agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-25 | [This text should be read in romana] | CANONUL - Tu ai un Canon de plătit pe lumea asta. – mi-a spus Flori de multe ori. ÃŽnsă eu nu È™tiam, nu înÈ›elegeam ce vroia să spună ea prin acest lucru. DimineaÈ›a când m-am trezit, am văzut că sunt în patul meu. M-am uitat prin cameră... UÈ™ile de-aici, din camera asta mare, în care stau, erau închise. Flori încă mai dormea. M-am zvărgolit puÈ›in în pat. Mă simÈ›eam transpirat, prăfuit, însă odihint. Cu ochii în tavan îmi aduceam aminte fiecare clipă pe care am trăit în această minunată plimbare pe care am făcut-o acum, pe Valea Oltului... Trecuse mai bine de o jumătate de oră, când am auzit-o pe Flori că intră la baie. După felul în care o auzeam cum umbla, mi-am dat seama că somnul încă îi mai picură pe gene. N-am strigat-o... Am aÈ™tepat... Am simÈ›it nevoia să mă duc la baie. După încă câteva minute, Flori a venit la mine È™i mi-a luat pătura de pe mine. - Hai Pisoi, să-È›i fac un duÈ™... M-am uitat la ea. ÃŽntr-un pantalon gri făcuÈ›i dintr-un doc È™i cu o bluză maro, Flori m-a dus la baie, m-a pus pe scaun în faÈ›a chiuvetei È™i a dat drumul la duÈ™... - Nu mai ai È™ampon... – mi-a spus ea turnându-mi în cap È™i puÈ›inul È™ampon care a mai rămas în tub. Am simÈ›it deodată ceva rece că-mi cuge pe cap în jos. Imediat după aceea un jet de apă mi-a tăiat respiraÈ›ia. - Mai încet, Flori... Fă apa puÈ›in mai caldă... Zău aÈ™a! - Of!... Nu È™tiu cum poÈ›i să suporÈ›i apa aÈ™a caldă. - Mi-a zis Flori, în timp ce mă spăla cu duÈ™ul... Apa destul de caldă, împreună cu È™amponul, formau un zid sticlos, ceea ce mă făcea abia să mai pot să respir. După care, Flori m-a pus cu greu în cărucior. Cu trupul È™i picioarele goale, aÈ™a cum eram, săraca fata se străduia să mă pună cât mai bine pe căruÈ›, să nu alunec în jos. – Þine-te È™i tu bine... ÃŽmpinge-te mai în spate... Nu mă lăsa să te împing eu, că nu pot... De câțiva ani buni, de când nu mă mai putea să mă bage în cadă, mama mă spăla cu duÈ™ul pe un scaun în faÈ›a chiuvetei. Mai târziu, când a început să vină ca îngrijtoare, Viorca îmi făcea baie în acelaÈ™ mod, odată pe săptămână. AÈ™a se face că acolo, pe scaun, m-am trezit cu un jet de apă caldă, care împreună cu spuma È™amponului îmi forma un fel de zid spongios, ceea ce îmi tăia răsuflarea. - Flori, te rog! – am È›ipat eu cu răsuflarea tăiată. - - Chiar aÈ™a sensibil eÈ™ti? Nu È™tiam. – mi-a spus ea, în timp ce m-a pus pe căruÈ›. Cu picioarele goale nu mă puteam aÈ™eza cum trebuie. Eram ca un clăbuc de săpun care-È›i alunecă pintre mâini. – Of!... Nu te lăsa aÈ™a greu!.. Ajută-mă È™i tu! Eu mi-am luat obiceiul (cum este È™i normal) să nu mai fiu chiar aÈ™a de tipicar, după „cananoanele mele clasiceâ€. ÃŽncercam, mă străduiam să particip în mod real la viaÈ›a mea, la eforturile pe care le depune Flori în îngrijirea mea. - Trebuie să ai È™i tu grijă de tine. – îmi spunea adesea Flori. – Fii È™i tu niÈ›el mai atent. Mai ai È™i tu grijă de interesele tale. Nu lăsa numai pe alÈ›ii să vadă ce-È›i trebuie. Să È™tii că fiecare are problemele lui, viaÈ›a lui. Tu depinzi de toată lumea care te-nconjoară. ÃŽnsă caută să te interesezi de toate problemele casei... ÃŽn fond tu stai în casa asta. După ce m-a învelit într-un prosop cald, plăcut, Flori m-a adus aici, în sufragerie, în camera mea, unde m-a întins pe canapea ca să mă îmbrace, să-mi pună pantalonii. - Ridică-te puÈ›in să-È›i trag pantalonii... AÈ™a!... Stai să-È›i pun mai bine È™i un pem-pers... Ca să fiu mai în singuranță... - Of, mami!... Hai zău, nu-mi mai pune pempers, te rog! - ÃŽnÈ›elege-mă È™i tu Pisoi... – îmi spunea Flori, blândă, dar hotărâtă. – Dacă plec în oraÈ™, vreau să plec liniÈ™tită... Nu mai vreau să spăl alte rufe... Fereastra era încă închisă, mirosea a somn... ÃŽn fiecare dimneață cănd mă trezeam, aveam impresia că sunt închis într-o coajă de ou, pe care trebuie să-l sparg pentru a ieÈ™i la aer, în lume. - Hai să deschid ferareastra, să intre aer... După ce-È›i dau să mănânci, să fac È™i eu un duÈ™, È™i să mă schimb. Adevărul este că în toată perioada în care a fost Flori la mine, toată casa mirosea frumos, era parfumată, avea o ambianță plăcută, intimă. ÃŽmi era mai marea dragul să stau în camera asta mare, să scriu la calculator, sau să privesc împreună cu ea la televizor. Vi-itorul însă, la un an aproape după plecarea lui Flori, avea să-mi aducă în casă o altă ad-mosferă... O situaÈ›ie È™ubredă, de periferie. DeÈ™i se va păstra curată, casa mea va avea o admosferă de haltă comunală, unde, aproape permanent, mirosul de usturoi se întinde ca un nor gros, ceea ce mie avea să-mi producă o greață existenÈ›ială... Acum însă, după ce m-a îmbrăcat într-o cămașă curată, Flori m-a dus la bucătărie, să-mi dea să mănânc. - Hai mai repede Pisoi.. Poate am să ies puÈ›in în oraÈ™. ÃŽn faÈ›a mesei din bucătărie Flori îmi dădea un ou făcut ochi È™i o cană de ceai. - Flori, te rog să-mi dai un medicament pentru stomac. - Of!... Þi-a intrat în cap că fără medicament nu poÈ›i ieÈ™i afară. - Tu nu mă înÈ›elegi Flori!... - Ce să-nÈ›eleg?... Astea sunt niÈ™te idei de-ale tale. Dacă te controlezi puÈ›in ai să vezi că totul va fi normal. De-aici, din faÈ›a calculatorului, unde m-a pus Flori, eu mă uitam la ea cum se îm-brăcase într-o fustă maro È™i cu un pulovăr verde pe gât. AÈ™a fardată extrem de discret, având pe cap un fes negru tricotat, ziceai că este una din acele păpuÈ™i Barbi venite de undeva, din occident. - Vezi Pisoi să nu faci nimic... Până la unu mă-ntorc ca să-È›i dau să mănânci. Vezi că nu-încui uÈ™a... Poate vine cineva la tine... - Da mami... Nu încuia uÈ™a...Poate vine Florin, mă gândesc. Când pleca sau venea Flori din oraÈ™, aveam mereu impresia că în preajma mea zboară un fluture, care prin bătaia aripilor aducea un parfum nou în această atmosferă putredă în care îmi petrec pogramul meu de zi cu zi. De multe ori, cănd scriam la calcu-lator, îmi simÈ›eam stomacul plin. La mine sedentarismul îmi dă o stare de încordare per-manentă care nu-mi lasă organismul să funÈ›ioneze normal. De altfel, toată viaÈ›a mea este ca un bolovan învelit într-un nor gros în care mă zbat fără să pot ieÈ™i afară. Exact ca fătul acela care nu-È™i poate sparge plasma ca să poată ieÈ™i afară din embrion. Iar acum, în timp ce sunt concentrat să scriu la o nuvelă, simt tot mai mult, tot mai repede... O, Doamne! Unde este Flori?!... De ce nu vine mai repede...?! La un moment dat aud zgomotul unei chei în ușă. - Am sosit pisoi. – mi-a spus ea, intrând elegantă, parfumată È™i puÈ›in tranpiirantă. – S-a întâmplat ceva? A venit cineva în lipsa mea?... Dar aici parcă miroase ceva... Este un aer închis... Eu am privit-o cu jenă... Nu mai puteam să stau în cărucior... ÃŽmi venea pur È™i simplu să plâng. După ce am avut acest noroc neaÈ™teptat, care se va dovedi irepetabil, de a întâlni o fată ca Flori, acum, dacă am s-o pierd numai din cauza greutăților mele, mi se va părea de neiertat. - Dacă te-ar fi văzut „cuvioasa†de vizavi, imediat m-ar fi dat afară. – săraca Flori m-a privit deznăduită. – Viu È™i eu acasă din oraÈ™, È™i uite ce găsesc... Hai vino la să-È›i fac iar un duÈ™. Eu eram complet deznăduit. Pur È™i simplu plângeam. O vedeam pe Flori ca o păpușă de porÈ›elan, care a nimerit într-o ladă de gunoi. Mi-a fost milă de ea, de farmecul ei plin de rafinament, care dădea un gust dulce acestui mediu cvasipauper în care îmi pe-trec zilele. Adevărul este că (după cum am mai spus) în toată perioada în care Flori a fost la mine, toată casa avea rezonanÈ›a unui cristal. Dobândise caracteristicele fine ale perso-nalității ei. Prin toată casa vibra o admosferă de spiritualitate, în care persoana ei se făcea simÈ›ită ca o candelă ce arde discret. Și cu o pereche de pantalon de doc pe ea, Flori m-a spălat din nou... Eu o priveam cu o jenă, scăldat în niÈ™te lacrimi de admiraÈ›ie, de preÈ›uire. O vedeam pe Flori cum mergea de-aici, din camera mea la baie, abia atingând cu degetele rufele mele murdărite de sedentarismul la care eram supus. De sub lacrimile mele, atunci când am privit-o, am asemănat-o cu un nufăr, ale căror petale albe sunt murdărite de pete de noroi cazute pe suprafaÈ›a lor. - Iartă-mă mami, iartă-mă!... MamiÈ›u meu! - ÃŽn ritmul acesta nu mai rezist!... De-aceea plec afară, în oraÈ™... Cel puÈ›in acolo, la mănăstirea Darvary, unde mă duc eu, mă odihnesc, uit de toate... După ce m-a spălat din nou, m-a întins pe canapea, să-mi pună blugii aceea noi, care îmi cumpărase ea de la „second handâ€. - Ridică-te din mijloc să-È›i trag blugii... Of!... Trebuie să-i spun „Cuvioasei†să-mi mai cumpere o pungă de dero, să-È›i spăl pantalonii, cămășile, lenjeria.... Acum să-È›i dau să mănânci, È™i pe urmă să ne culcăm puÈ›in că nu mai pot de oboseală... Mai trebuie să mai citesc un Canon, să mai scriu un referat... - Te rog mami, înÈ›elege-mă! – mă rugam eu de Flori, disperat. – O să mă con-rolez... Crede-mă! - Am să-È›i cumpăr o cutie de pampers... Când am auzit de pampers, am simÈ›it un val de căldură cum mi se ridică în neu-ronii creerulului. Eram dispus să accept orice, numai să nu-mi pună pampers ca la copii mici, sau ca la acei bătrâni sclerozaÈ›i care nu mai È™tiu de ei. - Nu mami, te rog să nu... să nu-mi pui pampersi!... -Nu, ascultă-mă tu pe mine. Ca să fiu sigură... să n-avem probleme... AÈ™a plec È™i eu mai liiniÈ™tită de-acasă... - Tu o să mai pleci undeva în după-masa asta? – am întrebat-o eu Era deja amiază.... Ora prânzului. Ora la care, de obicei Flori îmi dădea să mă-nânc. Afară era o zi frumoasă, călduroasă. - După ce-È›i dau să mănânci mă duc puÈ›in în oraÈ™ fiindcă am văzut într-un maga-zin o bluză frumoasă, È™i nu este prea scumpă. M-am uitat la Flori È™i am zâmbit. Era aceeaÈ™i doamnă rafinată din vechile familii boiereÈ™ti, despre care mi-am făcut o anumită imagine. Este adevărat că avea o față cam mare, dar obrajii aceia rozi, veÈ™nic îmbujoraÈ›i, încadraÈ›i de un păr È™aten, care-i stătea ca o coamă bogată, făcea ca toată fiinÈ›a ei să aibe rezonanÈ›a unui cristal. - Hai Pisoi, închide calculatorul... Mergem la bucătărie, să-È›i dau să mănânci... Până mă-ntorc din oraÈ™, sper să nu-mi faci iar un pocinog... Ar fi bine dacă diseară ar trece Augustin È™i Mihaela. AÈ™ vrea să-mi iau un alt mobil... Ãsta a început s-o ia razna... Nu È™tiu ce are! - Apropo mami!... Unde e cartea aia cu Isus care mi-ai dat-o tu? - Care carte? - „ViaÈ›a lui Isusâ€. - Uite-o acolo, pe masă... Hai, acum n-avem timp pentru asta... Ca de fiecare dată, stăteam în faÈ›a mesei din bucătrie cu capul aplecat deasupra farfuriei, în aÈ™a fel încât dacă îmi curgea ceva din gură, să nu-mi cadă pe pantaloni. Flori îmi dădea bucăți mici din puÈ›ina mâncare pe ne-o făcea Lili. Indiferent ce mâncam, mie mi se părea că mănânc prea puÈ›in. - Nu mănânci È™i tu, Flori? – am întrebat-o eu. După felul cum stătea lângă mine, am văzut că este cam palidă, trasă la faÈ›a. - Mănâc È™i eu ceva... fi liniÈ™tit. – mi-a spus ea cu o jumătate de gură. Este adevărat că în ultima vreme mâncam mai puÈ›in decât eram obiÈ™nuit, dar vecina noastră, Lili, cea care ne face de mâncare, avea pretenÈ›ia să mâcăm cât mai puÈ›in. O oală de mâncare la o lună, dacă se poate. Și aceea numai cu un singur fel de mâncare, fără nici un fel de variaÈ›ie. - Dacă mănânci repede, te pun la freastră È™i merg È™i eu într-o vizită... – È™i pentru că m-a văzut că tresar ca o trestie în vânt, Flori a adăugat. – Fi liniÈ™tit Pisoi, n-am să viu târziu... Până la sase, sau cel târziu, È™apte, sunt acasă. ÃŽntre timp, Flori m-a culcat pe mine aici, pe canapeaua din sufragerie, È™i ea îmbră-cată în halatul ei albastru înflorat, s-a aÈ™ezată la picioarele mele, È™i-È™i dădea cu ojă pe unghii. M-am uitat la ea... Mie îmi plăceau foarte mult aceste clipe, cănd după-mesele Flori mă culca pe canapea, iar ea stătea lângă mine È™i-È™i făcea unghiile. ÃŽn acele momente aveam impresia că luam parte la o Taină, la un Mister. - Stai culcat o jumătate de oră, după care te pun la fereastră... Mai ai nevoie la baie?... Dacă ai nevoie, È›i-am pus pempers... Mă duc într-o vizită... Până pe la È™apte mă întorc acasă. Am văzut-o apoi cum vine la mine È™i deschide fereastra. - Hai vino să te pun la fereastră... – mi-a spus Flori, împingând căruciorul în spaÈ›iul acela îngust dintre vitrină È™i canapea. – Prinde-te de gratii... Bluza aceea neagră, de mătase cu care se îmbrăcase Flori, la care se adăuga o fustă puÈ›in mai lungă, peste genunchi, de domniță ieÈ™ită din mănăstire, îi dădea o distincÈ›ie cu totul specială. - Iar te-ai îmbrăcat în negru, mami? - Știu că nu-È›i place când mă-mbrac în negru... Ai nevoie la baie? -Nu mami, nu. – am spus eu, precum iedul care rămâne singur, fără ajutor. - AÈ™a... bine pisoi... Poate îți aduc ceva din oraÈ™. Din fereastră, unde stăteam, am privit-o pe Flori cum pleca... Era ca un fluture cu aripi galbene, È™i suprafaÈ›a catifelată, care È™i-a luat zborul în căutarea libertății. Ca de fiecare dată, pe căldura aceea din plină vară, priveam pe fiecare vecin cu tipicul lui, cu maÈ™ina lui, cum venea din oraÈ™, de la locul de muncă, având toÈ›i câte-o maÈ™ină care, în ochii mei, le exprima caracterul, acel „ceva†particular cu care trăim în casa noastră, în familia noastră. Amiaza aceasta are ca de obicei, o perdea de soare care se neclăieÈ™te de praful zilelor de vară. De la ferestra din care număr orele ca pe niÈ™te mătănii, îmi revin acum în minte acele clipe unice pe care le-am petrecut pe „Valea Oltuluiâ€. Mai ales momentul în care am vizitat Mănstirea „Coziaâ€. Moment care, zic eu, a avut È™i va avea un impact puternic, apope definitiv, în viaÈ›a mea. Toată problema va fi să n-o pierd pentru todeauna pe Flori. Și pentru aceasta Dumnezeu mă va ajuta. ÃŽn acelaÈ™ timp, sper ca Aida, scumpa mea soră de departe, să înÈ›eleagă faptul că È™i eu am dreptul la o viață proprie. Să nu mai asculte glasul ipocrit al vecinelor înfometate de bani... ÃŽn urma acestei neaÈ™teptate plimbări, împreună cu Flori am intrat în programul zilnic. Totul era ca înainte, însă parcă se schimbase totuÈ™i ceva. ÃŽn viaÈ›a mea, în senzaÈ›iile mele, în modul meu de a privii lumea din jurul meu. Am dorit cât pot de mult să scap de grămada aceasta de lume care-mi controlează viaÈ›a. Pe atunci încă mai speram că Aida, sora mea cea dragă, mă va înÈ›elege, È™i o va lăsa pe Flori să aibe grijă de gospodăria noastră. Să facă ea singură mâncare pentru noi.... Dar cât o fi ceasul?... Iar am nevoie la baie... Când a plecat, Flori mi-a pus pempers, însă.... Of!.... ForÈ›ez... Nu!... Stau liniÈ™itit la ferastră pe speteaza canapelei, È›inându-mă cu minile de gratii....Iat-o că vine!...Cochetă, elegantă, cu bluza neagră, săraca Flori venea din oraÈ™ aici, acasă. Și eu cu ce o aÈ™teptam? Cu o mizerie.. -Am venit Pisoi... Să te iau de la fereeastră... -Mami, du-mă puÈ›in la baie... - Of! Iar ai nevoie la baie?... Dar nu ai È™i tu milă de mine?... Þi-am pus doar pempers!.. Flori era de-a dreptul deznăduită... AÈ™a obosită cum era, ea È™i-a pus tricoul maro È™i pantalonii ei gri, de foaie de cort. Nici n-aveam curajul să-i spun că aÈ™ vrea să ies după masa afară. ÃŽnsă, cu toate aceste mici defecte ale ei, Flori căuta o cale de mijloc. Ea își dădea seama că la urma urmelor, eu nu aveam ce să fac. - Nu eÈ™ti tu de vină.... ÃŽmi dau seama, pui... – obiÈ™nuia să spună după aceea Flori. Era deznăduită, obosită. – Hai să-È›i schimb pempers-ul de pe tine. Seara, pe la orele opt, nouă, la noi au venit Augustin È™i Mihaela. ÃŽn casă era o admosferă puÈ›in mai încărcată. Aveam impresia că peste noi (peste mine, mai bine zis) plutea un nor din ce în mai gros, care îmi ameninÈ›a viitorul. Acel viitor extrem de apro-piat, de culoare cenuÈ™ie, care îmi bătea la ușă. - Ce mai faceÈ›i voi? – a intrat în casă Mihaiela, veselă ca de obicei. – Dar ce este cu voi?... - Ce se-ntâmplă? – m-a privit cu calmul lui englezesc Augustin. - Ce să se întâmple? – a început Flori. Era ca o albină din aceea care își caută li-bertatea.- ÃŽmi face numai probleme... - Gusti, înÈ›elege-mă măcar tu... – m-am uitat eu la Augustin ca la o persoană care îmi cunoaÈ™te aproape toate problemele. Prietenul meu împreună cu Mihhaela s-au uitat atunci la noi... - VreÈ›i să ieÈ™im puÈ›in afară? Aici, la terasă.... - Bine, dar este cam frig,.. – a spus Flori. ÃŽn cele din urmă Augustin m-a scos afară, la mica noastră terasă de la magazinul de lângă bloc. Aici, la terasă, nu era lume, È™i începuse să bată vântul. Noi, eu împreună cu Augustin, ne-am aÈ™ezat la o masă, lângă gard. - Ce-aveÈ›i DănuÈ›? – m-a întrebat Augustin, care-È™i luase o bere la cutie. – Știam că eÈ™ti mulÈ›umit de Flori... Când m-am văzut singur în faÈ›a lui Augustin, discutând ca doi prieteni buni, aÈ™a cum făceam pe vremurile când ne-am cunoscut, mi-am dat drumul la tot focul din mine. - Da, Gusti, dar uită-te È™i tu... Ascultă-mă o singură dată... Sunt sigur că ai să mă înÈ›elegi... ÃŽn clipa aceea mă simÈ›eam ca un înotător aflat în largul mării, care din disperare s-a agățat de o bucată de plută. - Ia spune-mi ce se întâmplă... – M-a întrebat din nou Augustin desfăcând o cutie de bere. - Flori nu m-ascultă...După cum È™tii, încă de pe vremea mamei eu ia anumite me-dicamente pentru... - Da, È™tiu... – m-a întrerupt calm Augustin, care È™tia despre ce este vorba. – Și Flori nu-È›i dă?... Eu m-am uitat la prietenul meu cu o anumită jenă... O cascadă de jenă îmi năvălea pe față în È™uvoaie imense, È™i eu nu È™tiam în ce termeni să-i explic prietenului meu care este situaÈ›ia. - Este adevărat că eu trebuie să-i aduc aminte de câte ori am nevoie... - Da, înÈ›eleg... Mica terasă era scăldată de lumină. Dincolo de poarta ei de metal, veghiul nostru ȘoimuÈ™ era de-asemenea luminat sub o ploaie măruntă care începuse să picure. - Până acum eu m-am înÈ›eles bine cu ea... Foarte bine... Dacă mai pleacă È™i ea undeva, în oraÈ™, asta nu mă deranjează... Acum, o înÈ›eleg È™i pe ea. – am recunoscut eu în mod deschis. – Flori a venit direct de la o mănăstire unde avea grijă de un cămin de bă-trâni... Acei bătrâni erau toÈ›i oameni valizi... Până acuma, ea nu s-a confruntat cu pro-bleme de genul pe care am eu. - Păi vezi? – m-a întrerupt Augustin, care vedea situaÈ›ia perfect. – Trebuie să ai răbdare cu ea... ÃŽntre timp le-am văzut pe Flori cu Mihaela cum vin pe ploaia aceasta măruntă care începuse să se înteÈ›ească. ÃŽngrijitoarea mea purta pe ea jeaca ei de fâș, de culoare închisă, aceea pe care de obicei o punea când ploua, È™i în special când se ducea pe la piață, pe-aici, prin cartier. - Ei, nu È›i-e frig Pisoi? – mi-a aruncat Flori o privire prin care vroia să spună că mă cunoaÈ™te. – Te-ai mai calmat? ÃŽn general ne înÈ›egem foarte bine, dar are el unele idei pe care este greu să i le scoÈ›i din cap. - Voi trebuie să vă înÈ›elegeÈ›i unul cu altul. – a spus Mihaela, privindu-mă pe mine. – Să conlucraÈ›i împreună. Eu îmi dădeam seama ca Miihaela are dreptate... Foarte mare dreptate. Nu vroiam cu nici un chip s-o pierd pe Flori. - El nu vrea să recunoască că nu mai este aÈ™a de tânâr, È™i de la o anumită vârstă or-ganele nu mai È›in. – Ca o specealistă în domeniu, Flori persevera în ideea ei. – Trebuie numai să fie mai atent. - Ai să vezi, Flori, că nu vei mai avea probleme cu mine. - Au venit prietenii tăi la tine, È™i în loc să vorbim despre lucruri mai interesante, noi discutăm o oră despre... Și avea dreptate... Ca întodeauna, Flori avea dreptate. De când sunt eu, niciodată n-am discutat despre problemele mele intime, cu nimeni în afara părinÈ›ilor mei. ÃŽn nici un caz n-am discutat aceste lucruri cu nici un prieten mai apropiat pe care l-am avut. Și acum, împreună cu Flori, mă văd nevoit să vorbim cu prietenii noÈ™trii despre problemele noastre prozaice, de zi cu zi... După cum are să se vadă, această fată va avea o influență mare... foarte mare în viaÈ›a mea. Pe pânza umbrelei deschisă deasupra mesei, se auzea stropii de ploaie cum se înteÈ›esc tot mai mult. PuÈ›in înfigurată, Mihaela împreună cu Flori s-a ridicat de la masă... - Ai ieÈ™it È™i pe ploaie, Pisoi. – a râs Flori când am ajuns acasă. Din picioare, fără să se aÈ™eze pe scaun, Augustin s-a uitat la mine... Amândoi se pregăteau să plece... Se făcuse târziu. Ceasul era deja trecut de zece seara. - Poate dacă mai prindem o zi liberă, vom mai ieÈ™i undeva – a spus Mihaela pe când plecau. - ff Trecuse o săptămână, două, de la această... mică „ikebană†care am aranjat-o pe nepusă masă aici, la mica terasă de la magazinul de lângă noi. Se apropia PaÈ™tele... Mi-aduc aminte că în Duminica Floriilor a fost un timp superb, de o primăvară proaspăt ieÈ™ită de sub pătura iernii. Flori trebuia să plece pentru câteva ore la o aniversare. - Hai Pisoi să-È›i dau de măncare, că nu È™tiu când am să viu... Te culc sau te pun la calculator? - Mami, mai bine rămân la calculator. – am spus eu ca un copil neajutorat care va rămâne singur. - Bine pui. Am să te pun la calculator până viu eu... Hai acum, înainte să mă îm-brac eu, să te pun la baie... Ca să n-avem probleme... Eu am să caut să nu vin prea târziu. De-aici, din faÈ›a bătrnului meu computer, am privit-o pe Flori cum s-a îmbrăcat într-o fustă maro È™i cu un pulovăr verde pe gât. Iar pe cap, îngrijitoarea mea È™i-a pus un mic fes de lâ-nă neagră, croÈ™etată. - Parcă eÈ™ti o păpușă Barby! Din uÈ™a de intrare Flori s-a oprit, s-a uitat la mine, È™i a început să râdă. - Vezi să nu te îndrăgosteÈ™ti de mine. – a spus ea în glumă. Am mai privit-o cu gândul în altă parte... - Nici o sansă! – am sps eu, în timp ce ea pleca. Și apoi am murmurat singur – Adică de ce?... ÃŽn urma plecării îngrijitoarei mele am rămas singur, scriind la o nuvelă inspirată de acea plimbare legendară pe care am făcut-o pe Valea Oltului. Mi-am dat seama atunci că Augustin mi-a făcut cea mai mare bucurie din viaÈ›a mea. Și dacă spun acest lucru în termeni atât de tranÈ™anÈ›i, nu exagerez cu nimic. Din fiecare frază, din fiecare cuvânt pe care-l depuneam pe pagina de Word, îmi ieÈ™eau cu deosbită claritate, momentele petre-cute la munte... Cu această ocazie am încercat odată mai mult, să gust o fericire în care se revărsau atâția ani de aÈ™teptări, de refulări, de regretele pe care le-am simÈ›it atunci, în anii de adolescență, ori de câte ori prietenii mei veneau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanță la munte sau la mare… Iar acum, după atâția ani de aÈ™teptări, de renunțări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situaÈ›ia mea, cu prietenii mei È™i cu o fată frumoasă, undeva, la munte… Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos… Dar ce se întâmplă cu mine? Tot mai mult îmi vine să mă duc la baie… Și până vine Flori mai este mult… foarte mult… Mă uit la ceas… Este de-abia 12 È™i… jumătate… Parcă… Of!… Stai… mă abÈ›in… A trecut… Nu, nu… încă nu… Sună cineva la interfon… Au venit Augustin È™i Mihaela… - Ce, eÈ™ti singur? – m-a întrebat Augustin când au intrat în casă. - Și Flori unde este? – m-a întrebat Mihaela. Era puÈ›in mirată. Eu m-am uitat la ei ca la niÈ™te îngeri apăruÈ›i ca printr-o minune în faÈ›a mea...Eram fericit, entuziasmat, de parcă Dumnezeu cu mâna Lui divină, i-a adus pe aceÈ™ti doi îngeri să mă scoată dintr-un butoi de lâncezeală. „AceÈ™tia sunt îngerii tăiâ€, îmi spune mereu Flori despre Augustin È™i Mihaela... Și are dreptate. - Păi, a plecat într-o vizită la niÈ™te rude de-ale ei... Mi-a spus că vine pe la 5....6... – am spus eu răzând, ca È™i cum era un lucru obiÈ™nuit. Augustin s-a uitat la mine È™i n-a spus nimic. ÃŽn vreme ce Mihaela m-a întrebat. - Și... nu È›i-e foame?... Ai mâncat ceva?... Noi am venit să facem o plimbare prin parc. – a spus Mihaela cu voioÈ™ia ei obiÈ™nuită. - Dacă vreÈ›i, ieÈ™im în parc... – Am spus eu cu entuziasmul meu obiÈ™nuit. ÃŽnsă, totodată, mă gândeam la „situaÈ›ia†mea din momentul acela. – Mi-ar face È™i mie bine dacă ies o oră, două... Și aÈ™a sunt singur. ȘtiÈ›i cum eram eu atunci?... Exact cum a fost Apostolul Pavel când era închis în temniță. Deoadată, în singurătatea lui, acesta a văzut o rază puternică de lumină care a deschis toate uÈ™ile temniÈ›elor, iar pe el, un înger l-a scos afară. La mine aceÈ™ti îngeri au fost, ca întotdeauna, Augustin È™i Mihaela. AÈ™a de repede m-a luat prietenul meu cu căru-ciorul, încât nici n-am apucat să spun ceva... Ceva de care îmi era atât de jenă, încât m-am uitat la peretele din faÈ›a mea, de lângă calculator, cu speranÈ›a că va întinde niÈ™te mâini cu care să mă È›ină în loc. SimÈ›iam o uÈ™oară umezeală, ca È™i atunci când vezi că eÈ™ti în aproprierea apelor Stixului din adâncul Iadului... Acum recunosc că am făcut È™i eu o gre-È™eală. La fel de bine aÈ™ fi putut să-i spun lui Augustin clar care este situaÈ›ia, È™i să amănăm plimbarea. ÃŽnsă până să mă gândesc la toate astea, prietenul meu m-a È™i scos afară lângă maÈ™ină... - Facem È™i noi o mică plimbare până în parc. – A spus Mihaela. – Poate până ne întoarcem noi, vine È™i Flori. Ca întotdeauna, È™i acum în faÈ›a sălii Polivalentei, pe bordura aceea pe care am stat atâția ani, cu Augustin È™i cu Florin, am avut impresia că regăsesc pentru o clipă, o mare parte din viaÈ›a mea, aÈ™a intactă cum am lăsat-o. Cred că nu exagerez dacă am să spun că bordura aceea reprezintă pentru mine, cea ce a reprezentat pentru Minulescu, în poezia lui, etajera, pe care a lăsat, în mod simbolic, Iubirea lui de porÈ›elan părăsită în urmă cu un an. - Am venit acum doar într-o scurtă ieÈ™ire pentru că ne grăbim.... - Bine, dar nu trebuia să vă deranjaÈ›i pentru mine. – am spus eu. Mă simÈ›eam real-mente prost. - Spune-mi Dane, problema cu Flori s-a aranjat? – m-a întrebat atunci Augustin, încecând să pătrundă în sufletul meu ca un analist. - Da...! ÃŽn mare măsură, da... Numai că... – m-am oprit eu, cu ochii departe, în profunzimea magistralei. – Gusti... nu È™tiu... pentru mine Flori este... un mister... un fel de... conglomerat... - Un conglomerat?! – a pufnit Mihaela în râs. - Da... Nu È™tiu cum să zic... Flori are È™i părÈ›i bune... Multe părÈ›i bune... Dar È™i părÈ›i rele... Adică... n-aÈ™ putea să spun că părÈ›ile acestea ale ei „releâ€... sunt la ea în mod inten-È›ionat... Ci, mai de grabă... ea uită să mai aibe grijă È™i de problemele mele... Flori îmi spu-ne mereu să-i mai amintesc È™i eu ce-mi trebuie... - Vezi?... Fi È™i tu mai înÈ›elegător, mai cooperant... Am stat noi acolo, în faÈ›a „Polivalentei†aproape o oră, în care din tot sufletul îmi doream ca timpul să se lungească, să se lățească, să trag de el ca de un elastic, până când să se întâmple ceva... Ceva care să-mi È™teargă ruÈ™inea ce-o aveam, atunci, în momentul acela. Iar în vreme ce vorbeam cu acesti doi buni prieteni, n-am putut să nu mă întreb dacă Mihaela sau Augustin au observat ceva... SimÈ›eam cum mi se urcă sângele la cap. - Ne pare rău DănuÈ› că astăzi nu putem să stăm prea mult afară... – mi-a spus Mihaela c-un orecare regret. .Eu m-am uitat uitat la ei, la aceÈ™ti doi prieteni ai mei, cu o deosebită mulÈ›umire sufletească... MulÈ›umire umbrită doar de starea cvasipatetică în care mă aflam. „Mă mai aÈ™teaptă înc-o încercareâ€, m-am gândit eu, în vreme ce ruÈ™inea îmi năvălea ca un pojar pe toată faÈ›a. ÃŽn sfârÈ™it, în urma celor cinci sau zece minute, pe care le-am făcut pe „Bătrânul Stoian...â€, Augustin a oprit „Fordul†în faÈ›a blocului... Iar când m-a scos afară pentru a mă pune în cărucior, eu m-am uitat instinctiv înapoi... Mihaela a rămas acolo... în ma-È™ină.. - Gusti, deschide te rog calculatorul... - Te simÈ›i bine? – m-a întrebat prietenul meu.- Ai nevoie de ceva?... - Nu... n-am nevoie de nimic... deocamdată. – eram să spun că în momentul acela am nevoie să fiu schimbat cât mai repede. Mă simÈ›am mânjit de noroi. Mai ales față de Mihaela, de fapt față de amândoi, m-am simÈ›it cuprins de o adâncă ruÈ™ine, cum n-am avut față de nimeni, niciodată. M-am mulÈ›umit însă să spun - O aÈ™tept pe Flori să vină.... Vă mulumesc la amândoi... - Bine... lasă asta. Pentru ce sunt făcuÈ›i prietenii? – mi-a pus Augustin întrebarea lui obiÈ™nuită. Singur, acolo, în faÈ›a calculatorului, după ce am dat drumul la Radio-Romantic, să-mi cânte din melodiile anilor 60-70, m-am apucat să scriu câte-o frază, două, din nu-vela la care lucram pe atunci. Din literele depuse pe pagina Wordului în mărime de 12, persoana lui Flori îmi venea necontenit în faÈ›a ochilor. Mi-aduc aminte că tot mai scriam la nuvela aceea inspirată de mirifica noastră plimbare pe Valea Oltului. Toate peisajele, toate etapele noastre pe care le-am petrecut la terase, în camera de hotel, sau la Mănăs-tirea Cozia, toate aceste momente le-am simÈ›it în singurătatea camerii încă vii, le-am vă-zut, odată mai mult, cum mi se derulează în faÈ›a ochilori, È™i am încercat să le retrăiesc, să le aprofundez... Nu pot să nu scriu despre Augustin cum se chinuia cu mine atunci când mă punea È™i mă scotea din maÈ™nă. Ca să nu mai vorbesc despre faza „demenÈ›ală†cu scoa-terea uÈ™ii de la hotel... Sau momentul delicios când Mihaela a servit pe măsuÈ›a din camera de hotel acele prăjituri împreună cu o sticlă de Pepsi... Acum îmi dau seama că am avut prilejul să trăiesc niÈ™te clipe de-a dreptul unice în viaÈ›a mea... Numai că în timp ce scriam rândurile cu acea mică evadare la munte, am simÈ›it cum ceva mă deranjează... Ceva din mine nu-mi dădea pace.. Și Flori nu mai vine...! Ceasul era vreo două jumătate sau trei, când am auzit-o pe îngrijitoarea mea cum, în sfârÈ™it, descuie uÈ™a de la intrare.. Am tresărit de bucurie, însă în acelaÈ™ timp, inima mi s-a strâns de emoÈ›ie, de îngrijorare, È™i nu în ulti-mul rând, de o mică teamă ce mi s-a cuibărit în suflet. - Pisoi, am întârziat Pisoi... Sper că nu eÈ™ti supărat pe mine. – eu mă uitam la ea cu o figură vinovată. Flori era fericită, radioasă, bine-dispusă. – A venit cineva pe la tine? Cu acest „mâl infantil†ce-l simÈ›eam pe mine, am întâmpinat-o pe Flori chiar de ziua numelui ei... „Doamne, deschide această podea din cameră, È™i fă-o să mă înghită în parchetâ€. - Ș eu am ieÈ™it afară, mami... - Cu cine Pisoi?... Văd că a venit cineva pe-aici... – a observat Flori, care se învâr-tea prin casă, pregătindu-se să se debrace. - Da... au venit Gusti È™i Mihaela, È™i m-au luat în parc... - Dar ce este cu tine...? EÈ™ti supărat că am plecat È™i te-am lăsat atâtea ore?... M-am uitat atunci la Flori cu o oarecare teamă... Nu È™tiam cum să-i spun, cum să-i explic în ce situaÈ›ie sunt... - Ai avut nevoie la baie?... – a întrebat ea, înÈ›elegând deodată care este situaÈ›ia. – Ce... ai făcut...? - Te rog Flori, iartă-mă...! - Bine Pisoi!... Acum, de ziua mea... de Florii, viu È™i eu acasă... È™i uite cum mă primeÈ™ti!... Cine È™tie ce-au spus prietenii tăi... Au observat ceva? – Flori m-a privit dejnă-duită. – Sigur c-au observat! După ce au fost aÈ™a de drăguÈ›i È™i te-au scos afară!... Doamna mea m-a privit, a oftat... È™i m-a luat la baie. - Când am să plec nimeni n-o să È™tie...Hai să te dezbrac È™i să-È›i fac iar un duÈ™... Eu mă uitam cu milă, cu drag, cu durere È™i groază la Flori cum se chinuie să mă pună din nou pe scaun în faÈ›a chiuvetei, nu înainte de a-mi scoate toate hainele de pe mine. - Tu o să mă îmbolnăveÈ™ti în stilul ăsta... ÃŽn loc să mă duc în Ardeal, unde sunt aÈ™teptată, uite ce fac!... Eu mă uitam la ea, la îngrijitoarea mea È™i tăceam... ÃŽn acele momente am văzut-o pe Flori precum o bijuterie de brilliante care s-a pierdut într-o bâltoacă de noroi. Mi-am simÈ›it pur È™i simplu lacrimile cum îmi împăiejenesc ochii... Sub ochelari pupilele mă us-turau... De altfel, Flori era în fond o fată bună, conÈ™tiincioasă, care își cunoÈ™tea îndatoriile față de mine. - Eu mă duc în oraÈ™, după treburile mele, dar în acelaÈ™ timp am È™i grijă de tine. – îmi spunea adesea ea. – Dar te rog È™i pe tine Pisoi, să nu-mi mai faci probleme din astea... Știi că-mi vine greu... foarte greu... ÃŽn urma acestui... „program-canonâ€, relaÈ›ia dintre mine È™i Flori au început să devi-nă mai încordate, însă în acelaÈ™i timp (în mod paradoxal) acest conflict ne-a apropiat È™i mai mult... Cel puÈ›in pe mine m-a făcut să mă ataÈ™ez de ea. ÃŽn toată viaÈ›a mea, cu nici o fată n-am avut pilejul să împart marile mele probleme de zi cu zi. Sigur că Flori, care venise de la o mănăstire, s-a angajat la mine, mai mult sau mai puÈ›in temporar, ca femeie care să mă îngrijească. ÃŽnsă, cu timpul, în lungile noastre seri din faÈ›a televizorului, am început să ne împărtășim din dorinÈ›ele noastre, din gândurile noastre, din modul fiecăruia de viață. Un an de zile, până în momentul de față, n-am avut probleme de genul acesta. - Te rog È™i pe tine Pisoi, să nu-mi mai faci probleme din astea... Mai trebuie să fac atâtea cumpărături din oraÈ™, în cazul că va trebui să plec mai devreme... De câte ori o auzeam pe Flori că vorbeÈ™te despre plecarea ei, care oricum se apro-pia cu paÈ™i repezi, mi se punea un nod în gât, È™i în acelaÈ™i timp, mă gândeam cu o teamă inexplicabilă, aproape cu groază, ce se va întâmpla cu mine, cine va veni în locul ei. Acest lucru mi s-s părut È™i mie însumi ciudat... foarte ciudat... Atunci, pe vremea lui Any (o altă îngrjitoare) când vecinna mea a vrut s-o dea afară, eu am dat din umeri... Nu-mi păsa deloc cine va veni în locul acesteia, pe care femeie o va angaja Lili... ÃŽmi era com-plect indiferent. Acum însă, aveam impresia că ajunsesem pe marginea unui gol, dincolo de care nu È™tiam ce se va întâmpla... ÃŽn tot acest timp Flori râdea de mine. - Vezi, fi atent, dacă nu găsesc eu o fată aÈ™a cum È™tiu că-È›i place È›ie, Lili È›i-o aduce imediat pe „iubita†ta... ÃŽn primul moment n-am înÈ›eles ce vroia să spună îngrijitoarea mea. Mi-am arcuit aÈ™adar sprincenele, privind-o mai atent. - Iubita mea?!:..Care iubită? - Ana... Femeia voastră de servici... Știu că-È›i place mult de ea. – Flori făcea haz de mine. – Ea abia aÈ™teaptă să-mi ia locul... ÃŽngrijitoarea mea făcea haz... Se distra pe seama mea. Iar eu mă uitam la ea È™i am simÈ›it un gol cum mi se deschide tot mai mare în suflet. Am înghiÈ›it în sec... - Păi... mi-ai promis... – mă uitam la ea, luând totul în serios. - ... Că-È›i aduc o femeie?... Și mă È›in de cuvânt... Doar i-am promis È™i sorei tale... Problema este să te reclez È™i tu cu stomacul. Altfel am să mă trezesc cu vecina ta pe cap... A doua zi, după ce m-a schimbat, m-a îmbrăcat cu o cămașă curată È™i cu o pereche de blugi mai noi, Flori a trebuit să plece în oraÈ™. - Vezi, dacă ai nevoie la baie... îți pun pempers... Pe la orele prânzului mă forÈ›am să lucrez ca întotdeauna la calculator. ÃŽncă nu terminasem nuvela la care scriam pe vremea aceea. ÃŽn casă, în jurul meu, era liniÈ™te... O liniÈ™te cristalină, care în sufletul meu lua chipul È™i asemănarea lui Flori... ÃŽn timp ce scriam, prin faÈ›a ochilor mi s-au perindat imaginile munÈ›ilor de pe Valea Oltului, pe unde am fost nu de mult, cu prietenii mei. ÃŽnsă pe măsură ce mă forÈ›am să scriu, iar am simÈ›it nevoia să mă duc la baie... Nu!... Nu se poate!... Săraca Flori mi-a pus pempers, dar... Se aude uÈ™a cum se descuie... - Unde eÈ™ti Pisoi...? Am venit!... Lasă-mă să mă dezbrac... Ghici unde am fost. - Pe unde...? Pe unde ai fost mami?... – nu i-am spus încă ce am pățit. Am văzut-o aÈ™a de fericită, aÈ™a de entuziasmată, încât n-am putut.. n-am stiut cum să-i spun „pocinogul†ce l-am făcut iar. După ce s-a desbrăcat, după ce È™i-a pus pantalonii aceea gri, a venit la mine. - Iartă-mă... Știu că eu sunt de vină... Bine că È›i-am pemperÈ™ii aceea... - N-am vrut mami... n-am vrut! – Am privit-o pe Flori disperat. Eram supărat, înfuriat mai mult pe mine însumi. Din acea fericire care i-o dădea apropiata plecare, Flori a căzut deodată în mocirla vieÈ›ii mele, pe care o È™tia atât de bine...ÃŽn sfârÈ™it, obosită, chinuită, această fată minunată, care parcă avea canonul evanghelic scris asupra ei, m-a întins pe canapea, unde mi-a pus alÈ›i pemperÈ™i curaÈ›i È™i o altă pereche de blugi. - Iar ai făcut... De-abia È›i-am spălat tot ce-aveai pe tine... – Săraca Flori, aÈ™a înaltă cum era, îmbrăcată în pantalonii beji È™i bluza ei maro, s-a trântit pe canapea, punându-È™i mâinile pe frunte. - Ce să mă mai fac?.... Zi È™i tu!... Of!... De-abia aÈ™tept să plec în Ardeal, la Părintele... ÃŽmi număr zilele... Am un adevărat Canon de-nfăptuit. ÃŽnainte ca Flori să mă îmbrace din nou cu o pereche de blugi curaÈ›i, È™i o altă cămașă, ea a avut grijă să-mi pună două straturi de pemperÈ™i pe care le-a lipit la colÈ›uri ca să nu se desfacă. Aveam senzaÈ›ia că sunt închis, înlănÈ›uit într-o situaÈ›ie din care cu greu aÈ™ fi putut ieÈ™i... Cel puÈ›in pentru un moment. - Te rog Flori, ai răbdare cu mine! – mă rugam eu insistent, aproape jalnic. – N-o să mai fac... crede-mă! - Da...! Mereu îmi promiÈ›i că nu mai faci, È™i iar o iei de la capăt... – Flori deja era sătulă de mine, de problemele mele. O vedeam eu. – Problema este că nu-È›i mai È›in orga-nele. Și tu nu vrei să recunoÈ™ti... M-am uitat la Flori, la aspectul ei de doamnă venită dintr-o lume spirituală, plină de un rafinament cu totul aparte. Eu o vedeam pe această fată ca pe o ființă spirituală, mult superioară față de situaÈ›ia în care este pusă. - Lasă că o să mă regreÈ›i tu pe mine – îmi spunea această fată nepreÈ›uită, pe care uneori aveam impresia că Dumnezeu mi-a trimis-o. - Sigur că o să te regret!... – am recunoscut eu, fiind sigur de ceea ce spun. – PoÈ›i să fi convinsă de asta!... O fată ca tine n-am avut, È™i nici nu cred că o să mai am de-acum încolo... Cu tot necazul pe care-l avea, Flori s-a uitat la mine È™i a râs. - Vezi să nu te-ndrăgosteÈ™ti de mine... - Eu? – am întrebat-o cu un aer nevinovat. – Nici o sansă. - Pe mine m-aÈ™teaptă părintele la el, în Ardeal... Cine È™tie peste ce-oi mai da È™i acolo... ÃŽn toată această vreme problema mea, „marea mea problemă dificilăâ€, nu se rezolvase pe de-a-ntregul... Mi-aduc aminte că era într-un August cu un cer senin, însă întrucâtva acest cer dechidea o amiază greoaie, apăsătoare, cu multe prevestiri rele. ÃŽn ziua aceea Flori s-a grăbit să mă pună în faÈ›a calculatorului È™i să plece în oraÈ™... Unde s-a dus, nu È™tiu... Eu È™tiam foarte bine că îngrijitoarea mea, la care începusem să È›in cu adevărat, își făcea toate pregătirile pentru a pleca în Ardeal... Definitiv. ÃŽnsă mereu am sperat că această plecare a ei, va fi cât mai departe, în toamnă, dacă nu peste un an. - S-ar putea să rămân aici È™i iarna asta. – mi-a spus într-o zi Flori, după ce a primit un telefon... ÃŽnchipuiÈ›i-vă cât m-am bucurat eu! Nu È™tiu de ce, însă în prezenÈ›a lui Flori m-am simÈ›it în siguranță, primind din partea ei o înÈ›elegere, deÈ™i în anumite împrejurări, această înÈ›elegere dintre noi ar fi putut să pară că nu există. Dar n-a fost aÈ™a... Dimpotrivă, aÈ™ pu-tea spune. Era de-ajuns ca ea să vină din oraÈ™ cu câte-un pachet de ciocolată (de cele mai multe ori Flori îmi cumpăra ciocoloată „Africanaâ€) pentru ca eu să-i ies în față cu căru-ciorul. - EÈ™ti exact ca un copil, zău Pisoi. – îmi spunea ea, punând pachetele cumpărate pe masă. - Lasă-mă să mă dezbrac cel puÈ›in.... - Pe uinde ai fost? – am întrebat-o eu, cu o anumită tresărire în suflet. - Dac-ai È™ti pe unde am fost! – mi-a spus ea veselă. Pe când desfăcea niÈ™te pachete pe care le cumpărase, o vedeam într-o bună-dispoziÈ›ie, aÈ™a cum avea de câte ori venea din oraÈ™... -Am fost la o expoziÈ›ie de carte... Am văzut acest album cu mănăstirile de la mun-tele Atos... Am luat È™i un autograf de la autor... Sorin Alexandrescu... ÃŽn timp ce vorbea, Flori mi-a deschis pe masă un album cu fotografii. Albumul era tipărit în condiÈ›ii excelente, cu fotografiiile mănăstirilor de la muntele Atos. Auzisem È™i eu de acest scriitor... Chiar l-am văzut la televizor... Câteva zile mai târziu, îngrijitoarea mea, care îmi devenise o prietenă de nepreÈ›uit, a venit din oraÈ™ cu o veste care m-a pocnit în moalele capului. - M-am interesat È™i am găsit o agenÈ›ie de unde să cumpăr bilet pentru autocar.. ÃŽn cazul când voi pleca în Ardeal, voi pleca ca cu D.A.C-ul... Nu-mi venea să cred ce-am auzit... Știam că Flori se pregăteÈ™te să plece. ÃŽn acest scop, o vedeam pe această unică prietenă cum pleca aproape în fiecare zi în oraÈ™ ca să facă diferite cumpărături. - Și când vei pleca?... Mi-ai promis mă vei lua cu tine acolo, la mănăstire... Ea era atunci îmbrăcată într-o fustă bej È™i o bluză galbenă, de vară, fără mâneci, care-i cădea teribil de bine pe corp. Această bluză, asortată cu părul ei blond, È™i cu statura înaltă pe care o avea, îi dădea aspectul unei tinere doamne venite din È›inuturile suedeze. - Mai întâi trebuie să merg eu să văd ce mai este pe-acolo, È™i de-abia după aceea trebuie să obÈ›in dispensă de la Patriarhie... M-am uitat la Flori cât este de frumoasă, cât de rafinată părea înbrăcată în bluza aceea galbenă È™i fusta bej! Aveam s-o pierd... Peste puÈ›in aveam să pierd această bijuterie de fată pe care Dumnezeu mi-a dat o singură dată în viață. DeÈ™i am È™tiut încă de la înce-put că Flori va trebui să plece în ultimă instanță în Ardeal, la o mănăstire, totuÈ™i am sperat că acest lucru se va întâmpla cât mai târziu. Gândul că va pleca peste foarte puÈ›in timp, mă înebunea, mă arunca în exasperarea unei vieÈ›i fără sens. Mai mult decât atât. De câte ori o auzeam pe Flori că vorbeÈ™te despre plecarea ei, intram în panică, mă cuprindea un sentiment de groază, pe care nici eu nu mi-l puteam explica... Ea m-a observat imediat cum m-am schimbat. - Doar È™tii bine că trebuie să plec în Ardeal!... Þi-am spus de-atâtea ori!... Dacă-mi termin treburile pe-aici, prin BucureÈ™ti, plec în Ardeal... - Eu m-am uitat la ea, am înghiÈ›it de câteva ori în sec, în vreme ce am simÈ›it în sto-mac cum mi se face un gol care se măreÈ™te tot mai mult. ÃŽn vremea aceasta Flori È™i-a pus pe ea pantalonii gri È™i tricoul ei bej pe care-l purta atunci cănd făcea treabă prin casă. - Hai Pisoi să-È›i fac o baie È™i să te schimb la pempers... De câte ori Flori mă lua, să mă ducă la baie, să mă spele, simÈ›iam cum trece prin mine un fluid cald, dulce, protector... Lucru ce îmi dădea întotdeauna un sentiment de siguranță, aproape matern. - Mai bine să te spăl complet... ÃŽn felul acesta, din cauza unei constipaÈ›ii cumplite, care am avut în acele zile, să-raca Flori a fost nevoită să ducă o vreme cu mine o luptă groaznică, total degradantă, în primul rând pentru ea. Pentru mine această fată a fost ca un crin, sau ca un nufăr cu petale albe, pure, care a nimerit într-o bâltoacă cu noroi. Aveam senzaÈ›ia că suntem în acele ro-mane franceze din epoca romantică, unde în catacombele Parisului, în mijlocul unei so-cietăți sărace, paupere, a nimerit dintrodată o domniță din înalta societate. O astfel de i-magine îmi vinea în faÈ›a ochilori, ori de câte ori Flori era obligată să se lupte cu mine. - Dacă am să plec, vreau să te las curat, spălat, în urma mea... ÃŽmpreună cu ea, am suferit foarte mult de toate câte ni se întâmplă. Pur È™i simplu mă durut sufletul când am văzut-o pe Flori cum se extenuează, atât fizic cât È™i psihic, din cauza mea. Eu tot am sperat ca îngrijitorea mea să rămână cât mai mult la mine. Dar cum? ÃŽn acest ritm este imposibil!... Pe de altă parte însă, am simÈ›it cum acest „dezastru†care ni se întâmplă de câteva săptămâni încoace, m-a apropiat pe mine È™i mai mult de Flori. Acest lucru ar putea părea paradoxal, de neînÈ›eles. ÃŽn ultima vreme aveam impresia că noi doi formam o mică familie cu toate greutățile noastre. Eu mă străduiam s-o înÈ›eleg cât mai mult pe Flori, s-o menajez. - Eu mă duc în camera mea, să mă culc puÈ›in... Nu È™tiu ce am... mă doare capul. - Du-te mami È™i culcă-te puÈ›in. – am spus eu È™i mă uitam la ea că era cam palidă. De când a murit mama, mă simÈ›eam aruncat într-un gol, de unde numai persoana lui Flori a reuÈ™it puÈ›in câte puÈ›in să mă scoată la lumină. AÈ™a cum am mai spus È™i altădată, îngrijtoarea mea începuse să însemne pentru mine tot mai mult o prietenă care îmi dădea sfaturi în multe probleme cu care mă confruntam. - De ce nu vine Florin măcar odată să mă ajute să te scot afară... Augustin È™i Mihaela au făcut foarte multe pentru tine. – Mi-a spus Flori, care avea mult spirit de observaÈ›e. - Ei au făcut încă mult mai mult pentru mine decât este cazul. Pe zi ce trecea, o vedeam pe înghrijitoarea mea cum își cumpără tot mai multe lu-cruri în în vederarea plecării. Era ca o albină care colindă oraÈ™ul ca să se aprovizioneze pentru un drum mai lung. ÃŽn tot acest timp, de câte ori se întorcea din oraÈ™ trebuia să se ocu-pe de mine, să mă ducă din ce în ce mai des la baie, È™i mai mult decât atât, săraca Flori se vedea nevoită de fiecare dată să-mi schimbe lenjeria, să-mi facă un duÈ™ din cap până în picioare. Când o vedeam cum se canoneÈ™te cu mine, mi se rupea sufletul, iar pe mine îmi venea să mă arunc la lada de gunoi. - Nu mai pot..!. Te-ai făcut ca un... purceluÈ™... Crede-mă È™i tu, Pisoi... Dacă mai are pretenÈ›ii Lili, să vină să te îngrijească ea în locul meu... Am asemănat-o atunci pe biata Flori ca un înger alb, diafan, care este nevoit să se mânjească cu noroiul cel mai grosier dintr-o lume oribilă cu care, până să vină la mine, n-a avut nici o tangență. ÃŽn acele zile încărcate de o oarecare tensiune existentă între noi, se mai întâmpla să vină Augustin È™i Mihaela... Atunci, ca prin farmec, totul se schimba, par-că evadam în altă lume... AÈ™a se face că într-o zi, cei doi priteni ai mei, care au devenit ai noÈ™tri, ne-au luat într-o nouă plimbare în parc. Cerul era senin, amiaza era plăcută, È™i lo-cul acela „venerabil†din faÈ›a sălii „Polivalentei†a fost pentru noi un nou prilej de re-creere...Cel puÈ›in pentru mine. AÈ™a cum se È™tie, în Parcul Tineretului, Sala „Polivalentă†este amplasată pe un vechi deal de unde se coboară în jos pe un pod asfaltat deasupra unul mic lac. Pe vremuri, prin anii ’60, în acest loc era o groapă mare, plină de băltoace È™i de cociabe. Această groapă era cunoscută sub numele de „Cociocâ€. Cu timpul aici s-a amenajat un parc destul de frumos la început. Pe locul cel mai înalt, care mărgineÈ™te a-ceastă... mini-vale, s-a ridicat „Sala Polivalentăâ€, care pe atunci era una din cele mai mari săli de sport din BucureÈ™ti. Dar pe lângă diferite manifestări sportive, în această sală se dădeau (È™i se mai dau È™i acum) multe spectacole È™i concerte. ÃŽn faÈ›a sălii este un mică te-rasă mărginită pe o parte cu o bordură de piatră, dincolo de care coboată la vale un spaÈ›iu verde spre un podeÈ› asfaltat de deasupra lacului. ÃŽn ultima vreme obiÈ™nuiesc să vin aici, în faÈ›a sălii Polivalente, cu prietenii mei È™i cu toate femeile de până acum, care mă îngrijesc pe mine. AÈ™a se face că în ziua aceea frumoasă, împreună cu Augustin È™i Mihaela, Flori ne vorbea despre apropiata eio plecare. - Dacă am să plec, aÈ™ vrea să mai È›inem legătura. – le spunea Flori lui Augustin È™i Mihaelei. – Pe voi n-am să vă uit, pentru că îmi sunteÈ›i dragi... SunteÈ›i cei mai apropiaÈ›i prieteni ai lui DănuÈ›, È™i vă asigur că vom È›ine legătura... - Aa... pe mine ai să mă uiÈ›i! – am ripostat eu răzând. Flori m-a privit atunci cu un râs familial, nu lipsit de o anumită ironie. - Cine poate să te uite pe tine, Pisoi? Da, într-adevăr, cine poate să mă uite pe mine!... M-am gândit eu acolo, în că-rucior, cu un oftat. ÃŽntre timp Mihaela s-a uitat la Flori È™i a înÈ›eles că hotărârea îngrijitoarei mele de a pleca este definitivă. Acolo, în faÈ›a sălii „Polivalenteâ€, pe bordura aceea de piatră, care pentru mine este plină de semnificaÈ›ii, îngrijitoarea mea spunea că peste puÈ›in va pleca... Și vorbea cu atâta dorință de plecare, de evadare, încât pentru câteva momente această fată mi s-a părut o pasăre rară care se zbate într-o colivie, pentru a-È™i lua zborul sub cerul liber, cât mai a-proape de Dumnezeu. - Și când pleci? – a întrebat-o în cele din urmă Mihaela pe Flori.. - Cât de curând... Mi-am făcut toate cumpărăturile... Acum aÈ™tept numai un tele-fon... Iar Augustin cu firea lui calmă, i-a pus lui Flori o întrebare mai veche ce părea ră-masă fără răspuns... - Și cu DănuÈ› cum rămăne?... - Deocamdată trebuie să mă duc singură acolo, în Ardeal, să văd ce mai este... să vorbesc È™i cu Părintele... Nu È™tiu nici eu ce este pe-acolo... ÃŽn general, cu excepÈ›ia acelor „probleme mai grave†pe care le-am avut în ultima vreme, viaÈ›a mea din casă, împreună cu Flori, s-a desfășurat într-un mod tihnit, plăcut. - Dacă ai să încerci să te mai controlez, să nu mai faci probleme, îți promit că am să vin să te iau la mine în Ardeal. – îmi spunea mereu Flori. ÃŽn ultima vreme, învăluit într-un con de umbră, am observat că Flori a devenit tot mai preocupată, tot mai nervoasă, mai tracasată. ÃŽn acele zile din urmă, ea arăta precum un canar galben (deoarece în general, când ieÈ™ea în oraÈ™, purta pe ea o bluză galbenă È™i fustă bej) care a scăpat din colivie în căutarea libertății. De mai multe ori pe zi dădea È™i primea telefoane aproape enigmatice... Astfel, îmi aduc aminte cum într-o zi, în urma unei convorbiri telefonice, îngrijitoarea mea a venit fericită la mine. - Acum am vorbit cu Părintele... Este nemaipomenit... La rugămintea mea, a ob-È›inut toate aprobările ca să te iau cu mine acolo, în Ardeal. Eu când am auzit acest lucru, n-am mai putut de bucurie. Inima mi se zbătea în piept, ca un peÈ™te în acvariu, iar mie îmi vinea să săr de gâtul lui Flori, s-o îmbrăciÈ™ez, s-o sărut. Mi se pare că aÈ™a am È™i făcut. - Stai Pisoi, stai liniÈ™tit! – mi-a spus îngrijitoarea mea, prietena mea... în sfârÈ™it, Flori. – Stai mai întâi să văd eu ce-i pe-acolo, unde mă duc eu, la mănăstire, È™i-apoi... mai este un lucru... Eu am privit-o oarecum dezamăgit, neîncrezător, cu o doză mare, mult prea mare, de îndoială. Mai întâi pentru că îmi cunoÈ™team destinul... Un destin greoi, îmbâcsit, mo-cirlos, pietrificat, care mă trage înapoi ori de câte ori este vorba să fac o schimbare mai importantă în viaÈ›a mea. Și apoi, nu-mi venea să cred că, după atâția ani, Flori va fi fata aceea care îmi va schimba, în sfârÈ™it, viaÈ›a. ÃŽn ultima vreme, mai ales de când a dispărut mama, am simÈ›it nevoia (È™i încă o mai simt) de o mare schimbare în viaÈ›a mea.... Nu-mai că, pe zi ce trecea, problemele pe care le aveam cu stomacul se intensificau tot mai mult, È™i necesitau anumite medicamente, pe care de multe ori Flori uita să mi le dea. - Hai, lasă calculatorul È™i vino să-È›i fac o baie. – mi-a spus Flori, care s-a îmbrăcat între timp într-o fustă înflorată, pe un fond negru, È™i cu un tricou maro. – Cu ocazia asta să-È›i schmbi È™i pempersul. ÃŽnsă înainte să mă ducă la baie, să mă spele È™i să mă schimbe, Flori a dat iar mai multe telefoane, din care m-am convins că se pregăteÈ™te să place. Am simÈ›it imediat cum mi se deschide un gol, o groapă nevăzută în stomac. - Vezi, să nu-i spui nimic lui Lli... Vreau ca nimeni să nu È™tie când am să plec. -mi- spus ea, È™i în timp ce-mi făcea baie, am văzut-o cum era muncită de gânduri. - Cum?... Și pe mine mă laÈ™i aÈ™a, baltă? – m-am agățat eu de un fir de paie. – Ce-am să fac eu?... - Ce să-È›i fac dacă sora ta o ascultă numai pe Lili! Eu m-am simÈ›it deodată disperat, alarmat, surpat, asemeni unei stânci care, în ur-ma unei implozii, se prăbuÈ™eÈ™te în interior. Mi se părea imposibil, de necrezut, ca eu să nu fiu decât o păpușă de paie în mâinile unei vecine care mă joacă după cum vrea ea. Și mai revoltător mi se părea faptul că sora mea, de-acolo, din străinătate, de unde este, să nu È›i-nă seama de dorinÈ›a mea, de a rămâne în grija lui Flori. Nimeni nu vrea să ia în conside-raÈ›ie È™i de cea ce vreau eu atunci când este vorba de viaÈ›a mea. Nimeni nu mă întreabă dacă-mi place o anumită persoană care să aibe grijă de mine. Când Lili a angajat-o pe Flori, pentru îngrijirea mea, numai întâmplarea, sau mâna lui Dumnezeu, a făcut ca ea să nimerească să fie cea ce visam de ani de zile. O fată care să-mi placă cât de puÈ›in, o îngri-jitoare cu care să pot discuta È™i eu câte ceva. Cu Flori am ajuns să discut foarte multe pro-bleme despre viață, despre felul cum trebuie să mă dsecurc singur, È™i de-asemenea despre cărÈ›ile pe care le citesc. Dar mai cu seamă despre religie È™i Blibie. Și nu pot să spun că nu mă îngrijea bine...Sigur că mai erau unele probleme mai complicate, de care dacă ea nu È›inea seama, îngreuna È™i mai mult sarcina pe care È™i-o luase când s-a angajat pentru mine. Ziua despre care vorbesc, a început cu o dimineață palidă, alburie... ÃŽn aer se sim-È›iea totuÈ™i o anumită tensiune, o presiune admosferică plină de prevestiri rele... Cel puÈ›in aÈ™a mi s-a părut mie... Flori m-a sculat mai devreme în ziua aceea. Era supărată, amărâtă È™i, într-un fel, agitată. Nu È™tiu ce avea... Parcă se pregătea să plece undeva... - Hai să te spăl, să-È›i schimp pempersul, că trebuie să plec în oraÈ™... - Pleci?... Unde pleci?... Vii repede?... – deja mă cuprinsese panica. - Ce să-È›i fac dacă n-ai È™tiut să mă păstrezi... – mi-a spus Flori cu o arecare ră-ceală.... ÃŽn vremea aceasta, îngrijitoarea mea m-a spălat, mi-a schimbat pempersul, mi-a dat să mănânc, È™i a dat telefon ca să vină un taxi.. Iar eu plângeam... M-am uitat la această unică fată pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale... Și acum?... Acum mă despărÈ›eau doar câteva minute ca s-o pierd poate pentru totdeauna... Nu!... Nu se poate!... - Flori!... Nu pleca!... Te rog!... - Te rog nu începe să dai telefon în dreapta È™i-n stânga. – mi-a spus Flori mai blândă. - Eu n-am nimic cu tine. Nu chema pe nimeni... Uite, a venit taxiul... Fii cu-minte... Poate te mai sun la telefon... Și, încărcată cu o geantă mare, aceea de voiaj pe care o avea, a plecat... Flori a plecat fără să mă lase să mai spun ceva... Când uÈ™a de la intrare s-a închis în urma ei, par-că am auzit toate porÈ›ile din adâncul pământului cum mi se zâvoresc înaintea mea.. Au fost câteva minute lungi, de neuitat, în care am simÈ›it cum totul mi se întunecă în faÈ›a ochilori. Ziua de mâine pentru mine nu mai exista... Fără să exagerez, am simÈ›it cum mă căprinde spaima... O spaimă aÈ™a de mare, cum doar la moartea mamei mele am avut. M-am văzut pe marginea unei prăpăstii în care am fost gata să cad din clipă în clipă. Mă uitam disperat la uÈ™a de la intrare... Poate vine cineva... Mă simÈ›eam închis între aceÈ™ti patru pereÈ›i de unde nu mai puteam scăpa... Am avut o senzaÈ›ie de sufocare. Am simÈ›it că mă sufoc în această casă din care nu vedeam nici o scăpare... Și pe mine pempersul acela care devenea tot mai gros, tot mai coroziv, tot mai greu de suportat, îmi dădea impresia că sunt închis într-o caceră... „Of, Doamne, de-ar veni cineva!...†În acele clipe lungi, greoaie, nămoloase È™i nesfârÈ™ite ca oceanele subterane, Lili, vecina noastră, a intrat pe ușă. - Ce? EÈ™ti singur?... Unde a plecat Flori?... - A plecat!!!... Flori a plecat!!! – am stricat eu disperat. - Cum a plecat?... AÈ™a dintr-o dată?... Văd că mi-a lăsat cheile... Eu m-am uitat la vecina de vizavi ca tâmpit, ca năuc... Nu È™tiam nici pe ce lume mă găsesc. Pe mine, pe pantaloni, pe pempers, am simÈ›it ceva plin, ceva ud, greoi... Mo-cirla vieÈ›ii...După alte câteva clipe, Lili împreună cu o vecină din bloc, au venit din nou la mine, în vreme ce pe mine m-au întins pe canapea. - Am vorbit cu Ana, femeia noastră de servici, să vină aici... – a spus vecina aceea de la etajul I... AÈ™a de derutat am fost atunci, în acele nefericite clipe, încât n-am înÈ›eleles-o pe vecina noastră, Lili, ce tot vorbea despre mine, care am fost deja caulcat pe recamierul meu, devenit pentru o clipă un pat al lui Procust. Și într-adevăr, peste câteva clipe, a venit Ana... femeia de servici a blocului... Pe vremea aceea n-am È™tiut, n-aveam de unde să È™tiu că intru în cea mai cenuÈ™ie perioadă a vieÈ›ii mele... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy