L-a prins apocalipsa la intersecția străzilor Speranței cu Melancoliei. Alerta autorităților primită pe telefon era clară, azi între orele 16,06 și 16,07 se termină zilele. În jurul lui lumea roia ca-ntr-un viespar. Care cum își consulta telefonul, cum își punea mâinile în cap și o lua la fugă fără vreun țel anume. Sfârșitul lumii conține toate țelurile posibile și încă unul pe deasupra, gândi și își aminti de copilărie, de mamă, de o pereche de ochi verzi și de un drob de miel făcut de bunica. Lângă gogoșerie se afla singura persoană care nu alerga, o fată delicată ce privea norii de parcă vorbea cu ei. Precis nu are telefon, își spuse el și o salută. În două minute murim cu toții, o informă sec. Ea dădu din cap a aprobare și îl privi cu cei mai albaștri ochi din poveștile lui Andersen. Facem o altă lume, mai bună și mai romantică, vrei?, îl întrebă ea. Vreau!, și îi spuse planul lui: fetele să fie delicate și să se emoționeze la poezie, florile să fie obligatorii în mâinile băieților de două ori pe zi, plaja să aibă nisip în formă de litere iar lacurile apă cu gust de sărut la colț de liceu; în intersecții să se danseze, cărțile să aibă succesul de azi al alcoolului, maternitățile să fie de o sută de ori mai multe și pline ochi, adjectivele urii și ale indiferenței să nu existe în dicționare iar mamele și copiii să nu moară niciodată. Tu cum vezi lumea ta?, o întrebă el. Mmmm, păi cam ca a ta, la care aș adăuga înghețată de ciocolată peste tot și pantaloni scurți, amor liber, vacanțe cu nemiluita, spitale inutile și muzică venind așa, de nicăieri, peste tot și pe gustul fiecăruia. Ah!, încheie ea și își duse mâinile pe pântec. Atunci îi observă el rotunjimea taliei care creștea din nimic tot mai mult și mai repede, ca un cozonac fermecat. Înmărmurit, uită de sfârșitul lumii deși se intrase deja în cel de-al șaselea minut al orei patru după-amiază. Ar fi vrut să o sărute, să o mângâie sau să-i ceară explicații, sarcina aceea creștea uluitor... Nu te mira, îi spuse ea, nu ți-am spus că noi doi o să facem o altă lume? Sămânța se plantează și cu verbul, cu visul, cu speranța... Tu și eu am plantat-o chiar acum! Noi murim în curând, e scris, dar lumea asta mai bună și mai romantică din pântecul meu va lua locul celei de acum. S-au sărutat. În cea de unsprezecea secundă a sărutului soarele s-a înfoiat și a explodat. Un pustiu atotcuprinzător s-a insinuat atunci în locul Pământului și un glob albastru s-a prezentat pe cer în locul Soarelui. Din locuri necunoscute au țâșnit imediat tulpini de oameni foarte asemănători cu zeități care, se spune, puseseră la cale viitorul la intersecția străzilor Speranței cu Melancoliei.