(continuare)
Tot în acel ferbruarie 1917, în care Wolfi căzuse secerat, rușii îl alungaseră pe țar. „Să vezi că aliații noștri n-o să mai lupte, s-a îngrijorat căpitanul Mocanu. Astăzi țarul, mâine generalii, poimâine îi vezi că ne lasă baltă. Rusul e ca noi, obișnuit să i se comande. Să fie ținut în jug. Îl lași să gândească la soarta lui, îi promiți pământ sau nu-știu-ce libertăți, o ia razna. Războaiele sunt momente potrivite pentru răscoale. Cum să-ți mai aperi țara, cum să te mai lupți cu inamicul, când îți răstorni propriul rege? N-au jurat ei, ca și noi: Pentru Țară și Rege? Cine știe câte coroane vor mai cădea până se va termina și războiul ăsta.”

Se mai înșela și căpitanul Mocanu. Rușii nu i-au parasit. Îi vedeau întărind liniile frontului, aducând trupe proaspete. Se vorbea de o ofensivă care să-i arunce pe nemți peste Carpați. Și ei se întăreau. Franțujii le livrau arme, le instruiau comandanții. „Îi bâzâim noi aici pe nemți, mai răsuflă și francezii acolo, pe frontul lor, le spunea căpitanul. De-aia ne ajută. Iar Kerenski n-are niciun interes să-și retragă trupele. Nu că i-ar păsa de franțuji și de engleji. Că nici ălora nu le-a păsat când ne-a pisat neamțul și ne-a comasat în Moldova. Dar dacă se întorc acasă două milioane de mujici și cer pământ, să vezi atunci rebeliune!”

Curios, căpitanul murea de grija rușilor, a franțujilor sau a englejilor, dar nu le vorbea niciodată de soarta regelui lor. Neamț fiind, se gândea Sami, o fi suferind el regele Ferdinand, acolo, la Bârlad unde se zice că are Cartierul general, că nemții lui, neamul lui, ne-au spulberat apărarea și ne-au ocupat aproape toată țara? O fi regretând că a mers împotriva celor de-un sânge cu el, supunându-se glasurilor românești din guvern sau din popor? Ardealul, Ardealul! Și oare mai crede regele lor în victorie? Măcar atâta cât crede căpitanul, cât mai cred și ei, soldații lui, mai crede? Dacă mai crede, dacă nu a căzut pradă disperării, dacă mai caută încă soluții de salvare a ceea ce mai poate fi salvat, atunci regele acesta chiar merită să fie regele lor. Atunci chiar merită să mori pentru el, așa cum li se cere.

Sami, care fusese și la Viena și la Petersburg, înțelegea mai bine ce spunea căpitanul. Înțelegea mai bine decât camarazii lui, care nu ieșiseră niciodată din târgul Bacăului sau din sătucul lor din Moldova. Văzuse cât de organizat e Kaizerul și cum armata lui, disciplinată și bine echipată, îi ținea în frâu și pe cehi, și pe polonezi și câte și mai câte nații. Văzuse cât sunt de săraci mujicii ruși: muritori de foame. De unde aveau ei forța să lupte? Luptau ei pentru Galiția? Nici măcar nu erau ținut rusesc, să zici că-și apărau țara. Apărau Moldova? Păi Moldova era hăt, departe, de Petersburg. Sau poate, flâmânzi cum erau acasă la ei, armata însemna o rație de mâncare sigură.

Se pregăteau. Și ei, pe lângă ruși, și nemții. Iscoadele lor aflaseră, probabil, de ofensiva care se pregătea. Schimburile de focuri se întețiseră. Artileria lor pisa tranșeele nemților, tunurile nemților nu se lăsau mai prejos. Primăvara, în loc să-i bucure, venea apăsătoare.
Nu mai pleca nimeni în permisie. Cine pleca, pleca la spital, rănit, sau la cimitir. Un șir întreg de camarazi. Așa cum povestea fiecăruia se topise, în amintirea lui, într-o singură poveste, așa și moartea fiecăruia repeta, în amintirea lui, moartea lui Wolfi. Mort la datorie. Așa scria pe cartea poștală trimisă familiei. Patria recunoscătoare!

Atunci, la sfârșitul lui martie, a primit Sami scrisoarea de la socru-său. Sonia murise la naștere. Avea o fetiță. I-au spus Simona, așa cum hotărâseră Sonia și el, înainte. „Sami, oricât de greu ți-ar fi, tu să-ți faci datoria. Să nu ne faci neamul de râs. Să nu faci vreo prostie. Aici, dacă vii, tot nu mai ajută la nimic. Așa a fost să fie. Doctorul a făcut tot ce a putut, dar n-a putut s-o salveze. Și noi ne-am pierdut fata, și tu ai pierdut o soție iubitoare. Va trebui să trăim și noi, și tu, cu durerea asta. Noi o să avem grijă de fată. I-am luat doică. Te așteptăm să vii sănătos. Pentru fată, pentru ai tăi, pentru noi.”

Moartea Soniei îl lovise ca un glonț, drept în inimă. Încă mai rău, pentru că la glonț se aștepta, putea să se ferească sau, cine știe, să scape numai cu o rană. O rană care să se vindece. Dar rana pricinuită de moartea Soniei avea s-o simtă toată viața. Avea să-l doară în fiecare clipă pe care o va trăi fără ea. Ca o pedeapsă că el trăiește și ea s-a sfârșit atât de tânără. Să mori la optsprezece ani, e ca și cum nici n-ai fi trait! Să mori fără să-ți vezi copilul, să nu-i auzi gânguritul, să nu apuci să-l strângi niciodată la piept.

Se gândea la ea, la viața pe care ea ar fi putut s-o trăiască și care fusese curmată atât de repede, atât de nedrept, și mai puțin la el. Sonia trăind, ar fi însemnat că trăiește și el, că e fericit, că iubește și este iubit, că se bucură împreună de copilul lor. Sonia murind, murise, într-un fel, și el.

Și totuși el trebuia să trăiască și pentru ea. Simțea că asta vrea ea, de acolo, de unde s-a dus. Să trăiască pentru ea și pentru copilul lor. Să-l iubească și să-l ocrotească așa cum le-ar fi iubit pe amândouă, dacă ea ar fi trait.
Gândul acesta l-a întărit. De gândul acesta s-a agățat disperat, ca de un capăt de funie întins peste o vâltoare. Gândul acesta, de a trăi și pentru Sonia, și pentru Simona, l-a salvat atunci, în război. L-a salvat de gloanțele și de obuzele dușmane, l-a salvat de tifos. L-a adus viu acasă, lângă copilul lor. Gândul acesta îl impinge și acum înainte, prin întuneric, spre limanul în care vede salvarea. America!

După luni de așteptare și de pregătire, au atacat la Mărăști. Și ei, și rușii. Ofensiva Kerenski, așa au numit-o. Batalionul lor a fost chiar în linia întâia. Căpitanul Mocanu avusese dreptate să se teamă de măgura din fața lor. A căzut acolo jumătate din companie ca să ia cota aceea bine apărată de nemți. În zona diviziei lor, tot frontul a înaintat vreo douăzeci de kilometri. Apoi a sosit ordinul de trecere în apărare. Kerenski ordonase încetarea ofensivei. Înaintaseră îndeajuns pentru ca generalii să raporteze sucesul ofensivei. Îndeajuns pentru a le demonstra nemților că pot fi dați înapoi. Așa explica ordinul acela căpitanul, cu ciudă că nu au continuat năvala peste nemți. Că nu i-au împins măcar până în Muntenia.
Acolo, în atacul de la Mărăști, a tras el prima oară conștient că ucide. Până atunci nu-și văzuse de aproape țintele. Poate că, înainte de atacul acela, pe unele le doborâse, dar n-a știut. Oricum, erau ținte, așa cum fuseseră și pentru Wolfi, și pentru oricare din camarazii lui, nu ființe vii. Chiar dacă erau ciuruite, țintele nu se prăbușeau cu ochii scoși sau cu intestinele atârnând pe-afară. Țintele nu răcneau, de durere sau de groaza morții. Poate că lui Wolfi, dacă ar fi trait, i-ar fi tremurat, în sfârșit, mâna pe armă. Dar Sami și-a impus să nu se gândească decât că trebuie să trăiască. Să ucidă pe alții, pentru a trăi el. Pentru Sonia, pentru Simona.

Batalionul lor pierduse câteva sute de soldați, gradați și ofițeri. Câteva sute de cruci au lăsat pe măgura aceea blestemată. Alături, cinzeci și cinci de pietre scrijelite cu numele celor căzuți din compania lor. Moartea se pogorâse și peste români, și peste ai lor, fără să-i aleagă. Pământul măgurei, pământul țării pentru care luptaseră și unii, și alții, îi primise separat.
Când nemții au atacat la Mărășești, erau în linia a doua. I-au băgat imediat în dispozitiv, ca să întărească flancul. Deși n-au fost pe direcția principală de atac a inamicului, cum le spunea căpitanul, au mai pierdut încă un sfert din efectiv.

După Mărășești, când frontul s-a stabilizat din nou, i-au trimis înapoi, la Bacău, pentru refacere și pentru completarea efectivului. Atunci, după aproape șase luni de la moartea Soniei, a putut Sami să-i vadă mormântul. S-o plângă, ținând-o pe Simona în brațe. Să-i jure că o va iubi toată viața, așa cum ar fi iubit-o și dacă ar fi trait.

La Bacău, ca și pe front, bântuia tifosul. Moartea lovea și în combatanți, și în oameni pașnici. Lipseau alimentele. Din puținul care era, se aproviziona mai întâi armata. Noroc cu grădina lor de legume. Taică-său creștea un porc, mai aveau și câteva orătănii prin curte. Îi ajutau și pe cuscri, pe Levensoni. Găseau cu greu lapte pentru Simona. Vremuri grele. Vremuri de război. În tranșee sau pe la casele lor, toți luptau să supraviețuiască.

Se făcuse un an de când se înrolase. Se întâmplaseră atâtea, nu s-ar mai fi întâmplat. Abia atunci i-au spus ce s-a întâmplat cu Ilya, unchi-său, cu soția lui și cu bunicul. Ce se întâmplase cu Șumi. Nu erau vești de scris într-o carte poștală. Nu erau vești de trimis unui ostaș pe front.

Austriecii îl înrolaseră pe Șumi. Ca supus austriac, trebuia să lupte pentru împăratul de la Viena. Șumi ajunsese pe front în primăvară. Dar, în prima noapte, dezertase la ruși. Sami nu se miră: era singurul care știa de simpatia lui Șumi față de socialiști. Nu l-ar fi trădat pe Împărat pentru Țar, dar, cum Țarul fusese alungat și bolșevicii erau destul de puternici în guvernul lui Kerenski, Șumi avea pentru ce lupta. Pentru săraci, pentru dreptul lor de a avea ce pune pe masă, pentru dreptul lor de a avea pământ. Bietul Șumi, uita din nou că el e bogat, că aurul, averea lor, e îngropat la Zamosc și că săracii aceia a căror cauză îl atrăgea, se răsculaseră nu numai împotriva Țarului, dar și împotriva tuturor bogaților ca el.
Lupta pe undeva, în trupele rusești. Măcar era în aceeași tabără cu Sami, nu era niciun pericol ca să tragă unul în celălalt. Asta dacă ar fi fost pe frontul din Moldova. Dar poate era, cine știe, în Galiția, luptând împotriva austriecilor, împotriva armatei care-l declarase dezertor. Acolo, pe frontul din Galiția, nici nu conta, de fapt, în ce armată luptă. Și austriecii, și rușii, bombardau, dădeau foc, prădau pe rând satele și orașele. N-au aflat niciodată cine bombardase trei zile în șir Zamosc. Bunicul, unchiu-său Ilya și mătușa pieriseră cu toții, într-o zi. Cine i-o fi îngropat?

I-au plâns la Bacău, cu plânset de neputință că n-au putut face nimic pentru ei. Nici Șumi n-ar fi putut face nimic, că era la ruși sau că ar fi rămas la austrieci. Nici el, Sami, nu putuse face nimic pentru a o salva pe Sonia.

(va urma)

Ghiocel