Se născuse cu vorbirea strâmbă ca un aforism trecut prin mintea unui analfabet. "Mamamamama" a fost primul cuvânt rostit și "cccccaca" al doilea. Alte cuvinte n-a mai încercat. Îi cântăreau vocalele cât niște pietre de moară iar consoanele îl sugrumau. Cu timpul a renunțat la ele. Vorbea cu ochii și cu mâinile, în lume se dădea mut și îi era mai bine. Ura logopezii, guralivii și crainicii de radio. Se închidea des în baie și se izola pe pustie ca să încerce să rostească ceva cât de cât decent. Nu reușea niciodată. O frână de mână misterioasă îi era mereu trasă undeva în gât sau în cap, nici el nu era sigur. Plângea tot singur, chinuit de sunetele pe care toată lumea le putea scoate numai el nu. Și să scrie îl durea; ar fi văzut litere înfățișând sunete și știa că nu sunt pentru el. Și să cânte refuza, și să geamă, și să îngâne, și să ofteze. Și-ar fi cusut gura dacă nu ar fi fost admirat de fete că avea buze așa de frumoase. Crescând, îl paraliza frica de iubire; cum să o declare când va fi să vină? Citise despre gesturi, despre flori, despre mângâieri și despre îmbrățișări dar nu, el visa la un "te iubesc" așa cum auzise în filme. Iubirea a dat peste el în autobuz într-o miercuri. Un zâmbet brunet îl saluta zilnic. După o săptămână au coborât la aceeași stație. Ea s-a recomandat "Dana" iar el a dat din cap cu durere. Dana l-a sărutat. Atunci i-a ieșit fără probleme și fără să-și propună cel mai sonor și mai romantic "te iubesc" din lume. De atunci nu-i mai tace gura. E fericit, simte că s-a născut din nou. Ea e și mai fericită, "te iubesc"-ul lui a făcut-o să audă. În niciunul din cazurile lor doctorii nu găsesc vreo explicație pertinentă.