Suflet și prejudecată



Mânăstirea era așezată în munți, într-o vâlcea ce trecea șerpuind printre două creste înalte și destul de abrupte. Prin vale, trecând pe lângă zidul mânăstirii curgea un râuleț cu ape repezi și limpezi. Munții ce străjuiau vâlceaua în care se afla mânăstirea erau acoperiți cu stejari seculari. Deseori pelerinii ce veneau la mănăstire poposeau la umbra lor pentru a se odihni sau pentru a reflecta în taină la cele sfinte.
Era sfârșitul primăverii. Două maici se plimbau prin curtea mânăstirii privind când la straturile cu flori din curte când la pădurea înverzită din afară. Una avea 65 de ani și era stareța mânăstirii, iar cealaltă avea 22 și era cea mai tânără dintre maici.
― Ce zi frumoasă! exclamă cea tânără.
― Da! răspunse stareța. Așa e, maică Elena. Dumnezeu ne-a dat asemenea zile pentru bucuria sufletelor noastre.
― Dumnezeu e așa de bun! spuse la rândul ei, maica Elena. El a făcut florile și copacii ăștia frumoși. El ne-a dat minte și suflete bune, să ne bucurăm de toate acestea.
Maica Ana, căci așa o chema pe stareță, nu răspunse imediat. O privighetoare începuse să cânte în pădure. Stareța își aținti privirea spre locul de unde venea sunetul și ascultă o clipă.
― Ascultă sunetele naturii, maică Elena, zise la un moment dat stareța. Sunt mărturii ale bunătății lui Dumnezeu. Natura a fost făcută pentru om și omul pentru natură. Deși face parte din natură a ajuns să o stăpânească. Își bate joc de ea. Și asta pentru că e stăpânit de lăcomie. Pentru majoritatea oamenilor totul se reduce la bani. Mă întreb câți oameni fac ce facem noi acum. Să stăm și să admirăm frumsețile naturii, să ne minunăm de măreția creatorului, fără nici un gând rău în suflet, fără să ne gândim cum să scoatem un profit de pe urma acesteia, simple ființe pieritoare care-și umplu sufletul de viață și de frumusețea lui Dumnezeu. Oamenii sunt plini de păcate, natura e simplă și frumoasă.
Maica Elena nu zise nimic, dar își aținti privirea în zare, și fața îi fu luminată de un zâmbet strălucitor. Avea ochi frumoși, cu o privire inteligentă. Acum acești ochi erau luminați de o bucurie profundă. Simțea că e fericită. Era acea bucurie puțin copilărească a sufletelor curate când le animă un sentiment de liniște sufletească și înălțare interioară. Era de doi ani la mănăstire, și maica stareță prinsese drag de ea. Învăța repede și era foarte ascultătoare. Fiică de țărani, dintr-un sat din apropiere, fusese adusă la mănăstire de părinți. Fiind săraci și mai având doi copii, părinții maicii Elena, aleseseră mânăstirea pentru fata lor. Scăpaseră de o povară asigurând în felul acesta și existența fiicei lor.
Elena se adaptase bine la viața monahală. Era o fire blândă și muncitoare. Era inteligentă și învăța repede. Protejată fiind puțin de stareță, care ținea la ea, ducea o viață fără multe griji la mănăstire. Călugărul Teodosie, un pustnic bătrân ce trăia într-o chilioară sus pe munte, la vre-o doi kilometri de mănăstire, zicea despre ea că „ fata asta s-a născut să ajungă în rai” .
Viața se scurgea liniștită la mănăstire. Maicile își făceau treaba lor de zi cu zi. Nimic nu tulbura locul acela din munți, care îndemna la meditație și rugăciune. Călugărițele erau mulțumite de mânăstirea lor. Din când în când Teodosie, pustnicul, cobora din schimnicia lui pentru a mai schimba o vorbă cu maicile.
Într-o astfel de zi, pe când Teodosie stătea de vorbă cu maica stareță în camera de oaspeți a mânăstirii, la poarta mânăstirii se auzi zgomotul unui motor de mașină. La un moment dat motorul se opri. Aveau vizitatori.
― Cred că ne vizitează cineva, îi zise stareța călugărului.
― Familia Avram, răspunse călugărul. Îi cunosc demult. Ea e foarte credincioasă. Venea deseori pe la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a scris acum două săptămâni. Vine împreună cu fiul ei.
Se auzi o bătaie în ușă. Intră maica Ecaterina, o femeie între două vârste.
― Maică stareță, zise ea, vă caută o femeie cu fiul ei.
― Să intre, răspunse stareța.
Maica Ecaterina ieși, și introduse la stareță două persoane, o femeie între patruzeci și cinci și cincizeci de ani și fiul ei de douăzeci și trei.
― Bună ziua și bine v-am găsit, spuse femeia. Eu sunt Bianca Avram și el e fiul meu Andrei.
― Dumnezeu fie cu voi, răspunse stareța. Ce vă aduce pe la noi?
― Întâi de toate, o mică donație pentru mănăstire, spuse Bianca Avram întinzându-i maicii starețe un plic cu bani.
― Nu e nevoie, spuse stareța. Mânăstirea are de toate. Dumnezeu ne-a ocrotit până acum.
― Nu contează, răspunse Bianca Avram, puteți să-i ajutați pe cei nevoiași cu ei. Am auzit că faceți asta. Și apoi, voi știți mai bine unde e nevoie de ei. Așa o să facem un lucru plăcut Domnului, și eu și voi.
― Bine, spuse la rândul ei stareța, cum doriți. Chemă două maici, Elisabeta și Ioana, și le dădu banii spunându-le și cum să-i împartă între un orfelinat, un azil de bătrâni și o familie săracă și cu mulți copii dintr-un sat din apropiere.
― Acum să vă spun de ce am venit, reluă Bianca Avram după ce stareța termină cu călugărițele. Andrei, fiul meu, e puțin bolnav și doctorul ne-a spus că i-ar prinde bine puțin aer curat de munte. I-am scris călugărului Teodosie în acest sens, rugându-l să-l primească câteva săptămâni la el în chilie.
― Iar eu, în răspunsul pe care vi l-am trimis la scrisoarea dumneavoastră, am fost de acord.
― Știu, maică stareță, continuă Bianca Avram, că Teodosie, fiind preocupat mai mult de cele sfinte decât de cele lumești, nu prea are grijă de el însuși, iar Andrei, având o fire visătoare, e cam la fel. Aș vrea să vă interesați din când în când de dânsul pe perioada în care va sta cu călugărul. Aș vrea să-mi dați de știre dacă-i lipsește ceva. Știu că aveți telefon la mânăstire.
― Foarte bine, răspunse stareța, vă înțeleg și vă vom ajuta. De altfel nici nu e greu ce ne cereți. De nevoile lumești ale lui Teodosie ne ocupăm tot noi, că el nu se ocupă. Zilnic câte o maică de la mănăstire merge pe la el să-i ducă mâncare sau apă. În schimb el ne mai ajută cu cele sfinte.
― Mulțumesc pentru bunăvoință, maică stareță! spuse Bianca Avram. De altfel i-am adus lui Andrei tot ce-i trebuie. Lucrurile lui sunt în portbagaj.
― Bine atunci, spuse maica stareță, și se întoarse spre Andrei. Dar tu tinere cu ce te ocupi?
― Tocmai am terminat facultatea, răspunse Andrei.
― Ce facultate? mai întrebă maica stareță.
― Literele, răspunse scurt Andrei.
Maica stareță o chemă la ea pe maica Ecaterina.
― Cheam-o aici pe Elena, îi spuse acesteia. Am o treabă pentru voi.
Maica Ecaterina plecă, și peste câteva minute se întoarse cu Elena. Din întâmplare, când intră pe ușă, privirile ei și ale lui Andrei se întâlniră o clipă.
Andrei era un băiat frumos, cu o privire inteligentă, puțin visătoare. Avea fața palidă, poate și din cauza bolii, care de altfel era vindecabilă. Maica Elena era și ea frumoasă. De altfel cei doi aveau cam aceiași vârstă. Îi despărțea doar un an. Maica Elena vru să spună ceva, dar surpriza, nu știa că maica stareță are oaspeți, o făcu să ezite puțin. O ușoară urmă de roșeață îi apăru în obraji. Văzând-o pe Elena că roșește Andrei roși și el ușor.
Elena trase aer în piept, acțiune care o făcu să-și revină, și spuse:
― Maică stareță, m-ați chemat?
― Da, te-am chemat Elena, răspunse maica stareță. Vreau să ți-i prezint pe oaspeții mei. Pe doamna o cheamă Bianca Avram iar pe dânsul, zise ea făcând un gest din cap către Andrei, îl cheamă Andrei. E fiul dânsei.
― Încântată de cunoștință, răspunse Elena.
― Uite ce vreau de la voi, Elena, continuă maica stareță. Andrei e puțin bolnav și doctorul i-a recomandat o ieșire la munte pentru atmosferă și aer curat. Va sta cu Teodosie, la acesta în chilie. Andrei a venit până aici cu mașina, dar tu știi că la Teodosie nu se poate ajunge cu mașina. Aș vrea ca tu și cu maica Ecaterina, să-i ajuta-ți să ducă lucrurile lui Andrei de la mașină și până la chilia lui Teodosie.
― Bine, răspunse Elena.
Se duseră toți la mașină, și luară bagajele lui Andrei. Pe urmă luară drumul spre locuința călugărului. Maica stareță nu plecă cu ei. Îi petrecu însă cu privirea până când dispărură după un cot al drumului. Apoi se întoarse spre mănăstire. Deodată ridică capul spre punctul unde era cotitura de drum după care dispăruseră ceilalți și zise, șoptit, pentru sine:
― Ceva nu e în regulă. Apoi se mai uită odată spre același punct din zare, și continuă, calmându-se singură:
― Cred totuși că nu era decât o impresie. Apoi intră în mănăstire ocupându-se cu treburile ei de stareță, fără să mai dea atenție impresiei de mai-nainte.
Ca să ajungă la chilia călugărului trebuiau să urmeze drumul ce trecea pe la mânăstire, dar în direcția muntelui. Apoi o luau în dreapta pe o potecă ce se adâncea în pădure. La capătul potecii se afla o poieniță, iar în poieniță chilia călugărului.
Când ajunseră pe potecă grupul se despărți în două, Bianca Avram, călugărul și maica Ecaterina în față și Andrei și cu Elena în spate, la o oarecare distanță de primii. Până atunci merseseră în tăcere. Bianca Avram rupse tăcerea, adresându-se călugărului:
― Cum e să urci și să cobori pe poteca asta de câte ori ai câte-o nevoie călugăre Teodosie?
― M-am obișnuit, răspunse acesta. De altfel aerul e curat, copacii ăștia de peste o sută de ani sunt o bucurie pentru suflet iar mișcarea înseamnă sănătate.
Discuția continuă în felul ăsta.
În spate cei doi tăceau. Andrei admira copacii seculari și se bucura de aerul curat de munte. Elena, obișnuită cu cărarea aceasta pe care o bătuse de atâtea ori, mergea lângă el, atentă mai mult la Andrei decât la drum. Nu mai văzuse demult tineri de vârsta ei. La mănăstire erau numai maici cu o vârstă ce depășea treizeci și șapte de ani. Deodată Elena se împiedică puțin de o rădăcină ieșită mai în afară, fără a fi însă în pericol să cadă. Din reflex, Andrei o prinse de braț.
― Ai grijă, îi spuse el.
Elena își recăpătă echilibrul. Privirile lor se întâlniră o clipă. Roșiră amândoi. Un gând, mai mult o idee venită de undeva din fundul minții, îi trecu prin cap lui Andrei. Să o sărute. Își alungă ideea din minte.
― Ai grijă să nu te rănești, îi mai spuse el.
Ea se uită în altă parte, undeva printre copacii ce străjuiau poteca.
― Nu o să mă rănesc, răspunse.
Merseră mai departe în tăcere. Un vânticel făcea să foșnească frunzele copacilor. Undeva, în desișuri, o pasăre își făcu auzite trilurile unei melodii știute numai de ea și de suratele ei. Tinerii vedeau și ascultau natura îmbătându-se cu aerul ei proaspăt și curat. Din când în când își aruncau unul altuia câte o privire furișă. Libertate, tinerețe, cât de frumoase sunteți!
Ajunseră la chilia călugărului. Intrară înăuntru. Chilia era compusă din două încăperi. Cea din față folosea ca și cameră de oaspeți și bucătărie. Aici îi primea călugărul pe cei ce simțeau nevoia unui sfat din partea lui. În cameră se aflau o masă, în centru, și câteva scaune. În spatele primei încăperi se afla un fel de dormitor cu două paturi și un dulap. Din când în când câte vre-un călugăr sau vre-un discipol, venit în vizită la Teodosie rămânea aici peste noapte dormind în aceeași cameră cu el.
― Cam strâmt aici! remarcă Bianca Avram. Dar oricum e mai bine decât cu cortul, sau decât la vre-o cabană unde excursioniștii dorm și pe mese fiindcă nu au loc în paturi, în zilele cu aglomerație mare. Și tu stai trei săptămâni Andrei! mai remarcă ea.
― Mie îmi place. Cred că o să mă simt bine aici, spuse acesta.
Îl aranjară pe Andrei în chilia călugărului cât putură mai bine. Apoi, după ce Bianca Avram își lua rămas bun de la fiul ei, plecară înapoi spre mănăstire.
Când ajunseră la mașina din fața mânăstirii Bianca Avram le spuse celor două maici:
― Eu am plecat. Transmiteți-i maicii starețe salutări din partea mea.
― O să-i transmitem, spuse maica Ecaterina.
Bianca Avram se sui în mașină și plecă la oraș. Cele două maici intrară în incinta mânăstirii. Maica Ecaterina plecă să-i raporteze maicii starețe despre cum l-au aranjat pe Andrei. Maica Elena se duse la ea în chilie unde, obosită, se culcă.
Când se sculă era noapte. Se simțea ciudat. Nu știa de ce se gândea la Andrei. Dar altfel decât te gândești la un om în mod normal. Era dezorientată. Se sculă din pat, aprinse lumina și se duse la oglindă. Avea o oglinjoară atârnată pe peretele din fund al camerei. Se uită în ea. Avea ochii puțin roșii de la somn. În rest nimic anormal. Și totuși era ceva. Simțea ea asta. Inima-i bătea parcă mai puternic.
― Sunt îndrăgostită! exclamă ea deodată, și leșină.
Trecură două zile. Elena își petrecea timpul spunându-și rugăciunile sau plimbându-se prin curte. Maicile observară o schimbare în starea ei. Era neatentă la ce făcea părând că se gândește la ceva numai al ei. Era visătoare.
A treia zi maica stareță o chemă la ea.
― Elena, îi zise ea, vreau să te duci pe la Teodosie și să-i duci niște mâncare. Să-i transmiți toate cele bune din partea mea.
Elena se duse. Când ajunse la călugăr acesta stătea de vorbă cu Andrei.
― Bună ziua, zise Elena după ce intră.
― Bună Elena, răspunse călugărul.
― Bună, zise și Andrei.
― Ce mai faceți? continuă Elena. Uite eu v-am adus ceva de mâncare. Maica stareță vă transmite salutări.
― Uite discutam, răspunse călugărul. Andrei mă bătea la cap cu o teorie a evoluției. Spunea ca omul e urmașul unor maimuțe ce au trăit mai demult pe pământ. Eu zic că pe om la făcut Dumnezeu. Și cea mai bună dovadă e aceea că omul are suflet. Sufletul acesta nu poate proveni de la niște maimuțe.
― Posibil, zise Andrei. Sufletul uman e o necunoscută. E foarte interesant de studiat și cunoscut. E o problemă de gândire.
― Bine, spuse Elena, luați și mâncați.
Cam pe când terminară de mâncat apăru și maica Ecaterina cu un urcior cu apă.
― Maica stareță a uitat să-ți spună să aduci și apă, îi spuse ea Elenei. Am venit eu cu ea. Numai bine! Oricum aveam să-i cer un sfat lui Teodosie în legătură cu cele sfinte.
― Bine, zise Elena. Eu am plecat.
― Vrei să te conduc? întrebă repede Andrei.
― Cum vrei, răspunse Elena.
Elena plecă. Andrei merse cu ea.
― Crezi în Dumnezeu? îl întrebă Elena, pe drum.
― Nu știu ce să cred, răspunse sincer Andrei. Lumea așa cum o cunoștem noi nu pare să aibă nevoie de un Dumnezeu pentru a exista. Legile naturii o guvernează singure. Știința demonstrează asta. Totuși aș vrea să cred în Dumnezeul în care a crezut neamul meu de secole. Poate e o problemă de tradiție. Într-un fel sau altul trebuie să păstrăm învățăturile strămoșilor, și credința în Dumnezeu ne-a fost transmisă din tată-n fiu ca un lucru sfânt. Dar tu, te grăbești? întrebă deodată Andrei.
― Nu, răspunse Elena.
― Nu ai vrea să căutăm un loc la marginea potecii, să mai stăm de vorbă? întrebă Andrei.
O sclipire de bucurie făcu să lucească ochii frumoșii ai Elenei.
― Bine, răspunse ea.
Așa făcură. Căutară un loc la marginea potecii, nu departe de cărare, unde se așezară amândoi pe frunzișul moale de sub stejari.
― Îți place la mănăstire? o întrebă Andrei.
― Învăț să-l iubesc pe Dumnezeu, răspunse ea.
― Dumnezeu e undeva acolo sus, comentă el. Din vremurile biblice nu mai ia legătura cu oamenii.
― Eu cred că e și în sufletele noastre. Trebuie numai să-l simți. Pentru asta trebuie să fii bun, zise Elena.
― Crezi că eu sunt bun? întrebă Andrei.
Elena îi aruncă o privire ciudată. Era roșie la față.
― Cred că te…, zise ea mai mult șoptit, Andrei încordându-se ca să audă, după care urmă o clipă de tăcere. Vru să spună „te iubesc” dar emoția nu o lăsă. În schimb se repezi la Andrei și-l sărută pe obraz. Fu mai mult o adiere decât un sărut. Andrei roși ca un rac.
― Ce faceți aici? se auzi o voce. Era maica Ecaterina care întorcând-use de la Teodosie, călugărul, auzise voci din marginea potecii și intrase în pădure mânată de curiozitate.
― Te-am văzut, Elena, am văzut ce-ai făcut, și-am să-i spun totul maicii starețe, mai zise ea cu o voce ce era puțin mânioasă, puțin intrigată. Apoi plecă.
Cei doi rămaseră încremeniți. Elena își reveni prima din uimire și alergă după maica Ecaterina. Care, mergând repede era deja departe. Degeaba o strigă Elena, degeaba se rugă, maica Ecaterina mergea din ce în ce mai repede, făcându-se că nu aude.
În mintea de copil a Elenei totul lua proporții fantastice. Emoția o făcu să meargă mai încet. Știa că făcuse un lucru interzis de canoane, dar nu știa nici ea de ce nu-i părea rău. Când ajunse la mănăstire, maica stareță o chemă la ea. Știa că Ecaterina ajunsese înaintea ei și-i spusese acesteia tot ce văzuse, adică un simplu sărut.
― Ce ai făcut Elena? întrebă ea cu o voce ce nu prevestea nimic bun.
― Ce va povestit maica Ecaterina? întrebă Elena cam pleoștită.
― După vocea ta îmi dau seama că tu cam știi ce mi-a spus. E adevărat că l-ai sărutat pe Andrei?
Elena nu răspunse imediat.
― E adevărat? se răsti la ea maica stareță.
― Da, recunoscu Elena.
― Bine treci la tine în chilie, spuse stareța, după care se prăbuși pe un scaun.
Elena plecă la ea în chilie. Se aruncă pe pat plângând. Nu știa ce să facă. Era neajutorată. Pe de-o parte călugăria, pe de-o parte faptul, firesc pentru o fată de vârsta ei, de a fi îndrăgostită.
― Ce să fac? gemu ea. Doamne Dumnezeul meu ajută-mă.
Dar viața are răspuns la toate. Și, nu se știe, dacă întotdeauna acesta e de sorginte divină.
Stareța îl chemase pe călugăr. Erau amândoi în camera de oaspeți a mânăstirii. Stareța îi povesti ce se întâmplase și îi ceru sfatul.
― Ana! îi zise el stareței, vârsta sa înaintată și o îndelungată prietenie, permițându-i să i se adreseze în unele momente familiar. Îi cunosc pe amândoi. Andrei a venit la mine în fugă și mi-a povestit și el ce sa întâmplat. Mi-a cerut ajutorul. M-a întrebat dacă se poate căsători cu ea. Ea renunțând la călugărie, bineînțeles.
― Nu se poate! răcni mai mult decât vorbi stareța.
― Vezi tu Ana, continuă călugărul. Ce e între ei nu e o nevoie trupească. E o stare a sufletului. Dragostea vine de la Dumnezeu. E un dar divin. Pe de altă parte ea e călugăriță. E complicat. Trebuie să recunosc că cu mintea mea omenească, nu știu ce sfat să-ți dau. Mai bine telefonează Biancăi Avram și vezi ce spune ea.
― Voiam s-o fac stareță, strigă din nou Ana cu o urmă de disperare în glas. Eu sunt bătrână, voiam s-o las pe ea în locul meu. Pe cine să las pe altcineva? Ea e bună, blândă, muncitoare și inteligentă. Fata asta gândește Teodosie! Mânăstirea are nevoie de așa ceva. Sunt pe lume atâția oameni ce trebuie ajutați, îndrumați pe calea cea bună, dureri ce trebuie alinate, boli ce trebuie vindecate, copii ce trebuie crescuți. Să fii stareță e greu. Trebuie cineva care poate să facă toate astea. Cineva care să fie blând și cu suflet bun, cineva cu o minte deschisă care să găsească soluții pentru toate nevoile și greutățile oamenilor. Vreau ca mânăstirea asta să fie de ajutor oamenilor, nu un locaș unde să fie închise câteva maici bătrâne și urâte și care să nu fie de ajutor nimănui. „ Ajută-ți aproapele” spune Domnul. Fără asta nu există mântuire.
Stareța trecea prin momente de deznădejde. Cu mișcări greoaie se îndreptă spre telefon. O sună pe Bianca Avram și forțându-se să se calmeze îi povesti acesteia ce se întâmplase fără să uite să amintească și de ceea ce-i spusese Andrei călugărului Teodosie.
― Cum?! strigă în receptor Bianca Avram după ce află cele întâmplate. Andrei al meu cu o călugăriță!… Și cine-i mă rog fata asta? Cine-i sunt părinții?
― Niște țărani săracii dintr-un sat din apropiere, răspunse stareța.
― Niște țăranii!… Nu se poate! O țărancă!… Nu! adăugă ea intrigată și mânioasă totodată. Era roșie de furie.
― Vin și-l iau acasă mai spuse.
Și, într-adevăr se duse și-l luă pe Andrei acasă, rezolvând astfel și problema stareței. Cei doi nu sau mai văzut niciodată.
Peste ani și ani de la povestirea noastră un bătrân se plimba singur printr-un parc, într-un oraș din România. La un moment dat bătrânul se așeză pe o bancă. Se sculă însă repede înapoi, atenția fiind-ui atrasă de un grup de maici ce se plimbau și ele prin apropiere.
― Elena! strigă el.
Maicile se întoarseră, și bătrânul observă că cea pe care o strigase nu era printre ele.
― A fost o părere, spuse el șoptit, pentru sine. Ca de obicei. Totdeauna mi se pare c-o văd. O mai iubesc și-acum. Fir-ar să fie! mai spuse el, și, cu pași greoi, dezamăgit, se îndreptă spre casă.
În același timp, la o mănăstire așezată într-o vale străjuită de doi munți, maica stareță, ce se plimba prin curte, rupse o floare din straturile de flori ce erau în curtea mânăstirii, și ducându-se pe malul râulețului ce curgea pe lângă mănăstire, aruncă floarea în acesta, și zise:
― Pentru Andrei! Cel pe care l-am iubit odinioară.
Apoi, în timp ce o lacrimă îi scălda obrajii încă frumoși se întoarse la treburile ei obștești.
Un stol de păsări trecu pe deasupra mânăstirii, în zborul lor dinspre țările calde…




MOȘ CONSTANTIN