(26 august): În fiecare zi, în aceeași stație de tramvai, aproximativ la aceeași oră un om îmi punea aceeași întrebare atunci când trenul urban cu două vagoane se arăta la curbă și își scârțâia roțile să frâneze: nu vă supărați, e tramvaiul 36? Era un bărbat între două vârste, mai apropiat de a treia decât de a doua, înalt, îmbrăcat modest și ducând cu el aceeași plasă albastră de plastic gros, cu toarte duble, solide, pentru greutăți mari. Răspunsul meu era "nu" în fiecare zi. Mă întreba deja de câteva zile dar abia azi l-am recunoscut înainte să mă întrebe: aha, iată-l pe omul cu plasa grea, și am început să colectez cu atenție detaliile intersectării existenței sale cu a mea. Mare greșeală... A auzit aproprierea tramvaiului, mi s-a apropiat un pic, a privit apoi, alternativ, către mine și către tramvai de vreo două ori, și-a lansat întrebarea zilnică iar eu i-am dat răspunsul zilnic: "nu". Nu îi privisem reacția până azi. Nu am mai ratat-o: era dezamăgit, ușor panicat, chiar trist. Am urcat și l-am privit cum rămâne singur în stație sub soarele dogoritor. Ce-o fi cărând așa greu, zilnic, în plasa aia urâtă și veche? Cum de nu suferă de cald? Purta șapcă, vestă peste o cămașă cu mânecă lungă, pantaloni serioși, de toamnă și bocanci. Sper să îl întâlnesc și mâine. Îmi doresc, îmi doresc mult de tot.
(27 august): A apărut și azi. L-am văzut de la distanță, mult înainte să ajung la stație. Privea spre partea opusă venirii tramvaiului, ca și cum năzuia să ia tramvaiul potrivit și să ajungă acolo, departe. Apoi m-a văzut pe mine și m-a privit o secundă. Pendula ușor de pe un picior pe altul, gândul m-a dus la un câine care își recunoaște un prieten. Plasa grea, albastră, părea și mai plină. Am vrut să-l salut dar nu. Nu azi, mi-am zis. Șapcă gri, groasă și ponosită, vestă de doc, cămașă matlasată, ruptă într-un cot, pantaloni de tergal. Părea un personaj din "Pistruiatul". Nicio broboană de sudoare pe fruntea lui deși canicula bătea spre 40°. Mi-am amintit de un episod din "Zona crepusculară", unul cu o fantomă care își dorea să fie om normal și nu simțea nici gerul și nici canicula așa încât a fost demascată de trecători. Am devenit scrutător. Își ferea privirea. În "Zona crepusculară" se zicea că fantomele nu apar în poze. Am scos telefonul. Se auzea și tramvaiul sosind de după curbă. Am greșit codul de deblocare al ecranului telefonului de două ori și nu am apucat să fac poză. Nu vă supărați, e tramvaiul 36? M-am uitat la tramvai. Era 16, ca de obicei. Da, i-am zis și l-am urmărit cu poftă, voiam să văd cum se urcă, ce face, unde coboară, eram gata să mă duc cu el până la cap de linie. Nu s-a urcat! Dom'le, e tramvaiul 36, l-am mințit eu din nou. Ușile s-au închis, nici eu nu am apucat să mă sui. Neinspirat, am privit o secundă în spate, să văd poate mai venea un tramvai. Când am revenit cu privirea pe peron, omul cu plasă albastră și urâtă nu mai era. Locul nepopulat, bulevardul larg, ar fi trebuit să îl văd, nu avea cum să dispară pur și simplu. Nu mai era, se evaporase, totuși. Dă Doamne să îl văd și mâine!
(28 august): Am ajuns în stația de tramvai înainte de ora ciudatei întâlniri din ultimele zile. Omul îmbrăcat gros pe caniculă nu își făcuse apariția. M-am uitat în toate direcțiile să-l văd venind. A apărut brusc după un camion oprit să cedeze trecerea unui motociclist. Când m-a văzut s-a oprit. Părea speriat și atunci am făcut stânga împrejur de unde venisem. Nu respectasem ora, era clar. Mai erau 11 minute. Îl priveam de departe. A venit un tramvai. Desigur, nu cel de la ora zilnică a întâlnirii mele cu omul cel ciudat. Dar l-am văzut acționând, a întrebat o femeie din stație dacă era tramvaiul 36, aceasta i-a răspuns iar el nu s-a urcat. Fusese tramvaiul 16, deci. Am alergat spre stație decis să lămuresc misterul. Ciudatul cu plasă albastră nu mai era. În mod normal m-aș fi speriat, dar azi a fost altfel. Am oprit un taxi, am rugat șoferul să prindă tramvaiul, să îl depășească și să mă lase la următoarea lui stație. M-am urcat în tramvai. Doamna cu care vorbise ciudatul stătea pe scaun în spatele vatmanului. I-am povestit pățania mea și am rugat-o să-mi spună ce a întrebat-o individul cu plasă albastră. Femeia m-a privit acru. Nu avea chef de mine. Am insistat, i-am povestit că îl păcălisem pe ciudat dar acesta tot nu se urcase în tramvai. Atunci femeia s-a albit la față: cine îl minte pe ăla o va păți rău de tot, dom'le! E fantoma unuia care s-a aruncat sub tramvai prin '79 sau '80, îndurerat că-l părăsise nevasta pentru un vatman de pe linia lu' 36. Se spune în cartier că de atunci îl tot caută pe ăla să se răzbune. I-am mulțumit femeii. Am stat pe un scaun, în spate de tot și am căzut pe gânduri. Încercam să construiesc povestea acelui om, să-i descifrez pățania. Nici nu am simțit cum aerul încins din tramvai a făcut loc mai întâi unuia răcoros și mai apoi unui aer congelat. Călătorii de lângă mine mă priveau uimiți, erau îmbrăcați în cojoace iar eu în tricou. Tremuram teribil. Afară erau troiene uriașe printre care abia se puteau strecura mașinile... mașinile vechi toate, Trabanturi, Moskviciuri, Skode, Dacii 1300 și 1100... Am uitat de ger instantaneu. M-am dat jos la biserica Sf. Gheorghe. Am alergat ca să nu îngheț. Dincolo de Teatrul Național am oprit la un chioșc de ziare și am aruncat o privire pe "Scânteia": 14 decembrie 1979. Oare ce căra omul cu plasă albastră și urâtă în ea? Ditamai povestea? Cu siguranță. Sper să îl văd și mâine și să aflu mai mult. Dar asta doar dacă mâine va fi 29 august 2023... Dacă va fi 15 decembrie 1979, m-am dat naibii, e ședință cu părinții și tovarășa învățătoare Danciu Leonora mi-a zis că ține neapărat să mă spună lu' taică-meu că am spart geamul de la gogoșeria școlii cu mingea. Problema va fi cum dracu' ajung eu la Pitești... Dă Doamne să fie august mâine!