agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-16 | [This text should be read in romana] | Lumina se strecura în fâșii albastre printre barăcile ce se întindeau de-a lungul banchizei de gheață. Erau barăcile în care locuiseră membrii primei expediții antarctice, cea a lui Robert Scott, rămase acum în paragină. Aici totul rămăsese intact. Fonograful expediției, magazia cu alimentele conservate, echipamentul demodat de cercetare, deși trecuseră de atunci peste două sute de ani. Totul era neatins sub apriga încleștare a frigului ce se așternuse peste vechea tabără. Dincolo de barăcile solitare ca și banchizele mari de gheață, se întindea azi baza Silver Flag, acolo unde viața se măsura în expedițiile care aduceau pe masa cercetătorilor mostre de floră sălbatică și faună minusculă, fragmente de gheață preistorică, probe de apă. La orizont trona vârful muntelui Erebus. Pe colinele lui coloane de vapori ieșeau la răstimpuri din fisurile solului și în contact cu aerul înghețau imediat. Erau fumarolele, pe care cercetătorii le priveau mereu cu nostalgie, amintindu-le de stalagmitele de pe continentul pe care îl părăsiseră pentru a veni aici, în pustiul alb și înghețat în căutarea unor noi provocări. Baza avea cinci cercetători: doi biologi, doi speologi de renume și un geolog. Făceau cercetări de bioprospectare, ecologice, de prognoză a vremii, de măsurare a activităților seismice și geomagnetice, de culegere a datelor privind interferențele în radiocomunicații. Toți erau americani. Al șaselea, doctorul expediției, era Chatham Manuku, un neo-zeelandez, care-și făcuse studiile la Londra și fusese cooptat în această expediție grație bunelor relații dintre Coroana Angliei și americanii de peste Ocean. Chatham era recunoscut în toate bazele ce împânzeau azi Antarctica. Era un om de știință foarte bine pregătit profesional, dar în același timp un caracter modest și integru. Statutul său de descendent din vechile triburi maori, nu era numai un titlu care i se acorda din complezență. Chatham era un bărbat cu o fizionomie dârză, aproape războinică, impresie pe care o degaja, atunci când îl cunoșteai pentru prima dată. I se încrustase pe obrazul arămiu toată zbaterea vânturilor înghețate, pe care le lua în stăpânire, când colinda cu sania lui trasă de cei opt câini husky banchizele uriașe de gheață. Avea o voință nemăsurată și o dorință de a se lua de piept cu toate provocările pe care acest continent straniu le punea în fața celor ce se încumetaseră să-i pășească solul. Se oprea uneori să admire măreția muntelui Erebus, la poalele căruia se odihnea profilul singuratic al bazei lor de cercetare. Erebus fusese pentru el mereu o provocare. Nu se încumetase să-i escaladeze nici măcar micile pante, care suiau ca niște vene și artere de gheață solemne, ca și tăcerea vastului continent. Știa că acest uriaș de rocă înghețată nu poate fi învins nicicum. De aceea doar se mulțumea să-l admire de la baza lui. Își amintea că citise undeva, în anii studenției, că Erebus era teritoriul prin care vechii greci își imaginau că trec sufletele morților. De aceea lui Chatham i se părea, ori de câte ori se afla la picioarele muntelui, că printre dunele albe se perindă și azi sufletele tuturor celor ce veniseră aici în expediții mânate de orgoliile nemăsurate ale țărilor lor, cercetători care pieriseră sub mușcătura vremii nemiloase. El venise în această bază cu mulți ani în urmă. Niciodată nu o părăsise și spunea, mai în glumă, mai în serios, că aici vrea să își petreacă și ultimele clipe, sub mirifica ninsoare și încătușat de mantia de ger, care nu ierta pe nimeni și nimic. Când George, șeful expediției lor se îmbolnăvise grav, Chatham știa că un blestem se abătuse asupra taberei. Intuiția lui de descendent maori îi spunea că oamenii încălcaseră prea mult taina acelor întinderi. În ultimii ani între americani și ruși se declanșase o cursă nebunească. Aceea de a descoperi ce se ascunde în apele unui lac subteran, denumit de ruși, ca primi descoperitori, lacul Kaliningrad. Sub calota de gheață, fusese descoperită o peșteră, formată din mai multe culoare. Ea era scăldată de apele unui lac, a cărui adâncime nu fusese stabilită încă. Scanările termoluminiscente realizate au indicat faptul că apa lacului are o temperatură de aproape 20 grade Celsius, ceea ce a dus la formarea unui microclimat în interiorul peșterii. Specialiștii chiar au prognozat că acolo există o atmosferă respirabilă, iar forajele efectuate de către ruși și americani, mai târziu, au relevat faptul ca în interiorul acestei peșteri trăiesc microorganisme vii și că apa lacului este dulce, nu sărată, cum ar fi fost normal. Aduse la suprafață aceste probe s-au dezvoltat, ulterior, și în laboratoarele supersofisticate ale Pentagonului. Coborârea în străfunduri fusese considerată de cei de la baza lor un succes epocal, aproape echivalentul primului pas pe lună. Dar, imediat după prima prospectare a apelor lacului, șeful expediției, George Russel, se îmbolnăvise. Starea lui febrilă, spasmele intermitente, senzațiile emetice profunde, erau necunoscute pentru Chatham. El nu reușise, în ciuda analizelor de laborator pe care i le făcuse acestuia, să depisteze cauza îmbolnăvirii, așa că George fusese luat în State de către forțele armate, pentru a fi supus acolo unor analize mai amănunțite. Din păcate, primiseră vestea că acesta murise, dar nu căpătaseră nici o lămurire privind cauza îmbolnăvirii și morții acestuia. Așa că cercetările de pe fundul peșterii nu încetaseră. Guvernul de acasă cerea mereu noi și noi probe scoase din măruntaiele ghețarului. Într-o zi, pe când Chatham își hrănea câinii în afara perimetrului bazei, Liam, unul dintre biologi, veni și-l chemă la stația de radio VHF, o stație permanent funcțională, alimentată de la un panou solar. La aparat era generalul Randell, cel care răspundea de expediție din partea Pentagonului. - Chatham, mă auzi? Sunt multe interferențe pe linie...ce naiba hârâie așa...? - Da, domnule general, vă aud. Greu, dar vă aud. Ce s-a întâmplat? - Vreau să pleci imediat spre baza noastră din munții Prince Albert. Îl avem acolo pe colonelul Graham Nigel, biologul. Este singur în bază și se simte de câteva zile foarte rău. El crede că are probleme cu rinichii. Nu a urinat de două zile. Poate o piatră rebelă, blocată pe traiectul urinar. Trebuie să-i duci medicamentele necesare și să îl aduci la Silver Flag. Noi nu putem, din păcate, trimite un elicopter în zonă, din cauza solului neprimitor. Dacă starea lui se va agrava, îl vom lua acasă. Iei un transportor pe șenile. Ai peste 30 de km până acolo... - Știți că nu sunt adeptul mașinăriilor complicate. Am mai multă siguranță în câinii mei. Plec imediat și cred că mă voi întoarce mâine. - Faci, cum consideri că este mai bine. Iei cu tine și un telefon prin satelit. Ca să ținem legătura...Am încredere în tine. Ce face Colț de stea? - A crescut. Are deja zece ani. El este conducătorul saniei. Cu el în fața celorlalți câini nu mi-e frică de nimic. - Bine, Chatham, vorbim după ce te întorci cu Graham. Doctorul începuse să se pregătească de plecare. Câinii mâncaseră bine, așa că nu ar fi fost o problemă pentru ei cei 30 de km pe drumurile înghețate. Privea în jur și simțea că nici unul dintre cercetători nu vedeau cu ochi buni plecarea lui cu câinii. Ar fi trebuit să se simtă bine aici, între oameni de știință, așa cum era și el. Dar americanii avuseseră parcă o anume reticență din prima clipă, când puseseră piciorul în baza aceasta, atunci când trebuiau să socializeze cu el. Poate de vină era descendența lui etnică, poate faptul că era un om al trecutului, nepreocupat de hi-tech și de tot ceea ce însemna noutate în baza Silver Flag. Era singurul cercetător din zona antarctică care nu renunțase la deplasarea cu câini. Pentru el snowmobilele nu însemnau decât mult zgomot și un dram în plus de poluare cu gaze, îmbogățind efectul de seră, și așa pe zi ce trece mai agravant, gaura din stratul de ozon devenind o adevărată amenințare ecologică și pentru acest colț uitat de lume. Chatham nu putuse să se despartă de Colț de stea, atunci când se hotărâse să vină pe continentul înghețat. Pe atunci animalul avea doar trei luni, dar era atât de inteligent, încât a simțit din prima clipă că trebuie să se acomodeze împreună cu stăpânul său cu acest nou teritoriu, pe care-l vor explora de atunci câteva ore pe zi,ani și ani. Apoi, când la insistențele lui George, șeful bazei și al expediției, el primise încă șapte câini husky de la baza americană Palmer, bucuria doctorului fusese nemărginită. Părăsi baza când colegii lui se pregăteau să se culce. Era un fel de a spune că se pregăteau de visele nopții, ei aflându-se acum în plin noiembrie al verii antarctice, care timp de șase luni le va lumina atât munca, cât și somnul. Colț de stea parcă ar fi știut că îi așteaptă un drum greu, dar nou, necunoscut lui. Se așezase deja lângă hamul din față, așteptând ca Chatham să i-l petreacă pe după trupul puternic, fremătând. Îl privea pe doctor cu ochii lui de un albastru nefiresc, parcă ar fi vrut să-l liniștească: „Să nu ai grijă, am să îi țin în frâu pe năzdrăvanii ăștia mai mici din spatele meu. Eu hotărăsc ritmul cursei. Fii fără grijă!”. Ceilalți câini erau mult mai tineri decât Colț de stea. Cum simțiseră hamul deveniseră mai neastâmpărați, trăgeau haotic fiecare în partea lui, ca și cum ar fi vrut să se împrăștie în cele patru zări albe, spulberate de tăișul gerului, care începuse să coboare de pe crestele lui Erebus. Colț de stea îi ținea însă sub puterea și experiența sa călite pe drumurile bătute cu stăpânul său. Încetul cu încetul vânzoleala câinilor se stinse. Așteptau cu toții fluieratul scurt al doctorului, semn că imensitatea albă le aparținea și se cerea să o cucerească cu pas hotărât și calculat. Chatham făcu un semn cu mâna lui Ross, geologul, care ieșise să fumeze ultima țigară înainte de culcare și fluieră scurt. Colț de stea se cabră asemenea unui cal nărăvaș, își înălță capul în aerul dospit de ger și amușină cu nările-i lacome întinderea sălbatică, ca și cum ar fi vrut să o provoace la o întrecere veche de mii de ani între animal și natură. Sania începu să alunece ușor pe calota înghețată și, când trecu prin fața muntelui Erebus, Chatham își scoase căciula cu urechi și se aplecă, semn de respect în fața acelui colos alb, care mereu i se părea un uriaș crescut din legendele neamului său de războinici. Parcurseseră aproape jumătate din distanță, când începu să simtă în barba-i pufoasă țepii neospitalieri ai primilor fulgi de zăpadă. Nu era un motiv de îngrijorare. Încă... Dar Chatham știa că va trebui să îndemne câinii, pentru ca nu cumva ninsoarea să se înăsprească și să le îngreuneze înaintarea. Ningea din ce în ce mai des. Omul și câinii lui păreau, văzuți de departe, umbre ce alunecau prin deșertul scânteietor. Dinspre partea de sud a insulei Ross începuse să bată un vânt, la început timid, apoi din ce în ce mai înverșunat. Chatham privi spre Colț de stea și câinele aflat întotdeauna într-o legătură simpatetică cu stăpânul său, își întoarse privirea spre el. Din înaltul saniei omul îi transmitea că nu are de ce să se teamă. Este o simplă ninsoare și atât. Trecuseră ei prin clipe mai grele și pline de deznădejde altădată. Dar privirea câinelui parcă ar fi vrut să-i spună, că atunci era mai tânăr, mult mai tânăr...și ninsoarea parcă nu fusese atât de nemiloasă...și vântul nu atât de hain...Chatham își puse ochelarii, care abia dacă mai puteau distinge drumul prin lentilele lor încețoșate de valurile de fulgi. Știa de-acum că exista riscul, ca din cauza vizibilității din ce în ce mai scăzute să se abată de la itinerariul cunoscut. Exista riscul ca peste câteva clipe să se afle pe un drum care ar fi însemnat sfârșitul. Vicolul lovea cu toată furia animalele ce abia dacă mai puteau învinge potopul de zăpadă spulberată din toate direcțiile. Trebuiau să se oprească. Nu exista altă soluție. Încercă telefonul prin satelit pentru a lua legătura cu baza. Frecvența era aproape inexistentă. Așa că renunță. Coborâ din sanie și începu să dezlege câinii, unul câte unul, mângâindu-i, îmbărbătându-i. În față nu se mai vedea nimic și aproape că nu mai putea respira. Barba îi devenise un grup statuar, care amenința să se unească cu sprâncenele și genele, devenite niște lame ascuțite de gheață. Se strânse în îmbrăcămintea din piele de ren, dar simțea crivățul, ca și cum ar fi fost dezbrăcat, fără nimic pe el. Se ruga ca viscolul să nu dureze prea mult. Nu se știe cât ar fi putut rezista. El, și mai apoi, câinii. Realiză că nu-și mai simțea picioarele, apoi nici mâinile. Își chemă câinii, pe nume, unul câte unul, lângă sanie. Colț de stea însă refuza să se apropie. Chatham coborâ și observă o tăietură destul de serioasă la laba piciorului drept, care lăsase în zăpada pură o dâră roșiatică, ca un asfințit. Probabil că animalul se lovise într-un vârf de crevasă și în ultima clipă cu experiența sa ocolise capcana albă, fără însă să poată evita tăietura adâncă. Încercă să-l salte în sanie, dar nu-și mai simțea mâinile deloc. Viscolul cânta pe mai multe voci și doctorului i se păru că acesta niciodată nu fusese atât de năpraznic. Colonelul Graham îl putea aștepta în zadar. Nici nu știa care era starea acestuia, dar spera ca într-o oră urgia de sus să se năruie și să își poată continua drumul. Urcă din nou în sanie și se înveli, protejându-și mâinile, dar mănușile îmblănite parcă nu-l mai puteau feri de dinții aprigi ai viscolului. Simți o moliciune care-i traversă trupul, ca un râu sprințar primăvara pe potecile muntelui și adormi. Nu mai auzea nimic. Decât glasul viscolului, care dintr-odată se transformase în șoapte. Se afla parcă în satul său, printre copiii care dăduseră năvală să ajungă primii la bărcile ce veneau din larg de la pescuit. Într-una din ele se afla și tatăl său. Fugea pe nisipul ce-i frigea tălpile, obligându-l să alerge în zig-zag și din ce în ce mai tare pentru a scăpa de biciul de foc al soarelui ce se risipise printre miile de firicele de nisip. Ajunsese la mal și un val izbăvitor îi potoli usturimea tălpilor mici, învățate cu colțurile tăioase ale scoicilor și cu pietricelele sidefii. Barca tatălui său tocmai ajunsese la mal. Sări în ea și începu să danseze printre trupurile colcăind ale peștilor, unii dintre ei încă vii. Bătea din palme și râdea, privind spre tatăl său. Aveau mâncare pentru câteva zile. Privea spre ceilalți copii, cum se bucurau la fel ca el în bărcile, care una câte una își odihneau trupurile obosite pe nisipul umed, foșnind sub carenele ușoare. Observă pe fundul bărcii cleștii unui crab uriaș. Îl rugase pe tatăl său să prindă unul, fiindcă voia să-și facă din cleștii lui un colier, așa cum văzuse la Luauaki, cel mai bun prieten al său. Atinse carapacea încă umedă a animalului, când deodată acesta îl apucă de degetele mâinii stângi, forfecându-l dureros. Þipă prin vis și se trezi. Urgia albă se potolise, dar mâinile îl săgetau fantastic. Încercă să le miște, dar nu putu. Se uită la ceas. Viscolul durase șapte ore. Abia atunci realiză că bunii lui câini se urcaseră în sanie lângă el și îl acoperiseră, formând cu blana lor un scut viu. Altfel nu ar fi putut să reziste hipotermiei. Numai Colț de stea lipsea. Chatham coborâ din sanie. Mâinile îl frigeau dureros, buricele degetelor având parcă mii de ace, ca un arici care vrea să se protejeze de un dușman nevăzut. Îl strigă disperat pe Colț de stea, dar ecoul glasului i se pierdu printre banchizele albe și triste, ca și sufletul său. Începu să urle aproape, strigându-l mereu, până ce vocea i se înecă în lacrimi. Văzu o ridicătură de zăpadă și inima începu să-i bată cu putere. Câinele fusese poate protejat de cazemata de zăpadă. Numai rana din laba piciorului drept îl îngrijora pe doctor. Scormoni cu tălpile înghețate zăpada încă afânată și dădu de trupul animalului său. Îngenunche lângă el, strigându-l pe nume. Câinele deschise ochii, dar Chatham citi în ei umbra morții. Colț de stea abia mai respira. Nările îi erau umede, iar laba piciorului drept devenise o cangrenă urât mirositoare. Luă trusa de prim ajutor, o desfăcu cu greutate și încercă să curețe rana, dar zăpada înghețase sângele uscat și Colț de stea scoase un urlet nefiresc de deznădejde și durere numai la simpla atingere. Își privea stăpânul, neputincios și speriat, ca atunci când acesta îl cumpărase dintr-o piață de animale din Wellington și îl botezase atât de frumos. Blana lui avea de pe atunci ceva din strălucirea gălbuie a unei stele, cu irizări de alb și cenușiu fantaste. Chatham simțea din privirea lui că animalul se va despărți de el pentru totdeauna, dar nu putea suporta despărțirea asta. Prin baza Silver Flag trecuseră atâtea rânduri de cercetători, dar numai ei doi rămăseseră fideli muntelui Erebus și ghețurilor nesfârșite. Chatham înlocuise rând pe rând ipocrizia unora cu ignoranța altora, orgoliul nemăsurat cu minciuna. Singura ființă devotată îi rămăsese mereu Colț de stea. Își amintea acum, lângă trupul aproape muribund al prietenului său fără grai, de teoriile creaționiste, pe care strămoșii lui le puseseră la baza alcătuirii acestei lumi. Legende despre oameni puternici, vechii maorii știind că omul posedă acea forță spirituală, fizică și morală care-l face să întreprindă lucruri de domeniul fantasticului: să vâneze soarele de pe boltă, să coboare în lumea de dedesupt, cea a umbrelor, și să se întoarcă de acolo inițiat în taine nescrise, să pescuiască din apele clare ale oceanului chiar și o insulă. Chatham știa că, ori de câte ori acționează asupra lumii ce-l înconjoară, omul o recrează, ca într-o renaștere perpetuuă. Și că lumea înconjurătoare nu-l poate învinge nicicând definitiv. Aici, între ziua și noaptea polară, Chatham ajunsese să conștientizeze faptul că strămoșii săi creaseră formula esoterică a nașterii lumii din cele două esențe: Te Po, întunericul și Te Ao, lumina. Tot așa și viața lor pe acest continent tăcut pendula între lumină și întuneric, între bucurie și durere, între Aurora australă și chipul palid al soarelui aflat pe bolta costelivă în cele șase luni ale lungii zile polare. Știa că trupul lui Colț de stea se afla acum la marginile lumii acesteia, gata să părăsească lumina și să pătrundă în întunericul etern. Trebuia să îi salveze într-un fel amintirea, abnegația cu care îl urmase peste tot, dârzenia în fața stihiilor revărsate din ceruri. Și, mai presus de toate, iubirea necondiționată pe care animalul i-o purtase. Își simțea mâinile neputincioase, ca niște cioturi înghețate. Ritualul străvechi maori îi împinse mâna spre cuțitul lat, cu care despica întotdeauna trupul focii vânate. Colț de stea îl privi pentru ultima dată, apoi ochii lui albaștri ca o mare calmă se îndreptară spre cuțitul vânătoresc, ca și cum ar fi vrut să-i spună stăpânului său: “Numai așa mă vei purta mereu în sufletul și trupul tău. Numai așa”. Lumina din ochii lui se răsfrânse în mii de boabe de rouă înghețată, sticlind peste fruntariile vremii. Chatham despică cu lama lată stomacul câinelui său. Vârâ mâinile-i paralizate de degerături în sângele încă fierbinte și șopti rugăciunea spiritului plecat în moarte. Simțea cum încetul cu încetul vârful degetelor respiră viață, cum parcă prin pielea lui aspră se împrăștie căldura sufletului câinelui său, cum o putere venită peste vremi și spații îl împresoară. Avea acum control în membrele-i care prinseseră a se mișca. Tăie inima câinelui, o spintecă în două, dând-o perechii de câini înaintași, care-i vor ține de acum înainte locul lui Colț de stea. Apoi îi scoase plămânii, rinichii și ficatul și își hrăni ceilalți câini. Fiecare purta în el acum o părticică din cel ce fusese câinele lui de nădejde și cu siguranță că vor înfrunta mai ușor tot ceea ce viața aici, în pustiul alb, le va pune în față. Așternu trupul lui Colț de stea într-o albie de zăpadă și îl acoperi pentru totdeauna cu un strat gros de mantie albă. Luă unul din bețele de la schiurile din sanie și-l înfipse la căpătâiul gropii, iar pe el anină hamul, în care trăsese până mai ieri animalul lui devotat. Pentru ca prin câmpiile albastre de dincolo să aibă sprijin și să vadă poteca spre marele spirit... - va urma - |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy