agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4545 .



Vâlceaua
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sache ]

2007-12-11  | [This text should be read in romana]    | 



...și uite cum se face că este din nou dimineață, urc muntele de ceva vreme, nu mă grăbesc, nu obosesc. Am ajuns la un versant, îl ocolesc urmând drumul forestier, intru ca-ntr-un refugiu, într-o vâlcea cu izvorul prins într-un copac săpat pe lungime, apa își lărgește albia în fiecare clipă, puțin cu puțin, aproape a ciuruit lemnul putred. Atunci o văd prima oară: o țigancă, din cele cu rochii multe și colorate. Stă la apă, se spăla pe față, pe brațe..., când m-a simțit s-a oprit, s-a răsucit să mă vadă mai bine pentru că veneam din josul muntelui, din spatele ei. Ochii negri îmi cautau insistent privirea, mă feresc instictiv, nu am chef de ea, de banii pe care avea să mi-i ceară ori de cuvintele jelite, vreau doar liniște, atât.

Ochii țigăncii iscodeau mai departe strident, iritant, mă cântăreau fără rușine, uite-o! acum a întors capul după mine... O urmăresc în coada ochiului, o văd cum ridică brațul, mă arăta cu întreaga ei palmă udă, 'gata!' mi-am spus, 'acum va cere bani'.

- Maică... Te-ai rătăcit, maică! Mergi înapoi..., înapoi.

Vreau să-i întorc vorba dogită, s-o iau la rost..., atunci mă prinde în menghina căutăturii ei uscate, urâte..., doare! Mă smulg, îmi reped privirea înainte, eschivă inutilă, deja e prea târziu..., fac un semn care poate însemna orice și mă grăbesc să ies din vâlcea, să dispar, să urc muntele sus, cât mai sus.

* * *

Aștept în Dacia, Magic FM își vede mai departe de muzica lui, cântă melodii vechi, mă simt bine doar eu cu el, singuri pe strada îngustă din spatele Universității, la adăpostul zidurilor umbroase. Geamul e coborât, îmi las capul pe spate, privesc cerul prin frunzele unui tei bătrân. Asta îmi aduce aminte de școala generală, ferestrele clasei dădeau la fel, în coroanele copacilor, pe vremea aceea știam încă să plutesc, nu înțelegeam rostul cărților și nu acceptam compromisuri. Porneam firesc, strecurându-mă printre ramuri și dispăream în albastrul care deasupra devenea alb-strălucitor, mai departe nu știam ce este, niciodată nu pășisem dincolo de locul unde întâmplările trecute și viitoare se înșirau în fața mea simple, goale, comune. Cu greu reveneam în clasă, mă strângeam la loc în mine și priveam mirat la cei din jur, nu le pricepeam bucuria pauzei ori frica.

Portiera din dreapta se deschide brusc, urcă în mașină, mă privește zâmbind ademenitor și ciudat:

- Am întârziat...
- Astăzi, nu! Astăzi n-ai cum să întârzii..., mergem?

Încuvințează tăcută, își fixează centura cu gesturi cunoscute, evident! studiază mai întâi postul de radio pe care-l ascult, încuvințează înțelegătoare..., ’eram sigură!’

Pornesc motorul, întorc spre Victoria, Arcul de Triumf, Fântâna Miorița, trec și de ultimul semafor, gata! suntem pe drumul cel bun. Șoseaua ne recunoaște, depărtarea ne cheamă iarăși, în față se conturează nori negri și grei, probabil la munte plouă..., intrăm în prima comună după Otopeni. Încetinesc, curțile oamenilor zboară indiferente pe lângă noi, radio cântă ceva actual, se aude slab.
- Unde mergem?

Cât de mult aș fi dorit să nu pună acum întrebarea asta, de fapt să n-o fi pus niciodată, să lase mașina să decidă încotro și mai ales până unde. Îi arăt indicatorul de benzină, becul galben este aprins de multă vreme, avertizează lipsă combustibil.

- Încolo..., până se termină benzina.
- Adică facem pana prostului?
- Cam așa.
- Și dacă...

Strâng din umeri, nu-mi pasă ce spune, ce griji își face. Astăzi nu-mi pasă! Scot brațul stâng pe fereastră, scot și capul..., aerul se împotrivește, mă împinge îndărătnic, mă trimite înapoi în București, în furnicarul de seară, pe aleile aglomerate ale Herăstrăului, ori pe străzile cu nume de capitale europene.

Înainte de Românești, fac stânga, tai banda dublă, nu fluieră nimeni, nu se ia după mine nicio mașină de poliție. Înaintăm pe un drum de țară, tăiem câmpul în două părți egale, lanuri verzi pătate cu maci întârziați se unduiesc uneori apăsate de vânt. Încetinesc și mai mult, nu vreau să ridic tot praful ăsta, să murdăresc lanul..., muzica nu-și mai are rostul. Închid Magicul, de afară vin tot felul de triluri, țârâituri de insecte, miroase a cereale, a foc de paie, a început de lume.

Drumul ne împinge spre stânga, tot mereu în stânga, în zare apar câteva sălcii, probabil acolo se termină lanul, sau e vreo delimitare de demult, ori vreun râu... Motorul tușește scurt, o dată, de două ori, gata! s-a oprit. Mai înaintăm puțin, inerția..., suficient să trag mașina pe dreapta, să o cațăr la marginea lanului, sfârșit!

- Pana prostului?
- Să-i zicem doar pană...

Se întunecă, de nicăieri simt crescând o neliniște, aștept să se întâmple ceva, nu știu ce... Dar cu siguranță va apare o scânteie, o rază trebuie să izvorească de unde te aștepți mai puțin și uite, de data asta chiar vine din brățara ei. Întind mâna, îi prind degetele reci, întotdeauna reci, le mângâi ușor, le acopăr în palmă, urc atingerea spre umăr, pe gâtul ei subțire, pe obraji, pe buze...

* * *

Grăbesc pasul, nu! tot nu înaintez suficient de repede, părăsesc drumul forestier, urc muntele pieptiș, mă agăț de pomi, de rădăcini... Aproape îmi pierd răsuflarea în goana asta absurdă, dar vezi, simt nevoia să fug, să mă ascund, să dispar din fața ochilor întunecați, ochi de țigancă! Mi-e frică! strigă în mine toată teama acumulată de-a lungul vremii, e adânc infiltrată în carne, în inimă, în suflet..., nicio șansă să scap. Ajung într-un loc unde muntele ia o pauză, aici locul e plat ca-n palmă, nu știu cât se întinde liniștea lui, ’popas!’ îmi propun și chiar mă opresc.

Mă sprijin cu spatele de un copac bătrân, îmi trag cu greu răsuflarea..., ce nebună țigancă! Ce privire neagră, încă mă arde sclipirea ei, m-a pălit vrăjitoarea! Și iar îmi vine dorul de ducă, o iau la fugă din nou, mă transform în iepure, alerg sărind în dreapta și-n stânga ferindu-mă în ultima clipă, mereu în ultima clipă de pomii ce-mi ies în cale, risc să mă lovesc și asta îmi place..., iar urc până găsesc o altă pantă lină. Goana se transformă în ură, e prea ușor, trebuie să obosesc, să epuizez imaginea țigăncii, trecutul meu... Nu merge, de data asta muntele nu-mi dăruiește linștea.

Sar câțiva brăduți, prea mici să-i ocolesc..., alunec, simt căderea, senzație de gol... Câteva crengi se rup sub greutatea mea, dispar prin tufișuri, câteva secunde văd doar pământ și pietre, rădăcini de brazi întinse subțiri, lungi, ca degetele de balaur, ’o grotă?’ gândesc și nu opun rezistență, ’mă prăbușesc într-o grotă...’

Căderea n-a fost rea. Norocul, dacă pot numi așa o cădere într-o groapă în mijlocul pădurii, este că nu mi-am rupt nimic. Peste tot, de jur împrejur, o mulțime de pietre ascuțite, aproape stânci..., ăsta-i norocul de care-ți spuneam, că n-am căzut pe ele. Mă ridic încet așteptând durerea, nu vine - e bine, caut să văd cât de adâncă e groapa, cât de departe e cerul, dacă voi găsi un loc de unde să-i pot zări albastrul... Să zicem trei metri, cam asta-i adâncimea gropii, nu mult dar suficient să-mi dea de furcă la ieșire. Ieșire? Cine a spus că vreau să ies? Aici am găsit ce căutam cu adevărat, aici este muntele, liniștea de începuturi, pădurea care mă protejează în felul ei docil de gândurile negre, de oraș, de falsitatea citadină. Mă lungesc în iarba înaltă, probabil la adâncimea asta iarba nu moare niciodată, nici iarna... Îmi sprijin capul pe brațele încrucișate și privesc coroanele de deasupra. Verdele a înghițit albastrul cerului, abia dacă-l mai poți bănui undeva, departe.

* * *

- Oprește-te. Nu are niciun rost..., nu mai are niciun rost.

Abia atunci o privesc, înaintez prin ochii ei încercând să înțeleg ce nu merge, unde ne-am împotmolit, de ce... O îmbrățișez atât cât pot îmbrățișa pe cineva într-o dacie, mă lipesc de trupul ei care uite! tremură din cauze neînțelese, îmi ascund fața în părul drag... Și uite cum tot ce se ridica până atunci între noi, porți, zăgazuri, întrebări, decizii..., toate se prăbușesc pe rând, se rostogolesc dincolo de mașină, de lanurile acelea verzi, de sălcii. Lipit de ea mă regăsesc în întregime, trăiesc îmbrățișarea imperfectă, stingheră..., atunci șoptesc cuvintele pe care n-ar fi trebuit să le rosesc vreodată, cuvinte săpate adânc în mine, pe care doar eu le înțeleg.

- De ce complici lucrurile? întreabă.

Mă prind de umerii ei rotunzi, țin în brațe universul meu, cel pe care-l iubesc, nimic în plus nu contează, ce se va întâmpla peste două ceasuri, peste o zi, o lună... Înghit val după val parfumul straniu, inventat de cine știe ce poet îndrăgostit, pentru că vezi, doar un poet poate aduna atâtea miresme într-o simplă licoare.

- Nu are niciun rost..., repetă, iar eu închid ochii. Mă retrag adânc în mine, regăsesc aceeași pereți coșcoviți de promisiuni și dorințe, de neîmpliniri.
- Știu..., dar ajută-mă. Ajută-mă să uit de tine.

* * *

Pădurea nu este tristă niciodată primăvara, așa simt de aici, din adâncul ei, din pământul-mamă. Uite cum se văd rădăcinile subțiri, cum ies din pereți, rețea complicată, interminabilă, întinsă sub munte. Privește la ele cum ocolesc grijulii stâncile, le învăluie cu degetele lor ciudate care se îngroașă în fiecare an mai mult, tot mai mult. Nu, cu siguranță exact împreunarea asta a pădurii cu muntele ține la distanță tristețea, o alungă la fel cum soarele alungă ceața, o împinge spre orașele de la șes, o ascunde printre betoanele uriașe unde luminile artificiale transformă noaptea în zi.

Vezi? Te miri..., pentru că n-ai cum să știi ce simt eu cu adevărat, prin ce trec în clipa asta. Tu doar îmi citești rândurile, te afli probabil într-o cameră, e cald și toate sunt la locul lor, frumos rânduite de tine. Spune-mi, te-ai gândit vreodată să evadezi, să pornești așa..., în altă direcție, să faci o nebunie și chiar să fie o nebunie dacă stai bine să te gândești și să nu-ți pese? Nu, nu te-ai gândit cu siguranță la ceva atât de absurd și nici măcar nu ești răspunzător de imposibilitatea asumării riscului unei nebunii, altcineva este, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Þi-ai construit cu migală un univers al tău, numai al tău, te-ai înconjurat cu garduri înalte, compromisuri cu pereți groși, ai astupat grijuliu fiecare ieșire spre lumină cu piatră și ciment, te-ai înfundat în rutină și acum nu mai e nimic de făcut. Povestești despre ritualuri păgâne și nu-ți vezi propriul rit al vieții tale moderne, ești una din milioanele de furnici, dormitezi în spatele unor metereze umile, ai avantajul protecției împotriva radiațiilor cântecului, al soarelui, al frigului..., și te vei trezi cu siguranță doar în fața Marelui Pas. Nu-ți faci griji cu problemele existențiale, la culcare nu-ți pui întrebări la care nu s-au inventat răspunsuri, nu simți în suflet golul pe care-l trăiește în fiecare clipă planeta asta suspendată într-un hău universal. Și iarăși îți spun, nu-i vina ta că n-ai fost zgâlțâit de umeri, că nu te-a trezit nimeni când încă mai era ceva de făcut. Există destin? Există Dumnezeu? Privește huma în care ești ferecat, uită-te cum s-a întărit, cum s-a uscat, s-a asprit și-au apărut primele fisuri adevărate, definitive. De acum înainte nimeni nu mai poate trezi în tine hoinarul, muzicianul, poetul..., nu are cum. În viața asta ești deja marcat, iar dacă este ceva cu adevărat trist, acest lucru e că nu te-ai născut așa! Toate darurile existau în tine la începutul-începuturilor..., dacă înțelegi ce vreau să spun.

Îngustez privirea, pietrele capătă altă înfățișare, copacii își transformă crengile și seamănă acum cu un apartament stilat, mobilat modern, scorțos... Ca și garsoniera Luciei în noaptea aceea din cartierul Militari, înghesuială de camere, de etaje, de scări..., nu înțelegi unde începe una și unde se termină cealaltă: mirajul orașului.

- Aici locuiești?
- Aici.
- Adică e garsoniera ta...
- Numai a mea!!

Zâmbesc și mă prefac preocupat de modelul întortocheat al covorului... Dacă ai fi auzit-o cum a spus ‘numai a mea!’ Posesiunea întruchipată într-o simplă frază ce nu permitea contrazicerea ori îndoiala. Privesc împrejur, totul vopsit proaspăt, mobila strălucea de atâtea straturi de spray antipraf, patul strâns și aranjat perfect, fiecare colț îndoit la fel, ca în armată..., ciudat cum ordinea de aici îmi aduce aminte de vremea când eram vânător de munte. În bibliotecă doar două rafturi, fiecare cu câte cinci ori șase cărți, în rest bibelouri. Mă apropii să văd titlurile, ce anume citește ea în orele de singurătate..., imposibil să descifrez doar cu lumina de pe coridor. Caut întrerupătorul...

- Nu! Te rog, nu aprinde lumina.
- De ce?
- Ne văd vecinii...
- Și?
- Te rog...

Renunț, mă apropii de fereastră, la câțiva metri alt bloc, alte camere, multe, un fel de viespar cu ochi vigilenți. Jos se agită câteva umbre, grabă nebună, grabă de oraș suprapopulat, obosit și fără aer. Ecouri de strigăte, motoare ambalate, sirenele poliției, salvările, un fel de junglă modernă: Bucureștiul. Lipesc fruntea de sticlă, se aud vorbe din toate direcțiile, alte familii-alte garsoniere, cineva scapă un obiect metalic pe parchet, din altă parte vine zgomot de apă...

- Ce pustiu e aici... Totul miroase a nou, a străin, iar tu..., tu ești atât de singură.
- De unde știi că sunt singură? Poate nu-s!

Mă răsucesc, mă sprjin de bibliotecă...

- Ai grijă la rafturi!!
- Vorbești serios? Chiar ești îngrijorată de soarta rafturilor? Te-ai auzit..., parcă te-aș fi lovit, parcă aș fi dat în părinții tăi... Ești singură! Nu cred c-ai accepta pe cineva lângă tine de frică să nu-ți zgârie mobila, să nu-ți strice vreun arc de la pat...

* * *

Seara coboară mai întâi peste sălcii, apoi începem să ne confundăm cu lanul acela viu, cu praful drumului, culoarea mașinii se dizolvă în ceea ce urmează să vină oricum, în culoarea misterioasă a visului dinaintea somnului profund.

Tăceam, intrasem împreună într-o poveste fără sfârșit fericit, nu toate poveștile vin din America, să râdem la final.

- Am mai trăit așteptarea asta..., altădată, șoptește fata și uite, tocmai destăinuirile astea le uram cel mai mult, măcinau pe interior, ieșeau afară din mine, se loveau de scaunele mașinii ricoșând pe drum, prin geamurile coborâte ale daciei, dispăreau în apa din spatele umbrelor care mai devreme se numeau sălcii.

- Nu era nevoie să spui asta, te-am rugat doar să mă ajuți să uit de tine.
- Nu înțelegi? Chiar nu mai e nimic de făcut..., a spus toate cuvintele astea încet și repede, într-un singur oftat prelung, ca o evadare a sufletului.
- Noaptea întotdeauna e mai greu, totul e neclar, întunecat. Dimineță vom gândi limpede, ne va fi mai ușor...
- Nu în cazul nostru.
- Ascultă-mă, de ce ne despărțim dacă ne e atât de greu?
- Are vreun rost să-ți enumăr tot ce ne desparte? Tot ce unul vrea să facă, iar celălalt, nu? Tot ce-i frumos pentru unu, e pur și simplu dizgrațios pentru celălalt...

Am tăcut, refuzam cu încăpățânare capacul ce urma oricum să se așeze greu și definitiv peste timpul scurs aiurea peste noi, peste încercarea eșuată de a gândi la fel, peste planurile stabilite împreună. Refuzam capacul ce oricum se prăbușea peste mine, acel mine strecurat într-o groapă prea scundă, săpată greșit..., greșită era și poziția mea de prizonier al propriilor temeri. Să mă ia dracu împreună cu lumea descoperită scriind! Am intrat în ea, în acest plaur fantastic și rădăcinile mi-au slăbit, pământul s-a retras din jurul lor, m-au lăsat să plutesc în văzduh de colo-colo dus de un vânt călduț, vântul adolescenței veșnice.

- Spune-mi..., cum ieșim din poveste?

* * *

Aproape s-a întunecat aici, în groapă, parcă s-a făcut mai frig. Deodată, deasupra mea, unul din copaci începe să miște, agitație ciudată, de fapt doar câteva crengi înfrunzite o iau razna lovite de ceva, de cineva. Tremurul continuă câteva secunde apoi apare o pasăre mare și neagră. Își aranjează aripile într-o mișcare scurtă și bruscă, mă privește fix și rece..., gata! nu se mai mișcă deloc. Și-a găsit poziția ideală de unde poate să mă urmărească în voie, ori poate-i doar locul ei pentru somn. Sau s-o crede în junglă, se consideră vreun vultur în așteptarea prăzii, doar ei, vulturii, au răbdarea aceea sinistră, păstrează pentru final unicul moment de reculegere după ce victima își dă duhul, apoi gata! se repede și se înfruptă din ea.

- Stai degeaba! Nu e cazul, pot ieși oricând! strig la ea. Doar că nu vreau, n-am chef să ies..., auzi pasăre?! Nu am chef!

Închid ochii, mă întorc în amintirea aceea stupidă, nu înțeleg de ce unele lucruri inutile se prind atât de bine de tine, de conștiința ta, se consideră esențiale și nu scapi de ele nici măcar în vis...

Garsoniera se încălzea din ce în ce mai tare, cuptor încins în plină arșiță, m-am așezat pe covor sprijinit de pat, speram să nu stric nimic acolo, jos. Ea a rămăs în picioare, în cadrul ușii ce dădea spre hol, adevărată intersecție în miniatură: poarta spre bucătărie, spre baie, debara, afară...

- Vrei o cafea?
- Dacă aș spune da, cum ai pregăti-o pe întuneric?
- Se vede. În bucătărie e lumină, de la vecini.
- Nu beau cafea, mulțumesc. Spune, ai folosit vreodată vasele de acolo, din bucătărie?
- Ești rău.
- Nu, nu vreau să fiu rău. Așa pari, tipul de femeie care toată săptămâna folosește pahare din plastic pentru a nu păta cănile, iar duminica..., duminica bea doar din cristaluri scumpe. Tu..., tu chiar locuiești aici?
- Mai mult stau la mama...
- Bun! Asta chiar explică multe, spun și mă ridic. Plec!
- Așa, dintr-o dată?
- Așa.
- Am ceai din fructe de pădure..., vrei? Îl încălzesc imediat.

Fructe de pădure..., unde sunt fructele pădurii ăsteia? Fragii, murele, afinele, zmeura..., toate au fost culese și închise în pliculețe frumos colorate, porționate de minți diabolice. În pădure nu sunt decât brazi, rădăcini de tot felul, pietre, pământ..., atât. Ba nu, mai e și pasărea asta de deasupra, pasăre mare și atentă la orice mișcare a mea. ‘Ce vrei de la mine, cioară?’

* * *

- Te rog, aș vrea să plecăm. E deja noapte, stăm așa, aiurea în bezna asta de câmp, de țară..., vreau acasă. Acasă la mine.
- Ai uitat că nu mai avem benzină?
- N-am uitat..., dar te cunosc. Știu că niciodată nu te-ai preda complet în voia sorții, nu poți. Cu siguranță ai un as în mânecă.

Aveam. Cobor, iau din portbagaj bidonul cu cinci litri de benzină, îi torn în rezervor. Gesturile obișnuite își reintră în reflex, cheia, becul roșu, ambreajul, prima tuse a daciei rămasă un timp fără combustibil, pornesc, întorc mașina, gata! suntem pe șosea. Merg încet, până-n București opresc și fac plinul la o benzinărie luminoasă, modernă.

- Ce sobru ești...
- Așa sunt întotdeauna când mă despart de cineva.
- Tu ești întotdeauna sobru, și când nu te desparți de cineva.

Ajungem în fața blocului ei, opresc pe o alee întunecată, un singur lampadar strălucește galben, anemic, undeva în față.

- Asta e tot? întreb.
- Da, rămânem prieteni?
- Probabil.
- Ce vei face?
- Plec la munte.
- Acum?
- Acum.

Coboară, face un semn cu mâna și dispare undeva între blocuri, pășește grăbită spre trecut, nu-și mai întoarce privirea, sfârșit. Rămân un timp nemișcat, în spațiul cunoscut al mașinii, cu gândurile pierdute în miezul luminii galbene din față, seamănă cu un soare de toamnă în apus. A-pus... Gândurile lașe de acum câteva săptămâni îmi revin în minte, simplitatea gestului din urmă, oricând la dispoziție, cele două cutii cu somnifere și două sticle de whisky. Plutirea asigurată în acest număr par, pacea care avea s-o urmeze, somnul fără vise, călătoria spre nicăieri...

* * *

Pasărea își scutură brusc aripile, le deschide împingând ușor capul înainte, apoi revine la poziția obișnuită, cu privirea fixă în ochii mei. Mă uit de jur-împrejurul gropii întunecate, mă gândesc că-i timpul să ies. Încerc să mă ridic..., în penumbra difuză, prin iarba moale, întrezăresc rădăcini noi, verzi. Pleacă din mine și dispar undeva în pământul negru și viu. Brațele, picioarele, capul..., toate-mi sunt prinse cu rădăcini subțiri și multe, ca niște gheare de căpcăun, sunt captiv, sunt prizonierul acestui loc. Nu mă mai pot mișca, nu mă pot desprinde din pământ...

Pasărea scoate un sunet prelung, avertizare adresată cerului ori pădurii, sau poate ăsta e graiul ei obișnuit și atât. ’Du-te fix la dracu, pasăre!’ gândesc pentru că nu pot striga, vorbi, ochii da! Ochii îi pot roti cum vreau..., probabil trebuie să asist, să privesc cum sunt absorbit de pământ, cum rădăcinile mele se îngroașă și devin lemnoase și urâte, cum sunt tras dedesubt, cum mă strecor pe lângă stânci și pietre, cum le îmbrățișez cu palmele, cu degetele mele lungi, interminabile, mai lungi ca rădăcinile de brad...

* * *

Mă descotorosesc de gânduri, apăs accelerația dând drumul brutal la ambreaj, trec scârțâind printre mașinile parcate, ajung în strada principală și aleg alt drum, unul folosit rar..., foarte rar, drumul prin Târgoviște. Călătorie ca un zbor de noapte, șosea aproape dreaptă, tăiată de un zid scund și lung, sate, păduri, faruri, semne...

Uite, acum conștientizez că deja am ajuns la intrarea în orașul Târgoviște, nici radioul nu l-am deschis, nici fereastra... Ocolesc centrul, o iau prin stânga, învârtindu-mă de două ori în giratoriu, pornesc apoi în trombă spre Câmpulung.

Mai târziu trec de Rucăr, munții încep să mă strângă, mă cheamă departe o grotă nu foarte adâncă..., răbdare, nu mai e mult! Trebuie doar să opresc undeva, la Podul Dâmboviței, dacă știi..., la biserica aceea din piatră unde preotul slujește doar în haine lungi și albe. Neapărat albe.

Urc..., de minute bune Dacia urcă pe serpentine tăindu-le brutal, folosesc faza lungă, trag de volan în ultima clipă, mereu în ultima clipă, exact în locul unde șoseaua face virajul, drum sinuos, cunoscut, însă vezi, noaptea toate par altfel.

Iar nu-mi dau seama de trecerea timpului, încă puțin și-aș fi ieșit din Podul Dâmboviței, frânez brusc și mă strecor în micul refugiu din dreptul bisericii. În stânga e casa unde au fost găzduiți cireșarii, în dreapta - cimitirul. Întorc mașina chiar acolo, în curbă, opresc în fața bisericii, cobor. Cele câteva scări de lemn scârțâie, mă recunosc, mă acceptă, mă așteaptau... Ușa bisericii e încuiată, normal, e trecut de miezul nopții, cine să vegheze acum? Mă așez pe treptele calde, e căldura din timpul zilei ce-a trecut, îmi odihnesc fruntea între palme, închid ochii...

Mă trezește un strigăt prelung de pasăre, țipăt sinistru cu foșnet de aripi, zbor frânt în bezna nopții, vietate rătăcită, fără cuib, fără odihnă. Merg la mașină, deschid portbagajul, verific punga ascunsă dedesubt, cele două sticle sunt acolo, împreună cu două cutii de medicamente..., 'trusa personală de prim-ajutor e goală', îmi spun râzând, închid capota și urc înapoi în mașină. Pornesc spre peșteră, nu mai conduc brutal, drumul e baricadat cu munți stâncoși, cu brazi..., e atâta întuneric încât lumina farurilor e înghițită instantaneu, stinsă parcă de drumul din față. Opresc în dreptul peșterii, mă răzgândesc, plec mai departe, urc greu pentru că nu văd aproape nimic, bănuiesc doar granița dintre drum și cădere.

La Brusturet opresc ultima oară, las mașina în dreptul restaurantului închis. În zare cerul s-a luminat, noaptea capătă altă nuanță, culoare lăptoasă, în curând se face dimineață. Pornesc pe jos, urc panta trăgând în piept aerul tare de munte, îl las să intre în mine ca pe o binefacere.

Gata, e lumină de-a binelea, în depărtare se vede o vâlcea protejată din toate părțile de munte. Un izvor e prins de un trunchi săpat în mijloc, loc de popas, de spălat fața și brațele. Mă opresc și chiar mă răcoresc cu apa lui rece, mă trezesc cristalele de gheață, ies din povestea nopții care tocmai a trecut, sunt liber...

În spate simt o prezență străină, un bărbat urcă furișat pe marginea drumului, pare căzut pe gânduri, are fața trasă și albă, își ferește hoțește privirea... Nu! Cu siguranță nu aparține luminii, e ceea ce se cheamă umbră rătăcită de trup, nălucă. Îmi observă privirea, se ferește, căută să meargă mai iute, să dispară. Întind brațul cu palma udă, deschisă spre el:

- Maică... Te-ai rătăcit, maică! Mergi înapoi..., înapoi.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!