agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1874 .



Astral
prose [ ]
Trilogia "Lumea Mea"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [canis_magus ]

2009-03-07  | [This text should be read in romana]    | 



I.


Am vrut să mă lupt cu ei... Zău că a existat o intenție dârză ! Și poate că, dacă s-ar fi ajuns la o confruntare directă, aș fi rupt oase, aș fi scos ochi sau mai știu eu ce alte grozăvii. Nu a fost cazul. Fără niciun dubiu, puterea lor neomenească m-a cucerit. Propria-mi rațiune m-a adus la un gând pașnic, seren, afazic. Brutalitatea și violența nu sunt atribute definitorii ale unei entități superioare, prin urmare orice armă fu aruncată ori cel puțin lăsată să cadă în țărâna veșnică. În plus, un efect combativ ar fi însemnat o inutilă risipă de energie. E de la sine înțeles că nu te poți măsura, om fiind, cu îngerii Nex, și cu alți îngeri deopotrivă.
Astfel că, la exact un deceniu după ce Rafael îmi vestise plecarea, tot sublimul înger de aur orbitor coborâse după mine. Centuria, cei cincisprezece îngeri care mă vegheaseră neîncetat în lumea de sub soare, mă încercui spre a mă proteja de orice imixtiune neavenită, iar amatori erau destui, vocile lor sinistre cerându-mă din mâinile ocrotitoare.
Cerurile se deschiseră și noaptea se făcu zi. Rafael, arhanghelul exponent al clasei angelice Nex – responsabilii cu secerișul și conducerea în Lumină a oricărei energii ce fost-a odată într-un om, îmi citi numele după botez și numele etern din al său ceaslov bătut în mărgăritare, apoi îmi întise mâna. Pur și simplu nu te poți opune lui. În viață, oamenii trag cu dinții de a lor lume, de trupul ce le-a fost dat provizoriu, dar după ce materia a fost forțată să-și elibereze darul divin, esența nu mai are nimic în comun cu mintea, cu gândirea și voința cândva atât de pornite să supraviețuiască. Și cu un gest reflex îi dau mâna îngerului întunecat, pe nedrept numit astfel din pricina profilului însărcinării sale.
Iată că urcăm, îndeaproape urmați de Centurie, scara către Lumină, ajungând nu mai târziu decât după ce-am plecat.
Rafael mă conduce înaintea Stăpânului, unde singura postură acceptabilă este lustruirea cu genunchii, coatele și fruntea, a pseudo-podelei aburinde.
Pe când îngerul își plecase numai capul și ochii înaintea strălucirii solare a porții ce tocmai se deschidea, eu îmbrățișasem unica poziție de prosternare cunoscută.
– Profetul Meu, te-ai întors la timp, sau iarăși înaintea vremii tale ?
Mirat de asemenea întrebare, ținând cont că Acela ce o rostise era Însuși Dumnezeu, nu pot răspunde decât într-un mod:
– Atunci când au vrut Scribii, Stăpânul meu.
– Totuși, nu e prea târziu, dacă vrei să mergi înapoi. Am discutat cu Scribii și ei sunt de părere că nu ți-au anulat toate clauzele de resurecție.
– Doar Tu ai înviat, Stăpânul meu ! Eu nu am fost decât un mesager.
– Și Eu am fost un mesager. Dar nu vorbim acum concepte. Te întreb dacă ai lăsat lucruri începute și neterminate, dacă regreți că nu ai făcut ceva, dacă, fără alte complicații, vrei să revii sub cerul guvernat de Soare.
– Am eșuat ?
– Nu, Bucla nu este setată să te primească. A fost, totuși, a treia trecere.
– Dar nu cumva una dintre aceste treceri a fost cam scurtă ?
– Da, asta din care ai revenit. Doar trei decenii și jumătate...
– În anterioarele am zăbovit vreme îndelungată, dacă îmi amintesc eu bine.
– Scribii au concentrat un secol de creație și evoluție într-o treime și iată-te, înapoi în Lumină. Atât de intens ai cerut acest fapt încât ei și-au zis că la a treia trecere îți vei primi darul mult dorit.
– Am evoluat, să înțeleg.
– Devii în permanență mai eficient ! În pofida faptului că Scribii ți-au inserat continuu numărul maxim de jaloane, rezonanța pe care o stabilești cu materia și mintea acesteia, te aduce din ce în ce mai repede la stadiul evolutiv superior.
– Termin un stadiu în treizeci și cinci de ani... Plus sutele anterioare, desigur.
– Alege-ți următoarea destinație și vino cu sulul de la Scribi să ți-l parafez !
– Trebuie neapărat în lumea oamenilor ? Nu s-ar putea, totuși, într-una din lumile fanteziei pe care le țin la păstrare Scribii ? Au scris atâtea versiuni că parcă aș fi înclinat să-mi aleg una dintre ele. Știu că nu vor fi precum îmi închipui eu vacanța ideală, dar orice numai să iau o pauză de la Om !
– Fie ! Alege-ți unul dintre acele universuri ale fanteziei și Scribii vor trasa un destin fără oameni. În fond, profetul Meu are dreptul la o vacanță.
– Mărire Þie, Stăpânul meu !
Rafael mă conduce și înaintea Scribilor. Pe ei îi pot vedea. Și ei sunt asemeni gărzilor din Centurie și asemeni ghidului meu. Stau tustrei la o masă pe care sulurile de papirus sunt unicele stăpâne. Ei nu au nume individuale și nici nu sunt conștiințe independente. Practic Legea glăsuiește prin scrierile lor, de aceea nici nu se numesc ursitoare sau chiar scriitori, ci scribi. Scribul transcrie, fără pretenții creative și fără o putere decizională proprie.
– Mărire vouă, stăpâni ai Destinului ! le zic plecându-mi capul cu pioșenie.
– Am auzit discuția ta cu Stăpânul, îmi vorbește unul dintre ei.
– Am calculat deja un univers posibil pentru tine, adăugă un al doilea.
– Îți vei alege paradisul selenar imaginat cu o decadă înainte să revii, punctă într-a lor desăvârșită înțelepciune și potență, ultimul.
– Lumea din Vis ?
– Din Lumea din Vis vii, îmi șoptește Rafael mirat.
– Am mai multe lumi de vis...
– Observă distincția ! Lume de vis – Lume din vis, surâse primul Scrib.
– Vreau să văd papirusul înainte de a-l alege ! După cum ați auzit deja, îmi voi alege destinația și termenii, voi neavând multe de zis în direcția asta.
– Cunoaștem alegerea ta. Þi-ai ales deja lumea lunară de care am pomenit înainte să te încurci în sintaxă, surâse și al doilea Scrib.
– Mda, uit mereu că voi scrieți destinul din punctul inițial până în punctul final pentru orice entitate. Presupun că știați ce voi alege dinainte ca eu să fiu creat din Nexus, nu ?
– Noi cunoaștem totul ! Mai știm și de ce te cramponezi în verbul a alege deși ești conștient că nimic nu se întâmplă fiindcă alegi, surâse și al treilea Scrib.
– Cât am fost om, am ales din belșug. L-am influențat pe titularul meu și am încheiat nivelul în doar trei treceri prin Buclă ! Știu că voi ați scris asta, dar nu vouă vă datorez evoluția meteorică.
– Nu. Evoluția se datorează Stăpânului și faptului că te-a creat anume în ideea de a te face mesager etern al Adevărului Său, zise întâiul Scrib întinzându-mi sulul de papirus pe care stătea înscrisă următoarea lume în care aveam să mă cobor.
Era o lume imaginată și descrisă în cele mai mici detalii chiar de mine. Mă rog, de mintea și de sufletul pe care le stăpânisem într-o relativă proporție la ultima trecere prin lumea omului. Relatarea – atunci extrem de dureroasă prin inaccesibilitatea fizică a oricărei lumi astrale – fusese îndosariată de Scribi, dar mai ales de către îngerii clasei Lux, îngerii luminii, pentru ei nefiind o necunoscută această viitoare alegere a unei destinații de vacanță.






Rafael își aduse câteva daruri pentru cel care, într-un decurs atât de succint, pleca înapoi în lumea fizicului. Dacă nu l-aș fi cunoscut mai bine, aș fi putut jura că regreta deprinderea mea cu fizicul, afinitate dobândită fără echivoc în detrimentul Metafizicului – mediul nostru originar, comun și dezirabil. Știam că voi simți lipsa Luminii îndată ce voi ajunge în noua lume, dar nu aveam de ales între a rămâne Sus și a coborî undeva, într-o lume fizică, ci alegerea implica oricare două până la o infinitate de existențe umane. Eram o esență a Luminii, una dintre soliile pe care Stăpânul meu, al nostru și al Universurilor câte sunt, le trimite neîncetat pe Terra și alte sfere din fizic pe care viețuiesc făpturi create. Prin natura mea, nu puteam zăbovi în lumea de lumină mai mult decât o impunea protocolul.
Întrucât în vacanță nu aveam un obiectiv real de îndeplinit și nici de suportat nociva prezență și activitate a maimuțelor numite homo sapiens, rutina briefingului primit de toți cei ce coboară spre a fi turnați ad natum în recipientele materiale bipede, și care conține un sinopsis al destinului acordat de Scribi, cu jaloanele atent reliefate, nu îmi mai fu servită. Totuși, Centuria se asamblă cu punctualitate, chiar înaintea culoarului pe care aveam să intru din nou în lume.
– Ce să fac cu astea ? îl întreb pe Rafael primind ale sale daruri. Venim și plecăm fără a putea duce ceva cu noi.
– Ai încredere în mine ! îmi șopti el duplicitar. Azi nu te vei naște din oameni.





II.


Așa cum se întâmplă în mod curent oricărei esențe suflate într-un oarecare om, și eu uitasem înscrisele sulului de papirus. Nu uitasem că sunt cine sunt și nu uitasem ceea ce doresc, și anume să revin în Lumină, dar în rest, nimic nu se mai afla într-a mea minte, acum materială.
Centuria îmi era din nou inaccesibilă simțului vizual, certificare a realității faptice din sintagma lume fizică. De amintit că m-am pomenit holbându-mă la aștrii unui cer de smoală, deja imago. Am tras concluzia, numărându-mi două brațe terminate în două palme pentadigitate și două picioare încălțate cu ghete, că aveam la dispoziție un trup uman – singura formă în care mă manifestasem încă de la crearea mea, cu mult, mult timp în urmă, în universul guvernat de pachetul de legi denumite și ale fizicii. În lumea finită, ce să ne mai fofilăm ?! Dar cum se explica asemenea excepție ? Trupul uman trebuie să treacă invariabil printr-un proces îndelungat de dezvoltare fizică și psihică, lucru ce nu părea să se fi petrecut cu vasul în care mă găseam acum admirând stelele unei nopți de primăvară.
Neavând un folos pentru explicații, cum în general acceptam totul cunoscând măreția Legii ce ghida Scribii într-a lor eternă narațiune a Destinului, nici nu-mi obosesc mintea cu detalii. Eram viu, eram întreg, eram în putere, eram aici.
Ce însemna aici ? Privind mai cu băgare de seamă, constat că mă găseam într-un luminiș înecat în crini albi îmbătători, dintr-un crâng de cireși la fel de înfloriți. Desigur, pe pământ cele două plante nu își sincronizează momentul deschiderii corolelor, ceea ce obligatoriu mă plasa în afara realului. Un firicel de apă clipocea, săltând pe pietre și prundiș, prin chiar mijlocul acestei grădini de crin. Identificând drept sete uscătura resimțită de limbă și grumaz, dau fuga și mă adap. Apa aceea era mai mult decât apă.
Cum mă ridic, simt în piept o inimă năvalnică și ochii minții mi se deschid larg. Am înțeles brusc de ce sunt adult, de ce precum un cavaler înveșmântat și de ce legile cunoscute, ale firii, nu-și manifestau aplicabilitatea și adevărul. Eram unul dintre aștrii bolții la care mă pomenisem holbându-mă. Poate un înger, poate o stea... Și, pricepând eu cum stau lucrurile, întâiul gând născut după fu legat de resursele unei grabnice reveniri printre ei, sus.
– Mai zăbovește o vreme ! mă îmbie o melodioasă, baritonală, voce.
– Vreau să plec ! afirm cu tărie, înainte de a pune un chip respectivei voci.
– Nu ești aici pentru a pleca ! vrea el să mă convingă.
– Dar pentru ce ?
– Dă-mi o rază de lumină și îți voi spune câte știu !
– Nu am raze de lumină !
– Trebuie să mă vezi pentru a afla ce știu eu despre tine.
Îmi amintesc imediat ce aud asemenea vorbe că am primit în dar ceva și caut asupra-mi acel ceva. Îl găsesc la centura bătută în diamante – un mic astru orbitor, la care nu puteam privi decât indirect. Bobița de mărgăritar, având o conștiință proprie, aruncă o săgeată de lumină peste firicelul de apă și astfel vocea de mai-nainte primește un chip și chiar un trup.
Destul de înalt, acoperit complet de o robă cernită, cu capul ras și un toiag în mâna dreaptă, magul se prezentă:
– Canis Magus !
– Canis Magus ? Parcă te cunosc de undeva...
– Nu sunt acela ce ție în urechi îți răsună. Și nici nu ne importă cine sunt. Ce știu eu, însă, e mult mai de folos.
– Spune-mi, dar, ce știi tu despre mine !
Magul îmi confirmă în cuvinte exact ceea ce, bând din apa Izvorului Vieții și al Adevărului, bănuiam eu mai devreme. Venisem din stele pentru a căuta fericire pe această sferă. Dar nu orice fel de fericire, ci una eternă.
– Nu există fericire eternă, îl întrerup și-l contrazic. Doar în Lumea de Lumină poți avea parte de ea, dar, așa cum ne-am dat seama, aici nu suntem acolo !
– Există și fericire eternă. Cei care te-au trimis aici nu ți-au spus un lucru foarte important, și anume că nu vei mai pleca înapoi. În cerurile din care ai descins, s-a scris și s-a parafat că în Paradis ai fost lăsat.
– Dar Paradisul e Acolo, Sus !
– Þie ți-au fost acordate privilegii excepționale. Fiind un astru care și-a mulțumit Creatorul și Stăpânul, care și-a îndeplinit destinul în lumină, derogarea de la Lege te-a adus într-un paradis unic, imaginat de a ta minte și de al tău suflet, clădit de îngeri și binecuvântat de Dumnezeu. Un singur lucru tu ai de făcut spre a fi etern fericit, în Lumea Ta.
– Și anume ?
– Să o cauți !
– Hm... Să caut fericirea, într-o lume ce-mi aparține conceptual și fizic.
– Nu știu dacă vei fi în putere să o găsești, dar te încredințez că ea este aici și acum. Pe deasupra, timpul în care există lumea asta și în care exiști și tu începând cu momentul sosirii aici, este nesfârșit.
– Altceva ? Ce ar mai trebui să cunosc înainte de a-mi îndrepta pașii pe astă cărare ? Ce clauze mai ascunde lumea asta, a mea ?
– Niciuna ! exclamă el convins. Esențial ar fi să nu uiți că este o lume creată de tine, în care totul este conceput spre a-ți umple sufletul de mulțumire și de pace.
– Am veleități superioare, supraumane ?
– Ești o entitate astrală și prin urmare superior. Totodată, singurul factor ajutător sau inhibator este mintea pe care o posezi grație recipientului material în care te găsești. Când vei reuși să faci totul ocolind influența sa, atunci vei poseda și veleități metamorfice, fiind apt să întreprinzi orice năstrușnicie prin simplul gând.
– Dar gândul nu va fi izvorât din mintea materială ? Nu ea controlează procesele ideatice ?
– Eu cu cine vorbesc acum ? Cu omul sau cu astrul ?
– Cu mine.
– Ești conștient de adevărul spuselor mele ? Le accepți ca fiind unica versiune veridică ?
– Absolut !
– Atunci ești cu un pas mai aproape de a înțelege că nu toate gândurile aparțin minții omenești și nu tot ceea ce gândești este influențat de materie. Rezonanța astrului cu biologicul este și așa de un nivel nemaiîntâlnit. În scurtă vreme vei ajunge să ai aripi, să zbori, să te deplasezi cu viteza gândului... Și cu toate acestea, vei rămâne o ființă materială.
– Bun, apreciez mulțumit de calitatea și cantitatea datelor primite de la mag, adăugând: Și tu, cu ce scop în această Grădină de Crin ?
– Eu sunt ghidul tău. Un fel de înger păzitor, fără elementele omniprezenței și omnipotenței. Sper și cred că ți-am fost de vreun folos, iar dacă vei mai avea, vreodată, nevoie de lămuriri avizate, e suficient să mă strigi privind la constelația aceea – Câinele Mag, sau pur și simplu pe nume.
– Nu voi uita. Îți mulțumesc.
– Eu îți mulțumesc.
Entitatea, criptică în privința identității proprii, dar cât se poate de elaborată și de cuprinzătoare privind natura mea, mi se ascunse ochilor înainte de a primi o întrebare cauzată de ultimele-i vorbe. Cum adică să-mi mulțumească el mie ? Pentru ce ? – Dar am realizat, sorbind spre a-mi ostoi aceeași primordială nevoie de hidratare, că raza de lumină reprezentase motivul gratitudinii sale. Cu un zâmbet intrigat deschizându-mi fața, mă avânt în văzduh fâlfâind din aripile crescute ad-hoc. Păream a fi chiar mai puternic decât estimase magul, voința astrului subjugând orice eventual gând restrictiv năzărit pe filiera creierului material, al omului.


Am dat ocol întregului domeniu, sfera nefiind excesiv de mare... cam cât luna pământului. Era un imperiu lunar, cu un singur rezident și zeu, dar de prea sus nu vedeam orice detaliu. Mi-am zis că dacă îmi aparținea, concepție și administrare, nu putea să nu fie altcumva decât un eden. Bineînțeles, viziunea mea despre paradis, aceea relatată Magului, nu prezenta realitate, care realitate aparținea unui eu dintr-o existență precedentă, în lumea finită. Aici era nemărginire în timp și deci, în pofida aparenței umane, eu nu eram om, căci omul este caracterizat prin efemeritate. Totuși, trecătorul suflet ce gândise, probabil în nopți înstelate încununate de Selene și parfumate de crini, lumea în care eu, astrul etern, mă pomenisem – nu neg, chiar alesesem să vin – trebuia respectat pentru clarviziunea sa. Din câte cunosc eu, poate chiar mie trebuie să-mi închin osanale; poate chiar eu l-am făcut să viseze acestă lume... Lumea mea !
Acceptând totul ca fiind destinul inexorabil, am căutat loc de popas. Și nu am avut a căuta prea mult...
Agățat de peretele vertical precum se agață oamenii de iluzii și de viață, tronând deasupra unei văi mănoase în care râuri curgeau prin denși codri de tei înflorit și fremătătoare zăvoaie de acaț, castelul de piatră și cleștar își aștepta prințul astral. Văzusem și alte castele de sus, de deasupra norilor, însă aici am ales a poposi pentru început. Un înaripat într-un edificiu accesibil exclusiv posesorilor de aripi.





III.


Astral privește-n jos la lume, cu sufletul îndurerat. E conștient că paradisul său, atât de mult visat pe când fusese om adevărat, nu este întocmai ceea ce credea a lui minte umană – cândva – că trebuie să fie perfecțiunea și desăvârșirea recompensei divine. Literalmente, proiecția lui fusese transpusă în fapte, decorul acesta selenar – în ideea că este o lună vie, ce orbitează un bolovan albastru ce pare a fi Terra – neavând vreo hibă, vreun defect de execuție. Se simțea nemaipomenit lipsit de apăsătoarea prezență a oamenilor și nici nu le dorea compania, deși uneori părea singur. Fusese singur dintotdeauna, de ce nu ar fi și pentru totdeauna ?
Substituind oamenii, își aduse o suită la castel; străjile, pajii și alți curteni, veniseră odată cu castelul, însă ei erau simple umbre, forme fără substanță. Alaiul de care se înconjurase avea mult mai multe caracteristici umane, ori dacă nu umane, atunci inteligente. Deasemenea umbre, aplaudacii și filozofii de curte dețineau oarece scânteie de intelect evoluat, astfel că prințul nu se plictisea la fel de rău ca înaintea ideii creatoare.
Nu foarte târziu își dădu seama că trăia mai degrabă într-o lume anormală și nu într-un rai autentic. Închis într-al său castel pe stâncă, înconjurat de ființe translucide și lipsite de orice conștiință de sine nu putea descoperi acea fericire pomenită de Canis Magus cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
Plecă de la castel zburând către Grădina de Crin, locul în care se înființase cu un sfert de veac înainte – deși timpul nu are în luna-i aceeași rezonanță pe care o are pe pământ.
Constelația Câinelui Mag era sus pe cer, locul din care nu apuneau vreodată stelele, sfera ce putea foarte bine să fie Terra și cele șase surate ce se țineau după Selene, fiecare într-o altă nuanță, toate pustii.
– Maguleee ! strigă el către roiul de stele indicat odată de ghidul inițiatic.
– M-ai chemat ? îl întrebă entitatea îndată materializată pe celălalt mal al izvorului vieții și al adevărului.
– Am probleme cu fericirea asta și în principal cu însăși căutarea spre care m-ai îndemnat, se plânse Astral obosit.
– Pentru că mintea finită a preluat controlul asupra spiritului stelar, îi explică punctual Magul Câine. Este normal ca după o perioadă în care nu ai făcut nimic spre a-ți exersa veleitățile, umanul să prevaleze.
– Ce tot spui acolo ? Vezi aripile astea ? Cum crezi că am venit aici ? protestă Astral contrariat, fâlfâind energic lungile sale podoabe penate.
– Nu am spus că nu mai ai ce îți trebuie, ci doar că materia câștigă lupta cu spiritul. Tu poți foarte bine ști cine ești, de unde ai venit și ce trebuie să faci, dar mintea omului te trage către lumea pe care o vezi cu ochii și nu cu sufletul.
– Așa mai înțeleg ceva, surâse împăcat zburătorul.
– Bea niște apă și vei căpăta iarăși primul plan și energia necesară următoarei etape a prezenței tale aici.
– Etapă ?! se miră prințul
– Bea ! îi refuză Magul un răspuns pe baza iminentei redundanțe.
Prințul astral se aplecă și sorbi apa vie luată în palmă. Repetă.
– Ei bine ? Ce înseamnă următoarea etapă ? îl întrebă Magul încrezător în forța lichidului vital, odată ce cavalerul înaripat își asumă verticalitatea posturii.
– Următoarea etapă e aceeași care trebuia să fie și prima, dacă nu m-aș fi bazat într-atât pe capacitățile mele interioare, inerente.
– Și anume ? În cuvinte, te rog !
– Căutarea Fericirii...
– Să bei din vreme în vreme apa asta. Îți va deschide ochii și te va ajuta mai mult decât aș putea eu. Ea este Esența vieții și locul din care ea curge spre lumea ta este nebănuit.
– Știu de unde vine Izvorul Vieții. Din Ceruri, din chiar locul facerii lucrurilor.
– Nu este același izvor care curge sus, dar are aceleași proprietăți. Cândva vei ajunge să descoperi locul din care iese în lumea ta, însă nu ai nevoie a ști acest amănunt, încă.
– Vorbești păsărește crezând că nu pricep și astfel îți confer autoritate ?
– Tu m-ai chemat, ai, deci, nevoie de mine. Cum vorbesc eu nu are legătură cu modul în care mă percepi tu, întrucât eu îți furnizez informație pură, nealterată de opinii particulare și de prejudecăți. Crede-mă, nu ai vrea să auzi ce gândesc eu !
– Bine, poate că așa este, îi dă Astral dreptate. Îți mulțumesc, oricum, pentru al tău suport altruist. Sper să ne mai vedem.
– Cu certitudine, încuviință Magul și, înainte de a se face nevăzut, adăugă: Începi căutarea prin a aduna florile curcubeului !



Oricât ar fi răcnit nervos prințul stelelor, Astral, către constelația cea sclipitoare a Câinelui Mag, entitatea înveșmântată în robă nu mai descinse în Grădina Crinului. Îi confirmase astfel îndreptățita observație asupra stilului său de expunere verbală: criptic și pompos, menit a crea superioritate.
Astral nu cunoștea nimic în legătură cu vreun curcubeu, darămite vreo floare de curcubeu. Urmând îndemnul avizat al Magului, mai bău din apa izvorului și înțelese mai bine sensul. Nu era neapărat vorba despre un curcubeu autentic, ci de unul metaforic. Dar nici această nuanțare a temei nu-l satisfăcu. Iar apa cea rece și mătăsoasă în contact cu limba cam ascuțită, nu avea pentru a sa minte curioasă o soluție executorie. Se gândi apoi să abordeze lecția într-un mod analitic, așa cum îl obișnuise controlul preponderent pe care mintea umană îl instaurase aproape îndată ce se înconjurase de alaiul colorat în castelul înalt.
Ar fi vrut să aibă la îndemână un inventar al tuturor florilor ce creșteau în lumea sa, dar în absența unuia, zbură în primul loc în care credea că va primi un răspuns favorabil – câmpiile-curcubeu. Acest nume nu-l preocupă întrucât florile ce creșteau cu miile de soiuri pe cuprinsul șesului brăzdat de vadurile largi ale meandrelor fără de capăt purtau indicativul de roze și nicidecum un altul.
Adună câte un bobocel abia deschis din fiecare culoare a curcubeului, plus unul alb „pentru orice eventualitateâ€, convins că aceasta era cheia cifrului. Se lovi însă de absenÈ›a unei îndrumări. Magul pomenise de flori, el le adunase, dar în continuare nu È™tia ce are de făcut. ÃŽÈ™i aminti de bobiÈ›a de mărgăritar păstrată în centura-i sclipitoare, iar aceasta, expusă ambientului floral, își aruncă o rază îmbrăcând cu o aură buchetul exotic.
– N-am făcut nimic, oftă el ascunzând mărgăritarul solar.
Dar, pe când se înălța la cer fâlfâind aripile bleu-ciel care nu îi lipsiseră niciodată, fiind crescute cu titlu de adaos și nu de accesoriu, desprins de gazonul jilav dintre arbuștii parfumați, lăsă florile să cadă. Un glas melodios, angelic chiar, cu certitudine feminin, exclamă cu exaltare:
– Pentru mine ? Vai, dar ce cadou superb ! Cine ești, străine ?
Uimit de asemenea întâmplare, Astral șezu în loc, la vreo cincizeci de picioare de sol și cătă în jos, de unde el urca.
Cu buchetul într-o mână și cu cealaltă salutându-l discret – o zână.
– N-am văzut niciodată o zână, de când sunt aici, îi zise el pironit în cer.
– Și de unde știi că vezi acum ?! surâse cârlionțata cu avalanșele de bucle ample năvălind peste umerii osoși dezgoliți de rochia albă, străvezie, ce o atingea incidental în locuri mai proeminente dar în rest părea să fie de consistența adierii brizei.
Prințul stelar știa în fiecare atom al său, în fiecare fibră a sa, materie sau spirit pur, să evite contactul vizual cu ființele din străvechile triburi Dryades și Chimaera, cu zânele și nimfele, vraja lor fiind extrem de potentă, iar dezlegările trebuiau solicitate foarte de sus, din Lumea de Lumină.
– Mai exact, astă lume îmi aparține și prin urmare tu ești a mea, zise el convingător, coborând cu un braț întins către ea. Vino !
– Unde mergem ?
– Vreau să te fac mireasă.
– Eu nu pot fi mireasă, eu sunt zâna acestei grădini de trandafiri.
– Prin urmare, ești o zână, zâmbi el victorios, ochii-i poposind pe sânii cei albi puțin disimulați de veșmântul ipotetic.
– Uită-te în ochii mei !
– Ești o zână și m-ai vrăji cu frumusețea ochilor tăi... Iar eu am ceva important de dus la bun sfârșit, spre a-mi obține fericirea cea promisă, ascunsă undeva pe-această întindere de vise.
– Cum poți fi convins că nu eu ți-am fost promisă ?
– Spui că ești o zână și că nu poți fi mireasă. Atunci, cum să fii tu fericirea mea ?
– Dar fericirea înseamnă să ai o mireasă ?
– Nu m-am gândit în termenii ăștia, se strâmbă el amuzând-o.
Râsul cristalin făcu toate cele șapte lune din cer să vibreze, iar sute de stele picară meteoric de pe firmamentul albastru-indigo. Inima prințului stelar nu scăpă neatinsă, pulsațiile copleșind rațiunea și ai lui ochi îi căutară pe-ai ei. Dar nu-i găsiră. Zâna își plecase, sfioasă, privirile.
– Uită-te în ochii mei ! îi ceru el cu un timbru autoritar, dar nonagresiv.
Candida ființă îndeplini porunca și chiar mai multe stele căzură cu vâjâit din cupola înaltă, Selene și suratele-i cântară un melos clar perceptibil, iar rozele peste care stăpânea, de care îngrijea zâna, aruncară ninsori de petale către văzduhul și-așa plin de fluturi.
Licăriri de curcubeu în irișii adânci și desăvârșiți, sclipiri de diamant și-o lacrimă de bucurie – zâna, Ekho-Alix. Fior în toată a sa ființă și-un gând ca o dorință, ca ea să fie-aceea – Astral, prințul.
Nu se simțea sub vraja ei, căci el era cel ce-o vrăjise. O îmbrățișă, o sărută și cu-ale sale aripi o înveșmântă, rămânând în caldă îmbrățișare și dulce sărutare vreme îndelungată.



Ea să fi fost aceea ? – Astral se întreba fără oprire, dar tot neîncetat o voce dinăuntru îl încredința că nimic nu poate fi greșit, în lumea sa, edenul din vise țesut, fericirea sălășluind oriunde ar căuta.
Da, dar dacă la fiecare pas putea întâlni ceea ce căuta, cum putea fi sigur că tocmai ea era aceea ? Nu cumva, altundeva, o alta îl aștepta ?
Aceste frământări nu-l slăbiră deși în Castelul de Cristal, din Valea Iasomiei, trăia acum de mulți ani, cu zâna Ekho-Alix dimpreună. Se iubeau ca-n prima clipă, dar el părea tot mai străin de ideea că ea îi fusese destinată. Și spre acel destin, cândva știut, căuta mereu.
Așa plecă și într-o dimineață, când roua încă mai era și sus pe cer doar trei dintre lune pluteau. De astă dată nu numai cu gândul, ci aripile larg i s-au deschis, purtându-l într-un astfel de vis. La apa vie a izvorului vieții și al adevărului se coborî în scurt decurs, cu intenția clară de a invoca Magul Câine. Iar Magul veni inevitabil.
– Ea e ? îl luă din scurt Astral, nervos.
– Nu ! fu și mai prompt ghidul.
– Și eu de ce am stat atât de mult cu ea ? În tot timpul astfel irosit, aș fi putut căuta altceva... Pe cea care este !
– Niciuna nu este aceea... Nu ai o jumătate ! Nimeni nu are !
– Vorbe grele, magule. Mai ales că fericirea este înțeleasă și confundată invariabil cu iubirea altcuiva pentru sine.
– Dar nu a fost niciodată vorba de o sinonimie între fericire și iubire. Singură vraja ei, sau chiar mintea ta, inima omenească din complexul psiho-biologic în care astrul sălășluiește, a pus semnul egalității între cele două noțiuni.
– Ar fi fost minunat ca iubirea ei, sau a alteia precum ea, să reprezinte acea fericire. Înțeleg din preocuparea mea excesivă pentru un răspuns la întrebarea de-adineaori că nu este cu putință.
– Ai fost fericit alături de ea ? Ești ?
– O, da ! O iubesc așa de intens încât nu vreau și nu pot să descriu sublimul sentimentelor, temându-mă de profanarea unui legământ sacru, viu între inimile noastre.
Atunci păstrează zâna lângă tine, dar nu te plafona în perspectivele tale ! Știi că iubirea are multe forme. Oare crezi că una sau mai multe surate de-ale ei, prinse în mrejele farmecului tău ceresc și duse în Castelul de Cristal ori într-alte castele, ar ofensa-o ? Îți spun eu că nu. Iubirea mai mult închide ochii rațiunii decât să-i deschidă ori să-i mențină deschiși.
– Da, pot face asta, dar nu am convenit că fericirea rezervată mie nu este neapărat iubirea zânelor și a nimfelor acestei lumi ?
– Nu știu ce am convenit, dar nici nu susțin în termeni categorici opusul afirmației.
– Adică fericirea poate fi iubire, dar poate să nici nu fie.
– Discutăm despre noțiuni care sunt puternic influențate de conștiință, de mintea umană și de viziunea punctuală. Tu singur vei putea ști dacă iubirea zânelor este fericirea promisă ori trebuie să cauți încontinuu, cu riscul de a nu ajunge vreodată într-un loc anume.
– Dar nici nu pot sta locului, încercând să mă conving că am găsit ceea ce căutam.
– Nici vorbă ! Căutarea fericirii este un drum fără de sfârșit. Cu siguranță nu vei realiza când ai găsit-o, la fel de bine cum nu știi nici acum dacă iubirea pe care o primești și o dăruiești este chiar încununarea efortului cercetării tale.
– Lăsând deoparte teoria, vreau să te întreb, tu ce părere ai ? Să fie fericirea mea iubirea ei, sau a alteia ? Ori a tuturor zânelor acestei lumi ? Ce crezi ?
– Eu nu cred nimic. Nu sunt pus aici să cred, ci să te ajut.
– M-ai ajuta, cu o părere alta decât a mea.
– Nu, nu te-aș ajuta, ți-aș influența într-o direcție nepotrivită pașii.
– Dar ești un ghid ! Ghidul nu trebuie să-ți deschidă ochii ? Să-ți arate pe unde să pășești, pentru a nu te rătăci ?
– Lumea asta, așa cum am mai discutat, este lumea ta. Toate răspunsurile îți sunt accesibile chiar și fără intervenția mea. Dacă ai dori cu adevărat, ai găsi fericirea fără a întâmpina prea mari obstacole, întrucât nu ai decât elemente de susținere în lumea asta, foarte inspirat ticluită de unul din oamenii care ai fost anterior. E adevărat că nici el – intelectul care a gândit-o, nu ar fi mult mai eficient decât ești tu acum, dar cel puțin lui îi ședeau dinainte imaginația fragmentară și viziunea îmbinării, a asocierii elementelor asemănătoare într-un întreg sinonim unei forme a adevăratului sens. Tu nu ai niciuna dintre aceste elemente ajutătoare.
– Le pot dobândi ?
– Cu greu. Eu îți propun să rămâi la iubirea zânelor și a nimfelor, dar concomitent cu pasiunea aceasta, să mai faci și altceva.
– Ce anume ?
– Caută locul din care țâșnește apa acestui izvor, al vieții și al adevărului. Vei putea pune întrebări cuiva mult mai înțelept decât mine și vei afla răspunsurile unora dintre ele, deși nu există o garanție a faptului că vei fi mulțumit cu acestea.





IV.


În lumea mea, privighetoarea cântă de pe ramurile fragede ale copacilor din zăvoi. În lumea mea, florile nu pier niciodată și există concomitent atât copaci înfloriți cât și copaci pe rod, iar poamele lor îmi dezmiardă limba și îmi satură foamea. În lumea mea, muze, zâne și nimfe se dănțuiesc în poienițele cu flori din codrii de cireși și pini, dar și pe malul apelor curgătoare. Ele sunt toate ale mele și doar mie îmi dăruiesc a lor dragoste pură, candidă, neîntinată. Amorul lor desăvârșit, spiritual, metafizic, mă doare de atâta intensitate. Muzele mele, iubitele mele, nimfele lumii în care eu am ales să trăiesc, îmi sunt prietene și confidente, dar nu mă pot înțelege. Și singur mă preumblu eu prin întinderile eternei primăveri, căutându-mi iubirea cea adevărată, chiar dacă știu că ea nici nu există. Sunt unic în universul meu și poate astfel trebuie să fiu.
Astfel gândea Astral – celestul, în lungile-i cugetări petrecute cu ochii pironiți la stele și la lunile colorate. Se simțea însingurat în această sferă tocmai de el concepută, dar era convins că fericirea de care îi tot vorbea Magul Câine nu putea exista cu adevărat. Trebuie să fi fost o iluzie meșterită de pezevenghiul posesor de constelație omonimă, întrucât se știa că acestuia i se mai spunea, în anumite cercuri și Creatorul de Iluzii. Fără îndoială că el era același Mag-Câine cunoscut altcândva de Astral.
Ciudat lucru, tocmai omul în care fusese el anterior, autorul de facto al acestei lumi acum a lui, se numise o vreme Canis Magus. De aici și precizarea ce a urmat prezentării inițiale din Grădina Crinilor, că nu era acela ce părea a fi. Doar că Magul nu era niciodată același. Având zeci de avatare, create de însăși capacitatea sa inițială de a zămisli fantezii și de a le da suflu vital, niciodată nu se putea ști dacă înaintea ochilor era originalul sau doar o copie ce se credea originalul. Lui Astral nu îi mai rămăsese mare lucru din mintea omului-Canis Magus, deci nu știa nici el adevărul despre Mag.
Decis lucru, trebuia găsit locul din care țâșnea Izvorul Vieții și al Adevărului, iar acela ce urma a fi întâlnit ca rezultat al acestei reușite îi va fi dat oricâte răspunsuri i-ar fi poftit inima.
Dar cum să poată ajunge la izvorul Izvorului ? Una dintre tainele acestui firicel de apă era că imediat ce se termina Grădina Crinilor, acel luminiș divin înmiresmat din mijlocul crângului de cireși, dispărea. Pur și simplu la capătul dinspre nord intra sub un monolit de bazalt, iar la cel sudic se scurgea într-o crevasă al cărui adânc n-ar fi putut fi atins datorită lățimii de-o palmă a fisurii.
În zadar să strige din nou Magul. Acesta îi dovedise că nu vrea și nici nu poate să-l asiste în probleme de acest gen. Singură mintea lui, umană sau stelară, ședea la temelia surmontării impedimentului. Evidența blocajului îl amuză, resemnarea instalânduse neîntârziat. Și plecă agale pe sub bolțile din care o ninsoare de petale nu contenea, chiar dacă florile nu se împuținau.
– Trebuie să reușesc !... Trebuie ! – își repeta el vag convins, între două apeluri nominale pentru un suport divin.



Un înger mare, fără aripi, dar de o strălucire orbitoare, îl aștepta pe cărarea de la capătul codrilor de pini. Mersese cale îndelungată, considerând că numai străbaterea la pas a domeniului selenar îl va putea edifica.
– Te-ai rătăcit ? îl întrebă el pe îngerul de lumină, nedânduși seama ce era cu el.
– Știi cumva unde ne aflăm ? se prefăcu entitatea străină de meleagurile viselor.
– Da, bun venit în lumea mea !
– Lumea ta ?! De ce e lumea ta ? Doar lumea aparține Creatorului și Stăpânului Universului, nu unui cavaler înaripat !
– Crezi sau nu, asta îmi aparține mie, cadou de la El.
– Aha, deci e un dar divin. Păi așa se explică.
– Ce se explică ? De ce te-ai rătăcit, sau de ce e a mea ?
– Așa se explică de ce te străduiești să afli ce nu poți afla.
– Ba pot afla, doar că nu am avut suficientă inspirație să-l descos îndeajuns pe Mag.
– Canis Magus este superior ție. Atât prin faptul că el te îndrumă, dar și prin acela că lui îi datorezi această lume, a ta.
– Și cu ce scop zici că te-ai rătăcit în lumea mea ?! ridică Astral o sprânceană.
– Ai cerut ajutor divin, iată ajutorul ! Întreabă-mă ce vrei să știi sau cere-mi lucrul pe care-l dorești cel mai intens, iar eu îți voi fi de folos.
– Nu mă așteptam la un ajutor fizic.
– Indiferent de ce așteptai tu, eu sunt trimis să te ridic deasupra tuturor nevoilor și a grijilor pe care ți le faci.
– Vreau să-mi spui unde este locul din care izvorăște, în lumea asta, Izvorul Vieții !
– Atât ?
– Pentru început.
– Chiar aici.
– Unde ?!
– Sub picioarele noastre, răspunse îngerul, iar Astral trebui să-și ia zborul, spre a nu se uda în apa care țâșnea precum un gheizer din suprafața netedă a unei lespezi orizontale de natură semiprețioasă.
– Adineaori nu era, deci nu pot înțelege decât că faci și tu un fel de joc al manipulării, asemeni Magului Câine.
– Þi l-am arătat, nu l-am creat eu, se apără placid îngerul.
– Aici trebuia să întâlnesc pe cineva capabil a-mi răspunde unor întrebări.
– Și ce anume vrei să afli ?
– Tu ?! se miră Astral. Iarăși mă gândisem la altceva, la altcineva.
– Gândirea, mai ales cea influențată de mintea umană pe care o ai în cap, nu este neapărat nici justă, nici veridică, nici de încredere. Latura ta stelară are de luptat cu materia și influențele sale.
– Spune-mi ceva ce nu știu ! oftă prințul și se așeză din nou în iarba sufocată de floricele, aplecânduse și bând din apa vie.
– Un singur lucru trebuie să-ți mai revelez și atunci mă pot retrage, încredințat că mi-am îndeplinit îndatoririle și te-am ridicat deasupra stării de incertitudine și neajutorare în care te afli de ceva timp.
– Unul singur ? Credeam că-mi vei răspunde la întrebări ! Așa era promisiunea făcută de Mag.
– Vei înțelege, negreșit...
– Bine, zi ce ai de zis !
– Îți amintești darurile lui Rafael ? Sfera de lumină și brățara de aur ?
– Sfera, da, o știu și am mai folosit-o, dar de brățară acum aud că o am de la Rafael. recunoscu înaripatul prinț și privi încheietura mâinii stângi, locul în care banda circulară din metalul prețios, încrustată cu o suită de litere și cuvinte intraductibile minții sale, stătea de la primul moment al acestui trup material.
– Și ea poate fi o unealtă similară boabei înțelepciunii și adevărului. Folosindu-le în tandem, vei obține atât răspunsurile dorite, cât și un bonus nesperat. Succes !
Părând a se grăbi către o întâlnire mai importantă decât cea cu Astral, îngerul se făcu nevăzut ochilor ce oricum nu-l puteau privi decât în mod indirect.
– Halal revelație ! se tângui, la fel de resemnat ca și până atunci, cavalerul astral.



Posedând informații generale, dar nu și detaliile aplicabilității acestora, Astral nu avea mai puțini pași până la descoperirea fericirii căutate, ori până la aflarea adevărului, a răspunsului întrebării esențiale: este iubirea fericirea eternă ?
Sursa Izvorului Vieții i se ascunse din nou, în așa fel încât îi consideră meșteri ai iluziei și pe Mag și pe Înger.
– Prea uman ! Prea puțin Astral ! suspină el azvârlinduse în văzduh.
Prin aerul înmiresmat, purtător de fluturi, ninsori de petale și iasomie, zbură până departe, în codrii cei de tei. Acolo, coborând pe o cărare doar de el știută, se furișă până la marginea unui iaz în care se scăldau naiadele tuturor apelor din această pădure, lipsite de grija că vreun muritor le-ar putea zări. Întregul cuprins era vegheat de o vrajă a zeiței Lunii, care adormea oricare om ce ar fi putut nimeri accidental pe-acolo.
Nefiind nici muritor și deci nici om, Astral se putea deplasa oriunde în lumea sa, indiferent de interdicțiile puse altora – lucru straniu de subliniat din moment ce numai el era aici, restul populației fiind reprezentată de ființele cu o descendență clar mitologică, în general doar de sex feminin, doar zâne și nimfe, cu toate muze ale căutării sale imposibile.
Pasiv, melancolic, revăzu dansul gingașelor creaturi nude de pe malurile cu nisip de aur și din apele rotundului heleșteu dantelat cu nuferi mari albi și împodobit de două lebede tăcute, una albă iar cealaltă, nu. Legenda spunea că pe lacul lebedelor, nimfele veneau pentru a invoca prezența creatorului acestei lumi, un zeu numit de ele Astral, patron al luminii, iubirii și viselor. Știa și el de legenda asta, întrucât avea un rol important în crearea sa, dar niciodată nu li se înfățișase celor douăsprezece extrem de atrăgătoare ființe ce-l strigau pe nume și-l rugau să coboare în mijlocul lor spre a le împărtăși din lumina sa, înconjurându-le cu visele iubirii.
Își spunea de fiecare dată când le auzea invocându-l, că nu el era zeul pe care ele îl așteptau. El nu era un zeu autentic, întrucât nu lui i se datora zidirea efectivă a acestei lumi. Sigur, ea fusese întocmită urmânduse un plan ce-i aparținea într-o anumită măsură, dar nimic mai mult de-atât. Îi părea rău văzându-le atât de stăruitoare în rugile lor către înaltul cerului înstelat și către Selene, sperând de fiecare dată la un miraculos semn din partea sa, iar apoi dureros de abătute de absența oricărei teofanii. Neconsiderânduse un zeu, în pofida faptului că toate datele îl indicau și îl identificau drept o ființă superioară, de proveniență astrală – definiția unui zeu, pleca de fiecare dată întristat, fără a le fi dat satisfacție.
Nu același lucru se petrecu și la finalul incantației naiadelor, când ele, îngenuncheate pe nisipul cald, ținânduse de mâini într-un cerc magic, mormăiau ultimele vorbe din ritualul lor ezoteric. Deodată, un bubuit de tunet răsună în ceruri, iar o lumină orbitoare învălui iazul din codrii înfloriți de tei, trimițând rumoare până la lunele plutind în cer. Tot plutind se arătă, într-o mare de raze strălucitoare, zeul Astral, coborând din înaltul cerurilor. Ale sale lungi și puternice aripi erau întinse la maxim, dar nu datorită lor ședea el în aer, ci numai prin voința proprie.
Așezânduse pe nisipul de aur, în chiar mijlocul cercului nimfelor, zeul glăsui cu al său melodios și fermecat timbru:
– Ridicați-vă și spuneți ce vă apasă !
– Divine zeu Astral, mărire ție, înger al luminii și iubirii, zeu al viselor ! Noi suntem cele mai credincioase slujnice ale tale și ție vrem să ne dăruim, cunoscând că tu de noi ai nevoie.
Cuvintele rostite de cristalina voce a uneia dintre tinerele palide și fremătânde, îl impresionă pe zeu. Nu-și putu abține o întrebare rațională ce lua în vizor modul în care aceste făpturi gingașe aflaseră de nevoia sa, dar răspunsul nu îl mai surprinse; bineînțeles că toate fuseseră prevăzute atunci, cândva, de către Creatorul de Iluzii alias Canis Magus. De la umbra numită Magul Câine – ghid inițiator, până la îngerul care îi indicase izvorul Izvorului și naiadele care îl considerau zeu și îl invocau pentru a i se dărui, în principal fizic, în vederea mulțumirii sale, toate amănuntele existau dinainte. Toate fuseseră imaginate, disecate, adăugate, menite. Da, menite a-i servi drept instrumente pentru obținerea fericirii eterne, obiectivul de care el sincer nu avusese habar dar care, pomenit de ghid în Grădina Crinilor, ajunsese la nivel de obsesie.
Oare zâna Ekho-Alix ?... Cu siguranță ! – se întreba dacă și ea, iubirea intensă și sublimă până la durere și extaz, exista în virtutea aceluiași aranjament ce transcendea timpul și spațiul, poate chiar și rațiunea umană elementară. Răspunsul era unic, invariabil și ineluctabil – Absolut !
Preocupat de tabloul întreg, nu se mai interesă de amănuntul pe care oricum îl știa adevărat, cunoscând existența și ocupația îngerilor Scribi. Evident că destinul său era să împărățească peste a lui selenară lume.
Pătruns de solemnitatea momentului și a acceptării destinului, Astral, zeul viselor, luminii și iubirii, se abandonă brațelor, buzelor și trupurilor dornice a-i satisface necesitățile fizice și metafizice.



Pe colinele-țestoase, aproape ca niște domuri verzi, pe care pinii și iasomia, pe alocuri și liliacul, reprezentau întreaga floră, iar privighetoarea cânta neîncetat, Astral ajunse într-un declin în tandem al lunei verzi cu cea oranj. Ostenit de zbor lung, coborâse pentru a-și odihni o vreme aripile la umbra aciculaților codri. Locul de popas nu era nou. Iar prezența ce-l aștepta, cunoștea acest aspect.
– Ce faci tu, aici ?
– Am crezut că m-ai părăsit și-am plecat să te caut... De ce nu ai mai venit înapoi ?
zâna Ekho-Alix suspină jumulind petalele unui trandafir galben care, odată căzute pe iarba dinaintea băncuței de sub bătrânul pin secular, deveneau sângerii. Ea nu-și ridică privirile umede către zeul pironit în cale, dar simțea cum inima lui se zbate și plânge ca și a ei.
– Trebuie să fiu sigur că iubirea este acel lucru asimilat fericirii în căutarea vieții mele... Trebuie să mă conving că tu ești adevărata mea iubire, destinul meu...
– Și sunt ? îl întrebă ea, privindu-l și așteptând negația.
– Ești destinul meu, îi răspunse el îngenunchind la picioarele ei, capturându-i mâinile-i ocupate și sărutându-i-le. Tu ești aleasa inimii mele, încă dinainte ca lumea asta să existe aievea, dinaintea acestei firi, de când am fost plăsmuiți de mintea unui foarte abil creator de iluzii.
– Da, dar mă iubești pentru că vrei, sau pentru că îți sunt destinată ?
– Te iubesc pentru că ești...





V.


Scările de marmură albă străluceau în lumina crescândă a zorilor. Aici, pe povârnișurile de care se agățau cioplitele trepte, suita surorilor Selenei radia mai multă lumină, poate și datorită importanței locului.
Astral și a lui muză pășeau în sus, tot mai în sus, către Templu. Nu simțeau oboseală, gândul la răsplata ce îi aștepta la capătul avântului energic pompând în vinele zeului cu trup uman determinare și înverșunare, iar zâna parcă plutea senină, pozând afect doar din empatie.
Trecând pe sub bolți de cireși înfloriți, apoi pe sub curcubeie minunate și în sfârșit prin norii umezi, cei doi temerari, rege și regină, ajunseră pe platoul din vârful Muntelui Soarelui. Scuarul pavat cu lespezi neregulate de jasp trandafiriu și alb, era imens, iar pe laturile sale, magnolii venite din arhaic își expuneau ale lor cărnoase și înmiresmate flori brizei înălțimilor inaccesibile.
La numai câțiva pași făcuți spre interior, vizitatorii primiră salutul strajei locului, un înger de lumină pe care nu-l puteau privi de-atâtea raze ce-l înconjurau.
– Astral și Ekho, sunteți așteptați.
– Suntem mai mult decât atât, suntem împărați, glumi cavalerul înaripat. Ne duci tu la Templu, sau ne descurcăm singuri ?
– Vă conduce ea, răspunse îngerul și prin dispariția-i din a lor cale, o gingașă ființă le fu revelată.
Nici zâna Ekho nu era mare, dar această făptură, plină de sfială și ingenuitate, era mult prea fragilă. Muza îl privi cu ochii mari pe-al său împărat, vrând parcă a-l întreba care era povestea unei apariții atât de sumare. Mirarea lor fu anulată de cvasi-translucida entitate când le ceru, fără a-i privi, să o urmeze la marele oracol din Templul Luminii, iar ei se conformară obedienți, [ nevrând să o lezeze în vreun fel, ca nu cumva să o aibă pe conștiință.]
Templul Luminii de pe vârful Muntelui Soarelui purta titulatura completă de Templul Luminii, Magnoliei și Culorilor Curcubeului, acesta fiind îngrijit de vestalele prințesei Jubaris și slujit de marele oracol, Nimio.
Intrând în somptuosul edificiu vizibil deîndată ce silfidica îndrumătoare descrise un amplu cerc cu ale sale ipotetice brațe, un puternic parfum de busuioc și un altul de regina-nopții le asaltă și le îmbătă simțurile. Colonadele ce sprijineau acoperișul aflat sus, mult deasupra capetelor curioase și admirative, erau din același material ce pava scuarul de jasp, dar nuanța acestei pietre tindea către turcoaz. Podeaua pe de altă parte, era de marmură albă, așijderea scării late urcate din văi adânci.
În centrul clădirii, atriumul găzduia pâlpâirea veșnică a focului sacru și două vestale similare până la confundare cu îndrumătoarea pelerinilor se rugau lunilor vizibile prin decupajul acoperișului, părând într-o transă profundă.
– Așteptați aici ! le ceru însărcinata cu protocolul oaspeților și fu ascunsă ochilor interesați ce nu o slăbiseră o clipă, de masivele coloane cu capiteluri corintice lucrate în detalii minuțioase.
Înainte ca ei să realizeze că sunt singuri, un jovial și expansiv individ le ieși spre întâmpinare, îmbrățișându-i ca pe două vechi cunoștințe și invitându-i în al său altar.
– Tu ești marele oracol ? se preocupă Astral circumspect.
– Nu, eu îi bine dispun pe aceia care urcă până aici, pentru a uita de apăsările ce le-au îndreptat pașii către noi, îi răspunse tânărul ce aducea mai mult cu Rafael – arhanghelul prieten al entității superioare din trupul uman.
– Vorbești serios ?! făcu zeul, încă precaut.
– Nu, omule ! Eu sunt Nimio, marele oracol. În fond, nu știu de ce sunt marele, când voi doi sunteți cei dintâi pelerini veniți în căutare de răspunsuri.
Marele oracol își azvârli pe el roba de ceremonii și își puse pandativul masiv din aur, reprezentând un soare stilizat radiind douăsprezece raze dintr-un disc central, disc împodobit cu mărgăritare și topaze. Aprinse câteva bețișoare parfumate, o candelă și deschise un ceaslov prins în același metal nobil auriu.
– Bun, zise, deci voi doi vreți să aflați ce anume ?
– Ești sigur că te pricepi la treaba asta ? dădu glas muza gândului ce-l frământa pe-al său iubit.
– Da, nu vă faceți griji, sunt bun la cititul alfabetului ăstuia, deși nu prea înțeleg eu ce spun respectivele cuvinte.
Cu o aparență distrată, relaxată, neoficială, marele oracol reușise sădirea unei semințe de îndoială în sufletele pelerinilor. Aceștia nu puteau desluși dacă aveau de a face cu un caracter deschis, nonconformist și chiar pe dinafara temei, ori numai cu un abil disimulator. Astral hotărî să-l testeze:
– Spune-ne dacă suntem jumătăți ale aceluiași întreg !
– Sunteți regele și regina acestei lumi, nu se dădu prins oracolul.
– Da, asta o știe toată suflarea lumii, dar suntem noi entități complementare ? insistă Astral, eliberând mâna muzei pentru întâia dată de la pornirea către Templu.
Oracolul surprinse discretul gest și se aplecă asupra ceaslovului, mormăind vorbe neînțelese și deschizând larg brațele, ridicând apoi ochii spre apex.
– Habar nu are, îi șopti muza cavalerului înaripat.
Zâmbind fără niciun verdict, Astral continuă să-l țină sub observație pe profet.
– Apollo !!! izbucni strident oracolul, iar pelerinii asistară năuciți la o minune pentru care nu veniseră pregătiți.
Însuși zeul Apollo coborî, sub forma unei raze și se întrupă pe sub roba albă a oracolului, acesta apărând acum drept mai strălucitor, mai ponderat și mai solemn. Atât Astral cât și zâna Ekho-Alix ar fi fost dispuși a jura că în fapt nu mai aveau înainte același personaj.
– Zeul Luminii ? îl întrebă Apollo pe Astral.
Surâzător, înaripatul răspunse:
– Același lucru te pot întreba și eu.
– Știi cine sunt eu cu adevărat, așa că nu ne mai ascundem după formule și după identități subiective.
– Știu, zise Astral gândinduse la Rafael.
– Nu te pot ajuta în niciun fel. Destinul tău nu este nici pozitiv și nici negativ, însă datorită faptului că trăiești, trăiți, într-o lume fără timp, care se înțelege că nu se va sfârși vreodată, ție îți apare ca fiind dezavantajos cu interesele pe care consideri că le ai.
– E o iluzie ? Chiar îmi pot clădi fericirea iubind toate zânele și nimfele ?
– Nicidecum ! Dar, cu riscul de a suna precum Magul, lucrurile pot fi și exact opuse. Fericirea ta, scopul prezentei lumi, este aievea. Nu o percepi, fiind închis în trupul material și constrâns de rațiunea umană, deși ești convins că va sosi o vreme în care vei minimaliza influența materiei asupra spiritului.
– Îmi spui că deja sunt fericit, dar că nu o conștientizez ?! Păi, dacă astfel stau lucrurile, există vreo modalitate în care pot definitiva căutarea și concluziona eforturile printr-un succes răsunător ?
– O ! Dar nu vei încheia al tău drum niciodată ! Deși ești și vei fi fericit alături de muza ta, nu vei accepta această fericire ca fiind cea promisă și prin urmare nu vei avea unde să te oprești și să îți admiri reușita.
– Este un nonsens ! replică Astral. Sunt fericit, dar vreau mai mult ?! De unde știu că există, într-adevăr, o fericire desăvârșită ? Oare nu s-a amuzat Magul pe seama-mi ?
– Magul a făcut și a zis multe, dar nu te-a indus în eroare, căci și el este o parte din tine și în același timp, o parte din destinul acestei lumi.
– Spusele tale mă deprimă, se plânse înaripatul. Sună a blestem, nu consideri ? Adică, să nu mă opresc vreodată din drum și să fiu fericit. De ce am mai fost lăsat să cred că aceasta este o răsplată pentru evoluțiile exemplare în lumea oamenilor ? Eternitatea în căutarea unei fericiri perfecte, fiind însă fericit... Zău că nu înțeleg asta.
– Mulțumește-i umanului din tine ! Minții tale biologice.
– Mă gândesc că puteam coborî aici, în lumea idealurilor mele, drept ființă spirituală. Aș fi evitat impedimentele create de materie.
– Esență pură într-o lume materială ?! Și Legea ?
– Da, doar mă gândeam...
– Aici este destinul scris de Scribi, îi indică Apollo ceaslovul. Oracolul nu-l poate citi, nefiind mai mult decât un figurant neînsemnat în complexa țesătură. Dar nici ție nu îți este accesibil fără o cheie. Totuși, odată ce vei obține acea cheie, codul se va schimba înainte ca tu să apuci să-l citești.
– Nici nu mă arăt interesat, recunoscu Astral. Am încredere că e o lume perfectă în care doar eu mai trebuie să mă perfecționez. Și o voi face ! Chiar de voi lupta cu mintea-mi materială și o voi izola undeva cât mai departe. Spiritul va prelua controlul absolut. Fericirea promisă va fi a mea !
– Ai veșnicia la dispoziție.






VI.


– Ce vis straniu ! Se făcea că eram un prinț însingurat într-o lună verde, plină de viață dar mai ales plină de toate acele tablouri ale naturii care îmi aduc suspine de fericire în această lume gri.
– Eram și eu acolo ? îl întrebă ea mai mult amuzată decât curioasă.
O privi cu atenție, studiindu-i trăsăturile fizionomiei silfidice. Parcă ar fi cunoscut-o de undeva. Oare de unde ? Îi zise convins:
– Sigur că da. Doar alături de tine pot eu exista.
Coborî dintre așternuturile calde țesute din cea mai fină mătase purpurie și păși către ferestrele largi, ce dădeau într-un balcon vast. Soarele îl întâmpină cu tăria specifică unei zile de primăvară luminoasă, făcându-l să strângă pleoapele.
– Nu a fost un vis, murmură el ieșind pe terasă.
– Nu, nu a fost un vis, îi zise ea stând în prag, cu capul pe-o parte. E totul așa cum tu ai vrut să fie și cum ai fost binecuvântat să primești.
– Dar visul meu se termina paradoxal, cu mine căutând fericirea perfectă, deși eram mai mult decât fericit și fără.
– Vezi ? Trebuie să delimitezi fantezia de realitate.
– Și cum anume pot face asta ? Eu, care cunosc lucruri ce altora le vor fi ascunse în veci; eu, care sunt o entitate astrală. Nu pot evolua.
– Amintește-ți ce ți-a zis Apollo... Nimic nu este definitiv. Nu există destin... Adică destinul există, dar nu și predestinarea. Un lucru nu este deja făcut până ce timpul său nu trece.
– A zis Apollo așa ceva ?! se miră Astral.
– Nu în aceleași cuvinte, dar asta am priceput eu. Știi, mai cunoaștem și noi câte ceva, nu suntem niște zâne fără minte sau putere de pătrundere.
– Așa este. Tocmai din acest motiv te iubesc cu fiecare clipă ce trece, din ce în ce mai mult.
Înainte de a-l săruta, muza punctă evidența:
– Și acesta este un paradox, noi trăind într-o lume atemporală.



Desigur, Astral și zâna Ekho-Alix au existat o veșnicie care încă mai dăinuie, în lumea aceea, selenară. Fericiți cum niciun om nu poate fi vreodată pe pământ, își delectau privirile unul cu celălalt, atingerile descopereau necontenit noi senzații, iar natura... O ! Natura aceea divină ! Perfecțiunea gândită de un muritor, zidită de Dumnezeu și trăită de două entități siderale.
Tabloul cândva și pentru totdeauna desăvârșit, era paradisul pe care l-ar dori oamenii, unii mai mult decât alții, eu mai mult decât oricine.
Da, Canis Magus sunt. Mă bucur să ne cunoaștem. Ori, dacă nu ne cunoaștem și nici nu ne vom întâlni vreodată în această lume, cât voi mai zăbovi, ne-am putea găsi cândva, undeva, privind la un cer cu alte stele și cu alte lune, fericiți.
Exagerez, precum se poate remarca. Deși eu voi fi în locul lui Astral, acolo, Sus, voi nu veți fi cu mine, căci doar un Soare avem și doar o lună, iar cel ce merge înainte, numai unul este. Dacă nu ar fi și mai absurd urechilor acordate de rațiunea umană, v-aș sfătui să visați, să sperați la un loc de zână, de nimfă, ori chiar de vreo naiadă, căci femininul are trecere și dintre voi se vor alege ele...

Astral



Fin

© The Illusion Maker 2008, for Authentic Designs ™ of Maniacii Inc®


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!