- Trebuie să recunosc că deși am trecut de atâtea ori pe Toamnei, n-am intrat
niciodată într-o casă! i se confesă ea cu un aer curios. Apoi, după un moment de liniște reluă, continuând să se holbeze la imobilele care mărgineau strada și pe care le admira.
- Să fie vreo 3-400 000 una?
Conducătorul mașinii păstră aceeași tăcere. Își trăda o stare de emoție. Semnaliză, dar apoi opri repede lumina intermitentă.
- Cât? Poate dublu! mormăi el.
Persoana din dreapta se întoarse ușor, căutându-i privirea.
- Exagerezi! Cum să fie dublu?
În semiîntunericul automobilului se așternu iarăși liniștea. Pe frunți li se proiectau umbre mișcătoare și lunguiețe, niște culori tremurate, reflectate din ecranul de bord.
- Poate nu dublu, dar, stai că mă uitam unde să… motorul se tură, bărbatul simți un soi
de panică, dar pentru foarte puțin timp.
- Știi că mă omoară tocurile...Să te uiți bine. Abia merg…
Evaluară concentrați plăcuțele cu numere.
- Pe aici este. Ți-am povestit că am venit în sâmbăta aia, când a fost cu urgența,
și a ieșit el la poartă să-mi semneze. M-a invitat înăuntru, dar n-am …abia îl numise. A ieșit și mi-a semnat pe capotă. Apoi continuă ca și cum a fi revăzut scena: mi-a spus: „Ne fotografază cineva și te miri ce vorbe mai ies!”
- Și tu ce ai zis? chițăi femeia.
Șoferul făcu un viraj scurt.
- Ei, ce am zis? Am zis: „Stați liniștit, domn ministru, că nu facem nimic ilegal...” Uite, aici, nu… exact aia de acolo e casa. Motorul turui iarăși câteva clipe. Interlocutoarea îl etichetă în gând ca fiind împrăștiat.
- Deci ești sigur?
Bărbatul își spuse tot în gând că a devenit cam pisăloagă.
- Foarte…
Cu un gest grăbit, doamna C. Emanoil coborî parasolarul și, țuguindu-și buzele, începu să se fardeze în oglindă. După câteva manevre greoaie, soțul ei reuși să parcheze destul de stângaci. Din cuvinte, își dădură unul altuia brânci, parcă pentru a-și face curaj, ieșiră din mașină și se îndreptară spre ușa mare care dădea direct în trotuar. O împrejmuire scotea în relief o grădină cu câteva plante ornamentale. În stânga era o alee care despărțea imobilul de casa vecină. Deasupra, o boltă de iederă unea cele două case. Arvinte apăsă pe sonerie și apoi, cu un gest mecanic, își îndoi genunchiul drept, privindu-și latul pantofului.
Când deschise, doamna Andreea zâmbi larg și își desfăcu brațele. O complimentă pe Emilia C. Emanoil pentru cuafură. În treacăt, dar parcă obligatoriu, au rememorat ultima (care fusese și prima) dată în care s-au văzut. Secretarul de stat era numai un zâmbet. Cu un gest lent îi întinse doamnei Andreea buchetul mixt, făcut din crini peruvieni și trandafiri albi. Lăsându-și capul pe spate, gazda exclamă entuziasmată: „Alstroemeria!”. Soția Diplomatului avea darul să mulțumească într-un fel anume. Arvinte și Emilia Emanoil s-au simțit flatați și, în replică, soția secretarului de stat consideră că e un moment perfect să-i laude brățara din aur roșu cu rubin. Doamna Andreea se îmbujoră și le făcu un scurt istoric al brățării din care reieși că era o Alma, cadou de la soțul ei.
- Se asortează minunat! sublinie Emilia C. Emanoil
Femeia se fâstâci, dar se umplu de energie. Îi răspunse pe măsură.
- Ești o drăguță și o frumoasă!
Când a vrut să întoarcă la rândul ei un nou șir de complimente, în capul scărilor apăru cu un surâs inconfundabil Diplomatul. Glumind, acesta ceru soției să nu sechestreze invitații la ușă. Doamna Andreea se întoarse cu un zâmbet și surprinse cum Diplomatul tocmai își prindea al doilea buton. Arvinte ținu să se descalțe „din solidaritate” cu soția lui. Dat fiind contextul, Diplomatul și doamna Andreea nu se împotriviră, dar îi invitară să încalțe niște păpuci. Invitații se conformară și, până la urmă, după un scurt tur al casei, perechile se formară în funcție de gen și se îndepărtară, urmând a se reuni, după cum stabiliseră, peste vreo jumătate de oră. Până atunci, familia C. Emanoil primi invitația să se servească de pe platourile cu antreuri pe care așteptau, într-o armonie desăvârșită, canapé-uri cu pește roșu, dar și mousse de porc cu ciuperci, cu cremă de pulpă de porc crud uscată, sparanghel în mantie crocantă, biluțe de brânză, ouă fierte de prepeliță și mini cotlete crud-uscate. Pe un alt platou fuseseră parcă pictate canapé-uri pe pâine integrală, cremă de avocado și iarăși ouă fierte de prepeliță, biscuiți sărați cu cremă de brânză și somon afumat, cocktail de creveți puse în pahare mici cu picior și, în fine, tartine cu ton, cu icre roșii, chiar și de post.
- Vă rog, până vă acomodați, niște finger food, îmbie gazda, eu și cu Emilia o să ne retragem puțin în bucătărie. Luăm niște șampanie. Vă rog, domnule Emanoil, serviți-vă de la minibar, luați ce doriți!
Arvinte mulțumi generos, iar Emilia mângâie discret umărul doamnei Andreea, într-un gest fin, cordial. Femeia le spuse că-i o nimica toată și insistă să se servească. „Nu că s-ar răci”, interveni din plan îndepărtat Diplomatul, care îi făcu un gest discret secretarului de stat, semn să îl urmeze. Doamnele dispărură, iar Arvinte C. Emanoil, oprindu-se câteva clipe în dreptul unui tablou, îl admiră încântat. Diplomatul se întoarse să vadă la ce se uită și i se alătură subordonatului său ca și cum ar fi examinat pentru prima dată pictura, apoi îi spuse că în niciun caz nu valorează cât cel de la... Îi destăinui că e o lucrare a lui Șirato din interbelic, „34 sau 35”, și că se numește „În fața oglinzii”. Pentru că oaspetele nu își putea dezlipi privirea, Diplomatul, mai în glumă mai în serios, îi spuse că i-l face cadou dacă îi place atât de mult. C. Emanoil protestă măgulit și își urmă șeful în birou. Mirosul de fum amestecat cu Amouage, pe care îl folosea de ani și ani Diplomatul, împresura inconfundabil simțurile. Într-un fel, secretarul de stat redescoperi în acest amestec o parte din aerul care plutea și în alte împrejurări, atunci când apărea ministrul, de parcă șeful ministerului purta după sine mirosul cărților sau al bibliotecii în care se aflau acestea. Arvinte deveni atras și de niște titluri vechi, din care îi sări în ochi: Războiul peloponeziac.
- Mda, tot istoria e știința viitorului, bâigui șeful ministerului, în timp ce oaspetele își mută privirea ca și cum ar fi fost surprins asupra unei nelegiuiri. Diplomatul îl invită să ia loc pe unul dintre fotolii și secretarul de stat se lăsă moale, cercetând o clipă tavanul. Părea oarecum intimidat, dar Diplomatul simți asta și, vrând să-l mai relaxeze, îi turnă chiar el două degete de single malt.
- Ăsta e un Kinclaith. L-am primit acum doi ani. Trebuie să guști. Și îi spuse că miroase interesant a kiwi, tabac și citrice. Detaliind că pe cerul gurii se simte vag un gust de pâine prăjită, cardamon și marmeladă de prune. Are și ceva de anason – inventarie informațiile chimice, ca un pasionat, Diplomatul. Oaspetele apucă paharul cu evlavie și îl mirosi îndelung. Gazda luă o gură și o păstră, încercând să-și reconfirme spusele.
În bucătărie, cele două soții, care se alăturaseră soacrei Diplomatului, o doamnă de o discreție desăvârșită, venită doar să ajute la bunul mers al lucrurilor, erau deja în mijlocul unei discuții despre rețete, care se continuă cu una despre călătorii. Atmosfera devenea tot mai relaxată, în timp ce două pahare cu Armand de Berignac perlau încă pline. Doamna Andreea o chestionă pe Emilia, scuzându-se anticipat dacă face o gafă, cum de nu au copii. Emilia îi spuse deschis că bărbatul ei are o fetiță dintr-o căsătorie anterioară. Soția Diplomatului a vrut să se scuze, dar Emilia i-a spus că nu e cazul, căci preferă să discute deschis. „Mi s-ar părea o infamie să ascund lucruri care nu au de ce să fie ascunse”. Ocoli totuși răspunsul care îi privea pe ea și Arvinte în rol de părinți.
Doamna Andreea rememoră greutățile, dar și frumusețile începuturilor în ceea ce privea creșterea copiilor, și atunci Emilia C. Emanoil, ca întoarsă dintr-un abis, spuse că soțul său a rămas cu niște traume după căsătoria anterioară. În propria-i manieră, doamna Andreea mută discuția, interogându-și mama despre beneficiile unui condiment. Înțelegând substratul, soacra Diplomatului surâse rezervat și îi detalie niște comparații. Fiica se arătă bucuroasă și euforică, astfel că își îmbie mama să încerce și ea un pahar de Berigniac, dar distinsa doamnă se scuză și spuse că a gustat deja dintr-o bere. Prin câteva noi întrebări, doamna Andreea căută să dea Emiliei prilejul de a se pune în valoare. Astfel că doamna C. Emanoil le povesti despre niște cursuri postuniversitare pe care le urmează și care îi creează noi perspective.
Mai sus cu un etaj, în biroul Diplomatului, Arvinte îi făcu șefului său un „bref” despre plecarea lui Iusuf Kemap. Omul lui se ocupase de tot ce presupunea luarea la cunoștință a ceea ce a însemnat șederea bărbatului din Oman tocmai pe malurile Dâmboviței. Astfel, secretarul de stat îi spuse șefului său cu un aer de familiaritate, din care reieșea că nu este prima înștiințare pe tema șederii lui Kemap în București.
- Deci n-a mai insistat să ajungă la mine? vru să se clarifice Diplomatul
Arvinte analiză întrebarea cu atenție.
- Ba da! Tind să cred că în fiecare zi a făcut câte ceva să ajungă la tine – apoi prinzând curaj: Nu ascund că l-am rugat pe Hafiz să-și activeze „rețeaua” și să îl amețească un pic de cap. Unul îi zicea ceva, altul altceva. Diplomatul asculta atent. În câteva zile l-au cărat ba prin Deltă, ba la Predeal, astfel încât, ducându-l cu vorba, l-au făcut să se lase păgubaș.
- Interesant, mormăi ministrul, deși nu părea prea convins. Și tot n-ai aflat de ce mă căuta până la urmă?
Cel întrebat ezită o secundă și spuse că nu. Diplomatul vru să mai zică ceva, dar o lăsă așa. Nu voia să forțeze mâna invitatului său, pe care de ceva vreme se străduia să-l treacă în tagma prietenilor profesionali, de frica vreunei infidelități. Se mai interesă o dată dacă Iusuf a părăsit țara și interlocutorul îi confirmă ora la care a decolat, dar și faptul că la Istanbul va face escală. Ca trezit dintr-o reverie, Diplomatul îi făcu semn să-și bea Kinclaith-ul, pentru ca să-i mai pună. Arvinte, care nu era mare băutor, se forță și apoi întinse paharul. Diplomatul îl privi pe deasupra lentilelor fără rame, cu privirea sa verzuie. Cu un gest lent, îi turnă, asigurându-se că mai vrea. C. Emanoil minți că da, scăpând de data asta și un zâmbet tâmp. Pentru a relaxa puțin atmosfera, schimbă subiectul și îl întrebă dacă a văzut o știre cu un ponei care dansează în stilul Michael Jackson, pe muzica celor de la Fleetwood Mac. Secretarul de stat se lumină la față și rânji, nevenindu-i să creadă că șeful său adusese în discuție un astfel de subiect. Stânjeneala îi dispăru, ministrul se transformă în cu totul altă persoană și începu să dea detalii despre poneiul cu pricina. Apetitul funcționarului de rang înalt se deschise brusc și, fără să-și dea seama, dădu pe gât și cel de-al doilea pahar. Descătușându-i-se râsul, îi spuse Diplomatului că a văzut una și mai tare, cu o capră care valsa, undeva prin India. După două bătăi discrete pe care n-avuseseră cum să le audă, ușa biroului se deschise și, amuzate de râsul lor, doamna Andreea și Emilia își făcură apariția, pentru a-i invita la masă.
Între cei doi bărbați se petrecu un schimb de priviri. Semănau cu niște adolescenți puși pe șotii, și, după schimbarea subiectului, își urmară soțiile în sufragerie. Acolo, masa rotundă și îmbietoare era încărcată cu feluri apetisante. Mixturi de carne tartinabile, printre care un pateu de ficat de rață, aromat cu mirodenii orientale și vin, a fost primul care a primit complimente. Doamna Andreea a arătat spre bucătărie, unde se afla mama ei, responsabilă cu toate bunătățile care se aflau deja pe masă sau urmau să vină. O chemă să povestească, mai ales pentru Emilia C. Emanoil, cum se prepară deliciosul pateu. Astfel, soția-oaspete află în amănunt, pornind de la curățirea ficățeilor de piele, dimpreună cu aceeași operațiune migăloasă pentru ceapă și usturoi, până la topirea untului într-o cratiță adâncă, tăierea în cubulețe a baconului, apoi prăjirea lor, îmbogățirea cu usturoiul pisat și rumenit, ca în cele din urmă să li se consacre ficățeilor 20 de minute sub capacul unei tigăi pusă la foc mic. În fine, mama doamnei Andreea recapitulă cum a completat cu sare, piper, pătrunjel și vin, apoi a oprit focul lăsând să se răcorească amestecul pentru vreo zece minute, ca pe urmă totul să cadă sub paletele unui mixer.
Ceea ce vedeau pe masă, îi puse chiar doamna Andreea în temă, era acest pateu nivelat într-o farfurie adâncă, decorat cu frunze de dafin și acoperit cu unt calcificat după ce stătuse la rece vreo patru ore. Complimentele nu mai pridideau. Cu o poftă sporită, perechea invitată îndrăzni o a doua și chiar o a treia felie. Doamna Andreea protestă, spunându-le că le va pune la pachet o porție generoasă, numai să mai lase loc și pentru Liptov, un amestec de brânză de burduf cu brânză de vaci, unt, smântână, ceapă roșie, boia, chimen măcinat, pătrunjel tocat, sare și piper. De data aceasta, soția Diplomatului, care își dădea ochii peste cap din cauza discuției, le descrise cum se amestecă ceapa tocată cu brânza, smântâna și untul. Apoi toate celelalte condimente erau adăugate pe rând, cu mici paranteze pentru exprimarea preferințelor cantitative. – „Nu adaugi sare decât la sfârșit!”, povățui doamna Andreea cu conștiinciozitate, privind spre Emilia. Apoi aduse în discuție tartinele, care erau elementul de bază, și la propriu, și la figurat. Diplomatul luă o figură teatral-sobră, care avu rolul de a-i amuza pe cei doi invitați, astfel încât soția lui se scuză de mai multe ori, generând proteste pline de simpatie. Tot așa, câteva ore în frigider, după preparare, avuseseră rostul de a da cepei posibilitatea să-și răspândească aroma. S-au trecut în revistă și aperitivele calde, printre care roșiile umplute cu spanac și muguri de pin, chifteluțele din carne cu verdeață și ouăle scoțiene, cărora li s-ar fi potrivit foarte bine să fie împreună cu finger food-urile care îi întâmpinaseră la sosire. Familia C. Emanoil era cucerită de-a dreptul. Când s-a trecut la ciorba de pui cu tarhon, o altă specialitate a soacrei Diplomatului, și la friptura de rață cu gutui, deja se goliseră două sticle de vin.
- Dacă ne mai dați și desert, mă ridic și plec! amenință ipocrit Arvinte C. Emanoil, ca să-i complimenteze. Afirmația avu darul să-l amuze pe Diplomat care îngăimă un „stai să vezi!” cu paharul la gură, atrăgând atenția soției care îl tachină amuzată că l-a surprins „vorbind în pahar”. Soțul se declară vinovat și luă o nouă înghițitură din pinot noir-ul adus de un prieten tocmai de la Languedoc. Arvinte se lăudă că vinul pe care i-l oferise el este tocmai din California, mai exact din Lodi. Spre deliciul său, atingându-i manșeta cu palma, Diplomatul îi spuse:
- Să fii tu sănătos! E pus deja la rece, nu o să plecați așa ușor. E un Cabernet Sauvignon first class, trebuie răcit un pic. Apoi se arătă compătimitor pentru tinerii care își chinuie iubitele, spunându-le că roșul se bea la temperatura camerei, și nu a cavernei, cum cerea regula. Abțiguit puțin și strângându-și ochii de râs, Diplomatul le deplânse pe bietele fete nevoite să bea în toiul verii vin roșu călduț, tocmai pentru că junii cuceritori au auzit ei că „roșu se bea așa”. Prevenitoare, doamna Andreea îl atinse ușor și îi spuse că toată lumea are timp să învețe și că nici el nu le-a știut chiar pe toate de la început. Gândindu-se că exista riscul unei gafe, Diplomatul admise și profită, sărutându-și soția pe umărul gol, aflat pe partea sa, spre deosebire de celălalt care era acoperit de volane. Ea îi zâmbi complice, iar cuplul invitat se înduioșă. Ca răspuns, Arvinte își sărută soția pe buze, în timp ce Diplomatul se întinse peste masă ca să umple din nou paharele, amenințând cu o noapte de pomină. Când doamna Andreea îl întrebă pe Diplomat cu aer de familiaritate dacă Paul George și Peggy s-au integrat în minister, Arvinte C. Emanoil păli, detaliu care nu-i scăpă Diplomatului. Pentru a satisface orgoliul invitatului său, presupunând că astfel detensionează te miri ce nesocotințe, Diplomatul se pregăti să-i spună el că nu vede rostul discuției, dar improviză un răspuns expeditiv și îi spuse că Peggy Iordache da, Ionescu în schimb mai are de „înțeles” niște lucruri. Doamna Andreea plusă, adresându-se de data aceasta lui Arvinte:
- Da, apropo, cum vi se pare Paul George? Să știți că este un băiat tare sensibil și cu bun simț, i-a fost foarte loial soțului meu și întotdeauna s-a putut baza pe el.
Cel întrebat se blocă iar, captiv unor prejudecăți psihologice intra-instituționale, Diplomatul se strădui să nu se trădeze și încercă să schimbe vorba. Salvat să dea un răspuns mincinos, Arvinte C. Emanoil răspunse temei aduse în discuție de diplomat, ceva care nu putea devia mult de la subiect, adică vorbi despre rolul mentoratului în formarea angajaților care vin într-o instituție. Doamna Andreea se scuză că trebuie să plece până în bucătărie, iar în lipsa ei invitații schimbară involuntar scurte priviri. Apropiindu-și sticla de vin și simulând că citește ceva de pe etichetă, Diplomatul se prefăcu a nu observa mare lucru.
O prăjitură cu Mascarpone și lavandă încheie en fanfare succesiunea de mâncăruri. Îi făcuseră concurență o duzină de mini choux à la crème, umplute cu cremă de ciocolată și glazură de zahăr ars. Diplomatul îngăimă ceva legat de antiteza dintre băutură și dulciuri. Puse creșterea trigliceridelor pe seama amestecului dintre „profiteroale” și vin. Declară astfel că el înclină balanța pentru pinot noir și „în seara asta” Lodi. Solidar cu șeful său, Arvinte se declară adeptul vinului, dar pentru a nu risca vreo supărare din partea doamnei Andreea, mâncă și din prăjitura cu lavandă și micile choux à la crème. Jovial, Diplomatul închină pentru căsnicia părinților săi.
- Vor face nunta de aur în curând! Nici nu-mi vine să cred cum a trecut timpul!
Arvinte se interesă de viața Diplomatului cel Bătrân și dacă își mai întreține hobbyurile. Diplomatul îi confirmă printr-o mișcare scurtă a capului, subliniindu-i că merge la pescuit și acum și că îi trimite fotografii cu tot felul de pești pe care îi prinde la Mediterană „Mă tot rog de el să stea mai mult aici, dar nu-i place! Vine de ziua lui și apoi dispare”. „Lasă, pentru nunta de aur, o să le organizăm ceva aici!”, interveni doamna Andreea entuziasmată, apoi adăugă câteva complimente la adresa bunei ei soacre, mama Diplomatului, profesoară de pian, fără de care nu l-ar fi cunoscut pe Diplomat. Stânjenit, Diplomatul îi spuse că a fost norocul lui și ghinionul ei. Oaspeții și doamna Andreea protestară în cor. Satisfăcut de reacția lor amuzantă, Diplomatul râse și făcu iarăși refill, așa cum aflase că obișnuiau petrecăreții să spună. Se abordară tot felul de subiecte. Mai nimic despre minister. Doamna Andreea insistă pentru a nu lăsa atâtea bunătăți nemâncate, dar ceilalți arătară prin gesturi largi că se dau bătuți. Cu un pas de căprioară, dispăru în bucătărie să-i spună mamei sale să pregătească niște pachețele, dar ele erau deja făcute și gata să fie duse în vestibul, la momentul potrivit. Soția Diplomatului își îmbrățișă mama cu afecțiune și își lipi obrazul de tâmpla ei. Femeia îi răspunse sărutând-o pe frunte.
În mașină, Emilia, care doar pusese pe buze paharul cu Berigniac, se așeză la volan. Arvinte căzu răpus pe scaunul din dreapta și-și lăsă capul pe spate. Femeia porni GPS-ul, apăsă pe simbolul triunghiular și demară ușor.
- Nu-mi imaginam că sunt chiar așa, zise Emilia. El are mult mai mult umor decât mi-aș fi imaginat. Arvinte mormăi aprobator. Și ea, ea e cu totul și cu totul deosebită, finuță și… ce mai…tot ce vrei. Mut de oboseala mâncării și băuturii, secretarul de stat continua să consimtă epuizat. Dar ce a fost cu băiatul ăla, cine e de te-ai schimbat așa la față? M-am și speriat…
Arvinte, căzut câteva clipe pe gânduri, răspunse ca trezit din beție:
- Ăla? Hm… un amărât pe care și l-a adus în minister – se scărpină la tâmplă –, lucrase cu el în arondismentul D – se ridică mai sus pe scaun – și care acum face talente prin minister.
Nevasta scăpă o interjecție de mirare.
- Mă întreb ce ar putea face de să te aducă în situația să te transfigurezi chiar așa?
Arvinte se întoarse spre ea și negă că s-ar fi schimbat la față. Emilia continuă să susțină contrariul și îi spuse că „mare lucru dacă nu a observat și ministrul”. Bărbatul ei se prefăcu nepăsător, dar ea îi ceru să dea un exemplu de „talente”. Cel întrebat bravă și înjură la adresa consilierului spunându-i că-i „prea mic” (cu sensul de insignifiant) să-și încheie seara vorbind despre el. Emilia insistă să îi fie dat măcar un exemplu de „talent”. Arvinte se încumetă și îi spuse că, imediat după ce l-a adus în minister, Diplomatul l-a inclus într-o delegație care s-a deplasat în Bulgaria, la ministerul omolog. Deja era făcută și compusă din toți directorii de departamente din minister.
- Și hodoronc-tronc îmi cere să-l includ și pe ăsta: Ionescu!
Emilia C. Emanoil își reconfirmă în gând corecta percepție că pe soțul ei a pus stăpânire o stare de tensiune.
- Așa, și?
Arvinte se plictisi brusc.
- Și… pe dracu’.
Soția întoarse, totuși, cuțitul în rană.
- Iarăși te enervezi?
Interlocutorul strânse din maxilar.
- Și n-au ajuns la Ruse că ăia s-au apucat să-i spună toate drăcoveniile de prin
minister. Știi cum sunt directorii de departamente, veșnic nemulțumiți și mai ales turnători când vine un ministru nou.
Femeia nu părea convinsă.
- Ce drăcovenii? se miră stârnită.
- Hai, măi, Emilia. Nu-i știi cum sunt, ce dracu’? că aia funcționează, că ailaltă trebuie făcută invers, că hâr, că mâr… Că „pentru a merge lucrul X, ministrul trebuie să știe și să ia decizia Y…”, de-ale directorilor… niște porci și niște măgari.
Doamna C. Emanoil rămase câteva clipe pe gânduri și, vrând să fie de bună credință, deși știa perfect unde bate bărbatul său (iar el știa că ea știe), îl întrebă dacă nu tocmai asta o fi rațiunea pentru care l-a adus și l-a numit consilier.
- Care? izbucni Arvinte
Interlocutoarea dădu ochii peste cap și pufni.
- Ca să afle, ca să știe, ca să poată consilia…
- Pe mă-sa, să o consilieze cât vrea…
Iritată de ton, soția întoarse capul în cealaltă parte.
- Poziția mea în minister devine periclitată dacă un netot care a venit de trei zile se
apucă și îi spune el ministrului tot felul... Că a aflat de la șefii de departamente sau de la femeia de serviciu…
Când îl întrebă dacă asta-i tot, Arvinte îi reaminti că a cerut un exemplu. Nevasta apăsă pe o telecomandă mică și ușa garajului se rabată lent. Nu ascultaseră mai nimic din strădaniile lui Buddy Bolden, care le ținu companie pe toată durata drumului.
- Deci ți se pare o nimica toată ca unul să vină așa, tam-nisam, și să se apuce de „investigat” prin ministerul ăsta în care eu am urcat de jos, pas cu pas? (În realitate, nu fusese așa. Arvinte beneficiase de multe favoruri încă din prima zi de lucru în minister. Deși Emilia știa asta, nu-l contrazise, ba chiar avea grijă să pună susținerea necondiționată a soțului, chiar și cu prețul înăbușirii logicii, la ceea ce înseamnă asigurarea climatului de liniște în familie.)
— Nu mi se pare puțin. Trebuie să fii cu ochii în patru, căci șeful tău pare cam cu capul în nori.
Știind că nu-i așa, Arvinte înghiți în sec. Își spuse în sinea lui că îl va face el să-l domolească pe acest Paul George și brusc rezumă în gând situația cu Iusuf Kemap, punându-și în minte, ca pe un raft, relatările lui Hafiz.