dacă însuÈ™i Domnul prin extratereÈ™trii Lui îmi întinde o mâină de ajutorâ€, gândi LetiÈ›ia. Poate pentru aceasta am fost selectată să zbor. Da poate È™i pentru altceva? Acum să am răbdare È™i tărie că toate se vor rezolva aÈ™a cum trebuie. Urmă o înclinare lină a avionului după care ea se văzu că iese deasupra norilor într-o ridicare spre razele soarelui. Au fost traÈ™i în sus de o caracatiță uriașă care a cuprins cu tentaculele ei lungi aparatul de zbor. AÈ™a È™i-a imaginat-o LetiÈ›ia pe staÈ›ia orbitală misterioasă, care a salvat avionul din vârtejul Bermudelor. Apoi din nou auzi voci în căști. Toate erau alertate de faptul că au pierdut legătura cu avionul.
Letiția i-a făcut un semn pilotului ca el să răspundă. Fără a ezita acela și-a cerut scuze și a întrebat spre ce reper să piloteze în continuare avionul, fiindcă a nimerit într-o furtună magnetică dar, Slavă Domnului, suntem cu toții bucuroși că vă auzim și ne auziți și dumneavoastră.
Vă ordonăm să intrați în coridorul 8 spre Panama, la cea mai înaltă altitudine, fiindcă la moment toate celelalte coridoare sunt contraindicate. Peste vreo cinci minute vă corectăm zborul. Și ieșiți mai repede din coridorul 7. Ați înțeles?.
-Înțeles! Cum să nu înțelegem!
-Excelent! Iar noi am făcut tot ce am știut să facem în asemenea situații și ne bucurăm că v-ați salvat!
-Vă mulțumim mult!
Letiția a sesizat că și-a împlinit prima misiune pe care o avea, însă mai vroia să rămână pentru câteva minute în cabina piloților. Dânșii au privit-o cu admirație și i-au spus: Multstimată domniță curajoasă, noi vă mulțumim foarte mult. Dacă doriți să continuați zborul cu noi, vă poftim să stați aici, au vociferat piloții aproape într-un glas.
-Vă sunt recunoscătoare, zise ea.
-Și noi vă suntem foarte recunoscători, că, dacă nu eraÈ›i Dumneavoastră, ne prăpădeam în Oceanul Atlantic ca cei de pe „Titanicâ€.

Am notat la început că aceasta este aventura a cincea. Da poate ea nu-i doar a cincea, ci È™i a È™aptea, a opta... Ve-È›i È™ti, bineînÈ›eles, dacă-mi veÈ›i citi cartea â€Destăinuiri deasupra CarpaÈ›ilorâ€, însă aceasta sunt sigur nu se va întâmpla chiar azi sau în luna august, 2016. Când anume È™tie...

Numai Letiția

Post – factum le È™tii pe toate. AÈ™a cel puÈ›in se spune. La biblioteca particulară pe care o îndrăgise LetiÈ›ia erau multe cărÈ›i de unicat care nu puteau fi găsite în alte biblioteci. Cine alta dacă nu ea È™i-a pus în gând să le citească sau măcar să le răsfoiască din copertă în copertă. Numai LetiÈ›ia avu curiozitatea să studieze o carte voluminoasă de 600 de pagini despre niÈ™te localități din judeÈ›ul Alba, România. ÃŽn acea carte își găsi numele ei. Mai bine zis, numele pe care l-au avut alte persoane. De pildă, LetiÈ›ia MihalÈ›an din imaginea de la pagina 374 sau LetiÈ›ia Dobrescu din comuna Galda de Jos, pagina 243. Dintr-o imagine de epocă din perioada interbelică o privea o doamnă respectabilă îmbrăcată într-o vestimentaÈ›ie sobră de odinioară. â€Oare cine o fi ea?†A răsfoit mai cu atenÈ›ie cartea, însă n-a găsit răspuns la întrebare. Deaceea de la cartea â€Comuna Galda de Jos , secvenÈ›iar istoric È™i imagisticâ€, a trecut la raftul pe care se aflau mai multe cărÈ›i ale unuia È™i acelaÈ™ autor: Gunter Grass, laureat al premiului Nobel pentru literatură, neamÈ› născut la 16 octombrie 1927 la Danzig, loc în care È™i-a petrecut copilăria È™i tinereÈ›ea.
A luat cartea â€Pisica È™i È™oarecele†(1961) apoi a întors-o la loc, cercetând altă carte intitulată â€Toba de tinicheaâ€. A mai răsfoit romanul autobiografic â€Secolul meu†(1999), apoi È™i-a aruncat privirile asupra unui roman-nuvelă intitulat â€ÃŽn mers de rac†(2002). Pe acesta a decis să-l citească, fiindcă el nu relatează doar un episod dramatic de la sfârÈ™itul celui de-al dolilea război mondial – scufundarea de către un torpilor sovietic a navei â€Wilhelm Gustloffâ€, cu 9. 000 de pasageri la bord -, ci tratează È™i o temă incomodă, vorbeÈ™te despre mersul istoriei, înapoi, înainte sau lateral, târând cu sine destine colective È™i individuale.
Numai LetiÈ›ia după ce a citit un roman zguduitor: â€ViaÈ›a ca amintire†scris de Ion Anton, a început să citească în acea bibliotecă â€ÃŽn mers de racâ€. A rămas impresionată de dezvăluirile din carte precum că cel care a reuÈ™it să scufunde nava suprapopulată fusese ciomăgit destul de des, la Odessa, de taică-său Marinesko, pentru că intrase în tinereÈ›e într-o bandă de hoÈ›i. LetiÈ›ia mai află cu stupiditate că matrozul Alexander Marinesko era membru al organizaÈ›iei de tineret Comsomolost È™i se dovedea a fi un mare beÈ›ivan în afara serviciului. Da cine È™tie, poate că È™i în vremea când era în mare cu submarinul...
Pentru că în ultimul an al războiului, înainte de torpilarea navei cu 9. 000 de pasageri la bord, majoritatea mame tinere și copii, alcoolul și femeile i-au întunecat mințile lui Marinesko. El a mai fost luat la interogatoriu de NKVD și declarat suspect de spionaj. Zile întregi după aceasta nu i s-a arătat nimic în cale, nicio navă străină. Căpitanul submarinului poate se gândea, în timpul pândei sale zădarnice, la procesul care-l aștepta în fața Curții Marțiale și la amenințarea de la NKVD. Ce a fost în mintea lui Alexander Marinesko în ziua de 30 ianuarie 1945 când a ieșit în largul mării cu echipajul său de 47 de bărbați și 10 torpile ucigătoare la bord? Unul numai Marinesko știe, medita Letiția. Și el s-a stins din viață fiind foarte amărât și grav bolnav de cancer după ce s-a aflat în lagărele și închisorile sovietice din Siberia. Letiția nu-și putea imagina toate momentele care au fost. Pe cât era de impresionată pe atât era și indignată. Să scufunzi o navă plină cu femei și copii era o adevărată nerozie, dar Marinesko a făcut lucrul acesta...
Ea după o jumătate de zi de lectură, a ieÈ™it pentru câteva clipe în curtea bibliotecii la o pauză. Auzea acelaÈ™ ciripit al păsărilor, care zburau dintr-un copac în altul. Contempla liniÈ™tea firească. ÃŽn asemenea anturaj È™i-a amintit cum a venit cu un extraterestru la ChiÈ™inău, apoi cum a zburat deasupra Bermudelor. ÃŽn toate peripeÈ›iile ei - binele învingea răul. Numai în cazul descris de Gunter Grass tragedia a fost inevitabilă. Iar făptaÈ™ul ei – un marinar beÈ›ivan, care a avut un tată român È™i care È™i-a petrecut copilăria È™i adolescenÈ›a printre bandiÈ›ii È™i hoÈ›ii din Odessa, care nu vorbeau în limba română, ci în rusa amestecată cu jargoanele banditeÈ™ti. â€Oare mediul în care trăim noi, ne modelează într-aÈ™a fel, încât în viaÈ›a de mai departe, devenim niÈ™te brute È™i niÈ™te persoane periculoaseâ€, medita ea. Și tot ea È™i-a spus: â€BineînÈ›eles, locul are o influență mare, însă totul depinde de om.†Iată eu am reuÈ™it să mă desprind de mediul nociv de la È›ară, în care am trăit, È™i de unde am zburat pe Marte, am revenit pe Pământ È™i nu cu un pământean, ci cu un extaraterestru, care a salvat un pământean, È™i i-a luat chipul lui...â€
Pusă pe meditații și pe întrebări, care mai de care, Letiția n-a observat cum de locul unde sta ea, pe o bancă, s-a apropiat un animăluț drăguț și curios, care o studia. Animalul semăna cu o șopârlă, însă nu cu una obișnuită, ci neobișnuită. Era un mic varan. Ba nu, erachiar un mic grifon, care o privea cu atenție. Pe neașteptate își auzi numele strigat.
- Letiția! Vă caută cineva la telefonul bibliotecii. Poate veniți, pentru a-i răspunde?
- Nu pot, dar vreau să știu, cine mă caută.
- Zice că este Victor și că vă caută de o jumătate de zi.
- Spuneți-i să mă sune pe telefonul meu mobil, a răspuns Letiția cu un calm olimpic.
- A spus că a uitat numărul.
- Dacă l-a uitat, să-și amintească ziua mea de naștere, luna, anul și câți ani am avut, când m-a cunoscut. Toate cifrele culese consecutiv, alcătuiesc numărul meu de telefon modil, a zis Letiția.
- Bine, îi transmit, răsună vocea bibliotecarului.

Vrând – nevrând am asistat la discuÈ›ia din grădina bibliotecii, pentru că È™i eu, tocmai sosisem acolo, pentru ca să citesc cărÈ›ile: â€Toba de tinichea†și romanul autobiografic â€Secolul meu†de Gunter Grass.
- Numai Letiția este capabilă să inventeze așa număr de telefon, m-am gândit. Nu înzadar ea este personajul meu literar. Chiar ești bravo, Letiția!
- Ba n-ai dreptate. Nu doar ea!
- Cine a spus?
- Îngerul. Cel, care știe tot.
- Și cum se numește îngerul?
- Înger. Iar dacă... dorești să cunoști mai mult, află că el, este Îngerul cel Bun.
- Da cine este Letiția Branea?
- Numele este atribuit unei tinere, personaj literar al scriitoarei Gabriela Adameșteanu.
- Iaca na!
Vasăzică, eu am încă o invitaÈ›ie la lectură, gândi ea È™i se grăbi să intre în sala de lectură luminată de soarele de după amiază. La telefonul bibliotecii nu mai era nimeni. Se apropie de computator È™i începu să caute cu înfrigurare în baza de date. Biblioteca particulară nu avea nici un exemplar semnat de acest autor. Pentru o clipă o cuprinse o umbră de tristeÈ›e, însă la raft găsi o scurtă istorie a literaturii române editată la sfârÈ™itul secolului XX, semnată de Dumitru Micu. Era doar în trei volume nu prea mari. L-a ales pe al treilea în care găsi È™i un eseu despre Gabriela AdameÈ™teanu. Află că în primul ei roman â€Drumul egal al fiecărei zile†(1975), există o tânără cu numele LetiÈ›ia È™i în carte sunt redate crâmpeie din viaÈ›a ei începând cu ultimile clase de liceu până în anii de studii la o facultate. Ea era fiica unui intelectual, (probabil) medic despărÈ›it de familie în urma detenÈ›iunii politice pe care a suferit-o. Poate era la Gherla sau poate... Numai nu era la penitenciarul numărul treisprezece.
LetiÈ›ia din romanul autoatei AdameÈ™teanu își parcurge adolescenÈ›a în condiÈ›ii traumatizante. â€È˜i adolescenÈ›a mea, copilăria a fost aproape la felâ€, a trecut-o un gând ca un fior rece. Ea suportă privirile reci ale mediocrității, ale cenuÈ™iului perpetuu, inerent unei vieÈ›i fără orizont. ÃŽn prima jumătate a celui de al È™aptelea deceniu din veacul douăzeci. â€Sărmana fată!†oftă ea. Iar tatăl LetiÈ›iei a stat la închisoare È™i prin aceasta întreaga lui viață a fost zdrobită, unchiul Ion, profesor eminent È™i suflet de o rară distincÈ›ie, s-a văzut condamnat la ratare, constrâns să adopte ca mod existenÈ›ial â€laÈ™itatea demnăâ€, redus la condiÈ›ia de succesor al învinÈ™ilor. Odată cu mutarea eroinei LetiÈ›ia la BucureÈ™ti, într-un cămin studenÈ›esc, Drumul ... devine roman psihologic.
Interesant, foarte interesant, exclamă Letiția Leu.
- Și ce este aici așa de interesant?
- Romanul.
Atunci când ea ridică privirea în sus, nu-i veni să creadă ochilor. Alături, ca din senin apărut, sta Victor. Acelaș tânăr care...
- Victor, tu? Da de unde te-ai luat aici?
- Din cer, ca întotdeauna, răspunse el zâmbind. Am aflat că nu găseÈ™ti â€Drumul...†și iată eu l-am adus. E o ediÈ›ie nouă È™i revăzută.
Este revăzută È™i adăugită, cu o postfață a autoarei, repetă el. ÃŽn ea scrie: â€Nimeni nu-i mulÈ›umit cu numele care i s-a pusâ€, că domnul Branea, tatăl LetiÈ›iei Branea, era în penitenciar. ÃŽnsă l-au mutat la â€Gherlaâ€. ÃŽÈ›i imaginezi tu măcar ce este â€Gherlaâ€? ÃŽn anii comunismului în România a fost una din cele mai groaznice închisori pentru deÈ›inuÈ›ii politici. Apoi fără a face reverenÈ›e cavalereÈ™ti îi oferi LetiÈ›iei Leu prima carte a Gabrielei AdameÈ™teanu „Drumul egal al fiecărei zile.„
- Fantastic!
- Ba nu este nimic fantastic. Dar să știi că mai am pentru tine o surpriză.
- Dacă nu glumești, spune-mi.
- Eu te invit să zbori...
- Ce să fac?
- Să pășești pentru prima dată pe Venus!
- Pe altă planetă?
- Da, pe cea mai apropiată, care face singură o rotație în jurul Soarelui în circa 225 de zile pământești.
- Eu știu că Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru soalr, dar mă tem că acolo ne așteaptă surprize din cele mai neplăcute, replică Letiția.
- Nu-i chiar așa de periculos cum îți imaginezi tu. Deși rotația în jurul propriei axe este foarte lentă și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete, planeta prezintă un interes sporit și tu te vei convinge că se merită să pășești pe ea.
Imediat Letiția a intrat pe internet și a constatat că Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera ei este foarfte diferită de cea a planetei noastre. În principal ea este compusă din circa 96 de procente cu gaz carbonic și doar vreo trei procente din azot. Venus este înconjurat de un văl gros de nori repartizați în trei straturi situate la o altitudine între 50 și 70 de kilometri. Unii dintre acești nori provoacă ploi de acid sulfuric, o substanță chimică foarte agresivă. Pe Venus temperatura este foarte ridicată, nu-i frig ca pe Marte. Gazul carbonic acumulat în atmosferă acționează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până la 460 de grade căldură. Iar suprafața planetei este plină de platouri vulcanice, mulți vulcani fiind încă foarte activi.
- Unde să mă duc eu?!
- Pe planeta care este asociată cu Luceafărul, pe noua Terra din viitor! Letiția, Venus s-a format în aceiași epocă și în aceiași regiune din spațiu ca Terra pe baza unor materiale similare. Ea are o mărime asemănătoare cu a planetei noastre. Acolo trebuie să căutăm noi viață, da nu pe Marte, care este înghetață și moartă de multe milioane de ani.
Anume ea strălucește puternic pe cer, fiind Luceafărul de seară și de dimineață. După soare și Lună, Venus este cel mai strălucitor corp ceresc și are aproape dimensiunile Pământului, stăruia să spună Victor.
Însă Letiția nu-l prea asculta. Ea se încăpățina să afle singură de ce pe Venus o zi este mai lungă decât un an. De ce norii sunt portocalii. Ei cauzează ploi, care ar arde orcie vietate de pe suprafața planetei. Și dacă este așa, unde și cum poate să existe viață?
- În labirinturile ramificate, în subsol, zise Victor și continuă să înșire alte date despre planetă.
- Letiția! Pe Venus sunt și munți înalți cât Everestul. Acolo găsim și formațiuni de teren asemănătoare continentelor terestre. Între ele ar putea exista fundurile unor oceane, care, este adevărat, s-au evaporat cu mult timp în urmă. Însă sub ele...
- Victor! Tu mă uimeÈ™ti. Pe bune că mă uimeÈ™ti, zise LetiÈ›ia, apoi adăugă: †Мне летать, да летать до той планеты, adică, să tot zbor È™i să zbor până la această planetăâ€.
- Dar, zborul în spațiul cosmic nu îți este contraindicat! Te-ai născut să zbori și să cunoști nu numai lumea, ci și spațiul cosmic din apropierea planetei Pământ.
- Așa pare să fie!
- După cum îmi dau eu seama, nu întâmplător ești Letiția Leu, zise Victor în momentul în care telefonul lui mobil a început să redea o melodie cunoscută în anii optzeci în Uniunea Sovietică.
- Victor, îmi pare mie ori ba, dar tu chiar ești o adevărată surpriză pentru mine în clipa aceasta. Iar apariția ta, îmi pare a fi într-un fel chiar misterioasă.
- Bineînțeles. Mai spune-mi că sunt și extraterestru!
- Cine știe, poate ești! Nu tu ai sunat la bibliotecă cu vreo zece minute în urmă?
- Eu. Însă tu n-ai vrut să-mi răspunzi și eu iată, am venit singur la tine aici, ca un extraterestru, cum spuneți voi...
- Hai să lăsăm glumele pentru altă dată, a zis ea mult mai împăciuitoare È™i mai bucuroasă pentru că a citit că o navă spaÈ›ială â€Venus Expresâ€, lansată de AgenÈ›ia SpaÈ›ială Europeană în anul 2005, a descoperit în 2007 că în atmosfera venesuiană au loc fulgere mai des decât în cea a Pământului.
Vasăzică, voi mai avea ocazia să văd fulgere și pe Venus, să încerc ploile ei acide și încă multe altele. Dar, este oare vreo garanție, că nu o voi păți mai rău, decât îmi pot imagina? Să nu devin și eu cumva un cobai sau un șoricel pe care cineva să facă experimente năstrușnice! Trebuie să cântăresc foarte bine totul, înainte de a încuviința propunera lui. Cu aceste gânduri, Letiția îl privi atentă în ochi. Observă că el, nu prea clipește și are o privire aproape metalică, și parcă, în locul ochilor obișnuiți, i-ar sta niște ochi din sticlă. I-a simțit tăcerea lui uluită, care a survenit pentru o clipă, după care, el iar s-a declanșat, exact ca o moară care lucrează fără răgaz, fiind pusă în funcțiune de cursul rapid al unui râu.
Letiția s-a retras pentru câteva minute ca să-și ordoneze vestimentația, înfățișarea și gândurile. Și-a amintit aventurile anterioare, inclusiv sosirea ei la Chișinău în anul 2013 cu altcineva decât tânărul Victor de odinioară. A rememorat, a trecut ca printr-o proiecție în sală de cinema toată expediția marțiană.
- Ce se ascunde în aceste clipe sub pielea lui Victor? Și de unde a venit?
- Din cosmos, i-ar fi sugerat Îngerul cel Bun, însă el lipsea, nu se vedea nicăieri și nici nu șoptea nimic, ca altădată.
Am început să analizez trecutul ca să înțeleg că el, este acelaș extraterestru cu chip uman. Sau poate este altul? Nu-mi rămânea altceva, decât să verific singură și să dovedesc presupunerile mele. Voi începe să verific identitatea lui imediat, voi bate fierul cât e cald, cu alte cuvinte. Pentru început îi voi propune să facem o plimbare cu barca cu motor. Voi alege barca cea mai veche și mai neperformantă și îl voi vedea cum se enervează. Dacă se va revolta, v-a înjura, ca și majoritatea consângenilor din regiunea munților Carpați, fluviilor Nistru, Tisa până la orașul Nisa și v-a spune înciudat ceva drept dezaprobare, pot fi sigură că e alt Victor, iar dacă...
Letiția căuta în gând zeci de variante de comportament. Dar, zise ea, să vedem cum vor evolua evenimentele și și-a pus planul ei în aplicare. În timpul în care se afla ea, adică în anul 2048, toată valea râului Bic era transformată într-un lac mare pentru odihnă și plimbări cu barca. Era alungit și ajungea până sub lacul de acumulare de la Ghidighici. Ambele lacuri comunicau între ele printr-un canal ca cel de la Volda și Don. Un asemenea canal se mai afla și în locul albiei de odinioară al micului afluent al fluviului Nistru care unea râul cu lacul de la Chișinău. Cu alte cuvinte, era un lanț întreg de ape, de la Gura Bîcului până aproape de Strășeni.

Lanțul de ape navigabile a fost construit în timpul când la Chișinău s-a aflat un primar general deștept și întreprinzător. Nu ca Dorin Chirtoacă, care da bani pentru cărți ediate de niște ruși, care îl înjurau pe dânsul și ne insultau și pe noi, toți românii... Iar proiectul lanțului de lacuri apaținea unui mare arhitect de peste Oceanul Atlantic. Anumite lucruri sunt irealizabile, până când vine cineva, care nu știe acest lucru și le realizează. Așa zicea, pare-se Albert Einștein.

De la început Letiția și Victor au luat cursa spre fluviul Nistru. Alunecau cu greu pe apă și conversau despre una, despre alta. Letiția dorea cu ardoare să afle cât mai mult despre dânsul după despărțirea lor. Atunci unul a rămas în timpul în care se afla ea la moment, iar Victor s-a teleportat cu circa o sută de ani în viitor, de unde nu avea cum să se întoarcă. Ea nu spera și nici nu visa să-l mai întâlnească vreo dată. Dar iată că el a dat totul peste cap. Au tras barca la mal lângă localitatea Dragalina. El a zis că vrea să vadă ce are motorul, fiindcă bănuiește ceva. Să nu fie vreo defecțiune și să ne pomenim că în loc să navigăm, ne ducem la fund, a zis el. Iar ea a hotărât să se plimbe puțin prin grădina cu flori din preajma Dragalinei.
Adierea vântului era plăcută. Vântul răspândea mirosul florilor. ÃŽn jur zburau albinuÈ›e È™i fluturaÈ™i. LetiÈ›ia parcă adormi de plăcere. Pentru o clipă închise ochii. Se văzu acasă la PăuneÈ™ti. Mamă-sa îi ieÈ™ea în cale. Apoi când a deschis ochii văzu â€ceva frumos zburând È™i apropiindu-se de eaâ€. Imaginea era parcă din altă poveste. Ce o fi, că insecta ba apre, ba dispare, iar zborul ei nu conteneÈ™te, ci înfloreÈ™te?
- Cine oare în zboru-i înflorește?, se întrebă ea.
- Fluturașul! Da, Fluturașul Fermecat, șopti deacum vântul cald de primăvară-vară, îmbibat de mirosul ca după o explozie a florilor de salcâm înnebunit.
Salcâmul vestește că-i pe ducă ultima lună a celui mai frumos anotimp de pe Terra, de prin părțile noastre. Iar teiul înflorit vestește începutul verii.
- Oare ce se întâmplă cu mine, se gândi ea.
Apoi s-a convins că ea conversează cu FluturaÈ™ul Fermecat care o convingea să zboare în â€Èšara Fluturilor Multicoloriâ€. LetiÈ›ia ar fi vorbit în versuri cu fluturaÈ™ul, dacă nu se trezi la realitate. Dădu o fugă înapoi pe malul apei. Acolo Victor o întâlni cu bucuria unui om împlinit È™i o întrebă dacă ea doreÈ™te să conducă barca cu motor È™i aripi subacvatice.
- Dacă doreești tu, o conduc! Și fără a ezita se așeză la cârma bărcii. Simți din primele clipe o alunecare ușoară și rapidă pe suprafața apei. Motorul ei parcă era altul. Nu producea nici un zgomot, nici o vibrație. Acceleră și nu crezu, ce văzu. Era în barcă, dar aproape de nori! Văzu și o pasăre-n plutire prin aerul curat. Iar sub aripile bărcii observă două motoare reactive.
LetiÈ›ia părea împăcată. Apoi zise: â€Văd în față muntele ce creÈ™te! E miracol, e poveste?...â€
Ba nu-i miracol și nici poveste. E fantastic. Sunt din nou alături de extraterestru, își spuse ea numai în gând și se întrebă: oare chiar așa de repede planez deasupra Carpaților?
Trebuie să spun că Letiția a schimbat direcția cursei pe apă. Ea a întors barca dinspre fluviul Nistru spre Strășeni și prin urmare...
În clipa aceea ea plutea, mai bine zis, zbura cu viteza unui avion chiar deasupra primelor creste ale Carpaților. Tot ce a vrut să dovedească, a reușit. Victor de lângă dânsa era acelaș extraterestru. Sau poate, altul...
Totuși, el a modificat barca, i-a schimbat și motorul, și poate, i-a adăugat încă două motoare noi-nouțe în timpul în care ea conversa în grădina cu flori cu Fluturașul Fermecat, care o îndemna să zboare cu el. Deci, acum, ea poate accepta, ca alături de Victor să ajungă și pe planeta Venus. Pe unica planetă, care are un nume feminin și care, i-a fascinat pe mulți poeți prin strălucirea ei. Venus nu are nici un satelit natural, în schimb are o mulțime de sateliți plasați artificial de pe Pământ. Mai ales, în ultima perioadă, când s-a întețit încălzirea globală de pe Terra.

Amintirile Letiției despre ceea ce a fost sau despre ce va fi, nu s-au terminat aici. Unde și când se vor sfârși nu știu nici eu. Deocamdată...












.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!