Auzi oasele câinelui pârâind sub piciorul lui și apăsă până când spinarea animalului cedă. Un pumn, doi, direct în botul ce se arunca spre mâna lui, și ochii cafenii se închiseră pentru a nu se mai deschide niciodată.
Câțiva puști se adunaseră de cealaltă parte a străzii și priveau scena cu ochi tăcuți. După ce-l urmăriră ridicând câinele vagabond și aruncându-l în spatele dubiței o luară la fugă urlând ca niște maimuțe turbate. În seara aceea le vor povesti părinților cum l-au văzut pe hingherul orașului omorând un câine, și cât de speriați au fost, și cum nu vor să-l mai vadă cât or trăi.

Pentru Nistor ultima parte suna cât se poate de perfect.

Nu văzu al doilea grup ce privise întreaga scenă de la adăpostul unei de stații de autobuz. Nici nu-i auzi apropiindu-se, fiindcă era ocupat să bage câinele în sacul de plastic. Avea să-l îngroape după ce ajungea la cimitirul de căței din spatele ecarisajului.
Erau trei băieți și două fete și toți râdeau de el – îi recunoscu pentru că mergeau la aceeași școală cu el. Nu le știa numele, nu-l interesaseră niciodată, dar îi văzuse în curtea școlii sau pe holuri bătându-și joc de alți elevi sau chiar de profesori. Până atunci nu avusese de lucru cu ei, statura lui gigantică îi ținuse departe. Băieții erau roșii la față, iar fetele păreau amețite de ceva. Drogați, gândi și încercă să-i ignore așa cum o făcea întotdeauna.
Una dintre fete îi zâmbi și asta îl înfurie pe băiatul care avea o mână încolăcită după talia ei. Acesta mârâi ceva în direcția celorlalți și toți trei porniră amenințător spre el.
Nistor se opri și scoase lanțul gros pe care-l folosea împotriva câinilor.
Fata care îi zâmbise mai devreme își duse mâinile la gură și îl privi îngrozită.
- Dani, stai. Lasă-l în pace, nu a făcut nimic.
Tinerii se opriră, dar Nistor bănuia că era mai mult din cauza lanțului, decât a rugăminții fetei.
- ÃŽl È™tiu pe urâtu′ ăsta, merge la È™coală cu noi. Cică e de vreo trei ani pe a doiÈ™pea. Ioana, Roxi, haideÈ›i să vă uitaÈ›i un pic la pocitania asta, nu È™tiam că omoară câini noaptea, deÈ™i cu faÈ›a aia... Hei, unde dracului crezi că te duci?
Le întorsese spatele și se grăbi spre portieră înainte de a le da șansa să-și mai bată joc de el, sau Doamne-ferește – fetele să vină mai aproape. Probabil că agresorii pricepură că n-aveau ce să-i facă dacă apuca să urce în mașină pentru că începură să-l înjure.
Cărămida vâjâi pe lângă capul lui și prin geamul din stânga al dubiței. Cioburile explodară în interior iar bucata de piatră roșie ricoșă din bord în celălalt geam fisurându-l, dar nemai având destulă forță să-l sfarâme și pe acesta.
Simți furia adunându-se ca un șarpe de foc în stomacul lui și se întoarse urlând spre nenorociți.
Fugeau deja, ca niște hiene lașe, scoțând sunete ascuțite și sărind ca dracii în toate părțile. Numai fata aceea mai așteptă o secundă. Putea vedea că-i părea rău, că mai avea un pic și izbucnea în plâns, că ar fi vrut să nu-i fi zâmbit mai devreme. Atunci poate totul ar fi fost evitat. El s-ar fi urcat în mașină și s-ar fi dus, înainte ca prietenii ei să-l transforme într-o țintă.
Privi straniu în ochii lui și dădu să se ia după hiene, dar se răzgândi și porni spre el. Se opri la un metru distanță și îi întinse foarte serioasă mâna.
- Ioana, spuse simplu și el putea vedea că o speria.
Se uită în ochii ei și văzu repulsia adunându-se acolo, totuși fata nu păși înapoi. Ar fi vrut s-o facă, era sigur de asta, dar nu voia să pară lipsită de curaj. Când înțelese că el n-are poftă de politeți își retrase mâna roșind și plecându-și privire.
- Te rog să ne ierți, mai spuse și o luă la fugă din fața lui.
Dispăru după colțul unei clădiri lăsându-l ca pe un bou în mijlocul străzii cu un parbriz spart, degetele negre de cât de tare strânsese bucata de lanț, și chipul ei sudat de retine.
O văzu mult timp după aceea. Când se urcase în mașină simțind cioburile de pe scaun înțepându-l, când lăsă dubița în curtea adăpostului pentru câini și chiar în timp ce îngropa sărmanul animal pe care nu-l mai putuse salva.
Se întâmpla uneori să dea peste un oropsit atât de înrăit de oameni și de suferințe, de lipsuri și foamete încât orice făcea nu mai putea să-i atingă. Pentru ei oamenii nu erau decât niște vrăjmași, niște obstacole în calea lor. Pe aceștia îi ținea separat în cuștile din spate și numai el mergea să-i vadă, ceilalți fie se temeau de ei, fie îi lăsau să moară de foame intenționat. O moarte rapidă era cadoul lui pentru câinii suferinzi, i se părea mai uman așa.

În seara aceea, după ce se spălă și își trase hainele găurite în care dormea, se gândi la ea. Decise că trebuia s-o cheme Ioana, celălalt nume pe care-l auzise nu i se potrivea deloc. Era prea serioasă să accepte o prescurtare atât de trivială. Îi venea să-și dea cu pumnii în cap, cât de molâu putuse fi? Nici măcar nu îi spusese cum îl cheamă. Sigur credea că-i handicapat, sau măcar unul din acei oameni ce cresc mari de tot, dar creierul le rămâne sub-dezvoltat și sunt buni numai să care saci de ciment. Dacă se uita la situația lui școlară probabil asta i-ar fi spulberat toate dubiile. Cine rămâne de două ori repetent nu poate fi altceva decât un dobitoc, nu? Nu?
Nu.
Nistor trăia și se întreținea singur de doi ani, când împlinise optsprezece ani și trebuise să părăsească orfelinatul. De atunci trebuise să aibă grijă să aibă unde dormi și să fie sigur că are bani de pâine pentru a doua zi. Uneori reușise, alteori nu. Se gândise să renunțe la școală cu totul, oricum la ce-i folosea? Atunci îl întâlnise pe Lazăr, hingherul cel bătrân. Acesta îl luase sub aripa lui, îi oferise un loc unde să doarmă, îl ajutase să-și ia permisul de conducere și îl ințiase în tainele hingherilor. Apoi, anul trecut Lazăr murise și primăria angajase noi hingheri. Doi foști condamnați pentru furt și vătămare corporală, dar care făceau parte dintr-un program de reintegrare în societate. Dacă era un lucru ale cărui greutăți îi erau foarte familiare, acela era integrarea în societate. Nu se întâlnea des cu ei, nu se băga peste turele lor și ei stăteau departe de treburile lui.
A doua zi, după o săptămână în care lipsise, Nistor se îmbrăcă cu hainele cele bune de mers la școală. Pantaloni albaștri, care păreau de blugi de la distanță, dar care de aproape era imposibil să-ți dai seama din ce erau croiți, pantofi negri ce sclipeau pentru că-i frecase o oră aseară, și o cămașă ce-i era mică și în care nu se putea mișca în voie. Erau cele mai bune haine pe care le avea și nu le purta decât la școală și la biserică. Înainte să plece se luptă un timp cu părul lung și încâlcit care i se tot lipea de gât și față. Până la urmă renunță, era o bătălie pierdută la naștere – tatăl lui trebuise să fie vreun afurisit de zmeu sau ceva.
Porni devreme, avea ce merge până la școală. Nu i se permitea să ia dubița decât noaptea și numai când era tura lui. Asta îi aminti de geamurile sparte. O să fie penalizat pentru ele și nu era sigur că salariul lui pe o lună acoperea prețul reparației.
Și ea ceruse iertare.
Se gândise la asta, dar iertarea nu cumpăra pâine și nu plătea factura la curent.
Liceul din Teaca era mic, înghesuit, mirosea a cretă și clor pe coridoare și era locul lui preferat din întreaga lume. Și-ar fi dorit să poate merge în fiecare zi, dar trebuia să muncească și trebuia să mănânce. Directorul îi înțelesese situația și îi mai acordase un an, acest an. Dacă nu trecea și nu intra la examen îl vor exmatricula. Dumnezeu știa că aveau destule motive s-o facă.
Era luni deci ziua cea mai grea: două ore de Istorie, două de Matematică, una de Educație Fizică și una de Muzică. De cea din urmă se temea Nistor, profa avea prostul obicei de a-l pune să cânte când îl prindea la oră, dar pentru că era ultima, nu prea avea norocul ăsta prea des.
În pauza mare trebuia să iasă din clasă și o făcu ieșind pe la profesori, nu-i plăcea cum se uitau la el ceilalți copii.
Nici ei, cu hainele lor noi și telefoanele inteligente, cu zâmbetele rujate și părul plin de fixativ, nu erau tocmai pe placul lui.
Ieși din școală și apoi, pe stradă, avea de gând să se plimbe și să-și mănânce felia de pâine pe care o salvase pentru acel scop.

Îi auzi înainte să-i vadă și se trase după o mașină parcată pe trotuar.

Ioana era cu băiatul din seara trecută, discutau ceva aprins, mai exact el striga și o trăgea spre trecerea de pietoni.
Nu-l observaseră și Nistor mulțumi lui Dumnezeu în gând pentru asta. Ce voia să facă nu o includea pe ea. Îi urmări traversând și i se păru că fata nu voia să fie acolo. Se trăgea înapoi, dar băiatul, Dani, o ținea strâns.
- Sunt banii tăi, trebuie să vii, înțelegi? Trebuie să fii acolo, altfel nu primesc nimic. Nu vrei să rămân fără, nu? Nu vrei. Hai o dată.
- Dani, nu știu de ce..., mai bine stau și te aștept. Dacă află ai mei n-o să mai...
Cuvintele se amestecară cu motoarele mașinilor și Nistor se trezi urmărindu-i. Semaforul arăta că nu putea trece, dar o făcu oricum. Un Audi 100 frână pentru a-l evita și el îi mulțumi șoferului. Primi înjurătura cu o nouă mulțumire și o luă la fugă înainte ca șoferul să aibă timp să coboare.
Îi pierduse din ochi pentru o secundă și acum nu erau nicăieri. Unde...
Slavă tatălui că urechile îi funcționau cum trebuia. Din ce auzea, Ioana încă se chinuia să scape. Alergă în direcția lor și nu se opri să ridice pâinea care-i alunecase din buzunar.

Draci.

Taci din gură, nu-i prima zi în care nu mănânci nimic.
Urmă vocile, pe care acum le identifica ușor, și ajunse la o intersecție pustie. Îi văzu intrând printre două blocuri și se luă după ei.