Stăteam pe o bancă, într-un colț mai liniștit al parcului. În adierea serii copacii fremătau, de parcă ar fi vrut să-mi șoptească ceva. Mă prefăceam că privesc undeva înainte, în gol, dar cu coada ochiului observam chipul bărbatului de lângă mine. Eram atât de aproape, dar totuși ne despărțeau atât de multe lucruri...
După expresia încordată a feței am dedus că voia să-mi spună ceva, însă nu găsea formularea potrivită. Umbrele nopții îi acopereau jumătate din profil și, când și-a întors capul, mai mult am ghicit decât i-am văzut privirea ațintită spre mine. Amândoi așteptam.
- M-am gândit mult la sărutul acela, a zis într-un târziu.
- Și eu, am răspuns cu un glas pe care nu mi-l mai recunoșteam.
- A fost o greșeală. N-ar fi trebuit să se îmtâmple niciodată.
Îl ascultam cu respirația tăiată și vraja care domnise asupra noastră s-a destrămat. A continuat la fel de calm ca și până atunci.
- M-am gândit și cred că ar trebui să nu ne mai vedem. Niciodată.
Ce spune? Să nu-l mai văd niciodată? Dar asta mi-e imposibil! Nu, nu poate fi adevărat...
- De ce? abia am reușit să îngaim, simțindu-mi gâtul dintr-o dată dureros și uscat.
- Așa e mai bine. Pentru amândoi. Iartă-mă dacă te-am făcut să crezi că simt ceva pentru tine.
- Și chiar nu simți nimic? Absolut nimic?
Ezitând infinit mai puțin decât mi-aș fi dorit, a rostit răspicat:
- Nu.
- Atunci de ce m-ai sărutat? De ce-ți petreci atâta timp cu mine? De ce ne simțim atât de bine împreună? Spune-mi!
Vedeam cum masca de gheață pe care și-o compusese începea să se topească. Mă privea cu tristețe. Am simțit că voise să-mi ia mâna într-a lui, dar în ultimul moment s-a răzgândit și și-a retras-o.
- Micuțo, n-are rost să te mint. Hotărârea mea poate să ți se pară inexplicabilă acum, dar am motive serioase să fac asta. Am mințit - țin la tine...dar tocmai din această cauză trebuie să nu ne mai vedem.
Tăceam derutată, ca un concurent care a luat mențiune și nu știe dacă să se bucure sau să plângă.
- Nu vreau să-ți distrug viața. Tu...ai dreptul să fii cu adevărat fericită.
- Dar pentru mine nu există fericire fără tine!
- E doar o iluzie. După ce-am să plec o sa ma uiți, ai să vezi.
- Nu vreau să pleci, Mark! Te vreau aici, lângă mine, aproape că am țipat, fără să-mi dau seama că lacrimile îmi șiroiau pe față. Prin perdeaua de lacrimi nu mai vedeam aproape nimic, ci doar plângeam și repetam întruna: „Nu vreau! Nu pleca, te rog!”
- Mă doare să te văd atât de nefericită, însă dacă aș face ceea ce vrei tu, nu mi-aș ierta-o toată viața. Tu crezi că mă iubești, dar de fapt nu-ți dai seama de ceea ce simți cu adevărat. Cândva ai să-mi mulțumești...Nu pot să profit de dragostea ta nevinovată, înțelege-mă! mi-a zis el și am știut că ar fi vrut să mă mângâie, să mă strângă la piept, dar nu făcea nimic din toate astea, ci doar mă privea cu ochi goi, recitând cuvintele ca pe o poeze învățată, ca și când nici măcar nu le-ar fi știut sensul.
S-a ridicat, voind să plece.
- Mai stai! N-o să mai plâng! i-am spus și mi-am șters lacrimile.
- Trebuie! O fac pentru tine, micuțo!
Cuprinsă de furie dementă l-am pălmuit cu sete.
- Ești un laș! Un laș – un laș – un laș nenorocit! i-am strigat, savurând fiecare cuvânt. Îl uram atât de tare în acel moment! Aș fi vrut să mă riposteze sau măcar să spună ceva, ca să am un motiv să-l urăsc, însă el nu zicea nimic - doar își pipăia mirat obrazul înroșit unde îl lovisem - și îndârjirea mea pălea din ce în ce mai mult.
- Þi-e teamă de ceea ce o să spună părinții mei, sau cunoscuții tăi, sau nu-mai-știu-cine, fiindcă eu sunt doar o puștoaică și fiindcă ne despart aproape douăzeci de ani! Mie nu mi-e teamă! Sunt gata să înfrunt o lume întreagă pentru fericirea mea. Fericirea se câștigă luptând, chiar tu m-ai învățat asta! În dragoste nu există vârstă! Sau asta e doar o minciună?
Nu răspundea nimic, așa că am continuat, hotărâtă.
- Îmi spui că nu vrei să rămâi pentru că mi-ai distruge viața. Ei bine, deja ai făcut-o. Dacă nu o să te mai văd, am să mor! Vorbesc serios!
- Vorbești prostii, mi-a zis el. Sunt atâția băieți de vârsta ta în lumea asta. N-o să-mi simți lipsa. Habar n-ai cât de mult sufăr și eu din pricina asta, dar știu că este cel mai bun lucru pe care l-aș putea face: să dispar din viața ta la fel de brusc cum am apărut. Iartă-mă, dar nu pot altfel...
Mi s-a părut mie, sau i-am zărit o lacrimă în colțul ochiului drept? Oare de ce este așa de palid? Ia te uită, are o șuviță rebelă care-i tot cade peste frunte...Și ce caraghios își trece mâna prin păr de câte ori i-l ciufulește vântul! Nu știu ce e cu mine; în loc să mă gândesc la problema care ne frământă pe amândoi acum, observ tot felul de detalii nesemnificative, de parcă aș căuta refugiu în orice alt gând străin...Toate lucrurile stupide care-mi trec prin minte mă fac să uit pentru o clipă de ceea ce mi se întâmplă lui și mă ajută să-mi mai destind nervii.
Îl văd ca prin vis cum se-ndreaptă spre mine, mă strânge în brațe și-mi acoperă chipul cu sărutări – pentru prima și ultima dată – și nu mă mir deloc, de parcă ar fi un lucru firesc.
- Vei rămâne întotdeauna iubita mea micuță, îmi șoptește el. N-o să te uit niciodată!
Apoi se ridică și, cu pași grăbiți, se pierde în întuneric.
Plec și eu spre casă, mergând încet; n-am energie să mai strig după el: și-așa de-abia îmi mai târăsc picioarele și m-aș trânti pe jos, să mor acolo pe iarbă, în parc; oricum simt că viața mea nu mai are nici un sens.
Când ajung acasă totul mi se pare străin. O aud pe mama întrebându-mă ce e cu mine, dar mă fac că n-aud, fiindcă mi se pare un efort prea mare să vorbesc și chiar dacă i-aș răspunde n-aș avea ce să-i spun. Mă simt atât de departe de lumea în care trăisem până atunci, de familia mea, de obiectele care-mi sunt dragi și mă întreb fără să știu răspunsul: ce tainică lege a firii mă face să tânjesc atâta după el? Nu mă recunosc: nu știam că sunt capabilă de asemenea sentimente.
Simt un fior care mă pătrunde toată; sunt ca un vulcan care vrea să răbufnească. Aș vrea să spun totul cuiva, poate așa m-aș simți mai ușurată, dar cui să-i povestesc? Și cine m-ar crede?
Totul a început acum o săptămână, acum o lună, sau poate acum un veac? Sau poate că imaginația din nou îmi joacă feste...Poate m-am cufundat iar în universul meu imaginar care mi se pare atât de real încât nu mai percep granița dintre vis și realitate. Toată povestea mi se pare atât de neverosimilă, de parc-ar fi un roman! Închid ochii și retrăiesc firul evenimentelor exact așa cum s-au întâmplat.
Era o zi ploioasă, mohorâtă, cu cerul plin de nori grei și amenințători, o zi tristă, așa cum e și inima mea acum. Mă simțeam singură și hoinăream pe străzile noroioase fără nici un scop. Mă prinsese ploaia fără umbrelă, eram udă din cap până-n picioare, dar ploaia era caldă și simțeam stropii calzi și mari izbindu-mă în față. Trecătorii uimiți îmi făceau loc să trec pe trotuar, ferindu-se de mine ca și când aș fi fost o furie dezlănțuită. Aveam un sentiment nemaipomenit de ciudat, ca și când aș fi trăit un coșmar; mergeam înainte, mereu înainte, fără țel, de parcă aș fi vrut să fug de mine.
Și deodată l-am văzut; stătea acolo pur și simlplu, sprijinit de zid, privind în jos, la cerculețele pe care stropii de ploaie le făceau căzând într-o băltoacă, de parcă m-ar fi așteptat. Când și-a privirea am tresărit: am simțit că-l cunoșteam dintotdeauna (mai târziu mi-a spus că și el avusese aceeași senzație). Între noi pluteau lucruri deasupra puterii noastre de înțelegere.
M-am apropiat de el și l-am întrebat:
- Ne cunoaștem?
A clătinat din cap, m-a privit lung, apoi, cu blândețe a spus:
- Ești udă. O să răcești...
Nici acum nu-mi explic cum de s-a legat totul atât de repede, cum de am început să vorbim fără ca măcar să ne știm numele, cum am ajuns în cafeneaua unde eu am comandat o ciocolată caldă pe care n-am apucat s-o mai beau, fiindcă mi s-a făcut dintr-o dată groaznic de frig și tremuram fără să-mi dau seama că tremur, cum în final s-a oferit să mă ducă acasă și apoi n-am mai scos nici o vorbă tot drumul, în afară de cele câteva indicații pe care, la câte o intersecție, mi le-a cerut ca să știe pe unde să o ia.
Abia când am ajuns în fața casei m-a dezmeticit. Roșie de emoție, nici nu știu de ce, l-am întrebat banal cum îl cheamă. "Ghici!" a răspuns și, fără să mă gândesc prea mult, am spus primul nume care mi-a venit în minte:
- Mark, cred. Am ghicit? Așa te cheamă?
A tresărit. A surâs.
- Spune-mi Mark, dacă vrei.
N-am îndrăznit să mai insist. Am zâmbit încurcată, neștiind ce altceva să fac. Mă gândeam că escapada mea irațională prin ploaie culminând cu întâlnirea cu el trebuia să fi avut un sens.
- Am să te las acum, micuțo, a zis. Ai grijă de tine.
Abia când am rămas singură am realizat că ar fi trebuit să-i cer un număr de telefon, un mijloc de contact (chiar dacă el n-o făcuse), ca să putem ține legătura, dar, în fond, ce însemna el pentru mine? De ce să ținem legătura?
În urechi îmi răsuna încă glasul lui: „Trebuie să plec, micuțo...micuțo”. Ce frumos îmi spusese! De fapt nu zisese nimic extraordinar, numai că, în gura lui, vorbele sunau atât de ...altfel!
În noaptea aceea l-am visat și a doua zi la școală n-am putut fi atentă la nimic, fiindcă ori încercam să-mi amintesc ce visasem, ori revedeam strania întâlnire din ziua anterioară. Îmi aminteam fiecare mișcare a lui și acum încercam să analizez totul.
Acasă mama m-a întrebat în glumă:
- Ce-i cu tine, ești îndrăgostită?
Deși spuse pe un ton glumeț, vorbele ei m-au străfulgerat. Am râs galben și pretextând un motiv oarecare, m-am dus în camera mea.
Poate că mama avea dreptate. Poate că într-adevăr eram îndrăgostită. Îndrăgostită de un necunoscut, care apăruse în mod straniu în viața mea și pe care probabil că nu aveam să-l mai văd niciodată.
Peste câteva zile vraja lui asupra mea s-a spulberat și nu mă mai gândeam la el decât așa cum te gândești la un vis.
Într-o după-amiază, pe când veneam de la școală, am simțit imboldul de a nu mai lua tramvaiul pentru două stații și să merg pe jos. Mă simțeam plină de energie, fără un motiv anume. Pe când mergem veselă, privirea mi s-a lovit de o siluetă care se apropia. Mai înâi nu mi-a venit să cred, dar adevărul era mai mult decât palpabil: într-adevăr, Mark, “necunoscutul” meu, era doar la câțiva pași de mine.
M-a salutat firesc și am mers împreună până în parc, unde ne-am așezat pe o bancă.
Nu știam ce să-i spun. De fapt, ce aș fi putut să discut într-o situație atât de ciudată? Fără să-mi dau seama m-am pomenit întrebând?
- Crezi în suflete-pereche?
S-a uitat la mine surprins și a surâs. Cred că nu se aștepta la întrebarea asta. Am zâmbit și eu, încurcată și am încercat s-o dreg:
- Mă refeream la atracția dintre două suflete – părți ale aceluiași întreg – care depășind orice granițe temporale sau locative, mânate de legi mai presus de fire, se caută pentru a atinge perfecțiunea prin UNITATE?...
M-am oprit brusc. Ce bazaconii m-apucasem să debitez? Îmi venea să intru în pământ de rușine.
- Vrei să spui că o relație perfectă se bazează pe o compatibilitate totală a partenerilor? m-a întrebat, simulând o urmă de interes față de subiectul pe care îl abordasem.
- Nu, e vorba de ceva mult mai profund. Mă gândeam la atracția strict dintre suflete: pe plan spiritual, sau așa ceva. Ai simțit vreodată atunci când ai întâlnit o persoană de sex opus că o cunoșteai dintotdeauna, că atunci când ești cu ea te simți complet?
A rostit încet:
- Da.
- Vezi? La asta mă refeream. La atracția dintre cele două suflete, care, pe deasupra conștiinței umane, se recunosc și tind să se completeze. Iartă-mă că te plictisesc cu aiurelile astea. Nu știu ce mi-a venit, m-am scuzat grăbită și am plecat capul în jos.
- Nu mă plictisești deloc. Nu găsești în fiecare zi o fată necunoscută care să-ți vorbească despre ...nemurirea sufletului, mi-a zis el și mi-a făcut cu ochiul.
Fără să vreau m-am uitat la ceas, fiindcă nu voiam să întârzii prea mult acasă.
- Te grăbești? m-a întrebat el, sesizându-mi îngrijorarea.
- Da, am răspuns, pentru ca apoi să regret că mă grăbisem cu răspunsul. Voiam să aflu mai multe despre el.
- Văd că întâmplarea a făcut ca drumurile noastre să se întâlnească în mod repetat. Lăsăm și de data asta destinul să hotarască următoarea întâlnire?
- Ești sigur că ne vom mai întâlni?
- Nu văd de ce nu, zâmbind ștrengar.
Chestia asta cu destinul mi se părea cel puțin la fel de stupidă ca ideile mele despre sufletele-pereche. Cred că și-a dat seama de părerea mea după expresia feței și-a zis :
- Niciodată nu-i bine să lași lucrurile la voia întâmplării. Te aștept mâine, aici, la aceeași oră. Dacă vrei vii, dacă nu, nu. OK?
Am clătinat din cap afirmativ. Mi-am luat geanta și toată ziua m-am gândit dacă să mă duc sau nu la întâlnire. Noaptea nu am putut dormi deloc. Încă nu mă hotărâsem dacă să mă duc sau nu; până la urmă, după ce m-am gândit mai bine, am ajuns la concluzia că nu are nici un rost să pierd vremea cu un necunoscut.
Însă una am hotărât și cu totul altceva am făcut.
Mark era o fire foarte imprevizibilă; era plin de surprize. Uneori era foarte serios și emana acea atmosferă de mister care mă fascinase de la început, alteori avea idei originale, era capabil de cele mai trăznite lucruri pe care mi le-aș fi putut imagina. El însuși era o apariție originală, oriunde se afla. Avea un mod de gândire diferit de toți ceilalți pe care îi cunoșteam și niciodată nu mă plictisea.
De multe ori mă făcea să râd cu lacrimi, căci avea obiceiul de a ironiza foarte subtil aproape tot ce vedeam în jurul nostru; chiar acolo unde eu nu observam nimic deosebit, el găsea ceva intersant de comentat, sau pur și simplu lăsa frâu liber imaginației – căci avea o imaginație extrem de bogată, care mă uimea întotdeauna, deși nici eu nu sunt tocmai lipsită de imaginație.
Într-un cuvânt, eram prieteni la toartă. În curând întâlnirile cu el mi-au devenit indispensabile; știam sigur că o zi fără el ar fi fost plictisitoare și monotonă.
După ceva timp am realizat că el știa totul despre mine, dar eu mai nimic despre el. De câte ori încercam să-l descos, Mark evita întrebarea și conducea dialogul cu atâta eleganță, încât fără să-mi dau seama, ajungeam să discutăm tot un subiect legat de mine.
Într-una din zile l-am întrebat direct, fără ocolișuri:
- Câți ani ai, Mark?
S-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a răspuns:
- Nu cred că ai vrea să-ți spun.
- Ba da, am zis repede. Spune-mi!
- Ei bine, sunt cu douăzeci mai în vârstă decât tine, a răspuns simplu, privindu-mă drept în ochi.
Vorbele lui m-au lovit parcă în moalele capului. L-am pus să repete, însă tot nu îmi venea să cred. „Cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tine!”, îmi țipau în creier gândurile, învălmășite.
- Nu pari..., am zis, bâlbâindu-mă.
Într-adevăr, părea mult mai tânăr. Dar totuși...!
- Cum rămâne cu depășirea granițelor temporale și locative? Și cu atemporalitatea sufletului? m-a întrebat el ironic.
Am zâmbit și eu. În fond, ce conta? Eram doar prieteni.
Cu o voce care tremura l-am întrebat:
- Ai...copii?
A râs și-a clătinat din cap.
- Nici soție? sau iubită?
- Nici, mi-a răspuns. Dacă aveam, crezi că mai eram aici cu tine?
Avea dreptate. Ne înțelegeam atât de bine, încât nu mai conta absolut nimic. Aproape nimic...
De când îl cunoșteam, mă îndepărtasem treptat de prietenii mei, de colegi și chiar de părinți. Simțeam că nimeni nu mă poate înțelege, în afară de el. Aș fi vrut să le spun părinților mei despre el, dar pur și simplu nu știam ce să le spun.
„Mamă, tată, eu în fiecare zi mă întâlnesc cu un bărbat care e cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine. Ne înțelegem foarte bine, dar nu știu nimic despre el, nu știu nici măcar cum îl cheamă, etc.”
Știam că ei nu vor putea niciodată să înțeleagă în ce constă o relație bazată numai și numai pe sentimente curate. Prietenia mea atât de frumoasă ar fi putut fi stricată de ei. Sunt sigură că mama ar fi crezut că între mine și el este mai mult decât o amiciție dezinteresată și chiar dacă aș fi reușit să o conving parțial, mi-ar fi adus ca argument:
„ Atunci de ce te întâlnești ce el?”
„ Pentru că așa simt.”
„ Sigur vrea ceva de la tine. Ferește-te de el! Să nu te mai prind că umbli cu individul ăla dubios, care se leagă de copile ca tine!”
Mark era prea nobil ca să aibă astfel de gânduri. Un om atât de cultivat, cu o minte „sănătoasă” ca a lui, nu era capabil de compromisuri.
Și dacă nici așa nu ar fi reușit să mă convingă, mama ar fi adus argumentul suprem:
„ - Ce-o să zică lumea despre tine?
- Nu-mi pasă de părerea altora!
- Dar mie îmi pasă! Fata mea, cu ți-am greșit ca să mă faci de râs? Să m-arate lumea pe stradă cu degetul: < Uite-o p-aia care n-a fost în stare să-și crească copii cum trebuie, de-a ajuns fie-sa o ...>”
Nu puteam suporta să o aud pe mama ținându-mi predici despre reputația și onoare unei domnișoare ș.a.m.d. Așa că nu i-am spus nimic. Continuam să mă întâlnesc cu Mark, iar părinților mei le spuneam că ies cu prietenii la un suc, în oraș. Însă mi-era teamă că adevărul tot o să iasă la iveală odată și-odată.
O dată, observând că par foarte grăbită, m-a întrebat dacă am multe teme pentru a doua zi. I-am răspuns că da; la literatură aveam o poezie destul de abstractă de comentat.
M-a rugat să-i arăt poezia, mi-a cerut un pix și o foaie goală și peste un sfert de oră comentariul era făcut. L-am citit: acum tot sensul versurilor îmi era clar.
- Cred că nici autorul însuși nu ar fi putut explica mai bine ce a vrut să spună, am remarcat veselă.
Mark a zâmbit într-un fel ciudat, dar nu i-am dat importanță.
Nu-mi plăcea să apelez la ajutorul lui. Nu voiam să creadă că nu mă pot descurca singură. Sunt o fire căreia îi place să lupte pentru a obține ceva; astfel satisfacția reușitei e mult mai mare și-ți asumi succesul în întregime.
Din tot comportamentul lui n-am izbutit însă niciodată să-mi dau seama de ceea ce ascundea de atâta timp: că mă iubea. N-am știut-o până acum, sau poate am știut dintotdeauna, dar mi-a fost teamă să mi-o spun mie însămi.
Aș fi putut seama atunci când, realizând că iubirea lui n-avea nici un rost și nici o șansă, ba mai mult, că era o ciudățenie, o anormalitate, realizând că nu-mi poate provoca nimic altceva decât suferință, că nu făcea decât să-mi creeze neajunsuri în relația mea cu cei din jur, a hotărât să plece. Nu i-am înțeles niciodată plecarea, fiindcă nu știam că atunci când iubești pe cineva, te poți sacrifica renunțând la acea persoană, dacă astfel crezi că ea va fi mai fericită.
Îmi amintesc atât de clar...
Asfințitul își revărsa luminile roșietice, poleind pânza subțire a lacului cu reflexe aurii. Vâslele băteau apa într-un ritm rar, cadențat, ca bătăile unei inimi uriașe. Pluteam într-o barcă, în neștire și aș fi vrut să rămân acolo întotdeauna, călătorind spre un tărâm de basm sub liniștea caldă a asfințitului.
- Nu cred că o să ne vedem săptămâna asta, mi-a spus el. am niște lucruri de rezolvat...
- Lucruri mai importante decât mine? m-am alintat eu.
- Lucruri care trebuie făcute, a replicat categoric.
L-am lăsat în pace. Știam că n-o să să-mi dea nici o lămurire în plus.
Barca ajunsese la mal. A coborât mai întâi el, apoi m-a ajutat să cobor și eu. Pe marginea lacului sălciile se legănau în bătaia vântului.
- Pleci? l-am întrebat.
A clătinat din cap afirmativ.
M-am apropiat de el; eram așa de aproape încât îi simțeam răsuflarea fierbinte și intensă. Mă simțeam amețită.
- Te mai întorci?
N-a răspuns nimic. Nici nu așteptam un răspuns. Am simțit un val de căldură care mă străbătea. Am închis ochii și inima a început să bată din ce în ce mai tare. Respirația mi-a luat-o razna și parcă mânați de un imbold ascuns ne-am apropiat din ce în ce mai mult...nu mă puteam împotrivi atracției...o lăsam să pătrundă în mine, să mă învăluie, să mă poarte către acea senzație nouă, neașteptată...A fost primul și ultimul sărut al lui Mark, dar cel mai frumos din viața mea. Erau atâtea sentimente confuze îmbinate în acest sărut: uimirea, emoția, dragostea, durerea, fericirea, sentimentul de a mă fi eliberat pentru o clipă de toate reținerile, toate temerile și ideile preconcepute; în acel moment am simțit că nu conta absolut nimic altceva în afară de noi doi și știam că aș fi fost în stare să renunț la tot doar pentru asta.
După ce s-a terminat, Mark m-a privit dezorientat. Părea răscolit până-n străfunduri.
Imediat ce a plecat și am rămas singură m-am gândit: oare săvârșisem ceva rău? Sărutul acela fusese o monstruozitate?
Nu. Ceva atât de frumos nu putea fi ceva rău. Acum știam că îl iubesc. Dar oare aveam să-l mai văd vreodată?
Au trecut două zile în care credeam că am să mor. M-am dus de mai multe ori în parc, la banca noastră, dar nu era nimeni acolo.
A treia zi, cu moartea-n suflet, am venit din nou. Nici acum nu era nimeni, dar când am întors capul, l-am văzut venind spre mine. Mă văzuse și el. Am alergat până la el de parcă aveam aripi și când m-a prins în brațele lui, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, dar nu știu dacă din cauza alergăturii sau de bucurie. Și-a lipit obrazul de al meu și am stat așa, cu ochii închiși, unul în brațele celuilalt.
Apoi ne-am așezat pe bancă. Mi-a spus că nu vrea să-mi distrugă viața, că e mai bine să ne oprim înainte ca totul s-o ia razna. Și în final, cuvintele pe care nu le-am mai putut uita: „Vei rămâne întotdeauna iubita mea micuță."
De-atunci nu l-am mai văzut niciodată. Am fost bolnavă din cauza lui luni întregi; îmi lipsea de parcă n-aș mai fi avut aer să respir. Plângeam și-mi aminteam sărutul acela pe care-l retrăiam mereu, mereu, mereu...
Dar anii au trecut. Totul a trecut, îngropat de mâna timpului și uitarea s-a așternut peste amintiri.
Acum am treizeci de ani. M-am căsătorit cu un băiat pe care l-am cunoscut la facultate. De data asta n-a mai fost nici o întâlnire misterioasă, n-a mai fost nimic din farmecul acela de altădată...
Soțul meu nu este atât de inteligent, de spiritual și de inventiv cum era Mark, dar mă iubește și ăsta este principalul. Þin la el, și totuși am consumat prea multă iubire și am suferit prea mult atunci... Da, Mark, tu ai crezut că dragostea mea nu-i decât un capriciu trecător al adolescenței, dar se vede că nu mă cunoșteai atât de bine cum credeai. Așa cum spuneai tu, eu și soțul meu suntem compatibili, dar TU erai sufletul meu pereche și știu că împreună am fi putut depăși toate obstacolele, pentru că numai împreună am fi putu sfida timpul.
Toate acestea mi-au venit în minte acum, când plâng cu fața îngropată în pernă și cu ziarul în mână. De dimineață am citit în ziarul că scriitorul X s-a stins din viață. Era acolo și o poezie de-a lui, intitulată „Suflet pereche”, atât de frumoasă încât m-a răscolit profund, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva; am intrat în prima librărie și am cerut mai multe volume de poezii ale acestui autor.
Am luat una dintre cărți la întâmplare și am întors prima pagină; un fior încins m-a străbătut până-n măduva oaselor când am citit dedicația de pe prima pagină și m-a podidit plânsul. Am deschis toate volumele și la toate, pe prima pagină scria: „Pentru iubita mea micuță”. Am știut dintr-odată că EL era. El era Mark, cel care nu voise să-mi spună numele niciodată, cel pe care-l căutasem atât și pe care-l găsisem abia acum, însă prea târziu, fiindcă era deja mort.
Atâta vreme l-am urât și am crezut că n-avea suflet, dar toate acele rânduri în care regăseam frânturi din personalitatea lui uimitoare nu erau decât o imensă declarație de dragoste.
Mark, ai vrut să faci un gest nobil și poate că asta ne-a distrus viețile: și pe-a mea și pe-a ta. Am fi putut fi amândoi fericiți cu-adevărat, pentru că noi eram mai mult decât sortiți unul altuia: eram suflete-pereche. Însuși destinul ne orânduise întâlnirile și ar fi trebuit să-ți dai seama că nu puteam lupta împotriva destinului. Ai vrut să mă scutești de suferință, dar poate că aș fi îndurat-o mai ușor dacă știam că scopul era fericirea mea și a ta. Așa, oricum am suferit destul, în zadar.
Nu pot să cred că ai murit. Tu, care erai atât de puternic, tu care sfidai pe oricine, tu care ironizai orice lucru de pe lumea asta, ai ajuns victima unei ironii a sorții.
E atât de greu să faci paret din oamenii care nu iubesc decât o singură dată în viață! Și tu o știi prea bine...
Mark, acum faci parte din trecut. Viața merge mai departe, cu și fără tine. Eu trebuie să merg înainte pentru că de-acum viața mea nu-mi mai aparține mie, ci copilului pe care-l port în pântece. Nu mai sunt iubita ta micuță și nu voi mai fi niciodată.
Adio, Mark! N-o să vin la înmormântare; o să te las singur pe ultimul tău drum fiindcă tu ai ales să fii singur. Adio...


Totuși m-am dus. Zorii m-au găsit în cimitir, plângând pe mormântul unde, în măruntaiele pământului, dormea el.
Ca o arătare de pe altă lume, groparul s-a ivit purtând o cazma în spate. M-a zărit și, cu o grimasă ce sugera compătimire, m-a întrebat:
- Sunteți soția lui?
Printre șiroaie de lacrimi i-am răspuns:
- Da, și am fugit.

În urma mea flori de cires se așterneau peste mormântul proaspăt.