Respir aburul tău, cu lacrimi de fericire, cu gânduri împrăștiate și obosite. Te doresc lângă mine, să te ating, să te țin în brațe, să mă simt comun în fericirea mea unică. Ești departe. Întotdeauna ai fost departe. Mă întreb dacă trupul tău a existat cu adevărat. Sunt atâtea povești de iubire în lume, atâta suferință și fericire care te modelează și te deformează. Sufletul meu pare să fie deformat de fiecare dată așa cum nu trebuie. Urmele se pot vedea ca niște cratere adânci și urâte. Poate de aici disperarea asta a mea. Poate de aici nesiguranța. Poate aici trebuie să schimb ceva.
Am văzut cum apare. Mă gândeam că ce simt sunt reacții chimice necontrolate. Mă gândeam doar la dezechilibrul din mine, atât de mare, când o vedeam pe ea. Îmi aduc și acum aminte ultima dată când am văzut-o. Toate elementele de acum au o structură unică, doar acum, doar aici, doar cu ea, pot fi atât de fericit. Ea nu era acolo unde eram eu, în același loc emoțional. “Dar cine poate să aibă așa de mare dezechilibru chimic?” - mă întrebam. “Nimeni nu simte ce simt eu, când simt eu, și poate nici nu vrea asta.”
Toate elementele unei iubiri perfecte sunt, poate, doar în mintea mea. Cum ar trebui să fie, cum ar trebui să arate, cum să se întâmple… Am fost și la întâlniri pe care le-am vrut “fucked-up” de la început. Am făcut totul ca întâlnirea să fie exact opusul a ceea ce am crezut că ar fi trebuit să fac. S-a dus de râpă totul. Lumea absoarbe toate evenimentele și lucrurile care le faci atât de serios la început. Sunt atât de încordați, nu îți dau șansa să te cunoască cu adevărat. Nu ai voie să faci o glumă de caracter la început, doar să spui un banc. Atunci te consideră “glumeț”.
Oare mintea mea era pregătită să o accepte cu totul așa cum e de la început? Oare m-am îndrăgostit atât de rău de la început? Am privit-o și mi-am zis: “tu ești viitoare mea soție”. Am simțit că are tot ce îmi doresc. Am simțit că urmează ceva frumos. Poate era iar o reacție chimică. Mă distra gândul ăsta stupid. E ca atunci când nu spui lucrurile pe nume de teamă să nu strici momentul. Mă pricep să stric momente.
Exact așa sunt gândurile mele. Se uită, aleargă, pierd momentul real. Ea apăruse pentru întâlnire. Degeaba încercam să mă stăpânesc. Era acel moment când vrei să controlezi tot și nu reușești nimic. Privirea ei se potrivea cu a lui, zâmbet și fericire. Mă uit la ea și totul dispare în jur ca într-un tunel. “Controlează-te!” - îmi spuneam cu gând și aproape cu voce tare. Degeaba! Simțeam că o să scriu istorie, dar habar nu aveam cum. Învingătorii scriu istoria. Eu nu plecam la război, dar mă simțeam învingător că este acolo. Deja puteam scrie istorie.
Ne-am așezat plini de curiozitate. Nu aveam nici un plan…sau… stai … aveam ceva în plan! Să îi ating mâinile, să o sărut - ar fi fost de vis, să o țin în brațe. Erau vise. Nu îmi făceam speranțe pentru că mă mulțumeam doar cu privirea ei și cu conversația cu ea.
Realizam că o pot privii la infinit și tot nu mă săturam. Era într-adevăr o minune și ceva magic în ea. Mă băteam cu mâna stângă pe umărul drept că am făcut o așa alegere. Am spus că mă pricep să stric momente. Nu era a mea, nu simțea și nu trăia ce trăiesc eu. De ce nu se întâmplă lucrurile și sentimentele în același timp? Mi-aș fi dorit să fie posesivă, să fie un pic disperată, să fie doar cu ochii pentru mine și pe mine. Era din șirul de dorințe imposibile. A, am uitat să spun că nu mai cred în dorințe și nici în Dumnezeu. În ziua în care o văzusem pentru prima dată, am privit la cer fumând. O stea căzătoare foarte ciudată a apărut. Am zis ca nu trebuie să mai cred în nimic. Mi-am pus totuși o dorință, prostul de mine.