Bărbații, cam de toate vârstele, ședeau ca în toate după amiezile de duminecă, pe butucul ăl gros de la poarta lui Ilină. Badea Trăian a ajuns mai târziu. După ce i s-a făcut și lui loc să șadă întrebă, nu pe cineva anume:
- Oare ce o strâgat Văsălia lu Boar că parcă am auzât că o bătut doba. Îi răspunse Oanea lui Rozor:
- O zâs că de mâine s-or slobozî viile ca să meargă oamenii la cules.
- Bine s-o gândit primarele, că așe struguri mândri parcă n-o mai fost în anii de pe urmă.
- D-apoi de mult n-a mai fost o vară așa de secetoasă.
- Da, da, seceta face bine viilor. Numai cucuruzul o avut de suferit. Chiar de va ploua nu se mai poate îndrepta.
- Nu le putem avea chiar pe toate. Să mulțumim Celui de sus pentru ce ne dă.
A două zi dis de dimineață care trase de boi, sau vaci, urcau hula spre viile din Rusu.
Niculăieș, nepotul cel mai mic a lui Niculaia lui Ilină, era și el prezent. Era știutor a multe lucruri pe care trebuia să le facă un țăran. A fost cu moșu-so, astă primăvară, ca să facă urme pe locul unde vor pune sămânța de cucuruz. Copile,i-a spus moșu eu sunt dea-cum bătrân. Mână-l tu pe Cezar, suie-te călare și ai grije să mergeți drept, să nu cârniți într-o parte ori în cealaltă. Numai dacă le trasăm bine acum, rândurile vor ieși drepte. Iar la toamnă vom putea culege mai ușor.
Acum, la culesul viei, a aflat și altele. Butea ai mare, pe care o vedea de câte ori mergea în pivniță a fost pusă în car. Ca să încapă au fost luate, și așezate pe dedesuptul ei, fundul carului și partea din față, precum și scândurile laterale. Cu lănțugul cel lung a fost legată de loitrele căruței, în așa fel încât să nu se miște la nici o zdruncinătură. Toți ai casei veneau în urma carului. Numai pe el l-au pus în bute, pe o pătură aspră, și pe niște desagi. Tot acolo, la picioarele lui, a mai încăput și traista cu mâncare. A început să picotească, ba, parcă a intrat și în lumea viselor, când a fost trezit de un strigăt venit parcă de departe Ho, Berta cea, Lori. Pe dată și-a dat seama unde se află. Hai nepoate jos, să nu te uzi. Da, putea fi udat pentru că moșul a luat din troaca de ciment, cu o căldare, apă pe care o împrăștia pe bute. No, așe, dea-acuma o să se închegel-a auzit pe moșu. A înțeles, mai târziu, că apa îmbibată în doagele butoiului le umflă, și astfel nu mai poate ieși mustul printre ele. După o vreme au ajuns în Rusu. Carul, cu butea în el, a rămas la un capăt al viei. Fiecare culegător avea în mână câte un coș și și o custură. A primit și el un coș mai mititel. Moșul stătea lângă car având lângă el botul. Aici, în bot, fiecare culegător vărsa strugurii pe care i-a cules în corfă. Moșul mânuia ștromfănitorul, un băț cu o cruce la capăt. Strugurii zdrobiți în bot erau turnați în bute. Până către amiază butea a fost umplută până la jumătate. Doagele buții erau umflate până sus. Soarele amiezii încălzea acum, la mijlocul lui octombrie, ca în toiul verii.
- Hai, hai, zicea moșul, să gătăm până s-o însera.
Și, într-adevăr, soarele a început să scapete către apus. N-a mai trecut mult, și încet, încet dispărea, puțin câte puțin, după dealul Bogățelului. Au ajuns acasă destul de târziu când luna, ca o seceră, și luceafărul, au apărut pe cerul fără nor. Moșul a mai trebăluit o vreme pe lângă carul cu piedeca pusă . A ciocănit ceva la bute punându-i pipa. Robinetul, îi ziceau nepoții de la oraș. Până târziu s-a auzit țârâitul mustului în căldare. A schimbat peste noapte de câteva ori căldarea până a umplut cele două butoiașe de o sută de litri fiecare.
A doua zi după ce s-au sculat, și au mâncat moșul i-a pus pe nepoți să se spele pe picioare cu apă caldă și săpun.
- De ce moșule? Noi seara ne spălam pe picioare, dimineața pe obraz și pe dinți.
- Las că vedeți voi!
Și au văzut când au fost îndemnați să intre în teasc.
- No, acuma jucați ce vreți, sârba ori învârtita, numai din picioare să dați.
Și, într-o veselie, au început să sară zdrobind și mai tare strugurii din bute. Pe pipă curgea mustul șuvoi. Moșul de-abia prididea să care căldările în pivniță și să toarne mustul prin tritsăr în butoaiele dinainte pregătite.
Până târziu, în toamnă, un fâsăit continuu se auzea din pivniță. Fierbe vinul, zicea moșul. Deocamdată, pe gaura ce va fi astupată cu dopul învelit în frunză de cucuruz era doar un cartof. Dopul a fost pus pe la sfârșitul lui noiembrie. De abia pe la Sfântul Niculaie, de ziua lui, moșul a dat cep primului butoiaș. Era vinul din strugurii de busuioc, din vițe aduse de el în, tinerețe, de la viile cele popești de la Blaj.