agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3984 .



despre cioran
prose [ ]
“Faptul că exist dovedește că lumea n-are nici un sens”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [hotoman ]

2008-03-13  | [This text should be read in romana]    | 



Face parte din acea categorie specială de indivizi pe care “cineva” sau “ceva” îi trimite în dar societății ( născuți cu mult înaintea timpului lor), cu scopul de a avertiza societatea de ceea ce urmează să se întâmple sau să devină și, paradoxal, nimeni să nu-i creadă.
Acești indivizi, unii prezenți încă din antichitate (Cassandra, Nostradamus, Jules Verne, Cayce), au reprezentat “așa da”-ul, “așa nu”-ul, sarea și piperul, de-a lungul vremurilor, le-au fost contestate cu vehemență predicțiile și modelul, dar, pe ascuns și fără ca nimeni să recunoască vreodată, le-au urmat exemplul.
Cioran, ca toți despre care am vorbit, reprezintă oglinda ascunsă de fiecare dintre noi, cu grijă, care reflectă lucrurile răsturnate din viața, societatea, intimitatea, relațiile cu noi înșine și cu ceilalți, cu lucrurile – imagini bipolare cu care suntem nevoiți zilnic să ne luptăm.
O imagine de suprafață (falsă) în care nu credem și pe care trebuie s-o prezentăm societății sub formă de educație, principii, mască, civilizație și celaltă imagine, despre aceleași lucruri și fenomene, dar pe care o păstrăm în intimitatea noastră (fiindcă este cea reală) suntem “noi”.
Această luptă ne consumă tot timpul și toată energia și este motivul principal care ne împiedică să evoluăm spiritual și nu numai.
Voi prezenta o listă a câtorva calități privite în oglindă, răsturnate, ale lui Cioran, după care voi continua cu citate și comentarii despre fiecare.
Antisocial, naționalist, rasist, antisemit, misogin, dușman al religiilor – “timpul” .
În ce constă ineditul personalității atât de controversate a acestui sfărâmător de șabloane de gândire, comportament (atât de puțin studiat) este că a reușit ca nimeni altul să redea în cuvinte puține și cu o simplitate dezarmantă sensurile nedescoperite ale tuturor lucrurilor, de la începutul lumii și până la sfârșitul acesteia.
Având privilegiul de “a-și fi trăit viața inainte de a se naște”, a putut să ofere fără să ceară nimic. “ Nu propun adevăruri ci semiconvingeri, erezii fără consecințe, ce n-au făcut nimănui nici rău nici bine. Voi fi în veci omul fără discipoli și e vrerea mea să nu am”.
A purtat cu o demnitate rară stigmatul de “ciudat”, nebun, insomniac și fără să-i pese, a dăruit cu generozitate “bijuterii” unei societăți care-l arăta cu degetul și despre care gândea “disprețul oamenilor mă întărește și nu le cer decât o favoare: să nu însemn nimic în ochii lor”.
A putut, în felul acesta, să creeze liniștit, să nu fie deranjat, să nu ceară nimic.
Cioran este antisocial pentru că “esența vieții sociale este nedreptatea”. În acest context, el – ca o formă de protest- a căutat să iasă din tiparele impuse și a sfărâmat tot ce avea mai de preț aceasta, respectiv: familia, morala, biserica, instituțiile, elitele, regulile, munca, umanitatea etc.
Foarte rar un gânditor își experimentează teoria, prima dată, pe el însuși și nu se dezice de ea până moare. Criticând familia ca institutie, a anticipat declinul acesteia ( nu s-a căsătorit niciodată), când rata divorțurilor este mai mare ca cea a căsătoriilor, când indivizii care o compun nu mai au în comun decât copiii și datoriile, în cele mai fericite cazuri. În celelalte, asistăm la drame sociale, bătăi, maltratări, abuzuri, violuri, abandonuri.
Fiecare individ ce compune “familia” are viața lui, cu emisiunile TV, cu tabieturile alimentare, hobby-uri total individualizate.
De asemenea, a refuzat categoric să aibă urmași, vorbind adesea despre “fericirea de a nu te fi născut, precum și despre neajunsul de a te fi născut”, chiar lăsând testamente copilului nenăscut.
A criticat în termeni foarte duri “carnea”, precum și obsesia omului de a lăsa urmași, fără să-i pese dacă prin ce a făcut și acumulat (spiritual vorbind) procreerea reprezintă un pas înainte, nu unul pe loc, sau, în cel mai rău caz, un pas înapoi.
“ De când mă știu, n-am făcut altceva decât să nimicesc în mine mândria de a fi om. Și iată-mă hoinărind la periferia speciei ca un monstru timorat, lipsit de deschiderea necesară ca să invoc ca predecesor o altă ceată de maimuțe”.
E paradoxal că cineva care își dedică viața și opera oamenilor, să nu-i placă oamenii, prezența și compania acestora. În spiritul acestei atitudini (din cauze naturale fiind insomniac) și nu numai, “naviga” noaptea pe străzile Sibiului, Dresdei, Parisului, iar ziua se ascundea în casă, departe de forfota fără sens a gloatei.
Cu nimic nu mi se pare schimbată atitudinea societății moderne, când din ce în ce mai mulți indivizi “navighează” pe căile Internetului, stimulați de cafea, Coca-Cola și țigări, să comunice cu “lumea” fără s-o vadă, să facă cumpărături, să citească presa, să vadă lumea fără să iasă din casă.
Acest Internet, creat ca o instituție mondială a comunicării, creează prototipul omului izolat, care nu vrea să vadă pe nimeni și nimic “live”, care ucide “șotronul” din fața blocului și nu are darul decât să creeze altă “specie”.
Despre carte, Cioran are, în același ton, păreri controversate, exploatând toată aria de beneficii și pericole la care omul se expune, dedicându-se cititului.
De la ….“ O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie” până la ….. “ Am citit prea mult…..Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că fac ceva, că mă justific în fața societății, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un om trândav, un om inutil și inutilizabil”.
Munca a fost capitolul cel mai delicat al existenței lui Cioran. A detestat munca și a declarat că “ nu teama de a face ceva ci teama de a reuși explică multe eșecuri”.
Doar convingerea intimă că este o “voce” care trebuie să fie auzită și citită îl determina să se ridice din pat și să-și aștearnă pe hârtie opera, care, în majoritatea cazurilor se rezumă la scurte, dar concise citate, expresii. Nu s-a aventurat în opere de anvergură pentru că “ tot ce e mai bun în mine se datorează lenei”.
De asemenea, avea convingerea fermă că orice activitate este absolut inutilă: “ Ceea ce știu la 60 de ani, știam la fel de bine și la 20. 40 de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare”.
Societatea, din păcate, îi urmează exemplul și consumă mult mai mult decât produce.
Slogane de genul “ Credit doar cu buletinul”, “ Cumperi acum și plătești când poți”, nu reprezintă decât un avanpost al unui fenomen global, care ne face să ne asemănăm cu o turmă de castori care n-au altceva de făcut decât să roadă tot și să nu producă nimic.
Cioran a avut un caracter imposibil, nu suporta pe nimeni în preajmă, critica pe toată lumea, fără să aibă o părere bună nici despre el însuși. Despre articolul “ Odiseea ranchiunei” ( o capodoperă) el spune: “ e lucrul cel mai curajos pe care l-am scris despre ceilalți și care a stârnit cele mai puține ecouri.. Nimeni nu s-a recunoscut în el căci oglinda era fără cusur”.
Era nemulțumit de felul în care omul evolua spritual, de cum gândea, cum acționa, precum și de rezultatele slabe ale zbaterilor acestuia.
Ar fi vrut ca omul să fie “patetic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieții să se combine în tine atât de multiplu și de complex, încât extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios și pervers”.
Cu toate că era de o complexitate remarcabilă, nu avea încredere în psihologie și declara că “ Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește, se experimentează. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoașterea fondului său intim, proces ce epuizează repede pe oameni, ei având conținuturi limitate.
Orice psiholog sfârșește prin a fi sceptic. Este pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, care a pus prea puțină iluzie în cunoaștere, pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaștere la deziluzie. Puțină cunoaștere încântă; multă cunoaștere dezgustă; cu cât cunoști mai mult cu atât vrei să cunoști mai puțin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela n-a cunoscut nimic”.
Cioran și-a iubit țara ca nimeni altul, dar a iubit-o în felul lui, criticând-o. Criticând conducătorii, intelectualii, țăranii, pe toți cei care au împiedicat România să devină o națiune, nu un popor. Nu a scăpat nimeni tirului necruțător: de exemplu, Ștefan cel Mare ar fi trebuit să facă, în locul multor bisericuțe triste și mici, o catedrală. O catedrală este “un răspuns dat lui Dumnezeu la toate întrebările pe care i le-a pus omului “.
Nu a fost deloc încântat să plece din țara lui și să-și scrie opera într-o limbă străină. “ Nu e deloc comod să te fi născut într-o țară de mâna a doua, mai ales că intelectualii noștri, în ultima sută de ani n-au făcut să constate decât că în ultima mie de ani n-am făcut nimic.”
“Înaintașii noștri nu ne-au iubit destul, de au vărsat așa puțin sânge pentru libertate”, o spune cu amărăciune, pentru că, născut dincolo de Carpați, l-a putut cunoaște pe jandarmul ungur “teroare a copilăriei mele transilvane” și s-a cutremurat la gândul că acesta și-a întins mustața o mie de ani peste Ardeal.
“Armata noastră nu servește decât unui principiu de apărare. Funcția principală a soldatului este să atace, nu să se apere. Idealurile noastre defensive golesc armata de conținut. Numai țările minore poartă războaie de apărare”.
“Cel mai prost soldat german “servește” cu ochii ațintiți peste graniță. Germanii detestau în poporul evreu propriul lor vis “înfăptuit”, universalitatea pe care n-o puteau atinge.
Voiau ei să fie cei aleși; pe când noi, în primul război mondial, am cucerit ceea ce era al nostru, am cucerit ceea ce ne aparținea”.
“Ce ar mai fi de făcut ?”, se întreabă Cioran și ne întrebăm și noi, “lăsând la o parte înaintașii cu greșelile lor, ce facem cu prezentul, ce facem cu țara noastră, cu poporul român.
La poalele Carpaților, mersul lumii trece pe lângă om și soarele se îneacă în bălegar și în vulgaritate. Ce facem cu politicienii noștri, care în loc să-și pună întrebarea ce trebuie să devină România, ei s-au întrebat ce trebuie să rămână.
Ce trebuie să facem cu plaga seculară, scepticismul, în condițiile în care democrația românească n-a creat măcar nici conștiința de cetățean.
Ce facem cu țărănimea noastră, să nu se mai nască cu privirea în jos, să nu mai fie rezerva biologică a națiunii.
Cum scăpăm de coada clasamentelor la toate capitolele rigorilor europene: “ un țigan spunea unui cerc de români: - aveți noroc cu noi, că de nu, ați fi ultimii”.
Orgoliul nostru național este superficial, lipsit de sevă și de profetism. Ne mulțumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipă de eroism.
Nu vom putea deveni întâia forță balcanică decât lichidând ceea ce este balcanic în noi.
De vom continua să ne izolăm în mediocritatea noastră, o să înspăimântăm lumea cu atâta ratare.
Dacă Bucureștiul nu va deveni un centru de atracție pentru această margine a Europei, atunci mai bine l-am dărâma de acum.
Oamenii sunt, prin definiție, de două ori antisemiți, odată pentru că l-au “omorât” pe Isus și apoi pentru că, monopolizând finanțele mondiale, se întind se întind ca o caracatiță și a ajuns o mână de oameni să conducă lumea. Un german are un motiv în plus să-i urască, pentru că voiau ei să fie poporul “ales”, drept pentru care au inventat holocaustul”.
Sub deviza “ a fi om este o dramă, a fi evreu e una în plus”, Cioran recunoaște că “ dacă până la 20 de ani îi iubeam într-atât încât regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai târziu, refuzând să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverșunarea unei iubiri dublate de ură”.
Asta nu înseamnă că Cioran nu i-a analizat și studiat cu obiectivitate, scoțând în relief atât calitățile cât și defectele celui mai intolerant și persecutat popor din istorie, pentru că ei inspiră un dublu sentiment, de fascinație și de angoasă, că ei prefigurează diaspora universală și admiră dezinvoltura cu care ei își trăiesc dezechilibrul. Nu poate să nu admire, fascinat, tenacitatea și rezistența acestui popor, care, de 2000 de ani sunt nomazi, cărora spațiul nu le ajunge și care, dincolo de continente își caută o patrie incertă - o patrie ca un somnifer de fiecare clipă – evreii n-au una, ei posedă doar patrii provizorii.
“Cu toate că popoarele încearcă față de evrei aceeași ostilitate pe care o are făina față de drojdia ce-i strică odihna, ei reprezintă eșecul în mișcare, sunt osândiți…binecuvântați, la care instinctul și intelectul nu se anulează reciproc.
Eșecurile lor nu seamănă cu ale noastre, ei refuză conformismul până și în nenorocire și de aceea au lăsat străinilor avantajele efemere ale mântuirii și au optat pentru neajunsurile durabile ale pierzaniei.
Poate că l-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja, făcând din el un bun comun, un Mesia de export și nu se știe dacă atunci când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii nu vor intra în ele și vor înălța crucea pe sinagogi.
Una peste alta, deși legați de lumea aceasta, ei nu fac parte cu adevărat din ea: este ceva nepământean în trecerea lor pe pământ. Să fi fost, în vechime, martorii unui spectacol al fericirii depline, de care le este dor ? Și vor fi văzut atunci ceva ce scapă simțurilor noastre?
Inclinarea lor spre utopie nu este decât o amintire proiectată în viitor, un vestigiu convertit în ideal; dar, năzuind spre paradis, se tot izbesc de Zidul Plângerii – iată-le soarta”.
Nu e de mirare că Cioran, fiind prin definiție un “anti-orice”, n-avea cum să scape din această ecuație femeia.
Lăsând la o parte influențele predecesorilor săi (filozofi, evident), în special Nietzsche, care descria femeia în termeni deloc măgulitori, cu mult înaintea lui : “ Prostia în bucătărie: femeia în chip de bucătăreasă; îngrozitoarea nechibzuință cu care se asigură hrănirea familiei și a capului ei ! femeia nu cunoaște importanța mâncării și vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi fost o creatură gânditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gătitului, marile legi fiziologice și ar fi anexat arsenalului ei și arta tămăduirii!. Absența totală a rațiunii în bucătărie a fost cea care a întârziat și a prejudiciat cel mai mult evoluția omului”, Cioran, deși indică aceeași atitudine, este mai elaborat, mai complex, de multe ori poetic, pentru că, în mod paradoxal, deși nu le-a iubit, femeile l-au adorat și l-au acceptat așa cum era, cu toate capriciile lui, în special pentru cel mai sexy organ al lui: creierul!.
“ Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu și ceea ce este mai grav este că, în acele domenii în care au lucrat și activat mai mult, au creat mai puțin”.
Incapacitatea lui Cioran de a iubi femeia (cu o singură excepție – la 70 de ani), se leagă și incapacitatea lui de a-și întemeia o familie, căreia nu-i putea asigura cele necesare, neplăcându-i munca și nici capacitatea de a deveni părinte, nesuportând ideea de a transmite nefericirile și problemele lui unui potențial moștenitor.
Dar, asta nu l-a împiedicat să analizeze toate aspectele, în special cele negative, evident, ale acestor probleme.
“ Să întemeiezi o familie – cred că mi-ar fi mai ușor să întemeiez un imperiu ! Acei copii pe care nu i-am avut – de-ar ști ce fericire îmi datorează!”
Principalul obstacol a fost comunicarea cu femeia, despre care spune: “ Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci ar fi trebuit să ne înțelegem cu ea și altundeva decât în pat.” Sau, “Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gândesc și pot cu deplinătate să realizez, pentru un scurt timp, experiența iraționalului.”
Nici statutul de amant nu l-a încântat: “ Întâi poet, apoi ginecolog! Condiția de amant este cea mai de neinvidiat dintre toate!”, precum nici statutul femeii ușoare nu l-a făcut să-și schimbe părerea: “ Pretutindeni carne pe bani. Dar ce poate să valoreze o carne subvenționată? Înainte se producea din convingere sau din întâmplare; azi, pentru a încasa subsidii. Acest exces de mercantilism nu poate să nu dăuneze calității spermatozoidului”.
Nu lipsește din această analiză rolul și scopul lui Dumnezeu în crearea și, de ce nu, în echilibrarea raportului de forțe fizice, psihice, divine.
“ Dumnezeu, prevăzând căderea omului, i-a oferit compensația iluzorie a femeii. Prin ea, putut-a el uita Paradisul? – Nevoia religioasă e răspunsul negativ.”
În schimb, recunoaște totuși și nevoia de femeie: “ Grația femeii temperează tragedia bărbatului”.
“ Pe sâni de muieri am visat mânăstiri spaniole și pe trupul lor nenutrit de gânduri se înalță EA, piramide sub care depănam legende faraonice. Îmbrățișările lor aeriene și bestiale, delirul lor setos, ce noimă le-ai găsit, când nici una nu te lasă de unde ai plecat. Ele te depun în vid. Fără falsul absolut al sexului slab nu m-aș fi umilit în cântarea cerului.”
Să raportăm la ce se întâmplă astăzi cu femeia care vrea și poate să devină orice, numai femeie nu ?. Să vorbim despre acel mercantilism prezent în fiecare ziar, emisiune TV, film. Să vorbim de canale TV dedicate în exclusivitate femeilor, de - cum?, ce?, până unde?, până când?, până cât? pot să facă, să spună, să acționeze.
Ce rezultate au toate acestea ? – scade numărul divorțurilor, copiilor abandonați, chiar uciși la naștere ? Sunt copii mai bine și mai sănătos hrăniți, sau din ce în ce mai mulți mănâncă la fast-food ?
Sunt copii dornici să facă din ce în ce mai mult sport, sau sunt din ce în ce mai grași și stau din ce în ce mai mult în fața televizorului sau calculatorului ?
“De când Schopenhauer a avut năstrușnica inspirație să introducă sexualitatea în metafizică, iar Freud pe aceea de a înlocui vorbirea deșucheată cu o pseudoștiință a frământărilor noastre, a devenit o modă ca primul venit să ne vorbească despre “semnificația” isprăvilor, timidităților și reușitelor sale. În curând, relațiile cu ceilalți ni se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau născocite. E destinul speciei noastre pustiite de introspecție și anemie: să se reproducă prin cuvinte, să-și etaleze intimitățile nocturne, sporindu-le eșecurile sau izbânzile”.
Acesta a fost destinul lui Cioran, după cum singur recunoaște: “ A fi un om de mari singurătăți înseamnă a iubi pe toate femeile și a iubi pe toate femeile înseamnă a nu iubi nici una”.
Într-un anumit fel ar trebui să-i mulțumim tatălui lui Cioran, care fiind preot și dorind ca fiul său să-i urmeze exemplul, i-a “greșit doza” de creștinism și, dintr-un sfânt, cum ar fi trebuit să devină, a devenit un demon, cum îl caracterizează mulți, sau, de ce nu, “ereticul, din prea credincios se naște”.
Asta nu l-a împiedicat pe Cioran să studieze religiile, poate mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi fost preot, dar de pe o poziție neutră, intransigent și critic ca de obicei fapt ce a determinat reflecția sa: “cu cât oamenii avansează în cunoașterea religiilor, cu atât se depărtează de Dumnezeu”.
Acest studiu aprofundat în care el a căutat mai mult fisurile, incompatibilitățile dintre el, noi și divinitățile respective. “ Am vrut să mă mântui și toate credințele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha și Cristos n-am descoperit decât vrășmași ai necesității mele. Mi-au oferit salvarea în absența mea: cu toții mi-au cerut să mă lipsesc de mine”.
Nu a suportat ideea că în nici o religie nu se pune accent pe individ, ci se tratează “turma”, că nu există diferențe de necesități și aspirații spirituale între o țărancă care spune: “Îmi amintesc de Dumnezeu când mă dor dinții” și el, spre exemplu, care are de tratat mult mai multe afecțiuni ale personalității sale complexe, controversate, ale minții sale strălucitoare: “ O minte este prin definiție perversă”.
Acest aspect l-a făcut să fie dezamăgit și să-i sporească nefericirea și singurătatea.
“Două atribute are omul : singurătatea și orgoliul. El viețuiește pe pământ ca să le scoată în vileag. Religia încearcă să ne lecuiască de ele”.
I s-a propus să se lecuiască prin credință.
“ Credința singură nu rezolvă nimic; îi adaugi înclinațiile și defectele tale; dacă ești fericit, le va spori, dar dacă ești nefericit prin fire, nu-ți va aduve decât un plus de nefericire, de suferință, îți va amărî și mai mult existența – va fi o credință infernală”, concluzia fiind că: “ în toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislație, sau metafizică de ocazie”.
Aceste concluzii îl fac să declare: “ Capacitatea mea de a fi dezamăgit depășește înțelegerea. Ea e cea care mă face să-l înțeleg pe Buddha, dar tot ea mă împiedică să-l urmez”, din cauză că: “ pentru un budist, perspectiva altor existențe este un coșmar: pentru noi, coșmar este încetarea acestei existențe”.
De un “tratament” special, ca să spunem așa, a avut parte creștinismul, pe care-l pune la zid și-l execută fără milă, cu argumente lucide și fără patimă, am putea spune. A analizat toate aspectele și toate personajele, dar nu a fost prea mult băgat în seamă, punându-se afirmațiile lui pe seama unor “probleme” personale.
Spre exemplu, când a afirmat despre Isus că nu poate să-i dea lecții de sexualitate și paternitate, nu l-a băgat nimeni în seamă, dar când un scriitor obscur, pe nume Dan Brown, a scris cartea “ Codul lui Da Vinci” și a firmat că Isus a avut nevastă și copil, întreaga lume creștină a luat foc.
Au curs râuri de cerneală și atâtea dezbateri publice la televiziune că s-a ajuns până acolo încât preoții în biserici cereau enoriașilor să nu cumva să citească această carte.
Dar, dacă stăm strâmb și judecăm drept, evreii erau constituiți din popoare nomade, dependente de supraviețuirea prin număr, ca să reziste atacurilor celorlalte triburi, precum și condițiilor vitrege de climat. Þinând cont că speranța de viață în acele vremuri era ceva mai mare de 40 de ani, era obligatoriu ca în jurul vârstei de 20 de ani să-ți formezi o familie și să faci urmași, ca să fii demn de comunitatea respectivă. Deci era puțin probabil ca la 30 de ani să fii celibatar, să contezi în ochii comunității și, mai ales, să fii rabin.
Cioran condamnă creștinismul pentru că “ a adus justificarea teologică a sărăciei și mizeriei: el a consacrat condiția săracilor și a binecuvântat-o. Creând mândria de a fi sărac, a compromis ființa umană pe vecie”.
El apreciază oamenii din Vechiul Testament, “care erau mai bărbați, îi cereau socoteală lui Dumnezeu îi arătau pumnii, pe când la ce te poți aștepta la 2000 de ani de stat în genunchi, când omul abia îndrăznește să ridice privirea spre cer”.
Cioran zice: “ așa am ajuns să-l idealizez pe Iuda, care refuzând să mai suporte anonimatul devotamentului, a preferat să se singularizeze prin trădare” și care declară: “ce spunea EL, omul nu putea să facă. EL zicea să-ți iubești dușmanii și să le dai economiile tale, adică obrazul și tunica, punga și recolta, dar era imposibil, căci acela care primește în casă un hoț, îl va vedea pe hoț luându-i, drept mulțumire, chimirele și femeia și cel ce dă de mâncare dușmanului său va avea un dușman cu atât mai puternic”.
De asemenea, nu înțelege ce s-a întâmplat cu Iosif, tatăl lui Isus, în condițiile stricte ale regulilor familiei din acele vremuri și pe care îl consideră “ cea mai compromisă persoană din istorie. Creștinii l-au aruncat pe o linie moartă și l-au făcut de râsul bărbaților. De-ar fi spus el o singură dată adevărul, fiul lui ar fi rămas un evreu obscur. Triumful creștinismului își are originea în lipsa de orgoliu a unei virilități”.
Condamnă culpabilizarea generală, când ni se reproșează că Isus a murit pentru noi toți, ca să ne salveze: “ compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atâția !. În lumea aceasta, încă n-a murit nimeni de suferința altuia, iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, a fost omorât”.
Cioran aduce reproșuri creștinismului că l-a înmuiat pe om: “nu mai este bărbat, acel războinic care să-și poarte cu semeție condiția, că însuși Dumnezeu nu mai este același zeu răzbunător și conducător”, ca în Vechiul Testament.
“ Neîndrăznind să atacăm în mod frontal religia, îl hărțuim pe patron, îi reproșăm că este inactual, timid, moderat. Un zeu care și-a risipit capitolul de cruzime nu mai este nici temut, nici respectat, de nimeni.
Gândiți-vă cum a fost cu papii: cât s-au dedat preacurviei, incestului, asasinatului, au dominat întreaga suflare lumească, iar biserica era atotputernică. De când respectă poruncile învățăturii bisericești, și-au pierdut puterea; abstinența și cumpătarea le vor fi fatale: devenind respectabili nu mai sunt temuți de nimeni. Pilduitor asfințit al unei instituții!”.
Cioran vede aproape sfârșitul nu numai al Bisericii ca instituție ( care face eforturi disperate să-și păstreze privilegiile și puterea), dar și a religiei creștine: “Tocit până la urzeală, creștinismul a încetat să fie o sursă de uimire și scandal, să declanșeze crize ori să stimuleze inteligențele. Nu mai provoacă spiritul, nu-l mai silește să-și pună întrebări: neliniștile pe care le trezește, ca și răspunsurile și soluțiile sale sunt toropitoare: nici o sfâșiere cu șanse în viitor, nici o dramă nu ar putea porni de la el. Creștinismul și-a trăit traiul: de pe acum căscăm pe cruce…nimeni nu mai vrea să-l salveze, să-I mai lungească boala. Din ce ne locuise odinioară adâncurile, a mai rămas doar un reflex de suprafață care va merge să îngroașe rândurile experiențelor noastre ratate”.
Soluțiile pe care omul și Biserica le caută pentru a se salva, nu fac decât să scurteze agonia. “ Căutăm suferința pentru a ne sustrage răscumpărării, facem drumul izbăvirii în sens invers. Suntem o rasă superficială”.
Despre Dumnezeu, el spune: “ lucrarea lui poartă stigmatul provizoratului, cu toate că nu timpul i-a lipsit. Dar nu e mai puțin adevărat că primul nostru străbun ne-a lăsat drept moștenire repulsia față de Paradis, un loc în care se știa totul, dar nu se explica nimic”.
Și ca cinismul caracteristic al lui Cioran să fie complet, el declară: “ Cât timp va mai exista un singur zeu în picioare, misiunea omului nu va fi încheiată”.
Dacă despre celelalte capitole menționate putem spune că Cioran le-a tratat cu acea răutate caracteristică, dublată de un profesionalism și o interpretare unică, despre ultimul capitol pe care îl vom prezenta, Timpul, consider că aceasta reprezintă principala preocupare filozofică, ascunsă cu grijă printre celelalte capitole.
Deși i-a dedicat cartea “ Căderea în timp”, Cioran evită să facă din aceasta vârful de lance al carierei sale filozofice pentru că: “ timpul nu-i făcut să fie cunoscut, ci să fie trăit; cercetându-l, scotocind în el, îl înjosești, îl transformi în obiect”.
A sesizat că sunt mai multe feluri de timp, că acesta nu este liniar:“ Cu cât înaintezi în viață îți dai seama că nimic nu înveți, ci regresezi în amintire. Este ca și cum am imita o lume pe care am trăit-o cândva, identitatea cu noi înșine este o evoluție întoarsă”, ci este curbat, chiar rotund, că odată trecută, “clipa” nu este iremediabil pierdută: “ Îngrămădesc timp trecut, îl fabric într-una și arunc într-una în el prezentul, fără să-i dau răgazul să-și epuizeze propria durată. A trăi înseamnă a fi supus magiei posibilului; dar când percepi până și în posibil un timp trecut ce va să vină, totul devine trecut virtual și nu mai există nici prezent nici viitor”, că există timp în timp, ce poate fi condensat sau dilatat.
“ Am dorit prea mult timpul, pentru a nu-l falsifica. L-am izolat de lume, am făcut din el o realitate independentă față de oricare alta, un univers solitar, un înlocuitor de absolut”.
Simțind că mesajele pe care urmează să le lase posterității sunt mai multe decât capacitatea lui de lucru, că anxietatea (“care tratează posibilul ca pe un deja-vu, nu e un fel de memorie a viitorului ?”), împreună cu celelalte probleme ale lui, a trebuit să facă “ceva”.
“ Câtă vreme acționăm, avem un scop: acțiunea, odată terminată, ea nu are pentru noi mai multă realitate decât scopul pe care-l urmăream. Nu există deci nimic coerent în toate acestea, nu era decât un joc. Dar există și din aceia care au conștiința acestui joc; chiar în timpul acțiunii ei trăiesc concluzia în premise, rezultatul în virtual, subminând gravitatea prin însăși faptul că există”.
A știut, a simțit că nu aparține timpului său : “ceilalți cad în timp, eu unul am căzut din timp”, că tot ce știe și declară nu este rezultatul muncii sale: “viziunea mea despre lucruri precede formarea mea intelectuală”, că nu e bine “ să stai prea mult sub copacul cunoașterii” și că “sclavii faraonilor care nu știau nimic, aveau pentru eternitate o simțire mai ascuțită decât savanții noștri, care știu totul fără să cunoască esențialul”.
La întrebările universale : cine a fost mai întâi? Oul sau găina ?, cine suntem?, de unde venim?, în ce scop?, încotro ne îndreptăm?, Cioran își justifică, în primul rând lui și apoi celorlalți, rostul lui pe această lume, cu care este complet incompatibil și încearcă s-o scoată din amorțire din mersul monoton, ireversibil, pe urmele de pași făcute de altcineva, prin această retorică pe invers, prin întrebările șoc pe care nimeni până la el nu și le-a mai pus: “ Ce făcea oare Dumnezeu în timp ce nu făcea nimic? Cum își folosea cumplitul răgaz de dinaintea creației?
Revenind la timp, Cioran a considerat că dacă nu aderă la zbaterile celorlalți de a face cât mai mult și în final de a reuși cât mai puțin, se pare că i-a reușit politica, pentru că a trăit suficient de mult, deși proclama sinuciderea ca fiind singurul gest nobil al omului, a produs suficient de mult și de valoros, a primit (fără să le accepte), din partea societății, premiile, recunoașterea și gloria, meritate.
“În loc să lăsăm timpul să ne macine încetul cu încetul, noi, am găsi cu cale să îi sporim efectul, adăugând la clipele lui, pe ale noastre și, în felul acesta, cu sau fără voie, mizăm pe viitor, facem din el un panaceu, asimilându-l cu nașterea unui timp absolut diferit în chiar interiorul timpului”.
În final, ce se mai poate spune de Cioran, un gânditor de excepție, care a reușit să sfărâme atâtea șabloane, de gândire, de logică, de comportament?
El însuși este judecat, în mod paradoxal, prin șabloane.
Ne mândrim cu el când facem bilanțul valorilor risipite prin Europa și prin lume, dar nu ne e rușine că n-am reușit să le asigurăm acestor oameni condiții decente (oricum ei nu cereau prea mult) să-și scrie opera în limba și în țara lor, pe care au iubit-o cu disperare.
Aceștia sunt citiți și studiați prea puțin, chiar deloc. În capul listei este însuși Cioran, despre care s-a citit “ Schimbarea la față a României” sau “ Pe culmile disperării”, după care urmează acele șabloane despre care am vorbit și care l-au făcut să fie evitat și, pe nedrept, marginalizat.
Este posibil ca acest tratament la care este supus, să fie consecința multor adevăruri greu de digerat, pe care le scrie și pe care omul și, în special românii (deși conștienți de ele) preferă să nu le bage în seamă și să meargă mai departe ca și când ele nu ar exista.
Îl consider pe Cioran, în literatura română, căci filozofia nu prea există, un fel de “ecleziast”, care pune deșertăciunea la rang de cinste, capitol care a scăpat ca prin minune cerberilor bisericii, de l-au lăsat în Vechiul Testament.
Așa și Cioran a apărut și a supraviețuit în mod miraculos, în special propriilor angoase și va rămâne spre disperarea multora ca un specimen exotic și, pe care, doar atunci când acest popor va reuși să-și analizeze lucid și intransigent problemele, când va fi nevoit ( din păcate) să stabilească cu exactitate care-i este valoarea, prioritățile, opțiunile, raporturile cu noi înșine și cu ceilalți și apoi (printr-un miracol) să separăm grâul de neghină și să căutăm valorile de pe unde le-am aruncat, să le așezăm cu cinste în locul pe care-l merită.
Și, printr-un proces național de autoanaliză, să reabilităm și să spălăm “rușinea “ de a fi român, cu care Europa ne răsfață în ultima perioadă.
Căci, după cum spunea “eternul” Cioran:
“Conștiința, această neparticipare la ceea ce ești, această capacitate de a nu coincide cu
nimic, nu era prevăzută în planurile creațiunii.Omul o știe, dar n-are curajul nici să și-o asume până la capăt și să piară prin ea, nici s-o repudieze spre a se salva.
Străin de propria-i natură, singur în el însuși, rupt și de lumea aceasta și de cea de dincolo, el nu aderă pe deplin la nici o realitate: cum ar putea s-o facă, de vreme ce nu-I decât pe jumătate real?
O ființă fără existență. Fiecare pas întru spirit înseamnă un păcat față de viață. Ca să refacă legătura cu lucrurile ar trebui să pună capăt aventurii conștiinței !.
Îndepărtându-se de șirul ființelor, pe căile bătute ale mântuirii, inovează fără încetare ca să-și poată menține renumele de animal interesant”.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!