agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-12 | [This text should be read in romana] |
Lucia Dărămuș
Fragment din romanul Arbeit Macht Frei! Hannya I Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală.VeÈ›i putea învăța ceva, dacă veÈ›i avea răbdare preÈ› de două capitole, cît veÈ›i sta îmbrăcaÈ›i în copii. După aceea veÈ›i reveni la condiÈ›ia mult iubită de voi – a omului mare. AÈ™adar ea, povestea, începe în anul 1944, cînd Hannya, fetiÈ›a care È™tia să zîmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald È™i dusă împreună cu familia È™i alÈ›ii la fel ca ea, într-un tren.Cei mai mulÈ›i l-au numit trenul morÈ›ii, cum existau È™i halele morÈ›ii, gropile morÈ›ii, pentru că maÈ™inăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriașă care înghiÈ›ea sute de suflete. Pentru Hannya, fetiÈ›a cu zîmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieÈ›ii. Era noapte È™i foarte, foarte cald. Copiii plîngeau, adulÈ›ii încercau să-i potolească. Hannyta, în aceea noapte, își È›inea tatăl strîns de mînă. Nu înÈ›elegea ce se petrece. ÃŽntr-un colÈ› întunecat de vagon, adunînd la piept bucceluÈ›a pe care apucase să È™i-o ia, începu să exploreze tărîmul tainic pe care doar ea È™i prietenii ei îl cunoÈ™teau. Acest tărîm de vis chiar există. El se numeÈ™te LIMELFIA. Hannyta È™i cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă È™i RoÈ™ilă – fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiță evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. ÃŽi plăceau poveÈ™tile. Chiar ea inventa basme È™i îi mai plăcea să picteze. De aceea în trăistuÈ›a ei aÈ›i fi găsit, dacă aÈ›i fi căutat, o carte cu pagini albe în care obiÈ™nuia să-È™i ascundă poveÈ™tile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe RoÈ™ilă È™i multe culori. AÈ™adar, cum stătea ea înghesuită printre ceilalÈ›i evrei, auzi niÈ™te glasuri care ieÈ™eau din trăistuÈ›a ei fermecată: -Hei, Hanny, scoate-ne de aici, spuse primul pitic. Hannya deschise băgăjelul cît să le dea un pic de aer celor trei, își aruncă privirea în interior È™i ce să vezi…?! ÃŽn căciula lui RoÈ™ilă strălucea È›inutul Limelfiei. FetiÈ›a zîmbi larg. ÃŽntr-o clipă uÈ™a vagonului se deschise cu zgomot iar în lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai înghesuie cîteva zeci de evrei în tren, deÈ™i acesta era suprapopulat. Dintr-o singură privire surprinse faÈ›a vioaie a Hannytei. Nu-i plăcu deloc: -Wer ist das?, întrebă acesta pe un ton răutăcios È™i apăsat. -Das ist RoÈ™ilă, se auzi vocea de clopoÈ›el a fetiÈ›ei. Este prietenul meu. Gălbilă È™i Negrilă îi sînt fraÈ›i. ÃŽmpreună sînt trei pitici pe care i-am primit anul trecut de la un domn german. ÃŽi scoase pe toÈ›i trei. VorbiÈ›i cu domnul, este foarte amabil. HaideÈ›i, spuneÈ›i Guten Abend! Ridicînd ochii spre soldat adăugă: “Ei sînt pitici copii È™i È™tiu mai mult să deseneze. RoÈ™ilă pictează macii, Negrilă lalelele, Gălbilă floarea-soarelui. Sînt foarte pricepuÈ›i. De aceea vara macii vă incîntă cu roÈ™ul de foc, primăvara lalelele negre se iau la întrecere cu pămîntul smolit, iar floarea –soarelului se lasă pe mîna pictorului Gălbilă, care o face cea mai frumoasă. A È™i cîștigat un concurs de frumuseÈ›e. De atunci poartă pe cap coroana strălucitoare primită de la soare. Bagajul acesta este al meu. ÃŽn el mai am culori È™i….. Negrilă, mi-ai ascuns cartea? Wo ist das Buch? Aha, aici era! ….cartea mea albă. ÃŽn ea înghesui toate poveÈ™tile, mai adăugă fetiÈ›a È™i întinse larg cele două mînuÈ›e fără ca să aibă ceva în ele. -Și îți încap? întrebă soldatul de această dată cu fruntea descreÈ›ită, care înÈ›elese imediat că are în față un copil inteligent È™i spontan. Avea È™i el o fetiță acasă. -Cartea mea e ca trenul acesta, adăugă Hanny. Cu cît sînt mai mulÈ›i evrei, cu atît mai încăpător devine trenul. PoveÈ™tile mele stau unele peste altele, ca noi. Nu se ceartă, pentru că sînt de multe feluri È™i se iubesc. Eu mă numesc Hannya. Wie heiβen Sie? -Ich heiβe Böhm. Domnul Böhm privea cu uimire chipul curajoasei Hannya. Pentru un moment, se gîndi că evreii sînt tot oameni È™i renunță să-i mai îmbrîncească È™i să-i lovească, aÈ™a cum avusese pînă atunci obiceiul. UÈ™a vagonului se reînchise. Pe lîngă tren, pînă tîrziu în noapte, se auzeau doar paÈ™ii puternici ai jandarmilor, cuvinte nemÈ›eÈ™ti, iar în depărtare, din cînd în cînd, focuri de arme. Evreii din tren sperau în ziua de mîine. Că vor fi duÈ™i undeva să muncească, undeva unde steaua galbenă de pe hainele lor nu ar mai fi stîrnit în ceilalÈ›i de lîngă ei mînie, batjocură, furie. ÃŽncercau să adoarmă liniÈ™tiÈ›i, cu nădejdea în sîn. Hannya nu înÈ›elegea de ce trebuie să doarmă în picioare. După obiceiul ei ori de cîte ori ceva nu mergea cum trebuie, își deschise larg privirea È™i începu să brodeze cuvinte, care se È™i aÈ™ezau în cartea ei. -Hei, trezeÈ™te-te DomniÈ™oară, spuse Gălbilă È™i începu să mîrîie un cîntecel: Fluturi roz, verzi, azurii Păsări albe mii È™i mii Animale mici È™i mari Care zboară, care cîntă Care pasc pe verzi cîmpii Ne aÈ™teaptă, scump copil, ÃŽn È›inutul fermecat Limelfia – pe nume chemat Zănurfi prin abur de zahăr plutesc Scăldîndu-se în mările visului, leneÈ™ ochean al soarelui. -Ce metaforă frumoasă ai creat, spuse Negrilă. Nu-i aÈ™a că-i o metaforă plasticizantă? -Pof…tiiim?!, comentă RoÈ™ilă. Metaforă din plastic ai spus? -Nu, nătărăule, plasticizantă. Adică o imagine plastică. -Ba tu eÈ™ti nătărău. Din material plastic poÈ›i să faci …găleÈ›i…..îm, îm…sau …în orice caz nu metafore, spuse RoÈ™ilă cu mare emfază, ridicîndu-È™i nasul în vînt a deÈ™teptăciune. Negrilă se făcu negru de mînie. Ridică palma È™i pleosc una peste cap: -Na, o meriÈ›i! Unde ai fost la ora cu metafora!? De te-ar auzi acum doamna Piticanie… -Ha, ha, ha, izbucniră în rîs ceilalÈ›i doi pitici. Poate vrei să spui doamna Piticoată …. Nu Piticanie. -ÃŽncetaÈ›i, interveni Hannya. Se vede că nu vă prea place È™coala. N-ar strica să băgaÈ›i la cap ce vă spun acum È™i să încuiaÈ›i bine capul ca să nu vă mai zboare noÈ›iunile cine mai È™tie pe unde. Metafora este de două feluri: revelatorie È™i plasticizantă. Acum gata, e timpul să zburăm spre Limelfia. -RoÈ™ilă, în ce parte ne vei duce? -Spre înafara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toÈ›i aceÈ™ti oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vînt cald, se smiorcăi acesta, neuitînd să-È™i sufle nasul roÈ™u È™i mare într-o frunză de arÈ›ar. -Nu vă faceÈ›i probleme, voi face eu rost. Tu pregăteÈ™te-È›i doar căciula. RoÈ™ilă își scoase scufia din cap È™i o întinse spre fată. Hannya își aÈ›inti privirea prin crăpăturile din tavanul vagonului pe unde pătrundeau razele lunii È™i spuse: -Doamnă Lună, doamnă Lună, te rog să le spui vulcanilor tăi să clocească, iar cînd s-au încălzit destul de mult È™i încep să tuÈ™ească să-È™i îndrepte buzele spre căciula lui RoÈ™ilă. Noi vrem să ajungem înafara marginii Limelfiei. -Ce-mi dai, dacă fac ce-mi spui tu? Luna își aranjă marginile vaporoase ale rochiei, apoi se uită în oglinda fermecată pe care o avea tot timpul la ea. AÈ™a își trimitea trupul graÈ›ios pe suprafaÈ›a oricărei ape de pe pămînt. Copila se gîndi un pic, apoi răspunse: -ÃŽn acea parte de Limelfia sînt mulÈ›i nori È™i plouă foarte mult. Zănurfii de acolo sînt mai plouaÈ›i decît zănurfii din mijlocul marginii. Muncesc mult, foarte mult. Majoritatea lucrează în comerÈ›. Vînd nori zănurfilor din interiorul marginii dinspre interiorul Limelfiei. Acolo nu plouă. Acolo este deÈ™ert. De aceea sînt mai tot timpul obosiÈ›i. Voi vinde nori. Cu banii adunaÈ›i voi cumpăra delfini să te încînte È™i să-È›i cînte, sanitară să te îngrijească, hamsii să te hrănească. -Sînt mulÈ›umită de ce-mi oferi. Dar mai spune-mi, de ce vrei tu să călătoreÈ™ti pînă acolo? -Unde stau eu acum, spuse Hannya, nu mai este chiar confortabil. Sîntem îngrămădiÈ›i sute de oameni într-un vagon. E foarte cald. Unii nu mai pot respira. AlÈ›ii mor de sete. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti, aseară cînd te-am vizitat ti-am propus să vii la mine în pat È™i să dormi, în cazul în care ai fi fost obosită. Te-aÈ™ fi servit È™i cu o îngheÈ›ată cu vanilie… îți era cald. Acum însă, nu È™tiu de ce am fost scoÈ™i din case È™i băgaÈ›i aici. Trebuie să salvez oamenii, cum am vrut să te salvez È™i pe tine. Trebuie să aduc apă de pe Limelfia. Doamna Lună își întinse braÈ›ele, o ridică pe Hannyta pînă la ochii ei care se furiÈ™au prin zăbrelele vagonului È™i-i zîmbi cu multă dragoste. -Nu ne rămîne, zise Luna, decît să punem vulcanii la treabă. Dar pentru ca să clocotească, vulcanii trebuie să doarmă adînc, adînc... Abia cînd sforăie încep clocotitul, căldura, tusea. -Prea bine, zise Hannya, să doarmă.Vom face liniÈ™te. -Ei nu pot adormi decît dacă li se cîntă. Eu nu È™tiu să cînt, cîntă-le tu. Hannyta începu să cînte cu un glas limpede, cristalin, o melodie despre Cel care crease toate frumuseÈ›ile cîte existau în cer È™i pe pămînt. Un cîntecel pe care mama ei obiÈ™nuia să-l îngîne seara, înainte de culcare – Eli, Eli! Limba vechiului ei pămînt despre care È™tia atîtea poveÈ™ti adevărate, cu oameni care fac munÈ›ii să plîngă, morÈ›ii să vorbească, toiagele să se transforme în È™erpi, apele în sînge, îi era tare dragă. Credea fiecare cuvînt pus în poveÈ™tile evreieÈ™ti, spuse de părinÈ›i. Nu de puÈ›ine ori, melodiile acestor cuvinte care veneau tare de departe o mîngîiară, îi alinară somnul. Acum, însă, era rîndul ei să le cînte. Magia lor de mii de ani avea să îmblînzează universul. Hannya credea în ele. Toate stelele se îmbulziră să ajungă în primul inveliÈ™ al cerului, să privească omuleÈ›ul al cărui glas atît de frumos pătrunse pînă la ele încîntîndu-le. Cîntecul, armonia lui cristalină, acoperi zgomotul sinistru făcut de papucii soldățeÈ™ti, de strigătele înspăimîntătoare, de suspinele copiilor evrei… Glasul limpede al Hannyei, ca izvorul de munte, era însă neplăcut soldaÈ›ilor care izbeau cu bastoanele puternic în vagoane strigînd – LiniÈ™te! Gura! Hannyta însă cîntă mai departe. ToÈ›i vulcanii de pe lună adormiră profund.Unii începură să sforăie È™i să scoată fum È™i bulbuci pe nări, alÈ›ii să tuÈ™ească de-a binelea. Cît ai spune peÈ™te mămăliga prăpădeÈ™te, căciula lui RoÈ™ilă se umplu de un vînt puternic, extrem de cald. Nici n-avură timp să mulÈ›umească Lunii pentru ajutor că se treziră în Limelfia, È›inutul mult iubit de ei. Zănurfii È™tiau că vor sosi, aÈ™a că fuseseră aÈ™teptaÈ›i. TotuÈ™i, ca să pătrunzi în acest loc eÈ™ti supus unor probe. La Marea Poartă a Limelfiei te întîmpină de fiecare dată un Baediantrop, o ființă foarte veselă, ca o sferă, cu nasul mare È™i roÈ™u, cu două mîini lungi, mai lungi decît trupul, care te supune testului – Om mare sau om Mic? Prima încercare pe care a avut-o Hannya de trecut părea foarte simplă, dar în realitate nu era aÈ™a. Un covor verde cu flori albe È™i galbene i se întinse în față. ÃŽn mijloc se afla un È™otron care trebuia parcurs. Nimic mai simplu! Nu-i aÈ™a? AÈ™a aÈ›i spune, dragi oameni mari. Hannya aruncă piatra È™i începu - È›op-È›op într-un picior - să sară fiecare pătrat. Cînd ajunse în dreptul pietrei o gură mare se deschise È™i fetiÈ›a căzu în ea. Se învîrti, se rostogoli în labirintul È™otronului pînă se opri în cele din urmă în ultima încăpere de unde nu se mai deschidea nici un drum. Pe masă, acolo se afla È™i o masă, găsi un pergament. StrămoÈ™ul cărÈ›ii stătea împăturat cu o È›inută regală de-a dreptul, deÈ™i săracul era scrijelit È™i pe deasupra mai È™i mirosea a piele de animal. Literele vechi erau legate unele de altele în fraze lungi, cuvintele nefiind despărÈ›ite între ele cum È™tim noi că se scrie acum. Hannya citi: Orice om este metafora unei pietre preÈ›ioase. Pe măsură ce trece prin viață el se È™lefuieÈ™te bine, bine de tot. Toate plusurile nefolositoare sînt îndepărtate. FrumuseÈ›ea, strălucirea din el vin din ceea ce a pus în ceilalÈ›i. ÃŽn final omul arată ca o nestemată. Este o nestemată. Dacă vrei să ieÈ™i de aici, demonstrează-È›i bunătatea simplă. Hannya, citind toate aceste cuvinte, căzu pe gînduri. Oare ce trebuie să fac? Se întrebă în sinea ei. O porni spre dreapta pe una din străzile curcubeului rougalvial, care atîrna de creanga unui copac. Merse cît merse, în cele din urmă însă i se făcu foame. Nu avea ce să mănînce aÈ™a că ……… se puse pe cîntat. Și cîntă ea, È™i cîntă, pînă cînd cuvintele, care cîndva născuseră lumina, întinderile de ape, pămîntul, deschiseră uÈ™a peretelui curcubeului rougalvial. Hannya privi curioasă gura, care se căsca din ce în ce mai mare, pe măsură ce glasul ei învioara cuvintele melodiei. Dincolo de aceÈ™ti pereÈ›i se aflau ferecaÈ›i toÈ›i oamenii care cîndva au fost È™i ei copii, dar au uitat să mai fie È™i astfel nu È™i-au mai amintit de cuvîntul bunătate, bunătatea simplă. Nu-i putea lăsa închiÈ™i acolo. Trebuia să-i salveze. ÃŽi rugă să o urmeze. Pășiră cu toÈ›ii peste prag È™i căzură în adîncitura mare È™i neagră a unei scoici dantelate, care se È™i închise îndată. O voce parcă din ape adînci, plină de graÈ›ie se auzi: Oamenii mari nu pot pătrunde în È›inutul Limelfiei decît purtaÈ›i de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămîi închisă în scoică pentru totdeauna È™i să cînÈ›i. Alegerea este a ta. FetiÈ›a n-a stat mult pe gînduri. ÃŽnotînd în apele străvezii, purtată din cînd în cînd de un căluÈ› de mare, începu să fredoneze o melodie veselă, pe care obiÈ™nuia să o cînte de Hanuca. Era sărbătoarea ei preferată pentru care se pregătea cu aproape o lună înainte. Repeta toate melodiile la pian alături de tatăl ei. ÃŽmbrăca fiecare rochie din dulapul cu haine, trecînd prin faÈ›a fiecărui membru din familie, apoi, în funcÈ›ie de numărul complimentelor primite, se hotăra asupra uneia dintre ele. De Hanuca, însă, norocoasa rochie era cu totul alta. ÃŽn Sinagogă stătea totdeauna la balcon. De acolo putea să-l vadă cel mai bine pe Marele Rabin cînd scotea Torra, cînd se ruga pentru ea, cum cînta rugăciunile, cum își pregătea pe trup hainele speciale. Totul avea pentru fetiță o aură tainică. O făcea să se simtă în siguranță, ca atunci cînd era bolnavă È™i mama o È›inea strîns la piept, iar ea îi simÈ›ea respiraÈ›ia caldă. Era o alinare È™i adormea pe loc. Dar cel mai mult iubea momentul în care erau chemaÈ›i toÈ›i copiii, cîntau, se È›ineau de mîini È™i săltau pe melodia veselă despre bunătatea lui Eli, care a È›inut Menora aprinsă opt zile È™i opt nopÈ›i, care a învins întunerecul. AdulÈ›ii cîntau È™i ei: Mi Camoha Baeilim HaÈ™em? ( Cine e ca Tine, între puternici, o, Doamne?) La sfîrÈ™it, cei mici primeau bani, dulciuri È™i mere. Mama i le cocea, după ce i le umplea cu zahăr È™i scorÈ›iÈ™oară. Ea, Hannya cînta. Purtată de căluÈ›ul străveziu, fetiÈ›a nu se înspăimîntă. Melodia fredonată aduse cu ea toate amintirile sărbătorii luminii, pînă È™i mirosul de zahăr ars cu scorÈ›iÈ™oară È™i măr îl simÈ›ea în nări, iar o uÈ™oară zeamă tămîioasă o simÈ›ea pe limbă. StaÈ›i liniÈ™tiÈ›i, lucrurile nu au rămas aÈ™a. Hannya nu a rămas închisă în scoică. Cei trei prieteni ai ei, deÈ™i au absentat de la ora despre metaforă, erau mari meÈ™teri în cuvinte. S-au înfățiÈ™at înaintea Baediantropului È™i-au început: Eu sînt RoÈ™ilă È™i vorbesc în limba roÈ™ie: FetiÈ›a – roÈ™ Hannya – roÈ™ Om mic – roÈ™ cu suflet mare – roÈ™ – s-a dovedit a fi….. Eu sînt Gălbilă È™i vorbesc în limba galbenă: Hannyta – galb copil nevinovat – galb – De două ori – galb - , s-a sacrificat….. Eu sînt Negrilă È™i vorbesc în limba neagră: Hannya – neagră, apă – neagră, la evrei – neagră, tren - neagră RoÈ™ilă È™i Gălbilă izbucniră în rîs. -Oare nătîngeală neagră există? Nici Baediantropul nu se putu abÈ›ine. Rostogolit pe spate, cu burta mare în sus, se prăpădea de rîs: -AÈ™a maeÈ™tri în ale cuvintelor sînteÈ›i că n-am înÈ›eles decît că vorbiÈ›i tare colorat, mai spuse acesta. M-aÈ›i distrat de minune pe ziua de astăzi. AduceÈ›i fetiÈ›a la mine, porunci el, baediantropilor minori. El era cel major. Ajungînd în faÈ›a lui, Hannya povesti despre motivul venirii ei acolo. ToÈ›i cei prezenÈ›i se înduioÈ™ară, considerînd că acest copil cu adevărat poate da lecÈ›ii de bunătate. Baediantrop prinse Oceanul din Limelfia de cele nouă colÈ›uri, îl scutură bine, pînă cînd o parte din ape se revărsă peste margini È™i ajunse astfel sub forma picăturilor de ploaie printre crăpăturile vagoanelor unde erau îngrămădiÈ›i evreii. Hanny nu-È™i uită promisiunea față de Doamna Lună. ÃŽn căciula lui Gălbilă îndesă cîțiva nori pe care îi vîndu în È›inutul cu deÈ™ert. Aici peisajul era cu totul devastat. Printre cactuÈ™ii mîncaÈ›i de pîrjol își făceau apariÈ›ia niÈ™te creaturi ciudate jumătate È™opîrle, jumătate dragon.Cei trei, Negrilă, Gălbilă, RoÈ™ilă, confundînd aceste creaturi ciudate cu niÈ™te fructe exotice mîncară. Ce s-a întîmplat cu aceÈ™tia, dar È™i cu buna È™i isteaÈ›a Hannya, veÈ›i afla după pățania domnului Böhm. Vă mai amintiÈ›i de el? Cel pe care prietena noastră l-a făcut să zîmbească pentru cîteva clipe. ÃŽnsă pentru ca din paginile cărÈ›ii să nu dispară toate cuvintele È™i împreună cu acestea Hannya È™i prietenii ei, va trebui să-i scrieÈ›i Hannyei pe următoarea adresă: Pentru Hannya È™i cei trei prieteni Þara: Creanga unui copac Strada: Curcubeul Rougalvial Þinutul: LIMELFIA Tînărul Böhm II Ploua. ÃŽn noaptea luminoasă de vară, început de vară, picăturile pătrundeau printre zăbrelele vagoanelor. Din depărtare, de la fereastra domnului Böhm, ploaia părea o perdea dantelată care adie în bătaia vîntului. Razele lunii, din cînd în cînd, pătrundeau în peluza de apă. Domnul Böhm locuia într-o cameră din casa de lîngă peronul gării. Nu avea somn. Căldura deasă a verii îl È›inea treaz. Se plimba dintr-un colÈ› al camerei în celălalt. Mîine va fi altă zi, cu siguranță, își spuse în È™oaptă. Avea să însoÈ›ească trenul pînă la Auschwitz. Nu-i prea plăcea acest fapt. Mai fusese în acel loc unde cuvîntul kinder era trecut sub tăcere. ÃŽn schimb toÈ›i – copii, adulÈ›i, bătrîni – purtau numele Häftling. Văzuse micuÈ›i bătuÈ›i cu cravaÈ™e, plesniÈ›i cu funii împletite din sîrmă, loviÈ›i cu patul puÈ™tii, izbiÈ›i de bocancii soldățeÈ™ti. Imaginea Hildei, fetiÈ›a lui de acasă, îl făcea deseori să-i privească pe copiii evrei simplu – ca pe niÈ™te copii, deÈ™i uneori se simÈ›ea vinovat pentru un astfel de gînd. Știa că aceÈ™tia nu fac parte din noua specie umană, pură, ci dintr-o rasă impură, de care lumea trebuie curățată. ÃŽnvățase toate acestea la orele de ideologie. Studiase È™i aÈ™a ceva, deÈ™i fusese medicinist. Nu practicase niciodată însă. Războiul îi luase prin surprindere pe toÈ›i. Și la urma urmei era mai important scopul ultim al vieÈ›ii arienilor de a purifica lumea, de a elimina speciile impure! Cum stătea el aÈ™a lîngă fereastră cam singurel, gîndindu-se la toate acestea, nu mică îi fu uimirea să vadă un vîrtej îndreptîndu-se spre geamul lui. - Hai, urcă, se auzi o voce stranie. - Poftim? Trăznit ca de fulger, domnul Böhm căscă niÈ™te ochi mari a mirare ca atunci cînd curăți o găleată de ceapă. - Crezi că am toată noaptea la dispoziÈ›ie? spuse o creatură veselă, cu haine tare ciudate, de credeai că-i îmbrăcată cu o meduză galbenă. De fapt făptura era o ghiduÈ™ie strălucitoare, înaripată, neastîmpărată, care mai avea pe deasupra È™i un ghemotoc de cap auriu. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă, spuse domnul Böhm buimăcit. Nu-i venea să creadă ce i se întîmplă. - Oh! Se arătă uÈ™or supărată ciudata È™i drăgălaÈ™a creatură. Desenează o bicicletă! Cadrul verde, roÈ›ile roÈ™ii, ghidonul albastru, frîna galbenă, spiÈ›ele argintii, încadrată-n auriu È™i gata! Fraza cu toate detaliile o spuse pe nerăsuflate, că soldatul rămase pentru cîteva clipe cu gura căscată, deÈ™i întotdeauna a crezut despre el că nu-i un gură cască. - De unde să cumpăr eu toate aceste culori? E război, magazinele nu mai fac astfel de comenzi. - La voi totul se cumpără, întrebă zănurful? Hai cu mine. Ciudățenia îl înÈ™făcă pe domnul Böhm È™i dădu fuga prin lanurile de grîu, de unde culese galbenul. Soldatul nu prea era el obiÈ™nuit cu hoinăreala pe cîmp, dar n-avu încotro. Spicele îl cam înÈ›epară niÈ›el. Băgă tot galbenul adunat într-un buzunar. - Ce facem acum, de unde luăm albastrul? - Oare ce v-aÈ›i face voi, oamenii mari, fără ideile noastre? De la cer! AÈ›i priceput, desigur, zănurful era un zănurf țînc. AÈ™adar porniră în zbor spre cer. Domnului Böhm acest drum îi aminti de copilărie, cînd obiÈ™nuia să viziteze foarte des cerul. ÃŽÈ™i făcuse È™i o hartă, una adevărată. Știa cu ochii închiÈ™i unde se află constelaÈ›ia Lebăda, cunoÈ™tea fiecare colÈ› al Carului Mare, dar È™i al Carului Mic. Nu de puÈ›ine ori se plimbase fie cu unul, fie cu altul pe Calea Lactee. Zăbovea aÈ™a cam È™apte zile È™i È™apte nopÈ›i. Dacă i se făcea foame n-avea decît să înfingă căuÈ™ul palmelor în laptele de sub roÈ›ile carului È™i să soarbă. EmoÈ›iile îl îmbulzeau. Era sigur că va auzi din nou sunetele de cristal ale stelelor, că lebăda îi va recita versuri, că ursul îi va întinde laba, sperînd să primească o acadea. Cel puÈ›in aÈ™a se petreceau lucrurile în copilărie. - Te rog, nu poÈ›i să fii un pic mai atent? Dacă te vei mai foi atît de mult o să-mi striveÈ™ti aripile, spuse puiul de zănurf. Unde È›i-e capul! De È›i-ar pica o stea în È›eastă, n-ar strica să-È›i facă o gaură È™i să È›i se picure în ea un dram de inteligență! OmuleÈ›ul înaripat nu putea să înÈ›eleagă sub nici o formă stîngăcia oamenilor mari. -Hei, nu te mai burzului la mine atît! Mă gîndeam la întîmplările copilăriei mele. Poate nici nu È™tii că pe Calea Lactee există flori de caeruleacaeanus care înfloresc mai frumos È™i sînt mai zîmbitoare decît toate florile de pe pămînt. - Ce culoare au florile de caeruleacaeanus? ÃŽntrebă micul zănurf. - Ai puÈ›ină răbdare. Domnul Böhm se cam chircea de trup pentru că, trebuie să recunoaÈ™tem, trecuse ceva vreme de cînd nu mai bătuse drumul acesta È™i-i era frică de înălÈ›ime, dar È™i frig. Zburau cam cu o viteză de 99999999999999 trilioane de km, pe oră. - Te rog….se auzi glasul firav al piÈ™icherului cu părul blond. Te rog, povesteÈ™te-mi despre caeruleacaeanus. Te rog…te rog, te rog… Domul Böhm nu pricepuse niciodată curiozitatea aceasta de nestăvilit a copiilor. - Eu încerc, dar nu mă prea pricep la cuvinte… - Nu-i nimic, povesteÈ™te-mi. E foarte simplu. Floarea e colorată, nu? - Da, e colorată. - Ca să vorbeÈ™ti ai nevoie de cuvinte, nu? - Da, de cuvinte. - Atunci e simplu! Izbucni vulcanic năzdrăvanul. Iei cuvintele È™i le colorezi, apoi mi le È™opteÈ™ti la ureche colorate. AÈ™a eu voi È™ti cum este o caeruleacaeanus. Cum vorbeau ei astfel, de nu-i prea înÈ›elegea nimeni, se auzi un pleoscăit rotund. La început foarte aproape de ei, apoi din ce în ce mai îndepărtat È™i sferic. Intrase în apele cerului. -Mă întreb, cum de nu cad apele de aici peste pămînt, aÈ™a de o dată? Și ce-i È›ine pe copaci lipiÈ›i? Și dacă faci o gaură de la un capăt al pămîntului la celălalt capăt nu străbaÈ›i mai uÈ™or pămîntul? Și de cealaltă parte oare ce se află? -Prea multe întrebări! Ce? De ce? Cum? Care? Mai aÈ™teaptă. La întoarcere o să-È›i pun în mînă o carte de fizică, una de geografie, alta de…mai bine te las în bibliotecă. Rostise aceste cuvinte cu enervare, încercînd să-È™i scoată apa din ochi. Cum fac uneori medicii cu zănurfii, neÈ™tiind că au în faÈ›a ochilor înaripaÈ›i de pe alte planete. ÃŽn cazul domnului Böhm, se vede că-l luaseră valurile pe nepregătite. PuiuÈ›ul își scutură capul, aripile, È™i-i zîmbi omului cu carte la cap: - Nu È™tiu să citesc. ÃŽn lumea mea nu sînt cărÈ›i, sînt Limelfice È™i se limelficeÈ™te. Sunete de argint se aud din fiecare limelficire. O notă argintie are o poveste cristalină, care fîlfîie, curge lin ca un uÈ™or susur de liră. ÃŽn timp ce înaintau prin apele cerului spre insula din faÈ›a lor de unde puteau lua albastrul, zănurful începu să limelficească. Sunetele pe care le scotea erau vrăjite, È™i, căzute în undele apelor, erau duse pe unde hoinăreau ele. AÈ™a că se auzeau în tot universul. Pînă È™i eu am auzit limelficele de cristal È™i-am încercat să le învăț pentru voi: Aroza nanÈ›e in carmentul heu Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuieÈ™te zeu Cruxlilaceulum hema. Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roÈ™hasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi. Cine eÈ™ti tu, cine eÈ™ti tu? sărut de fluturi Vînt de argint îngurgitînd cuvinte Prin aer roze, miros de îngeri Cercuri heraldice, visuri violete. Aroza nanÈ›e in carmentul heu Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuieÈ™te zeu Cruxlilaceulum hema. Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roÈ™hasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi. - E o limelficire? MicuÈ›ul lui prieten dădu afirmativ din cap. - Seamănă cu o floare de caeruleacaeanus, spuse soldatul. DiscuÈ›ia lor fu întreruptă de braÈ›ele unui arbor. Ajunseră la malul apei, de unde începea insula. Domnul Böhm recunoscu lemnul acelui copac. Era trist, foarte trist. Trebuia să fie înflorit iar florile ar fi fost chiar vestitele caeruleacaeanus. Mai existau doar cîteva petale prinse de ramurile lungi, ramificate È™i aproape uscate, însă ofilite È™i acelea. Insula era pîrjolită. Avea aspect roÈ™iatic aprins, de un miros greoi de fum. Făcură cîțiva paÈ™i printre copaci È™i È›inutul arid. Căutau din privire albastrul. Acolo ar fi trebuit să fie! MogîldeaÈ›a blondă se întristă de-a binelea È™i începu să plîngă: - Florile mele, unde sînt florile din aceÈ™ti arbori? - Stai puÈ›in! Aici ar fi trebuit să găsim albastrul? ÃŽn florile acestor arbori? - -Da. - Dar aceÈ™tia sînt arborii Caeruleacaeanus. De florile lor È›i-am povestit tot drumul. Zănurful se întristă È™i mai tare. Era de nepotolit: - AceÈ™tia sînt arbori cu puteri magice! Ce s-a întîmplat cu ei? Domnul Böhm, care pînă atunci nu cunoscuse sensul lacrimilor, îl înÈ›elegea de această dată bine pe înaripat. - Te rog eu, nu mai plînge. Am să-È›i desenez o floare de Caeruleacaeanus cînd ajungem pe pămînt. Arătarea cu cap de aur însă nu era de potolit. Plîngea, plîngea… - Arborii cu flori magice! Insula mea magică…cine le-a făcut rău?! Vreau florile înapoi, îmi vreau florile înapoi, îmi vreau florile magice…Acum nu mai avem de unde culege albastrul, bicicleta nu va mai avea albastru, nu va mai fi magică, nu va mai zbura! Lacrimile micului zănurf pătrunseră la rădăcinile întortocheate ale arborelui lîngă care se afla. Ca din senin acesta înflori. Magia caeruleacaeanelor începu. ÃŽntreaga zare fu acoperită de un albastru caeanin de o strălucire izbitoare. Păsările, care cu puÈ›in timp în urmă păreau că nu există, cîntau în triluri violet-albastre: -Acest om trebuie să rămînă la marginea cerului, cîntă o pasăre. Și adormi. -Copiii evrei sînt tot copii, copiii africani sînt tot copii, copiii germani sînt tot copii; cîntă o altă pasăre. Și adormi. -Tu ai uitat să mai rîzi, ai uitat să uzi o floare, ai uitat să îmbrățiÈ™ezi un copil; cîntă o pasăre galbenă cu cioc albastru. Și adormi. -Magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut o dată cu somnul adînc în care tu te-ai scufundat. Florile aveau nevoie de glasul unui țînc, de smiorcăitul nevinovat al unui copil. Cîntă o cinteză violetă cu ochi albaÈ™tri, cioc roÈ™u, labe galbene. Și adormi. -Ia te uită, au adormit, ciripi de data aceasta vesel strania făptură cu creÈ™tet auriu. Va să zică tu ai strivit corola cu flori magice. ArÈ™iÈ›a de aici… -OglindeÈ™te focul de pe pămînt, continuă domnul Böhm, care se trezise de-a binelea. Suferea cu fiecare copil chinuit de pe Terra. Privirea plecată trăda vinovăția, ruÈ™inea, părerea de rău. AÈ™tepta ca micul zănurf să-l părăsească iar el să rămînă singur, departe de lume, de orice privire. AÈ™a procedează oamenii mari. Ce se întîmplă? Ghemotocul înaripat luă fiecare pasăre adormită, o sărută pe fiecare în parte, apoi, ca È™i cînd domnul Böhm nu s-ar fi făcut vinovat de nimic adăugă în È™oaptă: -Nu-i nimic. ÃŽn Limelfia tu vei învăța de la mine să iubeÈ™ti È™i să zbori iar eu voi învăța de la tine fizică È™i geografie. Vei începe mai întîi să pictezi apele, să produci culori din pulbere astrală. Eu voi începe să învăț geografie găurind pămîntul dintr-o parte în cealaltă…. Domnul Böhm izbucni în rîs: -Nu aÈ™a se învață geografie… Gîndi că micuÈ›ul avea dreptate totuÈ™i. I-ar trebui ceva timp să priceapă această lume pe care o pierduse de mult. Frumosul lor dialog nu È›inu prea mult timp, pentru că se apropie cu un fîlfîit adînc de lung, lung de 1998 de trilioane pe secundă, pasărea È™efă: - CredeÈ›i că totul e atît de simplu? Din momentul în care magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut, mai marele È›inutului, cel din a cărui viață a pornit viaÈ›a, le-a adăugat acestora o taină. Dacă vreÈ›i să luaÈ›i albastrul acestor flori, dacă vreÈ›i să vă atingă magia acestora, va trebui să săpaÈ›i în mijlocul insulei pînă veÈ›i da de o nucă. ÃŽn ea se află imaginea tainei. - Să săpăm?! Se încruntă domnul Bhom. - Nu-i nimic. Am ocazia să încep să învăț geografie…. Aveau nevoie de magia florilor de caeruleaceanus. ÃŽnsă aceasta era bine păstrată în interiorul tainei iar taina într-o nucă. Domnul Bhom È™i zănurful merseră pînă în centrul insulei. Acolo încercară să sfredelească pămîntul cu bucăți ascuÈ›ite de trunchiuri de copaci. Și chiar au reuÈ™it! Au săpat ei nevoie mare cît o zi lungă cu soare, că È›i s-ar fi făcut milă, dacă te-ai fi uitat la ei cum arătau. Șapte rînduri de apă curgeau de pe pielea lor, dar nu se dară bătuÈ›i. Pe cînd luna intra în apele cerului să se scalde, semn că pe pămînt era iar timpul pentru somn, au dat peste un firicel de izvor. - Tu de unde vii, cristaliră curgătoare? - Cum i-ai spus? Se minună domnul Böhm. - Cristaliră. E o cristaliră, un firicel de cristaliră. Ia te uită, în cristaliră sînt stele! - Da, ciudat, adăugă soldatul. Sînt È™apte stele. - Zănurful începu să rîdă. Toată insula purta ca un ecou rîsul micuÈ›ului. Stelele se deschiseră È™i din ele curgeau alte cristalire. Strania ființă se mira de toată această minune. ÃŽl luă pe prietenul lui È™i zbură în cercuri concentrice deasupra insulei. De sus inflorescenÈ›a de cristalire semăna cu o hartă. Cei doi vorbeau cu nestăvilită bucurie de descoperirea făcută: - Un drum din cele È™apte ne va duce cu siguranță la nucă. Totul are o logică. - Ce e o logică, spuse piÈ™icherul, zboară? - Ceva raÈ›ional, poate fi demonstrat, merge din aproape în aproape È™i se bazează pe argumente È™tiinÈ›ifice. - Și ce înseamnă raÈ›ional È™i demonstrat, dar argumente È™tiinÈ›ifice? - Pui prea multe întrebări. Ce-ar fi să căutăm nuca?! Domnul Böhm încă nu învățase să se îmbrace în copil. Din cînd în cînd e bine să te îmbraci în copil! Porniră aventura lor spre vest de cristalira mamă. Harta arăta astfel: Insula cu caeruleaceanus Toate cristalirele erau foarte importante, dar cristalirele 6 È™i 7 erau cele mai importante. La ieÈ™irea din cristalira mamă, cele două se întindeau pe o distanță de 999999999999 trilioane de km, care înseamnă trei ture de zbor sau 9,9 la putere cubică bătăi de aripi de zănurf. - Nu încape nici o îndoială, se auzi vocea făpturii cu cap auriu, că acolo, la jumătatea drumului dintre cristalira 6 È™i cristalira 7, se află ceea ce căutăm noi. - Spui că nuca s-ar putea situa cu aproximaÈ›ie între 16 È™i 17 grade latitudine vestică? - Dacă aÈ™a se spune în lumea ta, da. De sus, uite, toată strălucirea florilor de caeruleaceanus pare că se joacă pe unirea celor două braÈ›e. Porniră într-acolo. Pe măsură ce se apropiau, limpezimea cristalirei dădea la iveală o nucă neasemuit de frumoasă. Nuca era chiar pe fundul acesteia. Zănurful bătu puternic din aripi, încît curenÈ›ii făcuÈ›i de el despărÈ›iră susurul cristalirei. Un praf albastru-argintiu ningea pînă spre adîncuri, încît se formase o scară. Domnul Böhm îl privea uimit pe micul lui prieten: - Ce stai ca o mămăligă pripită în farfurie!? Coboară! - De unde È™tii tu ce-i o mămăligă? - Noi È™tim tot ce È›ine de culori. - Și mămăliga, pronunță apăsat soldatul, are de-a face cu vreo culoare? - Ce glumeÈ› eÈ™ti! Tu ce crezi că am pe cap? - Doar nu mămăligă… păr. - Păr, păr, dar È™tii cum se face părul? - Doar dacă vrei o explicaÈ›ie È™tiinÈ›ifică…pot să-È›i vorbesc de calviÈ›ie, de alopecie, de… - De alo-ce? - Cred totuÈ™i că va fi mai interesantă explicaÈ›ia ta. Zănurful luă o poziÈ›ie foarte serioasă cum numai ei È™tiu s-o facă È™i începu: - După ce spicele de porumb au stat în soare, s-au spălat cu raze, au dormit în braÈ›ele lui lungi, după ce au crescut È™i porumbul s-a făcut, acesta este dezbrăcat de haina lui; bob cu bob. Toate hainele de pe bobiÈ›e sînt adunate È™i se întind pe petalele florilor de caeruleaceanus la o distanță doar de un metru de centrul soarelui, pînă cînd se amestecă toate. Din acel loc, pe cînd noi încă nu È™tim să limelficim È™i să zburăm, o rază de soare se întinde pînă în Limelfia, în È›inutul cu zănurfi coconi. Raza de soare trece pe la noi, în timp ce dormim. Raza de soare ne mîngîie. Raza de soare se atinge de creÈ™tetul nostru. - Un adevărat proces tehnologic. E tocmai bun de reÈ›inut È™i prezentat la un congres medical! - Hîm? - Da, puiuÈ›, am uitat să-È›i spun că în civil sînt medic. N-am practicat pentru că abia mi-am încheiat studiile. Zănurful îl privea pe soldatul nostru sau medicul nostru cu ochi scînteietori de mirare. Nu prea înÈ›elegea ce tot îndrugă omul cu carte la cap. I-ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi desenat sau i-ar fi cîntat ceva. ÃŽn sfîrÈ™it, dădură peste nucă. Era È™i timpul! Deschizînd-o peste ce credeÈ›i că au dat?! Șapte stele care oglindeau cristalirele îi privea. Domnul Böhm le luă în palmă. Ciudat, acestea dispăreau. ÃŽncercă È™i zănurful. Se întîmplă la fel. ÃŽn schimb florile de caeruleaceanus, miile de nuanÈ›e de albastru începură să rîdă. Semn că pasărea È™efă avu dreptate, că în nucă se află doar imaginea tainei iar taina nu poate fi descoperită. Micul zănurf începu să limelficească aceleaÈ™i limelficiri care se auziră în tot universul cîndva. Era fericit. Acum albastrul putea fi adunat. Florile de caeruleaceanus reveniră la viață È™i se bucurau să fie culese. Misiunea era îndeplinită. Porniră spre pămînt. ÃŽn drumul lor strînseră È™i celelalte culori, nefiind atît de pretenÈ›ioase È™i fragile precum albastrul. Toată aventura lor a durat trei zile È™i trei nopÈ›i. Cei doi prieteni nu au simÈ›it în nici un fel aceste zile È™i nopÈ›i, pentru că pe insula cu caeruleaceanus soarele È™i luna nu dorm niciodată. Cînd luna intră în apele insulei să se scalde, pe pămînt e noapte. Cînd iese din ape È™i vine soarele să o usuce, pe pămînt e zi. ÃŽn momentul în care domnul Böhm È™i zănurful au ajuns pe pămînt era noapte. A treia noapte. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă? O luăm de la capăt?! - Oh, acum ai toate culorile! Trebuie doar să o desenezi cu ochii, să mesteci potrivit fiecare nuanță. Nu e greu! - A, am înÈ›eles. Vrei să spui să-mi imaginez cu mintea bicicleta È™i să o vizualizez. - Tare complicaÈ›i mai sînteÈ›i. Dacă aÈ™a vrei tu… - Ei bine, gata bicicleta. Zănurful sări de gîtul soldatului: - Văd că È™i oamenii mari mai È™tiu să deseneze. Rîse zgomotos, că toate pietrele clănțăneau la glasul lui. Cu bicicleta aceasta colorată È™i zburătoare, domnul Böhm îl putu însoÈ›i pe zănurf pe drumul spre Limelfia, care era dincolo de insula cu flori magice. Þinutul se afla foarte, foarte departe, aÈ™a că era mai potrivit ca fiecare să zboare separat, fără să se împovăreze unul pe altul. Dimineață. Un telefon sfredelitor îl trezi pe tînărul Böhm, care adormise tîrziu, tîrziu. Era buimăcit. Abia dacă pricepea că se află în camera din casa de lîngă peronul gării. Visase!? Arbeit Macht Frei ( Munca te face liber) III - Ruhe! Ruhe! ( LiniÈ™te!) Cuvintele nemÈ›eÈ™ti spărgeau zarea spălată în timpul nopÈ›ii. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 evrei, greutatea… număr bărbaÈ›i, număr femei, copii…Cu toÈ›ii erau 1320 de evrei. - Mi-e foame, se auzi smiorcăitul unui micuÈ›. Mama îl È›inea pe băieÈ›el strîns de mînă. Stînga o băgă în buzunarul capotului, să numere dumicatele de pîine. Nu apucase să se schimbe în clipa în care nemÈ›ii intrară în casele lor. Se afla în grădină, îngrijindu-se de straturile cu flori. Copacii se aflau în plină floare È™i ei. Era mai, parfumatul mai. ÃŽnceputul verii. Trecuse o lună. Nu se mai spălase de atîta timp. Toată mizeria fiinÈ›ei umane îi atîrna pe trup. Pentru cîteva momente, în ameÈ›eala durerii care o sfîșia, își încremeni privirea asupra bătrînei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pîine. Murise. Moartea devenise o uÈ™urare, un firicel de speranță pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viață, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla în faÈ›a lor. Bătrîna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată în picioare de ceilalÈ›i, o susÈ›inură strîns între patru trupuri bărbăteÈ™ti. Oricum stăteau unii în alÈ›ii. AÈ™a își dădu ultima suflare. ÃŽnÈ›epenirea o cuprinse încetul cu încetul. AceeaÈ™i moarte îi pietrifică sîngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stîlp vertical, rece, în care se sculptase de-a lungul timpului dragostea pentru ai ei È™i îngrijorarea, teama, în ultimul moment. Trenul È™erpuia prin cîmpiile deschise ungureÈ™ti. Totul era ca-n palmă Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania È™i se îndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoÈ™i. Măcar furau, din cînd în cînd, cîte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă într-un Dumnezeu? Femeia, Frieda, aÈ™a cum se declarase în actele nemÈ›eÈ™ti, Frieda Ben Yehuda, își muÈ™că buzele aproape contorsionate pe faÈ›a marmoreală. Un scrîșnet silabisit îi ieÈ™i printre dinÈ›i: - Unde eÈ™ti?! ÃŽÈ™i È›inea cu putere copilul la piept. Gîndea viitorul, îl È›inea bine, să nu-i fie sfîrtecat. Trecutul acum stătea părăsit în moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama înÈ™făcată în moarte. Tresări. Vocea plăpîndă a vieÈ›ii o scoase din È™irul gîndurilor. - Mamă, mi-e foame. ÃŽn cele din urmă, copilul primi bucata de pîine a bunicii, împreună cu zîmbetul cald al fiinÈ›ei care îi dădu viață È™i cu un sfat căpătat de femeie în urma experienÈ›ei celor trei săptămîni, cît stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puÈ›in norocoÈ™i, oare care sînt înÈ›elesurile acestui sinistru cuvînt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să-È™i ia decît haina, care de altfel i se impuse să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. ÃŽn rest, la nimereală, cîteva bucăți de pîine, fructe, cuburi de zahăr, îndesite în buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, înjurăturile, presiunile nemÈ›eÈ™ti, gîndurile nu-È›i puteau fi limpezi. - Poftim, puiule, își auzi glasul calm. ÃŽncearcă să o È›ii cît mai mult timp în gură È™i gîndeÈ™te-te la o omletă mare cu ceapă È™i turte cu susan. Acestea erau mîncărurile preferate ale copilului. Hannya o privi pe femeie, pe băieÈ›el È™i bucata de pîine, cu lacrimi în ochi, pe care încerca să È™i le ascundă. I se făcuse È™i ei foame, dar își spuse să mai aÈ™tepte. Ea nu avea o bunică moartă, nu avea È™ansa de a È›ine în gură ore nesfîrÈ™ite dumicatul acesteia. Gîndi că-i bine să renunÈ›e chiar la porÈ›ia ei, ca să-l È™tie bine pe tata. Se înghesui în acesta, lipindu-È™i obrazul proaspăt de mijlocul lui. Alături de el se simÈ›ea în siguranță. Nimic rău nu i se putea întîmpla. Și ce dacă fusese smulsă cu sălbăticie din patul ei cald, È™i ce dacă nemÈ›ii, care căutau nu se È™tie ce, sparseră claviatura pianului la care Hannya cînta cu atîta măiestrie valsurile lui Chopin sau Sonata lunii, pe care o îndrăgea mult. Ce dacă nu-i fu îngăduit să-È™i ia cărÈ›ile preferate È™i primise în schimbul lor insulte? Avea cu ea totuÈ™i traista ei fermecată, îl avea pe tata, domnul Moscovici È™i mai avea un secret al ei, un È›inut pe care îl cunoÈ™tea. Nimic nu i se putea întîmpla. ÃŽntreaga lume se afla acolo, lîngă ea. ÃŽntreaga lume bătea cu putere în inima pe care ea, Hannya, stătea acum sprijinită. Asculta inima tatălui ei bătînd. ÃŽÈ™i lipise cu toată puterea urechea de această inimă. ÃŽncerca să stea pe vîrful picioarelor, apucînd cu degetele mici haina cu steaua galbenă, pentru a ajunge mai bine la acele bătăi interioare, de care era legată. Nimeni nu i le putea fura. Nu avea dreptul să i le fure. ÃŽn loc de te iubesc îi strînse braÈ›ele domnului Moscovici cu întreaga ei ființă, încît acestea purtau în carne urmele degetelor Hannyei. - Nu-i aÈ™a că tu poÈ›i construi lumea?! - Hanny, eu nu sînt Dumnezeu. - Nu, tu eÈ™ti tata! Hannya se lăsă uÈ™or pe cele două mîini care erau înzestrate cu capacitatea de a construi lumea. O mîngîiau. Legănată de mersul trenului, ocrotită de căldura domnului Moscovici, dulcea fetiță de zece ani adormi aÈ™a în picioare. Pînă la Auschwitz era drum lung. Evreii își spuneau unii altora povestea vieÈ›ii. Atît le mai rămaseră – cuvîntul. Vorbe ciudate treceau pe la urechile lor, aproape neînÈ›elese, nebănuite, nemîngîiate. ToÈ›i È™tiau că omul are suflare de viață, că poartă chipul Creatorului, că este înzestrat cu nobleÈ›e, că lumea înseamnă om. Nu puteau înÈ›elege, nu puteau da credit celor auzite. - Nu, e o nebunie. E dincolo de imaginaÈ›ia unui om cu o minte bolnavă, dincolo de capacitatea lui de a face rău, se auzi È™optind rabinul Matitiahu. - AÈ™a s-au petrecut faptele, spuse domnul Ben Yehuda, Levi Ben Yehuda, soÈ›ul doamnei Frieda. Erau obosiÈ›i de drum, de stat în picioare, de căldura toridă. De la momentul scoaterii lor din case, acel mai înflorit, È™i pînă acum trecuse trei săptămîni. Zile È™i nopÈ›i arzătoare. Prelungiri ale timpului în care evreii încă sperau. Aflaseră de cele petrecute în Basarabia È™i Bucovina, cunoÈ™teau È™i poziÈ›ia guvernului român, È™tiau È™i uÈ™urătatea cu care tratase tot Carol al II-lea. TotuÈ™i, evreii mai sperau. Copiii adormiseră sprijiniÈ›i de părinÈ›i. Acum adulÈ›ii puteau vorbi despre ce li se întîmplă. ÃŽn restul timpului se fereau de astfel de discuÈ›ii. - Au chinuit-o în văzul lumii, interveni Beniamin Roth? Pentru el privirea lumii ar fi trebuit să fie un ochean prin care să se filtreze arta. Bărbatul își aÈ™eză haina murdară, își înălță capul uÈ™or. Cu ochii închiÈ™i, adînciÈ›i în orbite, fruntea lată, nasul lung È™i uÈ™or arcuit în jos de la mijloc, cu părul negru È™i cîrlionÈ›at spre umeri, mimă, cu ajutorul degetelor lungi, ridicate deasupra tuturor, o bucată muzicală la pian. Era muzician. Pentru el lumea însemna sunet. Cu faÈ›a scînteietoare, își continuă ideile fiind convins de ceea ce spune. - Văzul lumii este unul plastic. AÈ™a am fost înzestraÈ›i. Chiar È™i plugarul are un stil, pune artă, frumuseÈ›e È™i ordine în ceea ce face. Pentru o clipă, domnul Levi îl privi compătimitor. De cîteva zile el nu mai putea privi nici răsăritul soarelui, nici asfinÈ›itul lui iar Tora, cartea evreilor, nu reprezenta altceva decît motivul disputei dintre el È™i cer. Trăia sentimentul pedepsii lui Iov. Nu înÈ›elesese, de altfel, niciodată cum Atotputernicul poate fi atît de uman, cu atîta muabilitate umană, de-a dreptul enervant, de-a dreptul deznădejduitor. Cum să înÈ›elegi scrierile acestea, se întreba nu de puÈ›ine ori, mai mult decît ca pe scenarii artistice, în care Dumnezeu È™i Satan stau la sfat, se tîrguiesc pentru a pune la încercare credinÈ›a unui amărît?! Are acest Elohim trăsături nobile de Domn, Rege, ÃŽmpărat?! Nu! ÃŽn acest context cum poate acest om să vadă lumea atît de liric, se mira el! Și totuÈ™i se auzi rostind cu totul altceva. - Dragă domnule Roth, cred că ai dreptate, măcar cîtuÈ™i de puÈ›in. Există o artă È™i în sinucidere È™i nu văd de ce n-ar exista È™i atunci cînd ucizi! Există o artă în moarte. Nu e totuna să mori în somn cu a-È›i sfîrteca gîtul cu fierăstrăul, mai ales cînd ai doar 23 de ani. E o artă să È›ii în mîini instrumentul ei iar produsul, moartea, o poÈ›i modela cum vrei. - ÃŽncetaÈ›i! Nu-s spre slava Creatorului vorbele voastre, replică rabinul Matitiahu. Căile lui nu le cunosc oamenii! Levi Ben Yehuda își muÈ™ca buzele, își înghiÈ›ea gîndurile. Nu făcuse el tot ce i se ceruse? Nu fusese el un cap de familie după voia Atotputernicului? Nu È›inuse el toate sărbătorile, nu luase el în grijă văduvele familiei È™i orfanii? Nu cînta el în ziua cea sfîntă cîntări de laudă, nu-È™i spunea el È™i toată casa lui rugăciunile cu regularitate? Unde era Cel fără început È™i fără de sfîrÈ™it, Cel care promisese că nu-È™i va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese cînd copiii evrei au fost scoÈ™i afară din È™coli, cînd s-au spart geamurile caselor evreieÈ™ti, cînd bande de studenÈ›i creÈ™tini îi băteau pe colegii lor evrei în mod constant, lăsîndu-i desfiguraÈ›i? Nimeni nu le sărise în ajutor în 1930, cînd toÈ›i studenÈ›ii evrei de la drept fuseseră loviÈ›i cu bîte, bocanci È™i pumni, pînă li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Și acum? Revolta puse stăpînire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se È™tie ce-i aÈ™teaptă, își spuse. - Nu domnilor, izbucni Yehuda. Memoria acestor crime trebuie păstrată. GeneraÈ›iile următoare au dreptul la adevăr. ȘtiÈ›i care este adevărul comunității evreieÈ™ti din Jedwabne? Exterminarea! ÃŽÈ™i scoase din sîn scrisoarea de la vărul lui din Polonia. O primise cu vreo doi ani în urmă. Era împăturită bine È™i È›inută cu sfinÈ›enie acolo unde nimeni nu putea ajunge. Glasul îi tremura. Levi Ben Yehud nu mai era stăpîn pe sine. TotuÈ™i citi: “ Dragul meu Levi, ÃŽncearcă să părăseÈ™ti Europa prinsă în ghearele morÈ›ii, tu È™i toată casa ta. ÃŽn Jedwabne deznădejdea, umilinÈ›a È™i sfîrÈ™itul pîndesc pe la ferestre, uÈ™i È™i au intrat chiar sub acoperiÈ™urile evreilor. Au început prin a ne lua din stradă È™i a ne obliga să spălăm latrinele nemÈ›eÈ™ti cu mîinile goale. ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti de Albert Rosenzweig, cel care făcea colaci È™i pupeze din susan È™i miere pentu copii? Cu siguranță că da. Ei bine, află că a murit. Era în iunie, anul trecut. Mă aflam pe artera principală din Jedwabne. Auzeam din depărtare È›ipete. M-am apropiat, furișîndu-mă de privirile celorlalÈ›i. ÃŽn faÈ›a mea se întindea un tablou dezolant. Evrei, È™apte la număr, printre care È™i Albert, dezbrăcaÈ›i pînă la piele, cu mîinile goale ridicate deasupra capului, de pe trupul cărora curgeau È™iroaie de sînge, erau înconjuraÈ›i de civili polonezi înarmaÈ›i cu bîte. Plesneau fără milă, cu putere. Sub loviturile ciomegelor È›easta unuia trosni. Un sunet puternic, înăbuÈ™itor, însoÈ›it de un icnet tăie zarea. Sîngele țîșni ca dintr-un burduf spart, împroÈ™cîndu-i pe nemÈ›ii care priveau ca la circ, amuzîndu-se. Unul din ei, cred că era superiorul judecînd lucrurile acum, urlă: “Wer hat noh zu fressen?†M-am întrebat din ce să te adapi, din sîngele evreiesc?! Un altul rînjea pe margine È™i muÈ™ca din cînd în cînd dintr-un măr. Nu mai mîncasem fructe de ceva timp. Prăvăliile se închisese pentru noi, evreii. Cruzimea este de neimaginat. ÃŽncearcă să te salvezi. Li se striga: “ucideÈ›i-i mai lent, să simtă viaÈ›a!†În doar trei zile au fost exterminaÈ›i 3300 de evrei. Dar oare cifrele au valoare! Era dimineaÈ›a la prima oră. Se auzeau împuÈ™cături. Un miros greu de fum acaparase tot Jedwabne-ul. NemÈ›i È™i polonezi, deopotrivă, plezneau de bucurie. Am înÈ›eles că se petrece ceva îngrozitor. Am ieÈ™it din casă È™i m-am furiÈ™at în puÈ›ul unei fîntîni chiar din cazarma germanilor. Ce s-a întîmplat de fapt? Au fost scoÈ™i din case copii, bătrîni, bolnavi, tineri, bărbaÈ›i, femei È™i duÈ™i în mijlocul pieÈ›ii. SoldaÈ›ii i-au obligat pe bărbaÈ›i să aducă toate exemplarele din Tora. ÃŽnchipuie-È›i un munte de înÈ›elepciune arzînd. ÃŽn tot acest timp bătrînii au fost siliÈ›i să cînte Hava Nagila È™i să danseze în jurul focului. Cei mai slabi, care jeleau, erau împuÈ™caÈ›i pe loc. Ca să-i salveze, tinerii cîntau ei melodia. Cuvintele erau scoase din piept cu mult năduh. Cîntau Dumnezeului lor, un anume Dumnezeu. Dar în zadar. Bătrînii au căzut seceraÈ›i de gloanÈ›e. Groaza se întipărise pe faÈ›a fiecărui om. Dar mai eram noi, oare, oameni?! Apoi au ales femei cu prunci, cam È™aptezeci, optzeci. Le-au dus la marginea localității, într-un hambar. Pînă acolo au fost forÈ›ate să cînte Hineh Lo Yanum. Să le fi auzit È™i văzut! Þi-ar fi picurat carnea de pe tine de mila lor. Cîntau cu È™iruri de lacrimi strigîndu-È™i soÈ›ii, adunîndu-È™i cu grijă pruncii la sîn. Cînd au ajuns la hambar, fiecăreia i s-au atîrnat de umeri cîte doi baloÈ›i de fîn uscat. Au intrat. Si-acum, cînd îți scriu, văd hambarul în scrumul care seara mocnea, încă aud È›ipetele lor È™i-al copiilor, urletele înfiorătoare care străpungeau pînă È™i apa fîntînii în care mă ascunsesem. Localnicii, adunaÈ›i în cete, cîntau melodii tradiÈ›ionale poloneze È™i dansau. Toate acestea le-am aflat de la È™ef-rabin Menachem Muller. Pînă spre seară n-am îndrăznit să ies din puÈ›.†Domnul Moscovici își È›inea în braÈ›e instinctiv fetiÈ›a. Hannya nu mai dormea de ceva vreme. Asculta. “ A doua zi, continuă să citească Levi Ben Yehuda, m-am trezit pe la patru È™i-am ieÈ™it din casă. M-am dus în acelaÈ™i loc, în cazarma nemÈ›ilor. Dumnezeu să mă ierte, că a lăsat o poruncă să nu furi iar eu am furat haine nemÈ›eÈ™ti. Mi-am ascuns capul sub un chipiu german. Pe la È™ase dimineaÈ›a nemÈ›ii i-au strîns din nou pe evrei în piaÈ›a centrală. Þi-o aminteÈ™ti pe Margot, fiica rabinului Muller, biata de ea! A refuzat să toarne petrol lampant peste un grup de 40 de evrei È™i să le dea foc. Mi-i groază să-È›i povestesc ce s-a întîmplat. Cu toate acestea cred că memoria celor petrecute trebuie să rămînă. A fost tîrîtă de păr de un neamÈ› pînă în mijloc. Au dezbrăcat-o în văzul tuturor, au legat-o de un stîlp, bătînd-o fără milă. Era o căldură înăduÈ™itoare. Pînă seara, către ora È™apte, au È›inut-o aÈ™a fără apă. Biata a îndrăznit să ceară un strop. Nu mai rezista. Din rîndurile evreilor obligaÈ›i să privească fără a riposta, pentru că altfel ar fi fost uciÈ™i, s-a desprins s-o ajute mama acesteia. ÃŽÈ›i închipui, a fost împuÈ™cată după primul pas. Cruzimea de neimaginat nu se sfîrÈ™eÈ™te aici. Luată de pe stîlp, a fost întinsă pe jos, È›inută de cîțiva polonezi È™i i s-a tăiat gîtul cu un fierăstrău. NemÈ›ii urlau: “mai lent, Iuda să simtă viaÈ›a!†Menachem Muller, care nu ripostase în vreun fel crezînd în salvarea copilei lui, a murit de durere lîngă ea, strigînd spre cer: unde eÈ™ti Elohim?! BărbaÈ›i, femei, copii, tineri È™i bătrîni, căzuÈ›i în genunchi, boceau cu acelaÈ™i glas “unde eÈ™ti Elohim?!†Am fost un laÈ™! Dar poate aÈ™a a fost să fie, totuÈ™i. Am vrut să trăiesc. E oare un păcat? NemÈ›ii nu mai suportau. Ruhe! Ruhe! Zbierau cu toată forÈ›a. Elohim, Elohim, unde eÈ™ti Elohim?! Tînjetele disperate acopereau vocile nemÈ›eÈ™ti. ÃŽn mai puÈ›in de cîteva minute toată piaÈ›a s-a transformat într-un abator: carne È™i sînge. ObÈ›inuseră mult dorita liniÈ™te. Tăcerea morÈ›ii cuprinse tot Jedwabne-ul. Casele, bunurile, animalele noastre au fost luate în stăpînire de nemÈ›i. Nu m-am mai întors acasă. PereÈ›ii clădirilor erau scrijeliÈ›i cu cuvintele: Moarte lui Iuda! Cu greu È™i trecînd prin ghearele morÈ›ii am ajuns în Ohio. Aici nu miros a Juda. Dragul meu Levi, cred că È›i-am descris cît am putut mai bine situaÈ›ia din Europa. Salvează-te tu È™i casa ta! ÃŽn rest, Atotputernicul cu voi. Cu multă dragoste, al tău văr, Beniamin Adller†Cu mîinile tremurînde își împătură la loc scrisoarea È™i o puse în sîn. MulÈ›i plîngeau în surdină. Doar rabinul Matitiahu îngîna cu ochii închiÈ™i versete din Talmud, învățate pe de rost. Spre seară garnitura se opri brusc. Cîțiva din fiecare vagon fuseseră coborîți È™i puÈ™i să arunce excrementele adunate în găleÈ›i. Fiecare vagon avea cîte două găleÈ›i. Una cu apă È™i alta goală pentru necesități. Unii eliberau conÈ›inutul latrinei improvizate, ceilalÈ›i, sub injurii È™i bastoane erau învățaÈ›i să strige cu bucurie: Arbeit Macht Frei! ÃŽn depărtare se zăreau munÈ›i. IeÈ™iseră din întinsa Ungarie. PăziÈ›i de mitralierele zgomotoase, evreii făceau exerciÈ›ii de zîmbit. - Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Striga ritmic un neamÈ› ca ieÈ™it din minÈ›i. ZîmbiÈ›i È™i cîntaÈ›i: Arbeit Macht Frei! - Warum? ( de ce?) întrebă domnul Moscovici. - Hier ist kein warum! ( aici, nu întrebi de ce) i se răspunse È™i primi drept răsplată o puternică lovitură în față cu patul puÈ™tii. AmeÈ›it de căldură, soare È™i lipsit de apă, tatăl Hannyei se legănă uÈ™or pe picioare È™i căzu imediat. Nici nu avu timp să-È™i dea seama că îi fuseseră smulÈ™i doi dinÈ›i. Buzele îi erau umflate. Cu o cutezanță de neconceput pentru o fetiță, firava Hannya se năpusti asupra neamÈ›ului cu pumnii ridicaÈ›i, cu gura încleÈ™tată È™i o privire de animal aflat în preajma prăzii È™i lovi replicînd: - Nur für Auschwitzsdeutsche! (Numai pentru nemÈ›ii din Auschwitz). NeamÈ›ul spînzură fetiÈ›a, È›inînd-o strîns de gît, o ridică pînă la înălÈ›imea ochilor, scoase o înjurătură È™i-i dădu drumul de sus. Se pregătea să elibere glonÈ›ul de pe È›eavă, cînd toÈ›i evreii începură într-un glas aproape asurzitor să cînte cu cuvinte nemÈ›eÈ™ti mecanicul: Arbeit Macht Frei! CeilalÈ›i evrei din celelalte vagoane se înghesuiau să vadă ce se întîmplă. Rafale de gloanÈ›e erau lăsate cu ură È™i înjurături să străpungă aerul. NemÈ›ii ameninÈ›au. Domnul Böhm apăsă pe trăgaci. Nimic! ÃŽncă o dată. Nimic! Era enervat de-a binelea. - Lasă, spuse Hannya domnului Moscovici È™tergîndu-i sîngele de pe față cu un capăt al tricoului ei, te iau cu mine în Limelfia. Acolo totul va fi bine. Străduindu-se să-È™i revină, să nu o sperie mai mult decît a fost cazul pe copila lui, domnul Moscovici schiță un surîs. Germanul tresărise la numele rostit de fată. ÃŽl È™tia, îl cunoÈ™tea prea bine, simÈ›ea că are experienÈ›a lui, dar nu-È™i dădea seama cum. ÃŽÈ™i spusese în gînd că fetiÈ›a aceasta reuÈ™ise să-l facă să zîmbească cu o zi înainte. Acum însă însoÈ›ea garnitura evreiească È™i mai exista un aspect foarte important. Era arian. Nu putea permite o astfel de situaÈ›ie din partea unei fiinÈ›e inferioare. ÃŽncercă a treia oară. Nimic. Luă un alt pistol al unui camarad. Rezultatul fu acelaÈ™i. NemÈ›ii înjurau È™i loveau la nimereală. Evreii erau din nou băgaÈ›i în vagoanele de cai. Sigilate. Loviturile continuau să cadă cu un trosnet metalic în fier. Ca la un semnal dat de un dirijor al unei mari È™i complexe orchestre poporul lui Israel începu să cînte, mai întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare, Hallelu Et Adonai. Era vineri seara. Intrau în Șabat. - Ruhe! Ruhe! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Nimic. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy