agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-01 | [This text should be read in romana] |
În ziua în care s-a întâmplat să vină vremea sfârșitului, mama Anei o trezi pe aceasta de dimineață chemând-o parcă cu ultimele puteri.
Afară nu se luminase bine de ziuă. Ana, deși frântă de oboseală, sări nedumerită. Nu se întâmpla s-o trezească atât de devreme mai ales că până după miezul nopții stătuseră amândouă la televizor și-și povestiseră tot felul de nimicuri la fel ca odinioară. Păși peste pragul înalt și se tupilă la capătul patului cu un gest de copil ascultător. Ceva era schimbat, fața mamei ei devenise pământie și cutele dintre sprâncenele șterse de vârstă erau destul de relevante pentru ea care se obișnuise să surprindă orice detaliu din toată acea tristă coborâre spre final. -Ce-i mamă, te doare din nou? Ochii femeii erau pustiiți, tâmplele supte și buzele strânse într-un gest de neputință cumplită. Craniul, lipsit nefiresc de păr, părea al unui copil îmbătrânit deodată. Trupul i se împuținase atât de mult încât pielea lipsită deodată de carne, atârna încrețită pe antebrațe. Doar mâinile ei mici erau aceleași și erau în sfârșit albe, curate, așa cum le știa ea de când era mică. Pentru că de obicei acele mâini culegeau iarbă, pliveau grădina, țineau sapa sau făceau focul și erau pline de crăpături uscate și adânci. Acum se odihneau pe fruntea palidă a fetei, resemnate și albe. -Nu știu Ană, ți-am spus eu că zilele trecute am visat că mă urmăreau trei femei, ieri erau doar două iar azi...era una singură care m-a urmărit până în oraș, acolo unde stai tu. Am crezut la un moment dat că am scăpat de ea dar se transformase într-un păianjen uriaș și dacă nu era Dan, mă înhăța spurcăciunea. M-am trezit și mă simt ciudat...nu mă doare nimic dar mi-e frig, mi-e tare frig. Du-te te rog și pune apă la încălzit, pune-o apoi în două sticle și adu-mi-o la picioare. Și dacă vrei, fierbe niște grâu, cred că aș putea mânca câteva guri de grâu fiert. Dimineața deveni deodată doar fundal, zgomotele firești își pierduseră consistența și frica de acel moment, de acea clipă care se întrezărea, îi stârni o asemenea agitație că în loc să se ducă să aprindă focul, fugi în grajd la taică-su. -Tată, mamei îi e frig...nu știu dar simt că... Taică-su se repezi văicărindu-se înspre casă iar Ana rămase cu mâinile în poală pe prispă. Și era singură de câteva zile. Frate-su plecase la insistențele soției lui în oraș, ea nu se putea obișnui la țară, îi era frică de gâze, îi arătase ridicându-și tricoul urmele pișcăturilor unor purici... Și toată acea așteptare, acea osilație între viață și moarte a mamei ... -Nu te supăra Ana, nu pot, de când sunt aici n-am dormit nici o noapte, n-ai cum să te speli ca lumea, mâncarea asta gătită la sobă are un gust ciudat, noaptea puricii mă omoară, crede-mă, nu mă pot adapta deloc. O să mergem să ne cumpărăm o mașină cât mai repede și-o să venim zilnic, tu doar sună dacă ai nevoie de ceva, nu suntem așa departe. Degeaba încercă Ana să le spună că-i e groaznic de frică de clipa aceea, degeaba se chinui intoxicându-se, să dea cu tot felul de spray-uri și soluții pentru deratizare. Vomitase două zile din cauza mirosului și-apoi ea nu simțea nimic noaptea, nici semne n-avea, era desigur doar un pretext... Se simți pustiită de speranță privindu-i cum dispar după dealul școlii.Îi era dor de o viață liniștită, chiar așa cum era înainte, lipsită de menire, lipsită de împliniri. Vara cânta prin gurile zburătoarelor, în adierea răcoroasă a vântului, în mirosul proaspăt de fân cosit. Viața sfida pretutindeni în jurul ei, casa lor unde învățase să danseze muzică populară, unde sărbătorile le aduceau atâta bucurie , se transformase înrtr-un sicriu vremelnic. Își șterse lacrimile și se apucă de treabă.Veni și taică-su. -E gata Ană, să știi că se duce mamă-ta. Te-a chemat să stai cu ea. Ana simți că i se face rău. Categoric n-o să poată face față, deși trebuia să fie pregătită până atunci. O să-l sune pe Dănuț, împreună cu el va fi altfel.Pregăti sticlele și fugi în casă. Maică-sa învelită în plapumă tremura și gemea înfundat. -Mamă ce te doare, spune-mi... nu știu ce să fac... mi-e frică, spune-mi mamă... Femeia ridică ochii înlăcrimați spre fată. -Să nu plângi Ană, nu de față cu mine mamă că și-așa tare rău îmi pare că mă duc și vă las singuri. De ce-mi ia Dumnezeu zilele oare, cu ce am greșit să doară atât de tare? Ia vezi tu fetița mea, mai curge din operație? Parcă a luat cineva un cuțit și-mi curăță mațele cu el, așa de tare doare. Du-te și adu lumânări, aprinde una și pune-o într-o cană, apoi du-te și vezi grâul ăla dacă a fiert, că poate de foame mă doare așa. Și nici țigări nu avea. I-a fost rușine să-i ceară bani fratelui ei. Ceva din legătura lor se pierduse de când s-a întors. Era firesc, avea soție, era îngrijorat că trebuia să se întoarcă și n-avea cum, începuse o afacere împreună cu o echipă de români și-acum ei așteptau, totul depindea de relațiile pe care și le făcuse în toți acești ani. Și suferise destul și el, viața departe de casă, gândea ea, trebuie să fie lipsită de sens. Glasul subțire al lui Andrei o opri din vorbit. Vorbea singură, își dădea seama dar n-o deranja, se săturase de gândit în tăcere. Cui îi păsa dacă era un defect sau vreun semn de nebunie? Ce putea fi nebunesc mai mult decât tăvălugul evenimentelor negative în viața ei? Îl îmbrăcă pe copil și-i dădu drumul să se joace. El nu trebuia să știe. Grâul nu se umflase îndeajuns parcă nici focul n-o asculta, acum când trebuia să fie cât mai de folos. Spre seară durerile au devenit de nesuportat pentru biata femeie care, în cele din urmă o rugă să meargă până în vale, la casa unde locuia o fostă asistentă medicală dată afară cu mulți ani în urmă din spitalul comunal. Avea patima băuturii dar ce conta, o injecție putea sigur să facă. Se ferise de calmantele ce-i fuseseră date la ieșirea din spital. -Când o să ajung să cer morfină, atunci înseamnă că nu mai rezist...și nici mult nu mai am. Venise vremea și Ana mergea vorbind singură pe drum s-o cheme pe Mihaela, fata asistentă.De câte ori intra în casă, maică-sa începea să-i vorbească despre ce va avea de făcut. Degeaba o ruga să tacă. -Nu mai e vreme de tăcut Ană, tu vei fi cea de care or să tragă toți, trebuie să știi, iar eu îți spun că trebuie să fii organizată că altfel știi că o să râdă satul ăsta spurcat de noi. Dănuț nu știa nimic și Ana nu reuși să vorbească cu el. Degeaba se ridică mai în deal la fântână, apoi aproape de biserică, telefonul suna dar nu-i răspundea nimeni. După ce femeia cu fața roșie ca racul îi făcu injecția, mama Anei adormi, timp în care ea îl liniști pe Andrei care începuse să înțeleagă gravitatea situației. Nu-i ascunsese că bunica lui era grav bolnavă, vorbise cu el despre situația în care vor fi nevoiți s-o lase să se ducă la Doamne Doamne că El are nevoie de o grădinăreasă bună pentru florile lui și cine era mai pricepută ca ea? Stăteau mărturie crinii imperiali cu lujerii lor lungi, grațioși și mândri, gladiolele de toate nuanțele, liliacul nemțesc și măruntele flori de nu-mă-uita din grădina lor. Și câte altele, toate la timpul lor din primăvară până în toamnă. Lumea venea și cerea. Iar ea, deși era retrasă și nu simțea nimic pentru ei, rupea de fiecare dată un buchet mare, spre disperarea reținută cu greu a Anei și-l întindea peste gard mâinilor lacome. -Ia vecină, de sufletul meu. Parcă știa că va muri devreme. Și taică-su îi spusese că mamă-sa n-a fost niciodată o femeie „de viață”. Nu se îmbătase niciodată, nu râdea la petreceri și uneori noapte în pat când erau ei tineri, se apuca de plâns deodată și-i spunea că ea simte că o să moară tânără. Și era tânără, n-avea decât cincizeci de ani. Mătură curtea de câteva ori, spălă tot ce găsi, făcu mâncare pentru taică-său și târziu, după ce se asigură că mama ei dormea liniștită, se-ntinse în fotoliu lângă ea și ațipi. I se păru că abia închisese ochii când simți mâna ei rece cum o scutură blând. -Ana, nu mai pot, cheamă salvarea și du-mă la spital, simt că pocnesc. Cum să-i spună că merge în zadar , cum să-i spună că ei îi era frică să nu se întâmple acolo și să se chinuie apoi s-o aducă acasă? -Da mamă. Salvarea sosi repede, doi bărbați au adus o targă cu care s-au chinuit apoi să o coboare de pe prispa înaltă a casei. Ana se îmbrăcase în fugă și-și trase deasupra tricoului un pulover de-al tatălui ei. N-avea altceva, era vară, își dusese hainele în oraș și totuși în acea noapte îi era cumplit de frig.Taică-su rămase plângând la poartă, Hera începuse să urle a pustiu și câteva lumini se aprinseră la casele vecine. Era ciudat. Nu mai putea reacționa decât mecanic. Era întrebată despre simptomele mamei ei și îi părea străină propria ei vocea așa calmă. De unde mai poate să explice, de ce nu plângea, de ce n-o durea sufletul... O răceală ca o carapace îi acoperise simțurile. La spital clipele de așteptare s-au lungit nepăsătoare la gemetele necontrolate ale mamei ei. -Nu-i puteți face un calmant, de ce nu vine nimeni, e o urgență, au zis de pe ambulanță că e posibil să fie vorba de o ocluzie intestinală, când o vede un medic?Asistenta de gardă dădu din umeri absentă măsurând-o pe Ana din priviri.Aceasta știa că nu arăta în măsură să se ia la harță cu cei din spital. Își ascunse mâinile crăpate și-și potrivi puloverul prea lung și închis la culoare. Era încă vară, ce-i venise să se îmbrace așa? În cele din urmă veni somnoros și medicul. Examinarea îi stârni dureri crunte femeii și Ana abia putu să se abțină să nu sară să-l strângă de gât pe acel om care-i păru diabolic de insensibil. -Nu se poate s-o ajutați să n-o mai doară? Cum să se dezbrace singură, nu vedeți că abia respiră. Faceți ceva! -Până nu vedem despre ce e vorba nu putem face nimic domnișoară sau nu ne mai știm meseria? Nu era normal...cum să vezi sub ochii tăi un om pe moarte și să te miști ca un melc? Se-ntoarse cu spatele și începu să plângă. Îi venea să urle, ținea revolta încătușată în coșul pieptului și scăpa din când în când un icnet înnăbușit.Și simțea prin pulover cum ceva, un puric probabil o pișca continuu, făcându-i pielea să se încrețească de mâncărime. Se simți mică, neputincioasă și grozav de sărăcăcioasă în acea dimineață. O duse în cele din urmă într-un salon pe femeia a cărei față devenise din ce în ce mai întunecată. Și pe picioare Ana observase pete mari vinete apărute din senin. Picioarele ei pe care pielea era încă trandafirie și tânără. Văzuse ea... Rana de la burtă îi sângerase însă tot drumul. După ce au așezat-o în pat,Anei nu i-au mai dat voie să stea acolo. Au trimis-o acasă. A încercat să se opună dar maică-sa a oprit-o spunându-i în șoaptă să nu se certe cu ele, că se vor răzbuna pe ea. Era trecut de ora nouă când Ana porni spre casa unde știa că locuiește fratele ei. Îl găsi dormind, i-a deschis ușa mama Dianei zâmbind amabil și arătându-i dormitorul. Nici o umbră de tristețe pe fața ei.După ce le-a spus, n-a mai putut. A început să plângă întâi încet apoi din ce în ce mai tare. Atât de mult se abținuse că acum odată cu lacrimile, sunete ciudate îi ieșeau din gât sau poate direct din suflet. N-o putea nimeni opri, n-aveau nici un drept să o oprească, nimeni nu știa prin ce trecuse... În cursul zilei, împreună cu ei s-a întors în spital. Diana văzând-o așa nepotrivit îmbrăcată i-a făcut cadou un costum ușor de vară colorat într-un roz pal. Au admirat cât de diferită pare cu acele haine, mama Dianei a insistat chiar să-i facă o fotografie. Au privit-o cu inima strânsă pe mama lor care fusese dusă între timp la reanimare. Patul ei era într-un colț și ochii abia deschiși ai femeii s-au oprit surprinși pe înfățișarea Anei. -Ce-i cu tine Ană? murmură zâmbind . -Diana și Dănuț sunt de vină, ei mi-au dat astea. -Îți stă tare bine, să nu te mai îmbraci cu haine închise la culoare. Se simțea mai bine, probabil urmare a calmantelor.Le spusese că doctorul i-a promis că o va opera cum se va simți mai bine... Și nu putea fi nimic mai dureros decât acea speranță dusă la absurd a bietului ei suflet. Lângă ea, pe un pat alăturat o bătrână cu riduri multe protesta împotriva felului cum i se făcuse o injecție. Vocea ei stridentă tulburase calmul asistentelor care profund iritate i-au împins și pe ei spre ieșire. Dănuț s-a apropiat de una din ele și în timp ce încerca să-i strecoare banii în buzunarul halatului, se milogea cu glas stins să-l lase să stea peste noapte.Era imposibil însă, nu exista nici o motivație pentru care să poată rămâne. Degeaba le spusese că e posibil să moară. -Lăsați un număr de telefon și vă sunăm noi, acesta fusese răspunsul. S-au oprit apoi la o terasă. Au băut în tăcere sucul rece și s-au despărțit în fața casei unde locuia Ana. Nu era nimeni acasă, pesemne că bătrânii nu veniseră știind că ei doi nu sunt.Se gândi la Andrei pe care-l lăsase cu bunică-su. Se va duce mâine dimineață să-l ia.Intră în casă și simți răcoarea camerei cum o liniștește. Se-ntinse-n pat și adormi așa îmbrăcată, fără nici un gând. Se trezi speriată, în sughițuri de plâns. Visase că murise. Încercă să se liniștească, dacă ar fi fost așa ar fi sunat...ar fi știut. Dimineață se trezi cu o stare de greață în stomac. Nu mâncase nimic nici cu o zi înainte, se ridică dar se așeză înapoi simțind presiunea din tâmple cum o apasă amețind-o. O să se ducă la țară și-o să se întoarcă repede. Să-i cumpere ceva de mâncare și tatălui ei. El nu știa să-și gătească nimic. Maică-sa îl obișnuise așa. Ce-o să se facă fără ea acum? Soneria telefonului o trezi la realitate. -Ana, mama e în comă, noi suntem la spital. Vocea fratelui ei tremura atât de tare încât Anei i se făcu rău. Ieși în curte cu fața palidă și încercă să vomite. Nu era nimeni și-ncepuse să-i curgă și sânge din nas. Se spălă cu apă, se șterse și ca-ntr-un vis urât fugi spre spital. Era departe și se hotărâ să caute un taxi. Găsi în timp ce alerga disperată, nehotărâtă pe unde să meargă să ajungă mai repede. -E grav domnișoară? încercă să vorbească șoferul. -E mama...da cred că e grav. Lacrimile își găsiseră din nou drum pornind din ochii încercănați și oprindu-se nestingherite în josul feții. Nu le simțea. Nu mai simțea nimic. Gândul că va asista la moartea mamei ei era încă absurd. Ajunse în salon unde Dănuț, cu mâini tremurânde o mângâia plângând pe maică-sa.Într-o liniște apăsătoare femeia respira chinuit pierdută de lumea reală. Toată ființa ei materială se chinuia să renunțe la viață. Ana rămase blocată uitându-se. Nu crezuse că moartea e o zbatere. Din ochii incomplet închiși ai femeii curgeau lacrimi și se gândi o clipă că plânge probabil pentru că nu a putut să-și ia rămas bun. O lumânare arsese deja pe jumătate într-un pahar pe o măsuță, la capul ei. Se uită în jur și privirile i se opriră tulburi pe fața bătrânei care, cu o zi înainte stârnise atâta zarvă. Și văzu în nemișcarea ei atâta groază pentru ceea ce însemna moarte încât îi veni să se ducă s-o liniștească. O asistentă se apropie de ei și îi spuse că ar fi bine să o țină de mână pe maică-sa, că ea deși nu mai poate reacționa e conșientă încă de gestul lor.Apoi le zise că trebuie să se grăbească dacă vor să nu moară acolo, să caute o mașină, erau taxiuri care au mai transportat oameni pe moarte... ... poate ea ar fi dorit să fie acasă. O clipă se gândi că n-are rost s-o mai chinuie, ce contează unde se întâmplă... ...dar o altă lacrimă se desprinse din ochii mamei ei și-și aminti. Îl lăsă pe Dănuț lângă ea și porni spre ieșire. A găsit repede mașină dar a întâmpinat probleme cu transportul până acolo. Le trebuia o pătură, nu puteau s-o ducă așa în cămașa de noapte în care era. Și nu reuși să convingă pe nimeni decât după ce lăsă buletinul gaj contra păturii zdrențuite și vechi cu care au învelit-o . -Ana, hai să vorbim cu doctorul, poate o operează, avem bani, poate... Dănuț plângând ca un copil, se ținea de capătul tărgii împiedicându-i să iasă.Asistenta însă continua să o deconecteze de la aparate ajungând la perfuzie. O opri rugător. -Lăsați-o poate se mai poate face ceva, vă rog. Femeia plecă de lângă ei vrând parcă să se disocieze de drama lor. Un doctor îi urmări din salonul alăturat fără să se apropie însă. Era ciudat pentru ei să vadă atâta indiferență, acolo într-un spital unde ar fi trebuit să fie pe primul loc acea minimă formă de umanitate. Apoi nu a mai durat mult. Când au ajuns în dreptul satului unde s-a născut mama lor, aceasta strângându-și de mână băiatul pe a cărui brațe se afla, s-a stins.Ana stătea în față, nu avusese loc în spate, dar prin oglinda retrovizoare a surprins cu o teamă nebună acel moment dublat aproape în același timp de o întâmplare care i s-a părut neobișnuită. O căruță cu cai se apropia de mașina lor iar caii speriați de ceva, au luat-o la fugă nebuni peste câmp. În același timp, un stol de porumbei au trecut prin fața mașinii și unul dintre ei s-a lovit de parbriz căzând sub roți. Șoferul surprins a oprit mașina să-și revină și a privit în spate. -Ce Dumnezeu s-a întâmplat? Și-a făcut apoi cruce și a mai spus șoptit ” Dumnezeu s-o ierte” Doar atât i-a despărțit....câteva clipe...punte între viață și moarte, iar mașina a pornit apoi cu sufletul după ea spre casa unde avea să mai odihneasă trei zile cea care-i fusese mamă și-i încălzise sufletul atâța ani. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy