Ţi-ai găsit liniştea în camera ta. Camera ta goală de agitaÈ›ie, de gălăgie, de zgomote şi mulÈ›ime. E refugiul tău. Ca de obicei, te-aşezi în faÈ›a calculatorului, muzica preferată`È›i sună în boxe, undeva, în surdina. Savurezi zâmbind liniştea din jurul tău. Pe fereastra câteva raze de soare se strecoară agile, mângâindu-È›i faÈ›a. Printre pleoapele abia deschise, remarci că... Dulapul din stânga ta se contorsionează... Monitorul din faÈ›a ta se contorsionează... Mâna ta dreaptă... se contorsionează. ÃŽn jurul tău, toate lucrurile sunt contorsionate. Deformate. Parcă deformat eşti şi tu. Şi ce dacă? Starea de calm pe care-o simÈ›i în interior te împiedică să reacÈ›ionezi. Inspiri, expiri profund. Şi eşti calm. Nu te mai interesează. ÃŽÈ›i simÈ›i corpul uşor, aproape levitând. Monitorul de sub tine este contorsionat. Dulapul de sub tine e contorsionat. Continui să pluteşti, deasupra caselor, copacilor, oamenilor, maşinilor, clădirilor... Vezi oamenii că nişte furnici, mişunând de colo-colo, şi te simÈ›i mare. Treci pe lângă ferestre luminate, şi vezi cupluri făcând dragoste, prelungindu-şi fericirea în paturile răvăşite şi`n sufletele sufocate de senzaÈ›ia de ataşare. Vezi copii dormind în patul lor mic, cu un ursuleÈ› în braÈ›e... îi vezi zâmbind în somn, visând frumos. Aşa cum obişnuiai şi tu să visezi frumos, când erai mic. Acum ai doar coşmaruri. Sau nopÈ›i fără vise.Vezi bătrâni adormind în faÈ›a televizorului, obosiÈ›i de`o viaÈ›ă prea lungă... sau babuÈ›e citind cărÈ›i de rugăciuni, sperând la mântuirea sufletului. Vezi soÈ›i nervoşi, tunând şi fulgerând în faÈ›a unei soÈ›ii speriate şi deznădăjduite... nu e ceea ce visa când era mică. Te simÈ›i puternic, ştiind că tu îi priveşti în casele lor, în apartamentele lor, în refugiul lor. Şi continui să urci. Te încăpățânezi să tot urci. Aerul devine tot mai greu de respirat, dar nu`È›i pasă. Tu vrei să urci. SimÈ›i cum îți pulsează inima în vârful degetelor, simÈ›i cum foc în loc de sânge îți circulă prin vene, simÈ›i cum ochii te ustură de la atâta lumină ... deşi acum e întuneric. Ai vrea să È›ipi, dar vocea È›i se opreşte undeva în gât, şi nu reuşeşti decât să-È›i schimonoseşti faÈ›a într-un strigăt de ajutor sugrumat de disperare. Ce s-a întamplat, nu`È›i mai place senzaÈ›ia de putere care te-a copleşit acum câteva secunde? Ai vrea să te opreşti, dar în jurul tău e numai întuneric. ÃŽncepi să te agiÈ›i, disperat. La ce bun? N-ai reuşit decât să-È›i provoci propria cădere. ÃŽn gol. Te prăbuşeşti ca o piatră aruncată de-un copil în liniştea apei unui lac. Te scufunzi, încet şi sigur. Te scufunzi în întuneric, un întuneric dens, care-È›i invadează nările şi`È›i umple plămânii, te asurzeşte şi te apasă. Privirea`È›i joacă feste, chipuri de oameni ciudaÈ›i te înconjoară. FeÈ›e cu zâmbete forÈ›ate, feÈ›e schimonosite, mâini ridicate, râsete înfundate, priviri pline de deznădejde sau de ură sau de inocenÈ›ă oarbă... oameni deformaÈ›i. Ca tine. Nu eşti decât unul dintre ceilalÈ›i deformaÈ›i. Crezi că un costum şi`o etichetă te fac deosebit? Crezi că numele tău pe buzele celorlalÈ›i te face deosebit? Crezi că hainele de scenă te fac deosebit? Crezi că buzunarele pline te fac deosebit? Crezi că .... degeaba crezi. Eşti deformat. Degeaba refuzi. Eşti deformat. Degeaba te agiÈ›i, degeaba strigi 'Nu mai vreau! Nu mai pot!' , eşti deformat. Degeaba alergi încoace şi`ncolo, degeaba te`nvârÈ›i, degeaba... eşti deformat. De viaÈ›a pe care-ai trăit-o.