A fost odată, cândva pe când nu se povestea, o iarnă. O iarnă în care un blestem coborâse asupra lumii, aruncat de o vrăjitoare urâtă și rea. Supărată pe culoarea și frumusețea pământului și a cerului, vrăjitoarea, care trăia printre ghețuri aride ca sufletul ei, a ferecat fericirea și veselia lumii într-un palat de zăpadă, menind ca numai iubirea dintre zăpezi să le elibereze, însă zăpezile să nu se fie niciodată fericite...vrajă greu de dezlegat, cumplit de greu, știut fiind faptul că zăpezile nu pot iubi, ele sunt reci, topindu-se imediat la cea mai mică flăcăruie, de cremene, de soare ori de inimă... astfel, pământul și cerul păreau condamnate la veșnicie înghețată.
Anii au trecut și oamenii uitaseră că lumea fusese plină de culoare și veselie, de atâta alb aproape că orbiseră, lumina ce altădată îi bucura acum îi rănea. Și atunci s-a născut o fată în neamul oamenilor. S-a născut dintr-un vis al mamei, soția multiubită a unui rege, cu ochii albaștri ca cerul înghețat, însă luminoși ca razele soarelui, părul negru ca inima vrăjitoarei, buzele roșii ca fragii uitați ai pământului și pielea albă ca zăpada ce domnea prin blestem...iar oamenii i-au spus Albă ca Zăpada, sperând ca atâta frumusețe să aducă puțină bucurie.
Dar vrăjitoarea veghea...știa că blestemul începe să își trăiască sfârșitul odată cu nașterea copilei și în disperare a creat un loc unde soarele strălucea mereu, topind orice fulg de nea rătăcit, cu păduri dese și verzi și fiare ce îngrozeau orice suflet ce-ar fi îndrăznit să se apropie. Și aici a dus-o pe fiica oamenilor, adormind-o adânc pe pat de cleștar și vrăjind să nu fie trezită decât printr-un sărut înghețat, iar cel care ar fi sărutat-o și ar fi dezlegat blestemul să dispară de pe fața pământului...Ce om, oricâtă dragoste ar fi avut, și-ar fi dat propria viață pentru fericirea lumii și a tuturor oamenilor, numai a lui nu?
Iar au început să treacă anii și povestea fetei închisă în insula vrăjită a început să se uite și nimeni nu mai știa nici unde e insula, nici dacă vrăjitoarea mai trăiește, dar se știa cu siguranță că zăpada, gheața și frigul continuă să domnească.
...o ceată de copii lipsiți de griji, că doar părinții aveau grijă de ei, au făcut un om de zăpadă, cu nasturi și ochi de cărbune, nas și brațe din cioturi de lemn înghețat. După ce au dansat în jurul lui, încununându-și astfel opera, obosiți, trăgându-și suflețelele, și-au adus aminte de povestea Albei ca Zăpada. Fiecare copil încerca să își aducă aminte de ce spuneau bătrânii de cât era de frumoasă fata și, pentru că nu reușeau, au început să plângă îmbrățișându-l pe omul de zăpadă.
Și s-a întâmplat atunci ceva. Omul de zăpadă a început să plângă și el, iar lacrimile de cărbune îi înnegreau obrajii. Copiii s-au speriat, au fugit în brațele părinților și părinții, pentru a-i apăra, l-au alungat pe omul alb lovindu-l cu bucăți de gheață.
Omul de Zăpadă a fugit, însă povestea fetei adormite nu îi dădea pace. Simțea că în trupul lui înghețat ceva înflorește, dar dacă l-ar fi întrebat cineva ce anume nu ar fi știut să spună. Ar fi spus doar că ceea ce știa sigur era faptul că voia să ajungă la Albă ca Zăpada și să o atingă, chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar face. O clipă numai să o atingă, o clipă cât atingerea pământului de către un fulg i-ar fi dat fericirea, acel ceva despre care nu știa cum se numește, dar după care tânjea și știa că era legat de fata din vis...A plecat spre insula vrăjită...nu știa unde este, dar ceva îl îndrepta spre acolo, mai presus de rațiune și cuvinte...
Pe măsură ce se apropia, simțea cum se topește, cum îi slăbesc puterile și se ruga să nu moară până nu o vede măcar. Când a ajuns lângă patul de cleștar era o umbră străvezie prin care soarele se juca de-a curcubeul. Cu ultima fărâmă de putere s-a aplecat asupra ei, încins în câteva picături de apă ce se mai ațineau una de alta cu greu, a privit-o cu tot soarele în față și a sărutat-o...Albă ca Zăpada a deschis ochii și a văzut cum doi cărbuni cad la pământ înlăcrimați. S-a ridicat și lângă cărbuni a găsit niște rămurele ca niște mâini, ce începuseră deja să înflorească...
Atunci și-a dat seama că era liberă și o dată cu ea și lumea și culoarea și veselia...și sufletul ei a început să îl iubească pe cel căruia nu îi văzuse decât ochii și mâinile înflorind, un om de zăpadă alungat de oameni dintre ghețuri.