Mă așteptau la colțul casei de bilete a circului, imediat după ultima reprezentație a zilei. Se făcuse frig de-a binelea. I-am recunoscut rapid, erau Phlock și Aciduzzu, clovnii de care toată lumea râsese cu câteva minute înainte; toată lumea în afară de mine. Clovnii nu mi s-au părut niciodată amuzanți, poate pentru că port adânc întipărită în suflet tristețea lui Charlot sau pentru că măscăriciul supranatural al lui Stephen King m-a speriat teribil mai întâi în carte pentru ca mai apoi să-mi dea lovitura de grație în film. Ai un foc, amigo?, m-a abordat Phlock cu un rest de țigară stinsă în colțul gurii. Știam că nu pentru foc mă așteptau. I-am privit cum privește un condamnat călăul sus, pe eșafod și frigul mi s-a părut brusc siberian. Privirile lor mă înghețau și mai tare. Îi priveam alternativ și căutam o soluție să scap. Fuga nu era o opțiune, abia lăsasem cârja cu o zi înainte după o fractură de gleznă aproximativ rezolvată. De ce nu râzi, mă? Nu-ți place de noi? N-avem haz?, mă zgudui Aciduzzu și la propriu și la figurat. Mă apucase de gulerul ridicat al paltonului și trăgea încolo și încoace de parcă voia să mă rupă. Cu moartea pe urme și cu groaza în suflet, omul scoate din el puteri nebănuite. Așa și eu: i-am desprins ghearele încleștate pe gulerul meu cu un gest scurt și le-am băgat mâinile în gât amândurora, fulgerător. Bă, vi se vede amarul vieții dincolo de scălâmbăieli și de poantele de doi bani, d-aia nu râd, bă! Și le-am făcut vânt. Au căzut ca niște popice, împiedicându-se în pantofii caraghioși de scenă. Amenințarea de pe chipuri li se transformase în panică. I-am luat la șuturi până le-am găurit costumele multicolore. Lui Phlock i-am cadorisit și un pumn în nasul lui rotund de clovn de i-a zburat cât colo. Aciduzzu făcea pe mortul. M-am întors o secundă să-mi ridic căciula căzută în focul atacului și când m-am întors spre ei să-i fac pilaf nu mai erau. Imposibil, mi-am zis, nu aveau cum s-o roiască, erau cotonogiți bine! M-am uitat printre mașinile din parcare și pe sub ele, printre spectatorii întârziați care îmi priveau ciudat agitația și nu am mai văzut picior de măscărici. Am întrebat de ei o doamnă care trăgea în silă de doi prunci și mi-a arătat afișul circului: "cerem scuze onor publicului din această seară pentru absența din spectacol a senzaționalilor noștri Phlock și Aciduzzu care au trebuit să călătorească de urgență la Monte-Carlo în vederea premierii de către Maiestatea Sa Albert al II-lea, prinț de Monaco în cadrul unor festivități prilejuite de Ziua Mondială a Circului". Mi s-a făcut pielea de găină. Am început să râd isteric. Încă simțeam în ghete fundurile cotonogite ale clovnilor care mă așteptaseră să-mi facă rău. Clovni pe care doar eu îi văzusem, se pare. Am oprit un taxi. Fiori reci îmi inundaseră spatele și gânduri confuze mintea. M-am urcat în spate, ca de obicei. Șoferul s-a întors către mine și, înainte să mă întrebe unde merg, mi-a întins două cărți de vizită. Pe una scria "Dr. Conștiință" iar pe cealaltă "Prof. Teamă". Ambele aveau antetul Circului Globus și în subsol adresa mea. L-am privit în oglindă pe șofer; eram eu cel din 1992. De pe trotuar îmi făceau cu mâna a rămas bun Phlock și Aciduzzu, intacți în costumele lor exagerate de bufoni profesioniști. Ce imbecili! Doi clovni fără haz care mă încolțiseră dar pe care i-am înfruntat și cărora le-am pierdut respectul.