agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-07 | [This text should be read in romana] |
I.
Am vrut să mă lupt cu ei... Zău că a existat o intenÈ›ie dârză ! Și poate că, dacă s-ar fi ajuns la o confruntare directă, aÈ™ fi rupt oase, aÈ™ fi scos ochi sau mai È™tiu eu ce alte grozăvii. Nu a fost cazul. Fără niciun dubiu, puterea lor neomenească m-a cucerit. Propria-mi raÈ›iune m-a adus la un gând paÈ™nic, seren, afazic. Brutalitatea È™i violenÈ›a nu sunt atribute definitorii ale unei entități superioare, prin urmare orice armă fu aruncată ori cel puÈ›in lăsată să cadă în țărâna veÈ™nică. ÃŽn plus, un efect combativ ar fi însemnat o inutilă risipă de energie. E de la sine înÈ›eles că nu te poÈ›i măsura, om fiind, cu îngerii Nex, È™i cu alÈ›i îngeri deopotrivă. Astfel că, la exact un deceniu după ce Rafael îmi vestise plecarea, tot sublimul înger de aur orbitor coborâse după mine. Centuria, cei cincisprezece îngeri care mă vegheaseră neîncetat în lumea de sub soare, mă încercui spre a mă proteja de orice imixtiune neavenită, iar amatori erau destui, vocile lor sinistre cerându-mă din mâinile ocrotitoare. Cerurile se deschiseră È™i noaptea se făcu zi. Rafael, arhanghelul exponent al clasei angelice Nex – responsabilii cu seceriÈ™ul È™i conducerea în Lumină a oricărei energii ce fost-a odată într-un om, îmi citi numele după botez È™i numele etern din al său ceaslov bătut în mărgăritare, apoi îmi întise mâna. Pur È™i simplu nu te poÈ›i opune lui. ÃŽn viață, oamenii trag cu dinÈ›ii de a lor lume, de trupul ce le-a fost dat provizoriu, dar după ce materia a fost forÈ›ată să-È™i elibereze darul divin, esenÈ›a nu mai are nimic în comun cu mintea, cu gândirea È™i voinÈ›a cândva atât de pornite să supravieÈ›uiască. Și cu un gest reflex îi dau mâna îngerului întunecat, pe nedrept numit astfel din pricina profilului însărcinării sale. Iată că urcăm, îndeaproape urmaÈ›i de Centurie, scara către Lumină, ajungând nu mai târziu decât după ce-am plecat. Rafael mă conduce înaintea Stăpânului, unde singura postură acceptabilă este lustruirea cu genunchii, coatele È™i fruntea, a pseudo-podelei aburinde. Pe când îngerul își plecase numai capul È™i ochii înaintea strălucirii solare a porÈ›ii ce tocmai se deschidea, eu îmbrățiÈ™asem unica poziÈ›ie de prosternare cunoscută. – Profetul Meu, te-ai întors la timp, sau iarăși înaintea vremii tale ? Mirat de asemenea întrebare, È›inând cont că Acela ce o rostise era ÃŽnsuÈ™i Dumnezeu, nu pot răspunde decât într-un mod: – Atunci când au vrut Scribii, Stăpânul meu. – TotuÈ™i, nu e prea târziu, dacă vrei să mergi înapoi. Am discutat cu Scribii È™i ei sunt de părere că nu È›i-au anulat toate clauzele de resurecÈ›ie. – Doar Tu ai înviat, Stăpânul meu ! Eu nu am fost decât un mesager. – Și Eu am fost un mesager. Dar nu vorbim acum concepte. Te întreb dacă ai lăsat lucruri începute È™i neterminate, dacă regreÈ›i că nu ai făcut ceva, dacă, fără alte complicaÈ›ii, vrei să revii sub cerul guvernat de Soare. – Am eÈ™uat ? – Nu, Bucla nu este setată să te primească. A fost, totuÈ™i, a treia trecere. – Dar nu cumva una dintre aceste treceri a fost cam scurtă ? – Da, asta din care ai revenit. Doar trei decenii È™i jumătate... – ÃŽn anterioarele am zăbovit vreme îndelungată, dacă îmi amintesc eu bine. – Scribii au concentrat un secol de creaÈ›ie È™i evoluÈ›ie într-o treime È™i iată-te, înapoi în Lumină. Atât de intens ai cerut acest fapt încât ei È™i-au zis că la a treia trecere îți vei primi darul mult dorit. – Am evoluat, să înÈ›eleg. – Devii în permanență mai eficient ! ÃŽn pofida faptului că Scribii È›i-au inserat continuu numărul maxim de jaloane, rezonanÈ›a pe care o stabileÈ™ti cu materia È™i mintea acesteia, te aduce din ce în ce mai repede la stadiul evolutiv superior. – Termin un stadiu în treizeci È™i cinci de ani... Plus sutele anterioare, desigur. – Alege-È›i următoarea destinaÈ›ie È™i vino cu sulul de la Scribi să È›i-l parafez ! – Trebuie neapărat în lumea oamenilor ? Nu s-ar putea, totuÈ™i, într-una din lumile fanteziei pe care le È›in la păstrare Scribii ? Au scris atâtea versiuni că parcă aÈ™ fi înclinat să-mi aleg una dintre ele. Știu că nu vor fi precum îmi închipui eu vacanÈ›a ideală, dar orice numai să iau o pauză de la Om ! – Fie ! Alege-È›i unul dintre acele universuri ale fanteziei È™i Scribii vor trasa un destin fără oameni. ÃŽn fond, profetul Meu are dreptul la o vacanță. – Mărire Þie, Stăpânul meu ! Rafael mă conduce È™i înaintea Scribilor. Pe ei îi pot vedea. Și ei sunt asemeni gărzilor din Centurie È™i asemeni ghidului meu. Stau tustrei la o masă pe care sulurile de papirus sunt unicele stăpâne. Ei nu au nume individuale È™i nici nu sunt conÈ™tiinÈ›e independente. Practic Legea glăsuieÈ™te prin scrierile lor, de aceea nici nu se numesc ursitoare sau chiar scriitori, ci scribi. Scribul transcrie, fără pretenÈ›ii creative È™i fără o putere decizională proprie. – Mărire vouă, stăpâni ai Destinului ! le zic plecându-mi capul cu pioÈ™enie. – Am auzit discuÈ›ia ta cu Stăpânul, îmi vorbeÈ™te unul dintre ei. – Am calculat deja un univers posibil pentru tine, adăugă un al doilea. – ÃŽÈ›i vei alege paradisul selenar imaginat cu o decadă înainte să revii, punctă într-a lor desăvârÈ™ită înÈ›elepciune È™i potență, ultimul. – Lumea din Vis ? – Din Lumea din Vis vii, îmi È™opteÈ™te Rafael mirat. – Am mai multe lumi de vis... – Observă distincÈ›ia ! Lume de vis – Lume din vis, surâse primul Scrib. – Vreau să văd papirusul înainte de a-l alege ! După cum aÈ›i auzit deja, îmi voi alege destinaÈ›ia È™i termenii, voi neavând multe de zis în direcÈ›ia asta. – CunoaÈ™tem alegerea ta. Þi-ai ales deja lumea lunară de care am pomenit înainte să te încurci în sintaxă, surâse È™i al doilea Scrib. – Mda, uit mereu că voi scrieÈ›i destinul din punctul iniÈ›ial până în punctul final pentru orice entitate. Presupun că È™tiaÈ›i ce voi alege dinainte ca eu să fiu creat din Nexus, nu ? – Noi cunoaÈ™tem totul ! Mai È™tim È™i de ce te cramponezi în verbul a alege deÈ™i eÈ™ti conÈ™tient că nimic nu se întâmplă fiindcă alegi, surâse È™i al treilea Scrib. – Cât am fost om, am ales din belÈ™ug. L-am influenÈ›at pe titularul meu È™i am încheiat nivelul în doar trei treceri prin Buclă ! Știu că voi aÈ›i scris asta, dar nu vouă vă datorez evoluÈ›ia meteorică. – Nu. EvoluÈ›ia se datorează Stăpânului È™i faptului că te-a creat anume în ideea de a te face mesager etern al Adevărului Său, zise întâiul Scrib întinzându-mi sulul de papirus pe care stătea înscrisă următoarea lume în care aveam să mă cobor. Era o lume imaginată È™i descrisă în cele mai mici detalii chiar de mine. Mă rog, de mintea È™i de sufletul pe care le stăpânisem într-o relativă proporÈ›ie la ultima trecere prin lumea omului. Relatarea – atunci extrem de dureroasă prin inaccesibilitatea fizică a oricărei lumi astrale – fusese îndosariată de Scribi, dar mai ales de către îngerii clasei Lux, îngerii luminii, pentru ei nefiind o necunoscută această viitoare alegere a unei destinaÈ›ii de vacanță. Rafael își aduse câteva daruri pentru cel care, într-un decurs atât de succint, pleca înapoi în lumea fizicului. Dacă nu l-aÈ™ fi cunoscut mai bine, aÈ™ fi putut jura că regreta deprinderea mea cu fizicul, afinitate dobândită fără echivoc în detrimentul Metafizicului – mediul nostru originar, comun È™i dezirabil. Știam că voi simÈ›i lipsa Luminii îndată ce voi ajunge în noua lume, dar nu aveam de ales între a rămâne Sus È™i a coborî undeva, într-o lume fizică, ci alegerea implica oricare două până la o infinitate de existenÈ›e umane. Eram o esență a Luminii, una dintre soliile pe care Stăpânul meu, al nostru È™i al Universurilor câte sunt, le trimite neîncetat pe Terra È™i alte sfere din fizic pe care vieÈ›uiesc făpturi create. Prin natura mea, nu puteam zăbovi în lumea de lumină mai mult decât o impunea protocolul. ÃŽntrucât în vacanță nu aveam un obiectiv real de îndeplinit È™i nici de suportat nociva prezență È™i activitate a maimuÈ›elor numite homo sapiens, rutina briefingului primit de toÈ›i cei ce coboară spre a fi turnaÈ›i ad natum în recipientele materiale bipede, È™i care conÈ›ine un sinopsis al destinului acordat de Scribi, cu jaloanele atent reliefate, nu îmi mai fu servită. TotuÈ™i, Centuria se asamblă cu punctualitate, chiar înaintea culoarului pe care aveam să intru din nou în lume. – Ce să fac cu astea ? îl întreb pe Rafael primind ale sale daruri. Venim È™i plecăm fără a putea duce ceva cu noi. – Ai încredere în mine ! îmi È™opti el duplicitar. Azi nu te vei naÈ™te din oameni. II. AÈ™a cum se întâmplă în mod curent oricărei esenÈ›e suflate într-un oarecare om, È™i eu uitasem înscrisele sulului de papirus. Nu uitasem că sunt cine sunt È™i nu uitasem ceea ce doresc, È™i anume să revin în Lumină, dar în rest, nimic nu se mai afla într-a mea minte, acum materială. Centuria îmi era din nou inaccesibilă simÈ›ului vizual, certificare a realității faptice din sintagma lume fizică. De amintit că m-am pomenit holbându-mă la aÈ™trii unui cer de smoală, deja imago. Am tras concluzia, numărându-mi două braÈ›e terminate în două palme pentadigitate È™i două picioare încălÈ›ate cu ghete, că aveam la dispoziÈ›ie un trup uman – singura formă în care mă manifestasem încă de la crearea mea, cu mult, mult timp în urmă, în universul guvernat de pachetul de legi denumite È™i ale fizicii. ÃŽn lumea finită, ce să ne mai fofilăm ?! Dar cum se explica asemenea excepÈ›ie ? Trupul uman trebuie să treacă invariabil printr-un proces îndelungat de dezvoltare fizică È™i psihică, lucru ce nu părea să se fi petrecut cu vasul în care mă găseam acum admirând stelele unei nopÈ›i de primăvară. Neavând un folos pentru explicaÈ›ii, cum în general acceptam totul cunoscând măreÈ›ia Legii ce ghida Scribii într-a lor eternă naraÈ›iune a Destinului, nici nu-mi obosesc mintea cu detalii. Eram viu, eram întreg, eram în putere, eram aici. Ce însemna aici ? Privind mai cu băgare de seamă, constat că mă găseam într-un luminiÈ™ înecat în crini albi îmbătători, dintr-un crâng de cireÈ™i la fel de înfloriÈ›i. Desigur, pe pământ cele două plante nu își sincronizează momentul deschiderii corolelor, ceea ce obligatoriu mă plasa în afara realului. Un firicel de apă clipocea, săltând pe pietre È™i prundiÈ™, prin chiar mijlocul acestei grădini de crin. Identificând drept sete uscătura resimÈ›ită de limbă È™i grumaz, dau fuga È™i mă adap. Apa aceea era mai mult decât apă. Cum mă ridic, simt în piept o inimă năvalnică È™i ochii minÈ›ii mi se deschid larg. Am înÈ›eles brusc de ce sunt adult, de ce precum un cavaler înveÈ™mântat È™i de ce legile cunoscute, ale firii, nu-È™i manifestau aplicabilitatea È™i adevărul. Eram unul dintre aÈ™trii bolÈ›ii la care mă pomenisem holbându-mă. Poate un înger, poate o stea... Și, pricepând eu cum stau lucrurile, întâiul gând născut după fu legat de resursele unei grabnice reveniri printre ei, sus. – Mai zăboveÈ™te o vreme ! mă îmbie o melodioasă, baritonală, voce. – Vreau să plec ! afirm cu tărie, înainte de a pune un chip respectivei voci. – Nu eÈ™ti aici pentru a pleca ! vrea el să mă convingă. – Dar pentru ce ? – Dă-mi o rază de lumină È™i îți voi spune câte È™tiu ! – Nu am raze de lumină ! – Trebuie să mă vezi pentru a afla ce È™tiu eu despre tine. ÃŽmi amintesc imediat ce aud asemenea vorbe că am primit în dar ceva È™i caut asupra-mi acel ceva. ÃŽl găsesc la centura bătută în diamante – un mic astru orbitor, la care nu puteam privi decât indirect. BobiÈ›a de mărgăritar, având o conÈ™tiință proprie, aruncă o săgeată de lumină peste firicelul de apă È™i astfel vocea de mai-nainte primeÈ™te un chip È™i chiar un trup. Destul de înalt, acoperit complet de o robă cernită, cu capul ras È™i un toiag în mâna dreaptă, magul se prezentă: – Canis Magus ! – Canis Magus ? Parcă te cunosc de undeva... – Nu sunt acela ce È›ie în urechi îți răsună. Și nici nu ne importă cine sunt. Ce È™tiu eu, însă, e mult mai de folos. – Spune-mi, dar, ce È™tii tu despre mine ! Magul îmi confirmă în cuvinte exact ceea ce, bând din apa Izvorului VieÈ›ii È™i al Adevărului, bănuiam eu mai devreme. Venisem din stele pentru a căuta fericire pe această sferă. Dar nu orice fel de fericire, ci una eternă. – Nu există fericire eternă, îl întrerup È™i-l contrazic. Doar în Lumea de Lumină poÈ›i avea parte de ea, dar, aÈ™a cum ne-am dat seama, aici nu suntem acolo ! – Există È™i fericire eternă. Cei care te-au trimis aici nu È›i-au spus un lucru foarte important, È™i anume că nu vei mai pleca înapoi. ÃŽn cerurile din care ai descins, s-a scris È™i s-a parafat că în Paradis ai fost lăsat. – Dar Paradisul e Acolo, Sus ! – Þie È›i-au fost acordate privilegii excepÈ›ionale. Fiind un astru care È™i-a mulÈ›umit Creatorul È™i Stăpânul, care È™i-a îndeplinit destinul în lumină, derogarea de la Lege te-a adus într-un paradis unic, imaginat de a ta minte È™i de al tău suflet, clădit de îngeri È™i binecuvântat de Dumnezeu. Un singur lucru tu ai de făcut spre a fi etern fericit, în Lumea Ta. – Și anume ? – Să o cauÈ›i ! – Hm... Să caut fericirea, într-o lume ce-mi aparÈ›ine conceptual È™i fizic. – Nu È™tiu dacă vei fi în putere să o găseÈ™ti, dar te încredinÈ›ez că ea este aici È™i acum. Pe deasupra, timpul în care există lumea asta È™i în care exiÈ™ti È™i tu începând cu momentul sosirii aici, este nesfârÈ™it. – Altceva ? Ce ar mai trebui să cunosc înainte de a-mi îndrepta paÈ™ii pe astă cărare ? Ce clauze mai ascunde lumea asta, a mea ? – Niciuna ! exclamă el convins. EsenÈ›ial ar fi să nu uiÈ›i că este o lume creată de tine, în care totul este conceput spre a-È›i umple sufletul de mulÈ›umire È™i de pace. – Am veleități superioare, supraumane ? – EÈ™ti o entitate astrală È™i prin urmare superior. Totodată, singurul factor ajutător sau inhibator este mintea pe care o posezi graÈ›ie recipientului material în care te găseÈ™ti. Când vei reuÈ™i să faci totul ocolind influenÈ›a sa, atunci vei poseda È™i veleități metamorfice, fiind apt să întreprinzi orice năstruÈ™nicie prin simplul gând. – Dar gândul nu va fi izvorât din mintea materială ? Nu ea controlează procesele ideatice ? – Eu cu cine vorbesc acum ? Cu omul sau cu astrul ? – Cu mine. – EÈ™ti conÈ™tient de adevărul spuselor mele ? Le accepÈ›i ca fiind unica versiune veridică ? – Absolut ! – Atunci eÈ™ti cu un pas mai aproape de a înÈ›elege că nu toate gândurile aparÈ›in minÈ›ii omeneÈ™ti È™i nu tot ceea ce gândeÈ™ti este influenÈ›at de materie. RezonanÈ›a astrului cu biologicul este È™i aÈ™a de un nivel nemaiîntâlnit. ÃŽn scurtă vreme vei ajunge să ai aripi, să zbori, să te deplasezi cu viteza gândului... Și cu toate acestea, vei rămâne o ființă materială. – Bun, apreciez mulÈ›umit de calitatea È™i cantitatea datelor primite de la mag, adăugând: Și tu, cu ce scop în această Grădină de Crin ? – Eu sunt ghidul tău. Un fel de înger păzitor, fără elementele omniprezenÈ›ei È™i omnipotenÈ›ei. Sper È™i cred că È›i-am fost de vreun folos, iar dacă vei mai avea, vreodată, nevoie de lămuriri avizate, e suficient să mă strigi privind la constelaÈ›ia aceea – Câinele Mag, sau pur È™i simplu pe nume. – Nu voi uita. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. – Eu îți mulÈ›umesc. Entitatea, criptică în privinÈ›a identității proprii, dar cât se poate de elaborată È™i de cuprinzătoare privind natura mea, mi se ascunse ochilor înainte de a primi o întrebare cauzată de ultimele-i vorbe. Cum adică să-mi mulÈ›umească el mie ? Pentru ce ? – Dar am realizat, sorbind spre a-mi ostoi aceeaÈ™i primordială nevoie de hidratare, că raza de lumină reprezentase motivul gratitudinii sale. Cu un zâmbet intrigat deschizându-mi faÈ›a, mă avânt în văzduh fâlfâind din aripile crescute ad-hoc. Păream a fi chiar mai puternic decât estimase magul, voinÈ›a astrului subjugând orice eventual gând restrictiv năzărit pe filiera creierului material, al omului. Am dat ocol întregului domeniu, sfera nefiind excesiv de mare... cam cât luna pământului. Era un imperiu lunar, cu un singur rezident È™i zeu, dar de prea sus nu vedeam orice detaliu. Mi-am zis că dacă îmi aparÈ›inea, concepÈ›ie È™i administrare, nu putea să nu fie altcumva decât un eden. BineînÈ›eles, viziunea mea despre paradis, aceea relatată Magului, nu prezenta realitate, care realitate aparÈ›inea unui eu dintr-o existență precedentă, în lumea finită. Aici era nemărginire în timp È™i deci, în pofida aparenÈ›ei umane, eu nu eram om, căci omul este caracterizat prin efemeritate. TotuÈ™i, trecătorul suflet ce gândise, probabil în nopÈ›i înstelate încununate de Selene È™i parfumate de crini, lumea în care eu, astrul etern, mă pomenisem – nu neg, chiar alesesem să vin – trebuia respectat pentru clarviziunea sa. Din câte cunosc eu, poate chiar mie trebuie să-mi închin osanale; poate chiar eu l-am făcut să viseze acestă lume... Lumea mea ! Acceptând totul ca fiind destinul inexorabil, am căutat loc de popas. Și nu am avut a căuta prea mult... Agățat de peretele vertical precum se agață oamenii de iluzii È™i de viață, tronând deasupra unei văi mănoase în care râuri curgeau prin denÈ™i codri de tei înflorit È™i fremătătoare zăvoaie de acaÈ›, castelul de piatră È™i cleÈ™tar își aÈ™tepta prinÈ›ul astral. Văzusem È™i alte castele de sus, de deasupra norilor, însă aici am ales a poposi pentru început. Un înaripat într-un edificiu accesibil exclusiv posesorilor de aripi. III. Astral priveÈ™te-n jos la lume, cu sufletul îndurerat. E conÈ™tient că paradisul său, atât de mult visat pe când fusese om adevărat, nu este întocmai ceea ce credea a lui minte umană – cândva – că trebuie să fie perfecÈ›iunea È™i desăvârÈ™irea recompensei divine. Literalmente, proiecÈ›ia lui fusese transpusă în fapte, decorul acesta selenar – în ideea că este o lună vie, ce orbitează un bolovan albastru ce pare a fi Terra – neavând vreo hibă, vreun defect de execuÈ›ie. Se simÈ›ea nemaipomenit lipsit de apăsătoarea prezență a oamenilor È™i nici nu le dorea compania, deÈ™i uneori părea singur. Fusese singur dintotdeauna, de ce nu ar fi È™i pentru totdeauna ? Substituind oamenii, își aduse o suită la castel; străjile, pajii È™i alÈ›i curteni, veniseră odată cu castelul, însă ei erau simple umbre, forme fără substanță. Alaiul de care se înconjurase avea mult mai multe caracteristici umane, ori dacă nu umane, atunci inteligente. Deasemenea umbre, aplaudacii È™i filozofii de curte deÈ›ineau oarece scânteie de intelect evoluat, astfel că prinÈ›ul nu se plictisea la fel de rău ca înaintea ideii creatoare. Nu foarte târziu își dădu seama că trăia mai degrabă într-o lume anormală È™i nu într-un rai autentic. ÃŽnchis într-al său castel pe stâncă, înconjurat de fiinÈ›e translucide È™i lipsite de orice conÈ™tiință de sine nu putea descoperi acea fericire pomenită de Canis Magus cu douăzeci È™i cinci de ani în urmă. Plecă de la castel zburând către Grădina de Crin, locul în care se înfiinÈ›ase cu un sfert de veac înainte – deÈ™i timpul nu are în luna-i aceeaÈ™i rezonanță pe care o are pe pământ. ConstelaÈ›ia Câinelui Mag era sus pe cer, locul din care nu apuneau vreodată stelele, sfera ce putea foarte bine să fie Terra È™i cele È™ase surate ce se È›ineau după Selene, fiecare într-o altă nuanță, toate pustii. – Maguleee ! strigă el către roiul de stele indicat odată de ghidul iniÈ›iatic. – M-ai chemat ? îl întrebă entitatea îndată materializată pe celălalt mal al izvorului vieÈ›ii È™i al adevărului. – Am probleme cu fericirea asta È™i în principal cu însăși căutarea spre care m-ai îndemnat, se plânse Astral obosit. – Pentru că mintea finită a preluat controlul asupra spiritului stelar, îi explică punctual Magul Câine. Este normal ca după o perioadă în care nu ai făcut nimic spre a-È›i exersa veleitățile, umanul să prevaleze. – Ce tot spui acolo ? Vezi aripile astea ? Cum crezi că am venit aici ? protestă Astral contrariat, fâlfâind energic lungile sale podoabe penate. – Nu am spus că nu mai ai ce îți trebuie, ci doar că materia câștigă lupta cu spiritul. Tu poÈ›i foarte bine È™ti cine eÈ™ti, de unde ai venit È™i ce trebuie să faci, dar mintea omului te trage către lumea pe care o vezi cu ochii È™i nu cu sufletul. – AÈ™a mai înÈ›eleg ceva, surâse împăcat zburătorul. – Bea niÈ™te apă È™i vei căpăta iarăși primul plan È™i energia necesară următoarei etape a prezenÈ›ei tale aici. – Etapă ?! se miră prinÈ›ul – Bea ! îi refuză Magul un răspuns pe baza iminentei redundanÈ›e. PrinÈ›ul astral se aplecă È™i sorbi apa vie luată în palmă. Repetă. – Ei bine ? Ce înseamnă următoarea etapă ? îl întrebă Magul încrezător în forÈ›a lichidului vital, odată ce cavalerul înaripat își asumă verticalitatea posturii. – Următoarea etapă e aceeaÈ™i care trebuia să fie È™i prima, dacă nu m-aÈ™ fi bazat într-atât pe capacitățile mele interioare, inerente. – Și anume ? ÃŽn cuvinte, te rog ! – Căutarea Fericirii... – Să bei din vreme în vreme apa asta. ÃŽÈ›i va deschide ochii È™i te va ajuta mai mult decât aÈ™ putea eu. Ea este EsenÈ›a vieÈ›ii È™i locul din care ea curge spre lumea ta este nebănuit. – Știu de unde vine Izvorul VieÈ›ii. Din Ceruri, din chiar locul facerii lucrurilor. – Nu este acelaÈ™i izvor care curge sus, dar are aceleaÈ™i proprietăți. Cândva vei ajunge să descoperi locul din care iese în lumea ta, însă nu ai nevoie a È™ti acest amănunt, încă. – VorbeÈ™ti păsăreÈ™te crezând că nu pricep È™i astfel îți confer autoritate ? – Tu m-ai chemat, ai, deci, nevoie de mine. Cum vorbesc eu nu are legătură cu modul în care mă percepi tu, întrucât eu îți furnizez informaÈ›ie pură, nealterată de opinii particulare È™i de prejudecăți. Crede-mă, nu ai vrea să auzi ce gândesc eu ! – Bine, poate că aÈ™a este, îi dă Astral dreptate. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, oricum, pentru al tău suport altruist. Sper să ne mai vedem. – Cu certitudine, încuviință Magul È™i, înainte de a se face nevăzut, adăugă: ÃŽncepi căutarea prin a aduna florile curcubeului ! Oricât ar fi răcnit nervos prinÈ›ul stelelor, Astral, către constelaÈ›ia cea sclipitoare a Câinelui Mag, entitatea înveÈ™mântată în robă nu mai descinse în Grădina Crinului. ÃŽi confirmase astfel îndreptățita observaÈ›ie asupra stilului său de expunere verbală: criptic È™i pompos, menit a crea superioritate. Astral nu cunoÈ™tea nimic în legătură cu vreun curcubeu, darămite vreo floare de curcubeu. Urmând îndemnul avizat al Magului, mai bău din apa izvorului È™i înÈ›elese mai bine sensul. Nu era neapărat vorba despre un curcubeu autentic, ci de unul metaforic. Dar nici această nuanÈ›are a temei nu-l satisfăcu. Iar apa cea rece È™i mătăsoasă în contact cu limba cam ascuÈ›ită, nu avea pentru a sa minte curioasă o soluÈ›ie executorie. Se gândi apoi să abordeze lecÈ›ia într-un mod analitic, aÈ™a cum îl obiÈ™nuise controlul preponderent pe care mintea umană îl instaurase aproape îndată ce se înconjurase de alaiul colorat în castelul înalt. Ar fi vrut să aibă la îndemână un inventar al tuturor florilor ce creÈ™teau în lumea sa, dar în absenÈ›a unuia, zbură în primul loc în care credea că va primi un răspuns favorabil – câmpiile-curcubeu. Acest nume nu-l preocupă întrucât florile ce creÈ™teau cu miile de soiuri pe cuprinsul È™esului brăzdat de vadurile largi ale meandrelor fără de capăt purtau indicativul de roze È™i nicidecum un altul. Adună câte un bobocel abia deschis din fiecare culoare a curcubeului, plus unul alb „pentru orice eventualitateâ€, convins că aceasta era cheia cifrului. Se lovi însă de absenÈ›a unei îndrumări. Magul pomenise de flori, el le adunase, dar în continuare nu È™tia ce are de făcut. ÃŽÈ™i aminti de bobiÈ›a de mărgăritar păstrată în centura-i sclipitoare, iar aceasta, expusă ambientului floral, își aruncă o rază îmbrăcând cu o aură buchetul exotic. – N-am făcut nimic, oftă el ascunzând mărgăritarul solar. Dar, pe când se înălÈ›a la cer fâlfâind aripile bleu-ciel care nu îi lipsiseră niciodată, fiind crescute cu titlu de adaos È™i nu de accesoriu, desprins de gazonul jilav dintre arbuÈ™tii parfumaÈ›i, lăsă florile să cadă. Un glas melodios, angelic chiar, cu certitudine feminin, exclamă cu exaltare: – Pentru mine ? Vai, dar ce cadou superb ! Cine eÈ™ti, străine ? Uimit de asemenea întâmplare, Astral È™ezu în loc, la vreo cincizeci de picioare de sol È™i cătă în jos, de unde el urca. Cu buchetul într-o mână È™i cu cealaltă salutându-l discret – o zână. – N-am văzut niciodată o zână, de când sunt aici, îi zise el pironit în cer. – Și de unde È™tii că vezi acum ?! surâse cârlionÈ›ata cu avalanÈ™ele de bucle ample năvălind peste umerii osoÈ™i dezgoliÈ›i de rochia albă, străvezie, ce o atingea incidental în locuri mai proeminente dar în rest părea să fie de consistenÈ›a adierii brizei. PrinÈ›ul stelar È™tia în fiecare atom al său, în fiecare fibră a sa, materie sau spirit pur, să evite contactul vizual cu fiinÈ›ele din străvechile triburi Dryades È™i Chimaera, cu zânele È™i nimfele, vraja lor fiind extrem de potentă, iar dezlegările trebuiau solicitate foarte de sus, din Lumea de Lumină. – Mai exact, astă lume îmi aparÈ›ine È™i prin urmare tu eÈ™ti a mea, zise el convingător, coborând cu un braÈ› întins către ea. Vino ! – Unde mergem ? – Vreau să te fac mireasă. – Eu nu pot fi mireasă, eu sunt zâna acestei grădini de trandafiri. – Prin urmare, eÈ™ti o zână, zâmbi el victorios, ochii-i poposind pe sânii cei albi puÈ›in disimulaÈ›i de veÈ™mântul ipotetic. – Uită-te în ochii mei ! – EÈ™ti o zână È™i m-ai vrăji cu frumuseÈ›ea ochilor tăi... Iar eu am ceva important de dus la bun sfârÈ™it, spre a-mi obÈ›ine fericirea cea promisă, ascunsă undeva pe-această întindere de vise. – Cum poÈ›i fi convins că nu eu È›i-am fost promisă ? – Spui că eÈ™ti o zână È™i că nu poÈ›i fi mireasă. Atunci, cum să fii tu fericirea mea ? – Dar fericirea înseamnă să ai o mireasă ? – Nu m-am gândit în termenii ăștia, se strâmbă el amuzând-o. Râsul cristalin făcu toate cele È™apte lune din cer să vibreze, iar sute de stele picară meteoric de pe firmamentul albastru-indigo. Inima prinÈ›ului stelar nu scăpă neatinsă, pulsaÈ›iile copleÈ™ind raÈ›iunea È™i ai lui ochi îi căutară pe-ai ei. Dar nu-i găsiră. Zâna își plecase, sfioasă, privirile. – Uită-te în ochii mei ! îi ceru el cu un timbru autoritar, dar nonagresiv. Candida ființă îndeplini porunca È™i chiar mai multe stele căzură cu vâjâit din cupola înaltă, Selene È™i suratele-i cântară un melos clar perceptibil, iar rozele peste care stăpânea, de care îngrijea zâna, aruncară ninsori de petale către văzduhul È™i-aÈ™a plin de fluturi. Licăriri de curcubeu în iriÈ™ii adânci È™i desăvârÈ™iÈ›i, sclipiri de diamant È™i-o lacrimă de bucurie – zâna, Ekho-Alix. Fior în toată a sa ființă È™i-un gând ca o dorință, ca ea să fie-aceea – Astral, prinÈ›ul. Nu se simÈ›ea sub vraja ei, căci el era cel ce-o vrăjise. O îmbrățișă, o sărută È™i cu-ale sale aripi o înveÈ™mântă, rămânând în caldă îmbrățiÈ™are È™i dulce sărutare vreme îndelungată. Ea să fi fost aceea ? – Astral se întreba fără oprire, dar tot neîncetat o voce dinăuntru îl încredinÈ›a că nimic nu poate fi greÈ™it, în lumea sa, edenul din vise È›esut, fericirea sălășluind oriunde ar căuta. Da, dar dacă la fiecare pas putea întâlni ceea ce căuta, cum putea fi sigur că tocmai ea era aceea ? Nu cumva, altundeva, o alta îl aÈ™tepta ? Aceste frământări nu-l slăbiră deÈ™i în Castelul de Cristal, din Valea Iasomiei, trăia acum de mulÈ›i ani, cu zâna Ekho-Alix dimpreună. Se iubeau ca-n prima clipă, dar el părea tot mai străin de ideea că ea îi fusese destinată. Și spre acel destin, cândva È™tiut, căuta mereu. AÈ™a plecă È™i într-o dimineață, când roua încă mai era È™i sus pe cer doar trei dintre lune pluteau. De astă dată nu numai cu gândul, ci aripile larg i s-au deschis, purtându-l într-un astfel de vis. La apa vie a izvorului vieÈ›ii È™i al adevărului se coborî în scurt decurs, cu intenÈ›ia clară de a invoca Magul Câine. Iar Magul veni inevitabil. – Ea e ? îl luă din scurt Astral, nervos. – Nu ! fu È™i mai prompt ghidul. – Și eu de ce am stat atât de mult cu ea ? ÃŽn tot timpul astfel irosit, aÈ™ fi putut căuta altceva... Pe cea care este ! – Niciuna nu este aceea... Nu ai o jumătate ! Nimeni nu are ! – Vorbe grele, magule. Mai ales că fericirea este înÈ›eleasă È™i confundată invariabil cu iubirea altcuiva pentru sine. – Dar nu a fost niciodată vorba de o sinonimie între fericire È™i iubire. Singură vraja ei, sau chiar mintea ta, inima omenească din complexul psiho-biologic în care astrul sălășluieÈ™te, a pus semnul egalității între cele două noÈ›iuni. – Ar fi fost minunat ca iubirea ei, sau a alteia precum ea, să reprezinte acea fericire. ÃŽnÈ›eleg din preocuparea mea excesivă pentru un răspuns la întrebarea de-adineaori că nu este cu putință. – Ai fost fericit alături de ea ? EÈ™ti ? – O, da ! O iubesc aÈ™a de intens încât nu vreau È™i nu pot să descriu sublimul sentimentelor, temându-mă de profanarea unui legământ sacru, viu între inimile noastre. Atunci păstrează zâna lângă tine, dar nu te plafona în perspectivele tale ! Știi că iubirea are multe forme. Oare crezi că una sau mai multe surate de-ale ei, prinse în mrejele farmecului tău ceresc È™i duse în Castelul de Cristal ori într-alte castele, ar ofensa-o ? ÃŽÈ›i spun eu că nu. Iubirea mai mult închide ochii raÈ›iunii decât să-i deschidă ori să-i menÈ›ină deschiÈ™i. – Da, pot face asta, dar nu am convenit că fericirea rezervată mie nu este neapărat iubirea zânelor È™i a nimfelor acestei lumi ? – Nu È™tiu ce am convenit, dar nici nu susÈ›in în termeni categorici opusul afirmaÈ›iei. – Adică fericirea poate fi iubire, dar poate să nici nu fie. – Discutăm despre noÈ›iuni care sunt puternic influenÈ›ate de conÈ™tiință, de mintea umană È™i de viziunea punctuală. Tu singur vei putea È™ti dacă iubirea zânelor este fericirea promisă ori trebuie să cauÈ›i încontinuu, cu riscul de a nu ajunge vreodată într-un loc anume. – Dar nici nu pot sta locului, încercând să mă conving că am găsit ceea ce căutam. – Nici vorbă ! Căutarea fericirii este un drum fără de sfârÈ™it. Cu siguranță nu vei realiza când ai găsit-o, la fel de bine cum nu È™tii nici acum dacă iubirea pe care o primeÈ™ti È™i o dăruieÈ™ti este chiar încununarea efortului cercetării tale. – Lăsând deoparte teoria, vreau să te întreb, tu ce părere ai ? Să fie fericirea mea iubirea ei, sau a alteia ? Ori a tuturor zânelor acestei lumi ? Ce crezi ? – Eu nu cred nimic. Nu sunt pus aici să cred, ci să te ajut. – M-ai ajuta, cu o părere alta decât a mea. – Nu, nu te-aÈ™ ajuta, È›i-aÈ™ influenÈ›a într-o direcÈ›ie nepotrivită paÈ™ii. – Dar eÈ™ti un ghid ! Ghidul nu trebuie să-È›i deschidă ochii ? Să-È›i arate pe unde să pășeÈ™ti, pentru a nu te rătăci ? – Lumea asta, aÈ™a cum am mai discutat, este lumea ta. Toate răspunsurile îți sunt accesibile chiar È™i fără intervenÈ›ia mea. Dacă ai dori cu adevărat, ai găsi fericirea fără a întâmpina prea mari obstacole, întrucât nu ai decât elemente de susÈ›inere în lumea asta, foarte inspirat ticluită de unul din oamenii care ai fost anterior. E adevărat că nici el – intelectul care a gândit-o, nu ar fi mult mai eficient decât eÈ™ti tu acum, dar cel puÈ›in lui îi È™edeau dinainte imaginaÈ›ia fragmentară È™i viziunea îmbinării, a asocierii elementelor asemănătoare într-un întreg sinonim unei forme a adevăratului sens. Tu nu ai niciuna dintre aceste elemente ajutătoare. – Le pot dobândi ? – Cu greu. Eu îți propun să rămâi la iubirea zânelor È™i a nimfelor, dar concomitent cu pasiunea aceasta, să mai faci È™i altceva. – Ce anume ? – Caută locul din care țâșneÈ™te apa acestui izvor, al vieÈ›ii È™i al adevărului. Vei putea pune întrebări cuiva mult mai înÈ›elept decât mine È™i vei afla răspunsurile unora dintre ele, deÈ™i nu există o garanÈ›ie a faptului că vei fi mulÈ›umit cu acestea. IV. ÃŽn lumea mea, privighetoarea cântă de pe ramurile fragede ale copacilor din zăvoi. ÃŽn lumea mea, florile nu pier niciodată È™i există concomitent atât copaci înfloriÈ›i cât È™i copaci pe rod, iar poamele lor îmi dezmiardă limba È™i îmi satură foamea. ÃŽn lumea mea, muze, zâne È™i nimfe se dănÈ›uiesc în poieniÈ›ele cu flori din codrii de cireÈ™i È™i pini, dar È™i pe malul apelor curgătoare. Ele sunt toate ale mele È™i doar mie îmi dăruiesc a lor dragoste pură, candidă, neîntinată. Amorul lor desăvârÈ™it, spiritual, metafizic, mă doare de atâta intensitate. Muzele mele, iubitele mele, nimfele lumii în care eu am ales să trăiesc, îmi sunt prietene È™i confidente, dar nu mă pot înÈ›elege. Și singur mă preumblu eu prin întinderile eternei primăveri, căutându-mi iubirea cea adevărată, chiar dacă È™tiu că ea nici nu există. Sunt unic în universul meu È™i poate astfel trebuie să fiu. Astfel gândea Astral – celestul, în lungile-i cugetări petrecute cu ochii pironiÈ›i la stele È™i la lunile colorate. Se simÈ›ea însingurat în această sferă tocmai de el concepută, dar era convins că fericirea de care îi tot vorbea Magul Câine nu putea exista cu adevărat. Trebuie să fi fost o iluzie meÈ™terită de pezevenghiul posesor de constelaÈ›ie omonimă, întrucât se È™tia că acestuia i se mai spunea, în anumite cercuri È™i Creatorul de Iluzii. Fără îndoială că el era acelaÈ™i Mag-Câine cunoscut altcândva de Astral. Ciudat lucru, tocmai omul în care fusese el anterior, autorul de facto al acestei lumi acum a lui, se numise o vreme Canis Magus. De aici È™i precizarea ce a urmat prezentării iniÈ›iale din Grădina Crinilor, că nu era acela ce părea a fi. Doar că Magul nu era niciodată acelaÈ™i. Având zeci de avatare, create de însăși capacitatea sa iniÈ›ială de a zămisli fantezii È™i de a le da suflu vital, niciodată nu se putea È™ti dacă înaintea ochilor era originalul sau doar o copie ce se credea originalul. Lui Astral nu îi mai rămăsese mare lucru din mintea omului-Canis Magus, deci nu È™tia nici el adevărul despre Mag. Decis lucru, trebuia găsit locul din care țâșnea Izvorul VieÈ›ii È™i al Adevărului, iar acela ce urma a fi întâlnit ca rezultat al acestei reuÈ™ite îi va fi dat oricâte răspunsuri i-ar fi poftit inima. Dar cum să poată ajunge la izvorul Izvorului ? Una dintre tainele acestui firicel de apă era că imediat ce se termina Grădina Crinilor, acel luminiÈ™ divin înmiresmat din mijlocul crângului de cireÈ™i, dispărea. Pur È™i simplu la capătul dinspre nord intra sub un monolit de bazalt, iar la cel sudic se scurgea într-o crevasă al cărui adânc n-ar fi putut fi atins datorită lățimii de-o palmă a fisurii. ÃŽn zadar să strige din nou Magul. Acesta îi dovedise că nu vrea È™i nici nu poate să-l asiste în probleme de acest gen. Singură mintea lui, umană sau stelară, È™edea la temelia surmontării impedimentului. EvidenÈ›a blocajului îl amuză, resemnarea instalânduse neîntârziat. Și plecă agale pe sub bolÈ›ile din care o ninsoare de petale nu contenea, chiar dacă florile nu se împuÈ›inau. – Trebuie să reuÈ™esc !... Trebuie ! – își repeta el vag convins, între două apeluri nominale pentru un suport divin. Un înger mare, fără aripi, dar de o strălucire orbitoare, îl aÈ™tepta pe cărarea de la capătul codrilor de pini. Mersese cale îndelungată, considerând că numai străbaterea la pas a domeniului selenar îl va putea edifica. – Te-ai rătăcit ? îl întrebă el pe îngerul de lumină, nedânduÈ™i seama ce era cu el. – Știi cumva unde ne aflăm ? se prefăcu entitatea străină de meleagurile viselor. – Da, bun venit în lumea mea ! – Lumea ta ?! De ce e lumea ta ? Doar lumea aparÈ›ine Creatorului È™i Stăpânului Universului, nu unui cavaler înaripat ! – Crezi sau nu, asta îmi aparÈ›ine mie, cadou de la El. – Aha, deci e un dar divin. Păi aÈ™a se explică. – Ce se explică ? De ce te-ai rătăcit, sau de ce e a mea ? – AÈ™a se explică de ce te străduieÈ™ti să afli ce nu poÈ›i afla. – Ba pot afla, doar că nu am avut suficientă inspiraÈ›ie să-l descos îndeajuns pe Mag. – Canis Magus este superior È›ie. Atât prin faptul că el te îndrumă, dar È™i prin acela că lui îi datorezi această lume, a ta. – Și cu ce scop zici că te-ai rătăcit în lumea mea ?! ridică Astral o sprânceană. – Ai cerut ajutor divin, iată ajutorul ! ÃŽntreabă-mă ce vrei să È™tii sau cere-mi lucrul pe care-l doreÈ™ti cel mai intens, iar eu îți voi fi de folos. – Nu mă aÈ™teptam la un ajutor fizic. – Indiferent de ce aÈ™teptai tu, eu sunt trimis să te ridic deasupra tuturor nevoilor È™i a grijilor pe care È›i le faci. – Vreau să-mi spui unde este locul din care izvorăște, în lumea asta, Izvorul VieÈ›ii ! – Atât ? – Pentru început. – Chiar aici. – Unde ?! – Sub picioarele noastre, răspunse îngerul, iar Astral trebui să-È™i ia zborul, spre a nu se uda în apa care țâșnea precum un gheizer din suprafaÈ›a netedă a unei lespezi orizontale de natură semipreÈ›ioasă. – Adineaori nu era, deci nu pot înÈ›elege decât că faci È™i tu un fel de joc al manipulării, asemeni Magului Câine. – Þi l-am arătat, nu l-am creat eu, se apără placid îngerul. – Aici trebuia să întâlnesc pe cineva capabil a-mi răspunde unor întrebări. – Și ce anume vrei să afli ? – Tu ?! se miră Astral. Iarăși mă gândisem la altceva, la altcineva. – Gândirea, mai ales cea influenÈ›ată de mintea umană pe care o ai în cap, nu este neapărat nici justă, nici veridică, nici de încredere. Latura ta stelară are de luptat cu materia È™i influenÈ›ele sale. – Spune-mi ceva ce nu È™tiu ! oftă prinÈ›ul È™i se aÈ™eză din nou în iarba sufocată de floricele, aplecânduse È™i bând din apa vie. – Un singur lucru trebuie să-È›i mai revelez È™i atunci mă pot retrage, încredinÈ›at că mi-am îndeplinit îndatoririle È™i te-am ridicat deasupra stării de incertitudine È™i neajutorare în care te afli de ceva timp. – Unul singur ? Credeam că-mi vei răspunde la întrebări ! AÈ™a era promisiunea făcută de Mag. – Vei înÈ›elege, negreÈ™it... – Bine, zi ce ai de zis ! – ÃŽÈ›i aminteÈ™ti darurile lui Rafael ? Sfera de lumină È™i brățara de aur ? – Sfera, da, o È™tiu È™i am mai folosit-o, dar de brățară acum aud că o am de la Rafael. recunoscu înaripatul prinÈ› È™i privi încheietura mâinii stângi, locul în care banda circulară din metalul preÈ›ios, încrustată cu o suită de litere È™i cuvinte intraductibile minÈ›ii sale, stătea de la primul moment al acestui trup material. – Și ea poate fi o unealtă similară boabei înÈ›elepciunii È™i adevărului. Folosindu-le în tandem, vei obÈ›ine atât răspunsurile dorite, cât È™i un bonus nesperat. Succes ! Părând a se grăbi către o întâlnire mai importantă decât cea cu Astral, îngerul se făcu nevăzut ochilor ce oricum nu-l puteau privi decât în mod indirect. – Halal revelaÈ›ie ! se tângui, la fel de resemnat ca È™i până atunci, cavalerul astral. Posedând informaÈ›ii generale, dar nu È™i detaliile aplicabilității acestora, Astral nu avea mai puÈ›ini paÈ™i până la descoperirea fericirii căutate, ori până la aflarea adevărului, a răspunsului întrebării esenÈ›iale: este iubirea fericirea eternă ? Sursa Izvorului VieÈ›ii i se ascunse din nou, în aÈ™a fel încât îi consideră meÈ™teri ai iluziei È™i pe Mag È™i pe ÃŽnger. – Prea uman ! Prea puÈ›in Astral ! suspină el azvârlinduse în văzduh. Prin aerul înmiresmat, purtător de fluturi, ninsori de petale È™i iasomie, zbură până departe, în codrii cei de tei. Acolo, coborând pe o cărare doar de el È™tiută, se furișă până la marginea unui iaz în care se scăldau naiadele tuturor apelor din această pădure, lipsite de grija că vreun muritor le-ar putea zări. ÃŽntregul cuprins era vegheat de o vrajă a zeiÈ›ei Lunii, care adormea oricare om ce ar fi putut nimeri accidental pe-acolo. Nefiind nici muritor È™i deci nici om, Astral se putea deplasa oriunde în lumea sa, indiferent de interdicÈ›iile puse altora – lucru straniu de subliniat din moment ce numai el era aici, restul populaÈ›iei fiind reprezentată de fiinÈ›ele cu o descendență clar mitologică, în general doar de sex feminin, doar zâne È™i nimfe, cu toate muze ale căutării sale imposibile. Pasiv, melancolic, revăzu dansul gingaÈ™elor creaturi nude de pe malurile cu nisip de aur È™i din apele rotundului heleÈ™teu dantelat cu nuferi mari albi È™i împodobit de două lebede tăcute, una albă iar cealaltă, nu. Legenda spunea că pe lacul lebedelor, nimfele veneau pentru a invoca prezenÈ›a creatorului acestei lumi, un zeu numit de ele Astral, patron al luminii, iubirii È™i viselor. Știa È™i el de legenda asta, întrucât avea un rol important în crearea sa, dar niciodată nu li se înfățiÈ™ase celor douăsprezece extrem de atrăgătoare fiinÈ›e ce-l strigau pe nume È™i-l rugau să coboare în mijlocul lor spre a le împărtăși din lumina sa, înconjurându-le cu visele iubirii. ÃŽÈ™i spunea de fiecare dată când le auzea invocându-l, că nu el era zeul pe care ele îl aÈ™teptau. El nu era un zeu autentic, întrucât nu lui i se datora zidirea efectivă a acestei lumi. Sigur, ea fusese întocmită urmânduse un plan ce-i aparÈ›inea într-o anumită măsură, dar nimic mai mult de-atât. ÃŽi părea rău văzându-le atât de stăruitoare în rugile lor către înaltul cerului înstelat È™i către Selene, sperând de fiecare dată la un miraculos semn din partea sa, iar apoi dureros de abătute de absenÈ›a oricărei teofanii. Neconsiderânduse un zeu, în pofida faptului că toate datele îl indicau È™i îl identificau drept o ființă superioară, de proveniență astrală – definiÈ›ia unui zeu, pleca de fiecare dată întristat, fără a le fi dat satisfacÈ›ie. Nu acelaÈ™i lucru se petrecu È™i la finalul incantaÈ›iei naiadelor, când ele, îngenuncheate pe nisipul cald, È›inânduse de mâini într-un cerc magic, mormăiau ultimele vorbe din ritualul lor ezoteric. Deodată, un bubuit de tunet răsună în ceruri, iar o lumină orbitoare învălui iazul din codrii înfloriÈ›i de tei, trimițând rumoare până la lunele plutind în cer. Tot plutind se arătă, într-o mare de raze strălucitoare, zeul Astral, coborând din înaltul cerurilor. Ale sale lungi È™i puternice aripi erau întinse la maxim, dar nu datorită lor È™edea el în aer, ci numai prin voinÈ›a proprie. AÈ™ezânduse pe nisipul de aur, în chiar mijlocul cercului nimfelor, zeul glăsui cu al său melodios È™i fermecat timbru: – RidicaÈ›i-vă È™i spuneÈ›i ce vă apasă ! – Divine zeu Astral, mărire È›ie, înger al luminii È™i iubirii, zeu al viselor ! Noi suntem cele mai credincioase slujnice ale tale È™i È›ie vrem să ne dăruim, cunoscând că tu de noi ai nevoie. Cuvintele rostite de cristalina voce a uneia dintre tinerele palide È™i fremătânde, îl impresionă pe zeu. Nu-È™i putu abÈ›ine o întrebare raÈ›ională ce lua în vizor modul în care aceste făpturi gingaÈ™e aflaseră de nevoia sa, dar răspunsul nu îl mai surprinse; bineînÈ›eles că toate fuseseră prevăzute atunci, cândva, de către Creatorul de Iluzii alias Canis Magus. De la umbra numită Magul Câine – ghid iniÈ›iator, până la îngerul care îi indicase izvorul Izvorului È™i naiadele care îl considerau zeu È™i îl invocau pentru a i se dărui, în principal fizic, în vederea mulÈ›umirii sale, toate amănuntele existau dinainte. Toate fuseseră imaginate, disecate, adăugate, menite. Da, menite a-i servi drept instrumente pentru obÈ›inerea fericirii eterne, obiectivul de care el sincer nu avusese habar dar care, pomenit de ghid în Grădina Crinilor, ajunsese la nivel de obsesie. Oare zâna Ekho-Alix ?... Cu siguranță ! – se întreba dacă È™i ea, iubirea intensă È™i sublimă până la durere È™i extaz, exista în virtutea aceluiaÈ™i aranjament ce transcendea timpul È™i spaÈ›iul, poate chiar È™i raÈ›iunea umană elementară. Răspunsul era unic, invariabil È™i ineluctabil – Absolut ! Preocupat de tabloul întreg, nu se mai interesă de amănuntul pe care oricum îl È™tia adevărat, cunoscând existenÈ›a È™i ocupaÈ›ia îngerilor Scribi. Evident că destinul său era să împărățească peste a lui selenară lume. Pătruns de solemnitatea momentului È™i a acceptării destinului, Astral, zeul viselor, luminii È™i iubirii, se abandonă braÈ›elor, buzelor È™i trupurilor dornice a-i satisface necesitățile fizice È™i metafizice. Pe colinele-È›estoase, aproape ca niÈ™te domuri verzi, pe care pinii È™i iasomia, pe alocuri È™i liliacul, reprezentau întreaga floră, iar privighetoarea cânta neîncetat, Astral ajunse într-un declin în tandem al lunei verzi cu cea oranj. Ostenit de zbor lung, coborâse pentru a-È™i odihni o vreme aripile la umbra aciculaÈ›ilor codri. Locul de popas nu era nou. Iar prezenÈ›a ce-l aÈ™tepta, cunoÈ™tea acest aspect. – Ce faci tu, aici ? – Am crezut că m-ai părăsit È™i-am plecat să te caut... De ce nu ai mai venit înapoi ? zâna Ekho-Alix suspină jumulind petalele unui trandafir galben care, odată căzute pe iarba dinaintea băncuÈ›ei de sub bătrânul pin secular, deveneau sângerii. Ea nu-È™i ridică privirile umede către zeul pironit în cale, dar simÈ›ea cum inima lui se zbate È™i plânge ca È™i a ei. – Trebuie să fiu sigur că iubirea este acel lucru asimilat fericirii în căutarea vieÈ›ii mele... Trebuie să mă conving că tu eÈ™ti adevărata mea iubire, destinul meu... – Și sunt ? îl întrebă ea, privindu-l È™i aÈ™teptând negaÈ›ia. – EÈ™ti destinul meu, îi răspunse el îngenunchind la picioarele ei, capturându-i mâinile-i ocupate È™i sărutându-i-le. Tu eÈ™ti aleasa inimii mele, încă dinainte ca lumea asta să existe aievea, dinaintea acestei firi, de când am fost plăsmuiÈ›i de mintea unui foarte abil creator de iluzii. – Da, dar mă iubeÈ™ti pentru că vrei, sau pentru că îți sunt destinată ? – Te iubesc pentru că eÈ™ti... V. Scările de marmură albă străluceau în lumina crescândă a zorilor. Aici, pe povârniÈ™urile de care se agățau cioplitele trepte, suita surorilor Selenei radia mai multă lumină, poate È™i datorită importanÈ›ei locului. Astral È™i a lui muză pășeau în sus, tot mai în sus, către Templu. Nu simÈ›eau oboseală, gândul la răsplata ce îi aÈ™tepta la capătul avântului energic pompând în vinele zeului cu trup uman determinare È™i înverÈ™unare, iar zâna parcă plutea senină, pozând afect doar din empatie. Trecând pe sub bolÈ›i de cireÈ™i înfloriÈ›i, apoi pe sub curcubeie minunate È™i în sfârÈ™it prin norii umezi, cei doi temerari, rege È™i regină, ajunseră pe platoul din vârful Muntelui Soarelui. Scuarul pavat cu lespezi neregulate de jasp trandafiriu È™i alb, era imens, iar pe laturile sale, magnolii venite din arhaic își expuneau ale lor cărnoase È™i înmiresmate flori brizei înălÈ›imilor inaccesibile. La numai câțiva paÈ™i făcuÈ›i spre interior, vizitatorii primiră salutul strajei locului, un înger de lumină pe care nu-l puteau privi de-atâtea raze ce-l înconjurau. – Astral È™i Ekho, sunteÈ›i aÈ™teptaÈ›i. – Suntem mai mult decât atât, suntem împăraÈ›i, glumi cavalerul înaripat. Ne duci tu la Templu, sau ne descurcăm singuri ? – Vă conduce ea, răspunse îngerul È™i prin dispariÈ›ia-i din a lor cale, o gingașă ființă le fu revelată. Nici zâna Ekho nu era mare, dar această făptură, plină de sfială È™i ingenuitate, era mult prea fragilă. Muza îl privi cu ochii mari pe-al său împărat, vrând parcă a-l întreba care era povestea unei apariÈ›ii atât de sumare. Mirarea lor fu anulată de cvasi-translucida entitate când le ceru, fără a-i privi, să o urmeze la marele oracol din Templul Luminii, iar ei se conformară obedienÈ›i, [ nevrând să o lezeze în vreun fel, ca nu cumva să o aibă pe conÈ™tiință.] Templul Luminii de pe vârful Muntelui Soarelui purta titulatura completă de Templul Luminii, Magnoliei È™i Culorilor Curcubeului, acesta fiind îngrijit de vestalele prinÈ›esei Jubaris È™i slujit de marele oracol, Nimio. Intrând în somptuosul edificiu vizibil deîndată ce silfidica îndrumătoare descrise un amplu cerc cu ale sale ipotetice braÈ›e, un puternic parfum de busuioc È™i un altul de regina-nopÈ›ii le asaltă È™i le îmbătă simÈ›urile. Colonadele ce sprijineau acoperiÈ™ul aflat sus, mult deasupra capetelor curioase È™i admirative, erau din acelaÈ™i material ce pava scuarul de jasp, dar nuanÈ›a acestei pietre tindea către turcoaz. Podeaua pe de altă parte, era de marmură albă, aÈ™ijderea scării late urcate din văi adânci. ÃŽn centrul clădirii, atriumul găzduia pâlpâirea veÈ™nică a focului sacru È™i două vestale similare până la confundare cu îndrumătoarea pelerinilor se rugau lunilor vizibile prin decupajul acoperiÈ™ului, părând într-o transă profundă. – AÈ™teptaÈ›i aici ! le ceru însărcinata cu protocolul oaspeÈ›ilor È™i fu ascunsă ochilor interesaÈ›i ce nu o slăbiseră o clipă, de masivele coloane cu capiteluri corintice lucrate în detalii minuÈ›ioase. ÃŽnainte ca ei să realizeze că sunt singuri, un jovial È™i expansiv individ le ieÈ™i spre întâmpinare, îmbrățișându-i ca pe două vechi cunoÈ™tinÈ›e È™i invitându-i în al său altar. – Tu eÈ™ti marele oracol ? se preocupă Astral circumspect. – Nu, eu îi bine dispun pe aceia care urcă până aici, pentru a uita de apăsările ce le-au îndreptat paÈ™ii către noi, îi răspunse tânărul ce aducea mai mult cu Rafael – arhanghelul prieten al entității superioare din trupul uman. – VorbeÈ™ti serios ?! făcu zeul, încă precaut. – Nu, omule ! Eu sunt Nimio, marele oracol. ÃŽn fond, nu È™tiu de ce sunt marele, când voi doi sunteÈ›i cei dintâi pelerini veniÈ›i în căutare de răspunsuri. Marele oracol își azvârli pe el roba de ceremonii È™i își puse pandativul masiv din aur, reprezentând un soare stilizat radiind douăsprezece raze dintr-un disc central, disc împodobit cu mărgăritare È™i topaze. Aprinse câteva beÈ›iÈ™oare parfumate, o candelă È™i deschise un ceaslov prins în acelaÈ™i metal nobil auriu. – Bun, zise, deci voi doi vreÈ›i să aflaÈ›i ce anume ? – EÈ™ti sigur că te pricepi la treaba asta ? dădu glas muza gândului ce-l frământa pe-al său iubit. – Da, nu vă faceÈ›i griji, sunt bun la cititul alfabetului ăstuia, deÈ™i nu prea înÈ›eleg eu ce spun respectivele cuvinte. Cu o aparență distrată, relaxată, neoficială, marele oracol reuÈ™ise sădirea unei seminÈ›e de îndoială în sufletele pelerinilor. AceÈ™tia nu puteau desluÈ™i dacă aveau de a face cu un caracter deschis, nonconformist È™i chiar pe dinafara temei, ori numai cu un abil disimulator. Astral hotărî să-l testeze: – Spune-ne dacă suntem jumătăți ale aceluiaÈ™i întreg ! – SunteÈ›i regele È™i regina acestei lumi, nu se dădu prins oracolul. – Da, asta o È™tie toată suflarea lumii, dar suntem noi entități complementare ? insistă Astral, eliberând mâna muzei pentru întâia dată de la pornirea către Templu. Oracolul surprinse discretul gest È™i se aplecă asupra ceaslovului, mormăind vorbe neînÈ›elese È™i deschizând larg braÈ›ele, ridicând apoi ochii spre apex. – Habar nu are, îi È™opti muza cavalerului înaripat. Zâmbind fără niciun verdict, Astral continuă să-l È›ină sub observaÈ›ie pe profet. – Apollo !!! izbucni strident oracolul, iar pelerinii asistară năuciÈ›i la o minune pentru care nu veniseră pregătiÈ›i. ÃŽnsuÈ™i zeul Apollo coborî, sub forma unei raze È™i se întrupă pe sub roba albă a oracolului, acesta apărând acum drept mai strălucitor, mai ponderat È™i mai solemn. Atât Astral cât È™i zâna Ekho-Alix ar fi fost dispuÈ™i a jura că în fapt nu mai aveau înainte acelaÈ™i personaj. – Zeul Luminii ? îl întrebă Apollo pe Astral. Surâzător, înaripatul răspunse: – AcelaÈ™i lucru te pot întreba È™i eu. – Știi cine sunt eu cu adevărat, aÈ™a că nu ne mai ascundem după formule È™i după identități subiective. – Știu, zise Astral gândinduse la Rafael. – Nu te pot ajuta în niciun fel. Destinul tău nu este nici pozitiv È™i nici negativ, însă datorită faptului că trăieÈ™ti, trăiÈ›i, într-o lume fără timp, care se înÈ›elege că nu se va sfârÈ™i vreodată, È›ie îți apare ca fiind dezavantajos cu interesele pe care consideri că le ai. – E o iluzie ? Chiar îmi pot clădi fericirea iubind toate zânele È™i nimfele ? – Nicidecum ! Dar, cu riscul de a suna precum Magul, lucrurile pot fi È™i exact opuse. Fericirea ta, scopul prezentei lumi, este aievea. Nu o percepi, fiind închis în trupul material È™i constrâns de raÈ›iunea umană, deÈ™i eÈ™ti convins că va sosi o vreme în care vei minimaliza influenÈ›a materiei asupra spiritului. – ÃŽmi spui că deja sunt fericit, dar că nu o conÈ™tientizez ?! Păi, dacă astfel stau lucrurile, există vreo modalitate în care pot definitiva căutarea È™i concluziona eforturile printr-un succes răsunător ? – O ! Dar nu vei încheia al tău drum niciodată ! DeÈ™i eÈ™ti È™i vei fi fericit alături de muza ta, nu vei accepta această fericire ca fiind cea promisă È™i prin urmare nu vei avea unde să te opreÈ™ti È™i să îți admiri reuÈ™ita. – Este un nonsens ! replică Astral. Sunt fericit, dar vreau mai mult ?! De unde È™tiu că există, într-adevăr, o fericire desăvârÈ™ită ? Oare nu s-a amuzat Magul pe seama-mi ? – Magul a făcut È™i a zis multe, dar nu te-a indus în eroare, căci È™i el este o parte din tine È™i în acelaÈ™i timp, o parte din destinul acestei lumi. – Spusele tale mă deprimă, se plânse înaripatul. Sună a blestem, nu consideri ? Adică, să nu mă opresc vreodată din drum È™i să fiu fericit. De ce am mai fost lăsat să cred că aceasta este o răsplată pentru evoluÈ›iile exemplare în lumea oamenilor ? Eternitatea în căutarea unei fericiri perfecte, fiind însă fericit... Zău că nu înÈ›eleg asta. – MulÈ›umeÈ™te-i umanului din tine ! MinÈ›ii tale biologice. – Mă gândesc că puteam coborî aici, în lumea idealurilor mele, drept ființă spirituală. AÈ™ fi evitat impedimentele create de materie. – Esență pură într-o lume materială ?! Și Legea ? – Da, doar mă gândeam... – Aici este destinul scris de Scribi, îi indică Apollo ceaslovul. Oracolul nu-l poate citi, nefiind mai mult decât un figurant neînsemnat în complexa È›esătură. Dar nici È›ie nu îți este accesibil fără o cheie. TotuÈ™i, odată ce vei obÈ›ine acea cheie, codul se va schimba înainte ca tu să apuci să-l citeÈ™ti. – Nici nu mă arăt interesat, recunoscu Astral. Am încredere că e o lume perfectă în care doar eu mai trebuie să mă perfecÈ›ionez. Și o voi face ! Chiar de voi lupta cu mintea-mi materială È™i o voi izola undeva cât mai departe. Spiritul va prelua controlul absolut. Fericirea promisă va fi a mea ! – Ai veÈ™nicia la dispoziÈ›ie. VI. – Ce vis straniu ! Se făcea că eram un prinÈ› însingurat într-o lună verde, plină de viață dar mai ales plină de toate acele tablouri ale naturii care îmi aduc suspine de fericire în această lume gri. – Eram È™i eu acolo ? îl întrebă ea mai mult amuzată decât curioasă. O privi cu atenÈ›ie, studiindu-i trăsăturile fizionomiei silfidice. Parcă ar fi cunoscut-o de undeva. Oare de unde ? ÃŽi zise convins: – Sigur că da. Doar alături de tine pot eu exista. Coborî dintre aÈ™ternuturile calde È›esute din cea mai fină mătase purpurie È™i păși către ferestrele largi, ce dădeau într-un balcon vast. Soarele îl întâmpină cu tăria specifică unei zile de primăvară luminoasă, făcându-l să strângă pleoapele. – Nu a fost un vis, murmură el ieÈ™ind pe terasă. – Nu, nu a fost un vis, îi zise ea stând în prag, cu capul pe-o parte. E totul aÈ™a cum tu ai vrut să fie È™i cum ai fost binecuvântat să primeÈ™ti. – Dar visul meu se termina paradoxal, cu mine căutând fericirea perfectă, deÈ™i eram mai mult decât fericit È™i fără. – Vezi ? Trebuie să delimitezi fantezia de realitate. – Și cum anume pot face asta ? Eu, care cunosc lucruri ce altora le vor fi ascunse în veci; eu, care sunt o entitate astrală. Nu pot evolua. – AminteÈ™te-È›i ce È›i-a zis Apollo... Nimic nu este definitiv. Nu există destin... Adică destinul există, dar nu È™i predestinarea. Un lucru nu este deja făcut până ce timpul său nu trece. – A zis Apollo aÈ™a ceva ?! se miră Astral. – Nu în aceleaÈ™i cuvinte, dar asta am priceput eu. Știi, mai cunoaÈ™tem È™i noi câte ceva, nu suntem niÈ™te zâne fără minte sau putere de pătrundere. – AÈ™a este. Tocmai din acest motiv te iubesc cu fiecare clipă ce trece, din ce în ce mai mult. ÃŽnainte de a-l săruta, muza punctă evidenÈ›a: – Și acesta este un paradox, noi trăind într-o lume atemporală. Desigur, Astral È™i zâna Ekho-Alix au existat o veÈ™nicie care încă mai dăinuie, în lumea aceea, selenară. FericiÈ›i cum niciun om nu poate fi vreodată pe pământ, își delectau privirile unul cu celălalt, atingerile descopereau necontenit noi senzaÈ›ii, iar natura... O ! Natura aceea divină ! PerfecÈ›iunea gândită de un muritor, zidită de Dumnezeu È™i trăită de două entități siderale. Tabloul cândva È™i pentru totdeauna desăvârÈ™it, era paradisul pe care l-ar dori oamenii, unii mai mult decât alÈ›ii, eu mai mult decât oricine. Da, Canis Magus sunt. Mă bucur să ne cunoaÈ™tem. Ori, dacă nu ne cunoaÈ™tem È™i nici nu ne vom întâlni vreodată în această lume, cât voi mai zăbovi, ne-am putea găsi cândva, undeva, privind la un cer cu alte stele È™i cu alte lune, fericiÈ›i. Exagerez, precum se poate remarca. DeÈ™i eu voi fi în locul lui Astral, acolo, Sus, voi nu veÈ›i fi cu mine, căci doar un Soare avem È™i doar o lună, iar cel ce merge înainte, numai unul este. Dacă nu ar fi È™i mai absurd urechilor acordate de raÈ›iunea umană, v-aÈ™ sfătui să visaÈ›i, să speraÈ›i la un loc de zână, de nimfă, ori chiar de vreo naiadă, căci femininul are trecere È™i dintre voi se vor alege ele... Astral Fin © The Illusion Maker 2008, for Authentic Designs â„¢ of Maniacii Inc® |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy