“Nu merg. Nu mă interesează operele tale de caritate și cât de bună ești tu cu oamenii. Nu merg.” Cosmin stătea întins pe pat, cu pumnii strânși într-un act de îndărătnicie infantilă, privindu-și mama. “Trebuie să mergi. Nu e vorba de actele mele de caritate. Vreau să vezi și tu dezumanizarea în toată splendoarea ei nefericită. Ce înseamnă omul fără Dumnezeu, fără un suport moral și ideal al vieții, fără nicio noțiune de Absolut. De altfel, a facut filosofie. Ai ce vorbi cu ea, cu condiția să nu uiți că dincolo de vorbele ei se află întunecimea pustiirii, vreau să vezi un cuget în care nu pătrunde nicio rază de lumină, orice ai face. În plus, nici nu îți cer prea mult timp. Doar să vii cu mine o dată, stă la scara alăturată, nu e departe deloc.” ” Nu, mama. Nu e decât un om care se opune principiilor tale. În curând vei spune că și eu sunt dezumanizat” “Și ești, într-un sens. Voiam doar să vezi unde poți ajunge dacă nu te întorci la înțelesurile finale, la cunoașterea adevărată, a lui Dumnezeu, care de fapt e singura posibilă.” “Și știința? “E doar o cunoaștere în plan orizontal, fără dimensiunile teologiei. Singura cunoastere autentică e cea care trece dincolo de imediat, care nu admite mai multe adevăruri ci numai pe cel ultim. “Bine. Du-te și du-i lumina. Eu mă tem că nu am ce căuta acolo, nu mă văd în postura de a propovădui un adevăr în care nu cred.”
După plecarea Elei, Cosmin realiză că nu simțea nicio ușurare. Momentul îl indispusese profund. Luă chitara și începu să repete, dar in dimnineața asta nimic nu suna. Își privi cărțile stivuite pe colțurile tuturor mobilelor paralelipipedice din cameră.”Inutile.” Trăia o nervozitate crescândă, întreaga încăpere i se părea populată cu umbre. Trase storurile, dar lumina care inundă camera nu făcu decât să transfere senzația asupra lui, el era umbra și camera întreagă îl privea cu dezgust. Se duse în bucătărie să își facă un ceai. Deschise geamul de la luminator și privi ferestrele bucătăriilor de la scara alaturată, încercând să ghicească în spatele căreia dintre ele stătea monstrul de care îi vorbea Ela de două săptămâni încoace, atât de obositor. Asemănarea pe care o făcea între el și o bolnavă psihic îl durea, dar oricât ar fi fost de sensibilă, mama lui nu reușea să îi perceapă icnetele.
Voia să fugă. Ar fi luat primul tren pe care l-ar fi găsit, indiferent de destinație. Voia să fugă la infinit, ca eroul din poveste, în căutarea liniei orizontului. Voia să scape de umbre, dar ele îl însoțeau oriunde se ducea. Ieși. Casa îl apăsa, voia cer. Voia liniște.
Dincolo de pereții blocului, departe de umbra lui, izolat de destinele suprapuse a o mie și ceva de oameni pe care nu îi cunoștea și care îl sufocau cu prezența lor anonimă și indiferentă. Departe de Ela, de ochii ei critici și predicile îndelungate care nu reușeau să răzbată până la el. Numai departe de el însuși nu putea fugi, deși era primul lucru pe care l-ar fi vrut. Muzica îi urla în urechi, ochii îi erau împăienjeniți de miopie și de lipsa de finalitate a oricărui gest făcut. Lumina îl durea, umbra îl apăsa. Porni spre parc, la ora asta nu era nimeni acolo și își putea consuma în liniște angoasa. Avea nevoie de oameni dar fugea de ei, avea nevoie de fapt de sine însuși proiectat în alte fețe umane, de o falsă alteritate. Voia să se poată transpune într-un altul și să converseze cu el însuși cu voce tare, să nu mai fie nevoit să își genereze propriile răspunsuri. De asta fugea, pentru că nu se recunoștea în nimeni, nu găsea aceeași tulburare lăuntrică în alt om. Ar fi vrut ca elementele care se mișcau brownian în el să rezoneze cu particulele interioare ale altei ființe, dar nu găsea pe nimeni care să priceapă acest zbucium. “E culmea: odată ce eu însumi nu înțeleg ce se întamplă, cum mi-aș putea găsi alteritatea? Daca nu am o imagine clară a ceea ce sunt eu, firește că nu mă pot recunoaște în celălalt. Și cercul vicios se completează, pentru că nu mă pot cunoaște izolându-mă de mediu, nu am microscopul necesar pentru asta, unii îl au, eu nu.”
Femeia de lângă el zâmbi, iar zâmbetul îi transformă trăsăturile cumva neplăcute într-un întreg de o frumusețe aparte.
“Trebuie să ți-l construiești, genul ăsta de microscop.”
O întalnea des prin parc, îi ceruse într-o zi o țigară iar el îi dăduse, se așeza de fiecare dată de atunci lângă el și cerea în tăcere. Pleca fără să spună la revedere, agale, cu mâinile la spate, uitându-se în jos de parcă căuta ceva anume prin pământ.
“Să mi-l construiesc? Cum? Dacă nu îl ai din naștere nu îl poți fabrica tu.” “Ba da, poți. Prin asumarea a ceea ce ești, mai întâi. Știu, ai să-mi spui că nu îți poți asuma ceea ce nu cunoști. Și totuși poți, poți să îți îmbrățișezi propria ființă cu toată hotărârea înainte încă de a o cunoaște, ca pe o prostituată de care te-ai îndrăgosti.” “Nu am aspectul interior al unei prostituate. Nici măcar nu sunt atractiv față de mine însumi.” “Te ferești să te uiți spre tine. Cum poți vorbi atunci de non-atracție?” “Am spus deja că nu mă feresc. Doar că nu am aparatul necesar să ma uit într-acolo. Mă raportez la ceilalți în mod constant, la ce cred că gândesc ei despre mine. Am idealuri înalte, academice, dar mă simt împins spre ele de cerințele celorlalți.” “De ce idealurile academice sunt înalte?” Cosmin ezită. Își pusese și el întrebarea în nenumărate rânduri. “ Pentru că sunt greu de atins” fusese răspunsul, dar nu îl mulțumea, știa că era tot prin raportare la ceilalți și la aprecierile lor înălțimea sau îngustimea acelor aspirații. ” Și totuși…” “Orice lucru pentru obținerea căruia trebuie să muncesc din greu mă pozitivează. Mă face să evoluez față de mine însumi. Sunt opera unor școli care m-au format, asta mă împinge mai departe spre alte școli, voi forma la rândul meu indivizi.” “Eu sunt opera mea. M-am format eu pe mine în școli. O operă discutabilă, poți spune, dar nu am niciodată senzația de pierdere față de mine însămi. Dincolo de gândul meu nu e nimic, asta știu sigur, dincolo de ceea ce percep eu nu există nimic. Asta mă face să mă întorc asupra mea cu microscopul de care vorbeai, pentru că știu că singura realitate la care am acces este propria realitate.” “ Riști să te plafonezi în felul ăsta. Rămâi între limitele propriului eu, nu îți mai spargi orizonturile prin nimic.” “În percepția socială da, nu pot da citate din cărțile poeților și filosofilor noi, nu avansez într-o carieră care să îmi ofere banii și accesul la cultură pe care orice snob care se respectă și-l asigură. Dar în termenii cunoașterii de sine toate astea nu înseamnă nimic. Contactul cu mine însămi îl mențin permanent, scriind. Scriu pentru mine, fără finalitate și tocmai asta mă aduce în starea de sinceritate față de mine însămi. A face lucruri inutile e cel mai bun mod de a te îndepărta de conștiința comună. Asta transformă banalitatea în idealitate.” “ La partea cu lucrurile inutile ader. Cu toate astea sunt incapabil să le fac. Înaintea mea trebuie să se afle tot timpul ceva, o finalitate către care să alerg, un scop ultim după care să urmeze un alt scop ultim și tot așa. Mama vorbește de o finalitate absolută, se proiectează într-o viață viitoare pe care vrea să o pregătească într-un fel sau în altul. Eu nu sunt capabil de asta. Pentru mine nu există decât imediatul. Lumea mea e singura reală? Poate e adevărat, dar nu mă simt capabil să pun stăpânire pe propria lume.” “Dincolo de ceea ce ești e neantul din ceilalți. Uită-te la mine: tu ești centrul universului. Eu nu exist, așa cum nici mama nici profesorii tăi. Tu ești centrul propriului univers, pentru tine se intamplă tot ce se intamplă în jur.” Cosmin râse. “Da. Sunt buricul pamantului.”

Se intoarse acasă plin de o bucurie nefirească. Își luă cărțile și se apucă de lucru. Munci cu râvnă, până când seara Ela îl chemă la masă. Ideile pentru proiecte i se învârteau în cap într-un ritm îmbucurător dacă nu ar fi fost prea rapid, avea senzația că nu avea nevoie decât să le prindă ca ele să devină realitate. Glumi mult cu mama sa, era darnic, ar fi vrut ca întreaga lume să participe la bucuria lui fără motiv. Ela era nedumerită. “Ce ți s-a întâmplat astăzi, totuși? Ești diferit.” “Nimic.” Răspunse, și realiză în același moment că într-adevăr așa era.
“Privește în jur: ce vezi?” îl întâmpină femeia a doua zi. “Nimic…copaci, oameni, câteva raze de soare, un pod…” “Și acum privește în tine. Închide ochii și privește în tine, pur și simplu. Ce e acolo?” “Văd același lucru. Copaci, un soare, câteva urme de pod…” “Și care realitate o preferi?” “ De ce să prefer una? “ “Ai dreptate. Sunt identice. Dar una dintre ele te reprezintă pe tine, e opera ta, în timp ce cealaltă e doar o reflectare a ceea ce e în jur, a obiectelor a căror singură materialitate constă în aceea că te pot lovi.” “…pe când în interior nimic nu mă poate lovi, pentru că eu sunt stăpân.” “Tu ești demiurgul. Tu ești începutul și sfârșitul. Nimic din interiorul tău nu poate fi modificat decât dacă tu îți dai acceptul. E un orgoliu sublim…” “ Nu mi-ar place să fiu orgolios.” “De ce? Orgoliul e singura scăpare…” “…a călătorilor fara bilet, zicea Sartre. Eu vreau să am bilet, nu orgoliu.” “ Nu există calatori cu bilet. E doar o iluzie. Un joc de rol. Cineva se face că taxează, tu te faci că primești un motiv clar să faci ceea ce faci, și mergi mai departe. Dar a crede că ai dreptul să mergi într-o direcție pentru că ți s-a dat motivul să o faci e un act de ipocrizie. Față de tine însuți. Abia asta e plafonarea, abia de aici se naște autosuficiența de proastă calitate, abia de aici începe sfârșitul capacității tale de a ființa autentic.” Ce e autenticul? “ “Asta îți definesti singur.” “Pentru tine. Ce e pentru tine.” “Ce e pentru mine tocmai incercam să îți descriu.” Lăsă o pauză să treacă. “E trăirea pe care nu încerci să o negi, pe care nu o forțezi în niciun fel. Sunt acele lucruri care nu ți se dau, pe care ți le creezi tu însuți în tine , independent de ce ți se oferă.” “Autenticul tău e ca un fel de absolut al mamei, mă tem. Nu are nicio determinare în real, te poți raporta la el doar intuitiv.” “ Probabil. Cu totii avem nevoie de criterii intuitive prin care să împărțim lumea în adevărat sau fals. “ “Și cu ce e mai bun un criteriu sau altul? “ “ Cu nimic. Cel mai bun criteriu e cel la care aderi tu însuți.” Își aprinse țigara primită. “ Ce ma izolează pe mine de ceilalți e că nu încerc să fac curente de gândire. Nu încerc să îmi impun criteriile ca fiind cele mai bune. Pentru că nu îmi place să înot în curente, refuz să îl creez pe al meu propriu. Înot doar în apă limpede.” “ Și totuși mie îmi vorbești de lucrurile astea. “ “Nu știu de ce. Probabil pentru că simt că tu îți vei constitui propriile convingeri, independente de ale mele. Nu fac decat să te motivez să gândești. Nu predau.” “Și totuși mă influentezi pe undeva. Astăzi m-am trezit spunându-i mamei că singurul dumnezeu pe care îl accept e propriul suflet.” “Și ce-a zis?” “A început să îmi vorbească despre faptul că Dumnezeu e personal și în același timp universal.”

“Dumnezei sunteți și fii ai Dumnezeului Atotputernic” îi recitase Ela. “ Fraza asta, înteleasă prost poate stârni fluvii de mândrie luciferică. Dar înteleasă în universalitatea ei poate duce la salvare. Suntem creați ca ființe superioare și atât, iar rolul nostru e să ne eliberam de rămășițele păcatului originar și să redevenim dumnezei. Dar asta nu se poate face independent, avem nevoie de mila Creatorului. Căutând să ajungi acolo prin alte mijloace nu faci decât să cazi în ispita luciferică.” “Și ce e așa de rău în tentația asta a lui Lucifer?” “Ela tăcuse, enervată. Nu îi plăceau întrebările puse în felul ăsta. Se simțea singură într-un dialog în afara legilor pe care teologia sau aproximarea ei i le impuneau. Cosmin știa asta si nu mai insistă.”
Vacanța era pe terminate, își trimitea zilnic bagaje la Iași. Avea multe cărți și nu și-ar fi permis să le care pe toate odată. În plus nu îi plăcea munca fizică. În ultima zi ieși în parc, dar femeia nu era acolo. Lucrul îl nemulțumi, abia acum realiza că nu o întrebase niciodată unde stătea, sau cu ce se ocupa, când unde și cum o putea găsi la nevoie. I se părusera suficiente dialogurile zilnice, în plus lucrul era de la sine înțeles că ea nu i-ar fi răspuns.
“Și totuși, daca aș fi încercat…”
“ Ce să încerci, Minus Unu? “
Când aflase minimul funcției cosinus, Alex îl poreclise așa pe Cosmin, spre enervarea la început a acestuia. Se cunoșteau din generală, trecuseră prin majoritatea experiențelor care implicau socialul, împreună. Cosmin se prefăcu ocupat cu descărcarea bagajelor din tren și nu îi răspunse. Luară un taxi până în Copou, erau colegi de cameră. După ce se instalară, Alex se trânti epuizat pe pat. “Bun, și acum hai să bem!” “În cinstea a ce? ” ”În cinstea noului an universitar, în cinstea licențelor, mai ales a celor poetice, în cinstea profesorilor sau mai bine nu…dacă vrei, bem și în cinstea urechelnițelor care ne-au înnebunit vacanța asta. Numai hai să bem, că mi se usucă gâtlejul.”
Merseră în tavernă și își comandară câte o bere. Alex povestea întâmplări cu zâne din vacanță, Cosmin se prefăcea că se amuză. Dar prietenului nu putea să îi scape starea lui, la un moment dat se plictisi să se poarte ca și cum nu ar observa cât de îndepărtat era. Își termină brusc una dintre povești și îl privi cu atenție: “ Tu de ce n-ai apărut toată vacanța, totuși? Am încercat să te scot afară de nenumărate ori. Ce e cu tine în ultima vreme? “ “Nu știu, Alex. Sunt obosit în continuu. Am dormit mai toată vremea cât am stat acasă, în rest m-am plimbat de unul singur. Nu am fost în stare nici să lucrez. Cred că m-a întors pe dos povestea cu Lionte, pâna la urmă. ”
Lionte era profesorul de filosofie germană, împreună cu care Cosmin lucra la o traducere. Își pusese toate forțele în munca asta, dar nu reușiseră să facă decât jumătate din text. Reveneau asupra lui de îndată ce unul dintre ei doi citea sau recitea un alt text al autorului, care punea într-o lumină nouă conceptele din cel pe care îl traduceau. Era modul de a lucra al lui Lionte, cuvintele aveau pentru el mai mult înțeles personal decât sistematic. Lucrau nopți întregi, în fum de țigară și cu cafelele lângă ei. Deveniseră prieteni buni, într-un sens mai adânc, erau amândoi părinții unei opere și asta îi apropia, își citeau unul altuia ultimele găselnițe din parcursurile lor literar-filosofice, comentau până târziu. Într-o seară l-a găsit pe Lionte ca beat, plângând, cu cărtile împrăștiate , unele rupte, pe parchet. Nu avea iubită care să îl părăsească, își zise. În plus, Lionte nu bea. Atunci ce? Avea ochii încadrați de vinișoare roșii, iar când în fine vorbi, luminițe ciudate îi jucau în ei.
“Mi-am pierdut realitatea, Cosmin băiete. Mi-a fost furată. Sunt inexistent. “ “Ce vrei să spui?” “ De câteva săptămâni trăiesc sub conștiința faptului că eu nu mai am realitate proprie, nici măcar gânduri. Doar gândurile și frânturi din realitățile celorlalți. Eu ca interioritate nu exist. Gândurile mele au fost furate, înțelegi?” Nu înțelegea. Îl privi o vreme în tăcere, căutând ceva de spus omului învins din fața lui, omul care totuși îl învățase tot ce știa despre el însuși, despre destin, despre umbre și lupta de a fi compact când le întâlnești. Pierduse, tocmai el. Nu a realizat pe moment în ce grad.
” Te rog, află cine a făcut-o. Află cine a făcut-o, tu poți, poți să afli cine, tu ești un individ superior, întotdeauna vei fi așa, află cine mi-a făcut răul ăsta și de ce…” Plângea sfâșietor, ca și cum își pierduse un copil. Lui Cosmin îi trecu prin cap să cheme salvarea, să admită că omul își scăpase mintea de sub control. Lionte însă își recăpătă brusc stăpânirea de sine și începu să vorbească coerent, să își ceară scuze pentru ieșire, să ceară să fie lăsat singur. Sfârși prin a părăsi casa profesorului său cu cugetul împăcat, doar puțin mirat de ceea ce văzuse. Asta era într-o vineri. Luni găsi lumânări în holul universității: Lionte fusese găsit zdrobit pe pavimentul din fața blocului în care locuia. Nimeni nu știa cum obținuse cheile de la acoperișul de pe care se aruncase, sau de câtă vreme le purta la el. Apartamentul îl găsiseră răvășit, pe masa de lucru rămăsese doar cutia de tutun și o scrisoare adresată lui Cosmin Mihăilescu. Îl căutară să i-o înmâneze și să-i ceară explicații. ”Nu o deschizi?” –întrebă polițistul în civil care i-o dădu, într-un final. ”Nu. Știu deja ce scrie.” ”E de interesul nostru să știm ce scrie. Și mai ales cine.” ”Dacă ce scrie pe petecul ăsta de hârtie reprezenta vreun interes pentru dumneavoastră, v-ar fi fost adresat. Nu puteți intra cu forța în intimitatea unui om, chiar dacă alege să moară. În plus, sunt sigur că i-ați umblat prin toate celelalte hârtii.” ”Ești obligat să ne arăți.” ”Nu, nu sunt. Scrisoarea asta a ajuns la mine închisă și așa va rămâne.”
Nu și-a mai ieșit din șoc multă vreme, doar înțelegerea profesorilor care îi cunoșteau raporturile cu Lionte l-a făcut să treacă sesiunea cu bine, își reproșa încă momentul de slăbiciune din seara aceea, ar fi trebuit să telefoneze la urgențe. Acum profesorul ar mai fi trăit încă.
“Nu puteai tu să îl ajuți. Să zicem că totuși telefonai la Urgențe. Ce se alegea de el? Era internat la boli nervoase, cariera lui era oricum ruinată, mai devreme sau mai târziu făcea asta, sau , mai rău, devenea o legumă dopată. Tu ai avut încredere în rațiunea lui și l-ai lăsat liber, să aleagă. Nu între cămașa de forță și pastile, ci între viață așa cum simtea el că este și…altceva. “
Alex i se păru mic, îndepărtat și mic. “Dar omul, ființa, supraviețuia. Moartea nu e varianta preferabilă…” “Degradării? Orice e preferabil degradării, și Lionte știa asta. Chiar tu mi-ai povestit că ți-a spus-o. “
Într-adevar îi spusese, fără nicio legătură cu nimic din ce făceau atunci. “Complexitatea omului stă în faptul că el poate alege între stagnare , urcuș și moarte. Stagnarea înseamnă degradare, într-un fel sau altul. Dar omul nu are, ca animalele, doar înapoi și înainte, doar atacă sau fugi. El are și a treia variantă, e o ființă triadică, cam cum spun părinții pustiei. A treia variantă e alegerea morții sau moartea prin alegere.” “ Moartea nu e o alegere – îi spusese Cosmin – e o renunțare.” “ Ba nu. Renunțarea e urmată de stagnare. Omul nu poate involua în mod evident, poate doar să rămână pe loc sau să urce. A muri înseamnă a lupta pe niște baricade de ordin superior. A stagna înseamnă a te degrada prin uzură, a rămâne acolo unde ai încetat să mai lupți.” “Ce înseamnă atunci a urca?” “A muri și a învia succesiv. A lepăda piei învechite în drumul spre tine însuți așa cum poți tu să fii, nu așa cum ești. Mereu așa cum poți fi, dușmanul binelui nu e mai binele, e . Acolo te oprești în fața ta însuți și spui , de parcă alternativa la a urca mai este a fi. Nu este, și vreau să ții minte asta. Alternativa la a urca nu mai este a fi, nu ești decât în condiția în care te transformi conștient.” “Transformarea nu înseamnă urcuș. Se poate întampla pe orizontală. ” “La om, în cultură, transformarea nu are coordonate, nu e un vector. Nu e decât ascensiune, deși termenul implică în sine ideea de sens. Nu există orizontală decât pentru mormoloci. Orizontala înseamnă stagnare. În momentul când te-ai transformat, ai învins orizontala.” “Pentru a intra într-o nouă orizontală.” “Da, dar pe care la rândul ei o vei depăși la momentul oportun.”
Toate lucrurile astea i se păreau acum fără sens. Poate era el însuși un mormoloc, dar nu vedea posibilitatea evoluției în real. Orizontul era închis. Își reluă lucrul, traducerea era pe terminate, strânsese bani pentru publicarea ei. Merita un drum până la Bucuresti afacerea asta, dar deocamdată se străduia să își găsească subiect de licență. Ar fi trebuit să facă asta de anul trecut dar, fireste, profesorul lui de licență era Lionte și acum rămăsese pe afară. Murim, suntem înlocuiți. Nu-i vorba, majoritatea profesorilor din facultate l-ar fi primit cu bucurie, dar nici unul nu era pe domeniul lui. Trebuia să ia munca de la capăt, să înceapă un nou proiect și asta repede. “Evoluție? - Pufnea din când în când. – eu mă deplasez ca melcul pe drumul meu drept. Nu percep ideea de evoluție, eu nu îmi pot rupe zăgazurile. “