Visul zahiric

Stă închisă în casă de trei săptămâni. Nu mai cântă de două luni. E inutil. Știe asta fără s-o fi auzit din gura vreunui muritor.
Casa ei nu e nici mică , nici mare, nu e altceva decât o cușcă. Îi place acolo doar când se închide ea singură, altfel s-ar sugruma în gratiile cuștii, așa simte..are ea tot felul de presimțiri în ultimul timp.
Anul trecut s-a alaturat unui stol de pasari calătoare. Nu aparțineau aceleiași specii, dar le lega un singur lucru:zborul și libertatea oferită de incomensurabil.
Când zbura penele i se zburleau de emoție. Doar când ramanea mai în urmă îndrăznea să privească în jos.. atunci Pamântul și tot ce cuprindea îi parea ca fundul unui sac în care o gospodină a aruncat tot felul de lucruri : trebuincioase și netrebuincioase, jucării și arme periculoase. Un singur lucru nu putea zări niciodată : propria-i cușcă, care și-o alesese cu cea mai mare meticulozitate în scorbura unui ulm bătrân. Nu-și putea zări lăcașul pentru că de fiecare dată când simțea că privirea avea să-i poposească asupra cuștii-case, închidea ochii și plângea.
De aceea nu și-a văzut niciodată casa din zbor.Nici măcar nu voia să creadă că trăiește pe fundul sacului, dar nici nu putea zbura la nesfârșit, trebuia să se întoarca în cușca și să viseze la incomensurabilitate.
Așa gândește ea.
Când stă în cușcă de una singură se gândește doar la faptul că văzduhul e singurul ei vis, zahirul ei. Nu putea sta acolo tot timpul pentru ca nu mai avea la ce altceva să viseze.
În ziua în care ea va inceta să viseze va inceta să trăiasca.
Azi visează, mâine își va trăi visul, poimâine va inceta să viseze.