CAPITOLUL IV


Porniră amândoi încet pe stradă, vorbind despre minunata meserie pe care Mihail Ankonov o avuse înainte să se pensioneze. El îi povesti lui Leinad multe dintre peripețiile sale cu avioanele. Vorbiră până ajunseră pe o stradă cu felinare vechi, murdare. Aleea era pavată cu dale întrerupte ici colo, ceea ce dădea străzii un aspect demn de Evul Mediu. Bătrânul locuia într-o casă destul de frumoasă, recent tencuită și aranjată. Clădirile foarte înalte de pe acea stradă umbreau fațada locuinței lui Ankonov și de aceea, ea nu se deteriora repede. Ușa de lemn masiv se deschise foarte ușor și Mihail îl îndemnă pe Leinad să pășească mai încrezător înăuntru. Poate nici el nu știa de ce, dar emoțiile îi stăpâneau întreaga ființă lui Leinad. Coridorul lung pe care au urcat cei doi era îmbibat de miros greu, pentru că nici ploaia, nici vântul nu izbuteau să ajungă acolo. Intrați în casă, tânărul poet vru să-și dea jos pantofii, însă bătrânul îl opri:
- Leinad, la mine acasă nu va trebui să te desculți niciodată. Vino înăuntru. Mai cu curaj, tinere, îi spuse Mihail în timp ce intra într-o cameră frumoasă, cu lampadare ornate cu fildeș și argint, de unde lumânările scăpărau, producând o atmosferă liniștitoare în toată încăperea. Pe unul dintre cei patru pereți era o fereastră micuță și amărâtă, iar pe pervaz erau niște flori ofilite și vai de ele. Ce îl impresionă pe Leinad fu biblioteca imensă pe care Ankonov o avea și pe care se vedea că este bine întreținută, chiar dacă în tot salonul era un miros de cărți vechi.
- Tinere, aceasta este colecția mea personală de cărți. Poți veni aici oricând pentru a citi, vei fi bine primit. Totuși, deși aș putea să îți arăt cele mai vechi piese din bibliotecă, vreau să vezi ceva mult mai special.
Mihail păși rar până la o masă de lucru mică și scorțoasă. Atinse cu podul palmei un teanc imens de hârtii îngălbenite care erau scrise cu o deosebită atenție. Literele erau perfect rotunjite, scrisul era drept. În josul paginii erau semnate: M. Ankonov
- Astea sunt viața mea, Leinad! Le păstrez aici, nu le-am publicat niciodată și nici nu o voi face. Haide! Îndrăznește! Ia una și începe să citești, zise Mihail zâmbind.
Tânărul poet luă prima foaie de pe masă și citi pe nerăsuflate cu voce tare. Nu putea să creadă ce are în mână. Era o poezie a bătrânului. Cu gesturi bruște, Leinad citi o parte din poezii, după care căzu obost într-un fotoliu, lângă fereastră.
- Mihail, domnule Mihail, nu pot să înțeleg. Ce am citit aici este de o valoare inestimabilă. Nu pricep gestul dumneavoastră de a priva lumea de asemenea capodopere, spuse Leinad, privindu-l pe bătrân cu ochii mari și oarecum speriați.
- Băiete, să înveți de la mine un lucru: este ceva mult mai valoros decât faima și prestigiu sau laudele lingușitoare. Încrederea în sine, rosti Ankonov ținând mâna la inimă și respirând din ce în ce mai greu. De-acum, tu vei locui aici. Asigură-te că poemele mele nu vor cădea pe mâna criticilor sau a vreunor redactori.
Gesturile bătrânului deveneau din ce în ce mai spasmodice, iar ochii se crispau tot mai tare. Căzu neputincios și zgomotos pe podea. Privirile lui Leinad ațintite asupra ușii deschise păreau disperate. Era a doua oară când se afla într-o astfel de situație. Pe neașteptate, el înghiți în gol și rămase așezat pe fotoliu, parcă așteptând ceva ce nu avea să vină niciodată. Își scoase o foaie de hârtie, un stilou și începu să compună. Ideile veneau atât de ușor, încât, în câteva minute umplu toată pagina cu versuri. FÃră să schițeze vreun gest, se ridică de pe fotoliu și ieși din casă, închizând ușa după el. Bătrânul, rămas pe podea, fără suflare, avea ochii deschiși. Leinad coborî scările, străbătu coridorul și ieși în stradă. Niciun fel de zgomot nu deranja liniștea acelei după-amiezi, pe strada Veche.
Poetul mergea spre nicăieri și ofta din când în când...