Mai degrabă poți să surprinzi clipa când începe să-ți albească firul de păr, decât aceea când cineva ți se strecoară sub piele. Degeba-ți păzești tu pielea, degeba te uiți în fiecare zi să vezi dacă nu cumva s-a dezlipit și există vreun loc prin care s-a strecurat cineva, degaba o îngrijești, o speli, o dai cu cremă, o fricționezi, că tocmai atunci când te crezi mai în siguranță, te trezești că ți-a și intrat cineva sub piele. Și fenomenul se întâmplă atât de miraculos, încât nu observi nici o schimbare, ai impresia că pielea e la locul ei și că sub ea te afli numai tu. Dar ca să-ți intre cineva sub piele, nu-i chiar atât de greu. Mai greu e să-l scoți de acolo, chiar dacă l-ai observat. Până la urmă, sigur că, dacă n-ai încotro, îl smulgi cu piele cu tot și tot scapi de el. E cam neplăcut, cam dureros, dar n-ai de ales. Doar dacă nu preferi să-l lași acolo până la moarte. Până la moartea ta, bineînțeles. Atunci când sunt gata să te azvârle în groapă, la cimitir, iese și el, cu părere de rău de sub pielea ta, oftând, și începe să plângă alături de ceilalți. Cred că Dumnezeu, când a stabilit să murim, s-a gândit la cei care se bagă sub piele.