Disperarea ma cuprinsese aproape fara scapare. Iarna se abatuse asupra orasului si ma tinea inchis in acsa mai mult de cat de obicei.
Nu mai vorbisem cu A. de 3 luni. Si in tot acest timp nu am facut decat sa ma gandesc la ea si se retraiesc totul, toata povestea noastra, intr-una, revazand in nestire cu ochii mintii tot ce se petrecuse intre noi.
Imi parasisem prietenii, serviciul, locarulile favorite, cartile, filmele, tot ceea ce imi putea aduce aminte de ea, dar asta nu functiona. O regaseam peste tot, in gesturile mele, in gandurile mele, in ceele mai banale intamplari. Nu mai traiam aproape deloc, doar imi aminteam. Tot sufletul meu, totate ideile nu mai existau decat prin prisma existentei ei. Si acum ea nu mai era decat o amintire, omniprezenta si chinuitoare.
Uneori durerea atingea paroxismul si eram nevoit sa iau calmante, antidepresive si alte pastile care nu faceau decat sa ma doarma intr-un somn scurt dar cel putin fara vise.
Asa ca m-am hotarat sa pun pe hartie toata povestea, in speranta ca o data scrisa voi putea incepe sa traiesc in afara ei, caci simteam ca odata scrisa inseamna sa o scot cumva din mine, ca aceste intamplari or sa inceapa sa traiasca in afara mea si astfel sa scap. Niciodata vindecat, dar cel putin viu, caci incepusem sa ma tem pentru viata mea. Nu as fi fost in stare niciodata sa ma sinucid in mod constient, dar momementele de nebunie, de disperare in care incepusem sa pierd controlul a cea ce fac, momentele in crae ma trezeam pe strada fara sa stiu cum am ajuns acolo, ma speriau foarte tare.

Am cunoscut-o pe A. acum 3 ani intr-o excursie cu mai multi prieteni. Ea era venita acolo mai mult din intamplare, era vara unuia dintre participanti care o luase cu el deoarece prietena lui tocmai il parasise si ii parea rau de locul deja rezervat si platit, asa ca I-a facut o “surpriza placuta” ei.
In prima seara nu am prea bagat de seama de exiustenta ei. Pe vremea aceea eram cu C de care eram relativ indragostit. E drept, nici ea nu a iesit cu nimic in evidenta. A stat cuminte in coltul ei. Dupa primele pahare baute de mine, deja uitasem complet de existenta ei. Mi s-a spus a doua zi ca a stat toata seara si a baut in liniste pana cand s-a facut propriu-zis praf si varul ei a trebuit sa o duca in brate in camera.
A doua zi am plecat cu totii cu masinile sa luam masa la un restaurant pierdut undeva intr-o trecatoare spre munti. Restaurantul era “vestit” prin faptul ca era construit deasupa unui rau si prin podeau de sticla puteai vedea pastravii sagetand. La masa din nou nu a scos un cuvant dar am suprins-o de cateva ori uitandu-se fix la mine fapt care ma jena si am inceput sa ma port un pic nenatural, spunand anumite fraze mai tare, ca special pentru urechile ei. La plecare am vazut cu surpindere ca s-a urcat direct in masina mea. Nimanui nu I s-a parut asta ceva deosebit, nici macar lui C. insa eu am condus tot timpul atent mai mult la ce facea ea e pe bancheta din spate decat la drum, fapt ce mi-a atras cateva reprosuri zgomotoase din partea lui C la cateva curbe luate cu intarziere.
In a doua seara, si ultima de altfel, a doua zi urmand sa ne intoarcem la Bucuresti, toata lumea s-a dezlantuit la bautura, glume, rasete , dans. Cativa dintre baieti ne-am incins la un joc de poker. Recunoscut pentru prudenta mea, in seara acea am jucat complet imprudent, am blufat si castigam cu nonsalanta aproape fiecare mana, spre protestele mai mult decat zgomotoase ale partenerilor. Acest lucru a atras in jurul nostru mai multi chibiti. A aparut si ea si s-a asezat in spatele meu. S-a aplecat usor spre mine si mi-a soptit la ureche: “Cred ca norocul te va parasi in curand”. Si cand am intrebat-o de ce, mi-a spus: “pentru ca daca ai noroc in dragoste, nu ai noroc la carti. Si tu tocmai ai inceput sa ai noroc in dragoste”. Bausem destul de mult asa ca nu am luat-o in seama atunci. Seara s-a terminat greu, eu pierzand o parte din castig, dar nu suficient ca sa nu fiu eroul serii.

A doa zi insa, primul lucru la care m-am gandit cand m-am trezit a fost ceea ce imi spusese A. ca am inceput sa am noroc in dragoste. Oare fata asta crede ca eu sunt indragostit de ea? (Acum vad ca deja obsesia mea incepuse de atunci, fara sa imi dau seama. Dupa o noapte de betie si joc, cu capul mare, trezit alaturi de prietena mea, primul lucru la care m-am gandit au fost cuvintele ei, o necunoscuta pe atunci…)Dar nici nu o cunosc, nici ea nu ma cunoaste. Oare ea sa fie indragostita de mine? Trebuie sa recunosc ca lucrul asta mi-a gadilat un pic orgoliul masculin.
Am plecat dupa masa de pranz, in timpul careia am studiat-o cu atentie insa ea nu s-a uitat deloc la mine. Atunci mi s-a parut frumoasa, dara fara sa uimeasca prin nimic. De fapt niciodata, nici atunci dupa ce incepusem sa o iubesc si eram impreuna, nu am inteles de unde venea frumusetea ei, frumusete care venea doar cu timpul si doar cativa alesi o puteau vedea. Nu ca in restul timpului ar fi fost urata, dar cand o vedeai iti venea sa spui ca e in regula, dar parca ii lipseste ceva. Cu timpul am reusit sa descopar acel ceva, fara insa sa stiu nicodata ce era. (Cat de bine ar fi fost sa nu-l descopar, ceva-ul asta, care a stat infipt in mine 2 ani de zile si acum cand mi-a fost brusc scos m-a lasat sangerand si urland de durere)

S-au scurs cateva luni in care m-am mai gandit la A., dar fugitiv. O data m-am intalnit cu G, varul ei, si l-am intebat ce mai face. Mi-a spus ca nu stie prea bine, “cu nebunii ei probabil”. Asa am aflat ca A era psihiatru. Marturisesc ca primul care mi-a trecut prin cap a fost ca probabil si ea era un pic nebuna, ca a luat-o dupa nebunii cu care probabil sta toata ziua.
Intre timp m-am despartit de C care devenise prea insistenta in propunerile ei voalate de casatorie.
Incepusem sa castig din ce in ce mai multi bani, voiam sa imi cumpar o casa, si C, pe care demult o banuiam de oaresce interese mercantile in ceea ce priveste persoana mea, voia sa beneficieze din plin de noua mea conditie. Nu spun ca ea nu ma iubea sincer, insa la ea iubirea se reducea la faptul ca baiatul in cauza sa fie simpatic, sa faca o impresie buna in lume si sa aiba ceva bani. Iar eu incepusem sa corespund intocmai acestui profil.
Cand am revazut-o pe A trecuse cam o jumatate de an de la prima noastra intalnire. Era prin ianuarie. Ma dusesem cu un prieten in Green Hours sa vedem o piesa de teatru. Nu mai tin minte exact numele piesei, stiu insa ca a fost una destul de buna, cu 2 soti care jucau diverse roluri pentru a scapa de banal si rutina casniciei.
Cand am ajuns acolo, A. era deja la o masa. Am trecut pe langa ea si in prima clipa nu am recunoscut-o insa ea se uita la mine cu ochii ei mari si caprui care acum au ajuns sa imi bantuie fantomatic zilele si noptile. Facusem deja doi pasi si imi storceam creierii sa imi dau seama cine e si de unde o cunosc cand ea m-a strigat. Probabil a strigat destul de tare caci mai multi din cei prezenti s-au oprit din discutii pentru cateva clipe si s-au uitat la ea. Eu m-am oprit brusc, parca paralizat de acel strigat ce venea de undeva din strafundurile unui suflet pe care simteam ca il stiam si care ma stia. Mi-a mai spotit numele o data, folosind aceeasi voce ca atunci cand mi-a spus ca am inceput sa am noroc in dragoste. (Vocea ei de mai tarziu, pe care cand o auzeam stiam ca totul e bine si ca nimic rau nu se poate intampla. Dupa ce nu am mai auzit-o, tot raul a venit…) Abia atunci am recunoscut-o.
M-am intors, am salutat-o politicos si i-am pus cateva intrebari banale, cum o mai duce, ce mai face G, la care mi-a raspuns monosilabic si abia vorbind.
Am lasat-o si m-am dus la masa mea. Dupa ce piesa s-a terminat, A. a venit la noi la masa, s-a asezat si m-a intrebat natural ce mai fac, de parca abia atunci ma vazuse. Ma simteam oarecum speriat sau infiorat. Am inceput sa discutam, sa povestim despre excursia de atunci si brusc, ea m-a intrebat daca mai sunt cu fata aia urata cu eram atunci. Era vorba de C, despre care se puteau spune multe, dar numai ca era urata nu. E drept avea o frumusete destul de comerciala, dar de obicei facea furori oriunde mergeam. Am ras un pic si i-am spus spus ca nu, dar de unde si pana unde era urata? Nu mi-a raspuns, doar s-a uitat la mine cu o expresie care spunea ca si eu stiam foarte bine ca C era urata, poate nu in general, dar mai urata ca ea in mod sigur.
Am mutat subiectul discutiei spre meseria ei, tot timpul am fost fascinat de psihiatri. Asa cum mereu ma intreb cu un ginecolog mai poate face dragoste stiind toate mecanismele fizice si stand toata ziua cu privirea in organele sexuale ale altor oameni, la fel ma intrebam cu un psihiatru, care cunoastel toate mecanismele chimice ale iubirii, tristetii, fericiri, etc, mai poate simti cu adevarat ceva. Din pacate, nici atunci, nici mai tarziu cand eram impreuna, nu a vrut sa vorbeasca nicodata despre acest subiect.
Prietenul cu care eram s-a scuzat ca trebuie sa plece si s-a retras facandu-mi discret un semn de “succes” (Si success am avut, din pacate spun acum, cand nu au mai rams decat ruinele lui fumegande). Am ramas doar noi doi si tacerea se instalase intre noi, nici unul nu mai spunea nimic, insa doar eu ma simteam deranjat de aceasta tacere.. Ea ma privea fix in timp ce eu imi rascoleam creierul in cautarea unor subiecte de discutie care sa rupa tacerea ce mi se parea jenanta. Dupa ce am aruncat cateva vorbe la care ea nu mi-a raspuns, mi-am facut curaj si am intrebat-o ce a vrut sa spuna atunci la munte cu faptul ca am inceput sa am noroc in dragoste. M-a privit speriata si o clipa am avut impresia ca nu va mai recunoaste ce a spus. Insa nu, si-a revenit si mi-a spus ca e simplu, am noroc in dragoste pentru ca ea s-a indragostit de mine. Si asta inseamna ca am foarte mult noroc pentru ca ea nu se indragosteste usor si tot timpul cand ea ma va iubi voi fi cel mai fericit om de pe pamant.
(Da A, ai avuit dreptate, atata timp cat m-ai iubit am fost cel mai fericit om din lume. Insa ce nu mi-ai spus tu a fost ca atunci cand nu ma vei mai iubi, voi fi cel mai nefericit om din lume. Ar fi trebuit sa ma avertizezi si asupra acestui aspect insa nu ai facut-o si nici eu nu m-am gandit la asta.)
Eu am ramas mut la aceste vorbe. Si mi-am adus aminte ce am gandit atunci despre ea – ca e un pic nebuna. Ceea ce spunea acum parea sa confirme acest lucru. Cum poate spune cineva ca s-a indragostit de mine fara sa ma cunoasca? Si eu ar trebui sa ii fiu recunoscator pentru ca ea se indragostete foarte greu? Si in plus, daca ea ma va iubi voi fi cel mai fericit…Hahahaha, e tare tipa. Are o parere cam buna despre ea. Am intrebat-o daca cumva nu se supra apreciaza. De unde si pana unde atata siguranta asupra fericirii aduse de iubirea ei? Si de unde stie ca eu o sa o iubesc vreodata? S-a uitat la mine cu un zambet ironic si mi-a spus ca sunt un copil, ca nu imi dau seama de ce mi se intampla, dar ca ea va avea grija de mine si totul se va intampla asa cum spune ea.
Altadata si cu altcinea as fi rectionat, as fi acoperit-o cu vorbe dispretuitoare sau ironice, m-as fi ridicat si as fi plecat. Insa nu am facut-o. am ramas paralizat, parca vrajit, uitandu-ma fascinat la ea.
- Pai in cazul asta…si aici m-am blocat. Asa cum nu mi se mai intamplase din copilarie, cand, introvert pana in varful unghiilor, ma blocam uneori la scoala si nu mai puteam spune nimic, desi stiam lectia foarte bine, blocajul plecand de la o privire mai ciudata a invatatoarei sau de la rasul care mi se parea ironic al vreunui coleg
- Pai in cazul asta, continua ea, zambind, vezi tu, dragul meu, nu prea ai ce face si trebuie sa urmezi ce iti spun eu.
(Ah, daca atunci as fi putut sa ma ridic de pe scaun si sa plec…dar nu a fost asa, am ramas tintuit acolo si in urmatorii doi ani, la fel de tintuit si pierdut in privirea ei…care acum nu mai e aici si ma doare aproape fizic lipsa ei…)

De aici lucrurile au mers foarte, acum cred ca prea repede, mai ales ca s-au si terminat foarte repede, am ars la un foc mult prea intens aceasta poveste, si acum nu a mai ramas nimic, doar niste boabe de jar car ma chinuie acum pe mine…