La Ersilia, pentru a stabili rapoartele care reglează viața orașului, locuitorii întind fire între colțurile caselor, albe sau negre sau gri sau albe-cu negru în funcție de relațiile de rudenie, schimb, autoritate, reprezentanță pe care acestea le semnalează. Atunci când firele sunt atât de multe încât nu se mai poate trece printre ele, locuitorii pleacă: casele sunt demontate; rămân doar firele și ceea ce le susține.

De pe coasta unui munte, instalați acolo cu provizii, fugarii din Ersilia privesc țesătura de fire întinse și stâlpi care se înalță în mijlocul câmpiei. Acela este încă orașul Ersilia, și ei nu mai sunt nimic.

Reconstruiesc Ersilia în altă parte. Þes cu fire o figură asemănătoare pe care și-ar dori-o mai complicată și în același timp mai regulată decât alta. Apoi o abandonează și cu case cu tot pleacă încă și mai departe.

Astfel călătorind pe teritoriul Ersiliei întâlnești ruine ale orașelor abandonate, fără zidurile care nu mai rezistă, fără oasele morților pe care vântul le dă de-a dura: doar păienjenișuri de rapoarte încurcate care caută o formă.




(traducere din Italo Calvino – “Le città e gli scambi 4.” în “Le città invisibili”, Mondadori Ed.)