La poartă aveam un vișin, cu jumătate din crengi “sărind gardul” în drum, nasul trecătorilor – curată ispită la vremea culesului!- și un stâlp de iluminat electric. Amândouă –poarta și stâlpul- cât se poate de neconvenabile planurilor mele. Poarta era pusă acolo parcă anume să scârțâie vestitor pe la ce bucată de noapte apăream și eu de la discoteca satului sau de la furat (de) cireșe. Ca o paranteză, ca să furi cireșe noaptea îți trebuie un simț tactil foarte dezvoltat și un văr care ți-e cel mai bun prieten. Eu le aveam pe amândouă.
…Iar stâlpul de iluminat părea să aibă un singur rost în coasta gardului: să se vadă mai bine echilibristica mea peste vârfurile ascuțite ale ulucilor -cum era să scol vecinii cu scârțâieli și cotrobăieli după o cheie de poartă, niciodată la locul ei după culcatul găinilor?!- până aterizam în bătătură, oleacă vânătă, julită, șifonată, dar cu certificatul de “cuminte și devreme acasă” câștigat cu trudă. Și-ncă pe merit. Pentru că eram și cuminte, chiar prea cuminte, aș spune, și devreme acasă, ba chiar foarte devreme. La 2-3 ore dupa miezul nopții nu prea mai spui că-i (prea) târziu, ci că-i (prea) devreme.
Da-n noptile de vară, cu cerul spuzit de stele prăbușindu-se în creștetul meu plin de vise și de zburătoare de tot felul, era și păcat de Dumnezeu să te bagi în scutece de cum se culca luna pe-o rână. Și-mi luam, pe dibuite, un pix și-un caiet dictando, albindu-mi nopțile-n grădina cu regina-noptii, până se argintea o dungă în pânza neagră a nucilor de peste drum și-n zidul înalt al pădurii, urcând dealul spre Coasta Pietrii.
Uneori, aveam sufletul atât de plin de peste zi, încât ograda, mare cât juma’ de sat, mă strângea ca o bluză strâmtă la cusături și-atunci încercam iar ulucile, zburând peste ele către șarpele mare și leneș al Oltului. Noaptea făcea apa să pară vrăjită; când dădea lumina lunii în undă, sclipirile sticloase păreau flăcărui însoțind crâmpeie de descântec, anunțând parcă venirea Sânzienelor la scaldă. Mă duceam, hipnotizată, până-n șoptitul apei, să-i prind povestea, să îi mai spun și eu despre mine una-alta. Că nu-i ușor să crești și să-ți dai seama de asta, iar cu adulții nu poți discuta despre așa ceva. Sau nu pe limba mea. Sau poate nu pe a lor.
O singură dată mi s-a părut ca vraja tine și peste zi. Ploua ca la diluviu, iar eu înotam printre exploziile mici ale picăturilor pe tipsia de argint a apei, întinsă dintr-un mal într-altul, ca o masă-mpărătească. De acolo, din miezul apei, casele se vedeau de-a lungul malului ca niște cești de cafea cu moțuri de frișcă roșie.
Treceam Oltu-not, venind de la Seaca (popasul Cerbul), cu un văr de-al meu, din sat (că eram neam cu juma’ din oamenii răsfirați prin 3-4 sate dimprejur), Pârvan, rotunjiți bine de-un platou cu mititei și o ciorbă de burtă. Nici urmă de poezie în toate astea! Probabil că și spuneam bancuri cu Bulă sau cu Ceaușescu (era epoca) râzând cu gura până spre ceafă și-nghițind, din când in când, câte un val mai obraznic. Asta până când a început să plouă. Ca dintr-un burduf uriaș, acoperind cerul dinspre munte, curgeau șiroaie, iar apa de sus, îmbrățișând apa de jos, era o muzică pentru care nicio sală de concerte nu poate fi destul de bună. De sacră…
Noi –la mijloc de ape, învățând că frumusețea poate fi absolută, uneori atât de departe de lume, de oameni, de mulțime…
Candelabrele fulgerelor aprindeau aerul înnegrit al zilei, iar tunetele păreau să rupă cerul în zdrențe, căscând prăpăstii prin care se scurgeau în noi toți sfinții și heruvimii Raiului.. părea totul o colosală ceremonie de înscăunare a noastră, pecetluindu-ne trecerea de la copii nătângi ai naturii, la trubaduri ce-aveau s-o cânte pentru ce va fi să vie.
Uluitor!
Săracă-i limba omului în fața splendorilor pe care cerul, apa și pământul le-au dat acestuia, ca dar la venirea pe lume!
Prinși la mijlocul Oltului de această sarabandă a naturii, călcam apa, dezpământeniți de atâta frumusețe_dintr-o_dată, nevrând să înotam mai departe, spre mal, de teamă că toate acestea ar putea pieri așa, ca și cum n-ar fi fost nicicând. Ne-am multiplicat bucuria până când seara a-nnegrit de tot aerul, îngrămădind norii peste pădurea dealurilor din spatele nostru.
Eram atât de amorțiți de frig, încât simțeam la propriu cum ne curge sângele prin vine, firișor cald încercând să-nmoaie trupurile aproape impietrite, nu știu cât de frig și cât de uimire.
Pentru prima dată, făcuserăm parte din vrajă, depășind stadiul inferior de simplu spectator.
Pluteam.

N-am închegat niciodată în cuvinte, până acum, simțurile mele răscolite (ca) de furtună. Doar aici, pe cealaltă față a pământului, totul reînvie acut în minte, și-mi simt și-mi revăd amintirile la detaliu de filigran, ca o operație pe cord deschis, „pe viu”, care nu (te) doare, dar te-nmărmurește.

Cu vărul acela al meu am rămas cei mai buni prieteni, depășind granițele, de multe ori meschine, ale gradului de rudenie.
Cu el am dansat la baluri, petreceri, discotecă, pe barba lui primeam undă verde de acasă, cu el am despicat, prin ani, în 4, în 7, în 10, nedumeririle și întrebările care fac, uneori, din adolescență, o povară mai grea decât bătrânețea însăși. Cu el am plâns și am jelit morții revoluției, de vârsta noastră, în scrisori pe care le păstrez și astăzi.

Anii trec, trupul rupe frăția de cruce și de sânge cu sufletul, trădându-l prea devreme (totdeauna prea devreme). Amintirile se smochinesc ca merele tăiate în felii și lăsate-n soare, pe ziar, până se fac poame pentru cămara de iarnă. Cu toate acestea, în viața mea câteva jaloane se încăpățânează să rămână constante:
-vișinul și stâlpul din poarta casei
-Oltul, șarpe lenes și sătul, târându-se lățit pe spatele Școlii Noi
-rugii mei de mure, plini de diamante negre aplecându-se spre buza apei, când vara, obosită, îngenunchează spre toamnă
-grădina cu regina-noptii
... Și Pârvan, prietenul cel mai bun al copilului din mine.
Peste toate veghează, pentru vreme bună, Cozia, în spinarea casei –palat la vremea-n care mă-mpiedicam în preșurile ei colorate, căsuță de turtă dulce, din poveste, acum, când ating cu mâna grinda.
...Și cu sufletul cerul de la Râmnic, oricât aș fi de departe.