La mormântul lui Kogalniceanu



"O parte din liberalii din Iași au făcut drumul până la cimitir pentru a se închina amintirii lui Mihail Kogălniceanu.

Odată partidul făcea “pelerinagii” la mormântul lui Brătianu, la al lui Rosetti. De o bucată de vreme, ele au încetat. Marelui organizator și om de ispravă, ca și visătorului cu viață cinstită, politicianului fără arginți, rămas până la capăt puțin poet, nu mai are nimeni să le ceară sfaturi. E bine că măcar mormântul lui Kogălniceanu e privit încă drept un izvor de inspirație. Dacă toți cei ce au rămas să-l vadă s-au apropiat cu inima curată a omului ce vine să se reînoiască prin pomenirea faptelor însemnate ale unuia mai mare decât sine, atunci oracolul venit de peste pragul vieții a putut spune vorbe ca acestea:

Că nu este un adevărat om politic, patriotic și benefăcător înțelegător al timpului său și pregătitor al viitorului decât acela care, ca Mihail Kogălniceanu, începe întâi printr-o largă cultură modernă pe care el,Kogălniceanu, și-o câștigase în Germania stăpânită de marele curent idealist de la începutul veacului.

Că a fi liberal sau conservator, ori a se zice numai liberal sau conservator, n-are nici o însemnătate la un biet popor care se luptă să se ridice din cele mai strașnice adâncuri ale sărăciei și lipsei de lumină, dar că are o mare însemnătate pentru un om politic calitatea, puterea naționalismului său, iubirii sale pentru neam. Prin aceasta găsești de la sine drumuri, pe care nu le poți descoperi cu felinarul chior și fumegător al formulei liberale ori cu iasca seacă a datinei conservatoare.

Că nu poate fi un neam trainic acela care se alcătuiește cu adevărat numai din spuma de sus, care, chiar dacă nu e murdară, se va murdări de tot praful pe care-l mătură deasupră-i vânturile cele mari ale lumii. Ci un adevărat neam e acel ce cuprinde în sine toată viața, veșnic mișcată, totdeauna înoită și pe deplin curată, a mulțimilor muncitoare și cinstite.

Că nu e un om politic vrednic de acest nume meșterul ce știe să câștige dușmanii, să ocolească piedicile, să cruțe munca și să scape de primejdie. Ci este numai acela care, văzând o neclintită și luminoasă țintă, merge îndrăzneț către dânsa, înfruntând dușmanii, mișcând din loc piedicile, primind în piept primejdiile, cu siguranța că, pierind chiar în cale, tot drumul ce a putut să-l facă e câștigat pentru urmașii ce vor veni neapărat după vitejia lui. Așa a judecat Kogălniceanu atacând, în vremi foarte nesigure și amenințătoare, chestii ca averea de moșii a străinilor din mănăstirile grecești și ca lipsa de ogor și de neatârnare a țăranului.

Și, din ce n-a făcut el, acuma se desface și această ultimă învățătură: Că un om politic trebuie să-și sprijine fapta pe o viață personală cu desăvârșire curată, căci altfel va fi învins ușor, stăpânit și întrebuințat de alții, mai slabi, mai puțin chemați decât dânsul, cari însă n-au păcate sau știu să le ascundă mai bine.Și astfel, din nenorocire, o țară, un neam, vor pierde pe cârmaciul cel mai bun când ar avea mai multă nevoie de dânsul.

Pentru cine poate auzi – acestea le spune mormântul lui Mihail Kogălniceanu."



29 iunie 1906



“Oameni cari au fost”, Nicolae Iorga