Furia intră în lanul de porumb doborând câte trei-patru tulpini deodată. Îi lovește cu furia-i obișnuită și îi culcă la pământ, apoi îi ocolește. Toată se concentrează asupra cauzei ei și o despică în toate interpretările posibile. Și fiecare o întărâtă mai tare. Lovește cu sete în el, în ei, și înaintează orbește. Clocotește și urlă înfiorător și merge și se afundă mai adânc în lan. Se oprește cu respirația tăiată. S-a descărcat. S-a mai liniștit. Se uită în urmă și vede dâra de furie care șerpuiește printre știuleți. Dar ce-a fost mai rău a trecut deja. Și totuși poate că era mai bine să nu îi rupă...
Tristețea intră în lanul de porumb. Și stă. Se uită la linia dreaptă și verzuie la marginea căreia se află. E chiar frumos. Ar putea sta toată ziua contemplând acea linie perfectă și gândindu-se la câte a pierdut. Până la urmă se mișcă. Încet, prudent, poate cu frică, ocolește fiecare tulpină și își ascultă pașii. Sună a gol, răsună golul din ea. Nu îl va mai vedea pe el. Îi vede doar pe ei. El a părăsit-o. Fără un cuvânt. Și ceva lipsește. Și a rămas tristețea amară de lipsă... Își înclină capul în jos, încercând să se concentreze asupra bulgărilor de pământ pe care calcă. Nu reușește și se oprește. O lacrimă se prelinge pe o frunză lungă.
Singurătatea intră în lanul de porumb hotărâtă. Nu are nevoie de nimeni acum. I-au fost de-ajuns toți, absolut toți. Pășește clar și drept. Unele frunze mai uscate cad sau se rup când trece ea. Da, s-a săturat de acele animozități și probleme supărătoare care nu o privesc. S-a săturat de el și bine că a plecat. Acum poate respira, poate să se miște ușor, poate să gândească liber și să fie așa cum e ea în întregime. Cu tot cu defecte. E singură și îi e bine. Merge în continuare fără să privească în urmă. Zâmbește. Dar simte o prezență și se oprește brusc.
Răutatea intră în lanul de porumb cu o grimasă zeflemitoare. O condamnă și o prigonesc, dar nu o pot opri. Nu, nu au ei puterea... Merge agale prin lan studiind câte un știulete sau tulpină suplă. Îi vine să râdă în hohote. Apoi începe să rupă fiecare frunză, să rupă fiecare știulete, să doboare tulpina și să o distrugă. Să o chinuie încet și să o zdrobească sub tălpi așa cum a făcut el. Dintr-o pură dragoste pentru răutate! Scuipă pe rămășițele veștede și trece mai departe, căutând o altă victimă. Se distrează gândindu-se la suferința celui care a îngrijit plantele cu trudă. Și îi place. Se oprește și gustă din victorie.
Fata intră în lanul de porumb. Nu e sigură ce face acolo, dar are nevoie de câteva clipe de liniște, să gândească. Să se gândească la el, la ea, la prezent și la trecut... Merge printre tulpini fără să le vadă sau să le atingă. Este absorbită cu totul în lumea ei și merge în continuare. O adiere de vânt și niște foșnete false o fac să se oprească.
Stă lângă o tulpină înaltă de porumb. În jurul ei sunt patru fețe care o privesc cu atenție. Una se agită pe loc și trădează o nervozitate vie, în spatele ei întinzându-se o cărare de tulpini culcate. Una privește sfios și trist, stând pe jumătate ascunsă de frunze. Una se uită direct la ea, înțepenită, rece, cu câteva fragmente uscate agățate de ea. Una o privește malițios, cu un zâmbet răutăcios, smulgând tacticos câte o boabă necoaptă de porumb și strivind-o cu călcâiul. Sunt toate aici și se studiază.
Fata se întoarce spre prima. Își simte propria anxietate, propria dorință de a lovi ceva cu sete. Furie. Simțise furie când el plecase. Voia să îl ajungă din urmă și să-l pocnească. Să-l îmbrâncească și să-i spună cât de mult îl ura. Dar ea nu era așa. Ea iartă. Ea e calmă. Se concentrează asupra calmului ei, asupra calmului mării și atinge Furia. Fata deschide ochii. Furia a dispărut.
Le privește pe cele trei rămase. Se apropie de cea care o înfruntă direct. Singurătatea. A rămas singură după ce el a plecat. Nu a vrut să vorbească cu nimeni, să audă de nimeni, să-i pese de nimeni. S-a afundat între cărți și ea însăși și s-a desprins de toți. Dar nu a rezistat așa... Avea nevoie de ceilalți. Fata se concentrează asupra celor ce au ținut-o de mână, au stat cu ea, au încălzit-o și atinge Singurătatea. Trage aer în piept și deschide ochii. Singurătatea nu mai e.
Mai sunt două. Se apropie de cea sfioasă. Tristețea. Tristețea a însoțit-o toată viața. I-a fost alături când i-a murit fratele, când copiii o batjocoreau, când nu își mai găsea un rost pentru existența ei când el a plecat... O doare și plânge. De ce trebuie să doară? Fiecare lovitură pe care o primise, fiecare privire încruntată, fiecare cuvânt aspru o împresoară și îi zgârie pielea și o hărțuiesc. E doar întuneric. Și puțină lumină. Fata vede soarele strălucind și nu mai geme. Simte vântul adiind ușor și rănile nu-i mai sângerează. Își aude inima pulsând și păsările ciripind. E liberă și e ea însăși. Atinge Tristețea. Deschide ochii și oftează din tot corpul. Tristețea s-a evaporat.
A mai rămas o singură figură. O cunoaște bine, poate chiar prea bine. Acel zâmbet perfid îl avea și ea când el a plecat. Răzbunarea era prea dorită, tentația prea mare ca să-i reziste. Îl putea compromite, știa doar atâtea despre el și munca lui. Și a făcut-o. El a fost umilit, distrus financiar și moral. A fost pătat. Cât mai râsese în acea zi. Ce nebunie veselă, ce dulce venin îi mânjea mâinile răutatea din ea. Da. Ea era așa. Se lăsase învinsă, cotropită. Avea răutatea în ea. Acum o mai are? Fata privește ochii mici și înfundați. Ea îi știe slăbiciunea fetei. Are un avantaj. O înghesuie într-o tulpină de porumb și îi susură amintirile de răzbunare. Îi trezește acea plăcere păcătoasă de a-l răni. O ține de umeri și o mângâie pe păr. Ea are răutate. Fata se ghemuiește ca sub lovituri de pumn la fiecare amintire. E conștientă de ce a făcut, dar nu se poate abține să se simtă bine. Este monstruos ceea ce simte. Nu poate fi ea însăși ființa aceasta doborâtă. Fata se ridică și își privește răutatea în ochi. Este trecutul ei. Se eliberează din plasa ei, se curăță de murdăria ei de pe brațe, scuipă veninul dulceag din ea. Poate fi bună. Poate fi miloasă, calmă, iertătoare. Are căldură în ea, poate crea fericire. Strânge în pumni răutatea și îi arată sufletul ei. Fata deschide ochii. Răutatea nu se mai vede. Zâmbește, căci ceva mișcă în ea, în sufletul ei...