ALTÃ CARTE ÎNCEPUTÃ ȘI ABANDONATÃ...
DATA TEXTULUI: 29 APR. 2001

I. Prenatal

1. Întrebarea

– Deschide ochii!
Rămase nemișcat. Primul gând care-și făcea loc în creierul lui fusese conștientizarea acestei senzații. Simțea aceste vibrații ciudate în mintea lui și deși nu îi erau cunoscute, își dădea seama că aude. Mai mult chiar, își dădea seama și ce aude. Dar mai mult l-a mirat senzația de a simți. Și-a dat seama că a simțit ceva. Nu încerca să înțeleagă de unde știe că tocmai primise o informație sau cum a învățat să înțeleagă această informație. Știa doar că sfatul trebuie urmat. Și se hotărî să facă asta.
O nouă senzație, mult mai puternică, îl cuprinse. Lumina! Pe măsură ce lumina îi pătrundea simțirea își dădea seama de un nou fapt: vede. Vede lumină. Vede alb. Deja limitele rațiunii sale dezvoltată până acum în pură teorie fuseseră cu mult depășite. Înțelegea că oricât ar fi fost el pregătit, niciodată nu ar fi înțeles că va fi așa. Și odată cu aceste gânduri își făcu loc în mintea lui un cuvânt nou. Dar nu era nou decât prin semnificație. Cunoștea de mult acest cuvânt dar îl lăsase într-un coridor întunecat al gândirii lui, alături de atâtea alte cuvinte cărora nu le acorda nici o însemnătate practică sau cel puțin logică. Dar acum acest cuvânt se ridicase singur din acest colț uitat de amintire și pătrunse cu toată forța în cel mai înalt nivel al conștientului. Nu-l uimea senzația acestui prim gând involuntar al existenței sale raționale. Mai mult îl uimea, dacă ar fi putut numi acest sentiment ca fiind de uimire, natura acestui gând. Îl intriga faptul că acest gând străbătuse un drum atât de lung până la nivelul conștientului său și totiși era doar un biet gând involuntar. Oricum, sigur era faptul că acest cuvânt care îi răsărise brusc în minte căpăta acum un început de semnificație. Și acesta a fost primul lui cuvânt de la trezirea aceasta a simțurilor sale pentru a fi introdus unui nivel superior al existenței sale.
– Frumos! rosti el cuvântul fără să-i trezească un interes deosebit analizarea propriei voci, pe care tocmai o descoperise.
Curând senzația de lumină ce îl cuprinse la început scăzu în intensitate lăsându-l să descopere amestecul de lumini și umbre ce se forma înaintea lui. Repede își aduse aminte de cunoștiințele de geometrie pe care le asimilase încă de la începutul existenței sale raționale. Începea să înțeleagă că acum se află într-un punct bine definit în spațiu și că este înconjurat de ceea ce cunoștea sub denumirea de spațiu concret sau real. Abia acum putea să spună cu adevărat că vedea și anume că este conștient de poziția relativă în spațiu a obiectelor ce-l înconjoară. Vedea. Și această senzație îi dădea o stare pe care nu reușea să și-o explice prin nici una din cunoștințele acumulate în toată perioada de existență a rațiunii sale. De fiecare dată când gândirea sa încerca să pătrundă înțelesul acestei stări nu reușea să descopere nimic în afară de acest cuvânt care se repeta obsesiv în acea zonă a rațiunii sale. Cât de mult încercase să înțeleagă acest cuvânt și totuși acum nu reușea să scape de el. Frumos. Știa că este o senzație, un sentiment. Dar primise această cunoștință fără să înțeleagă semnificația reală de sentiment. I se spuse că nu poate fi explicat decât prin a fi simțit, dar acum știa că ceea ce simte este un sentiment și totuși nu reușea nici acum să-l explice. Gândirea sa era cuprinsă de o ceață întunecată, după care era brusc oprită, de fiecare dată când încerca să-și analizeze această stare de „a simți”, așa că în scurt timp renunță și se mulțumi doar să știe că a simțit sentimentul pe care el singur l-a denumit „frumos”.
– Probabil că acum ești nedumerit. Probabil s-a format deja în tine sentimentul denumit plăcere. Ceea ce simți tu se numește plăcere. Îți place ceea ce ai descoperit.
– Nu înțeleg, rosti el. Abia acum i se opri atenția asupra faptului că a vorbit.
Dar vorbele sale le simțea diferit decât Vocea. Aveau o altă rezonanță în corpul său. Le auzea, dar spre deosebire de Voce le și simțea. Simțea ceea ce tocmai vorbise. Și acum știa că îi place faptul că simte.
– Vei înțelege mai târziu. Acum ridică-te. Privește în jurul tău.
Din nou i se cerea ceva ce nu înțelegea. Și din nou știa ce i se ceruse. Știa ce trebuie să facă. Acesta era marele efort despre care învățase. Nu ceea ce cunoștea până acum ca fiind efortul intelectual, ci altceva, mult mai complex. Urma să experimenteze efortul fizic. Energia sa nu mai trebuia concentrată spre unicul scop al rațiunii, ci trebuia împărțită între spiritual și material, între spirit și corp, între conștiință și materie.
Procesul începea. Întâi simțise o slăbiciune. Simțea că gândurile sale își pierd intensitatea. Simțea cum rațiunea se pierde în parte pentru a face loc unei noi forțe, o forță necunoscută. Ceea ce urmă fu un sentiment care îl obligă să facă ceea ce nu făcuse niciodată de când era conștient de propria sa existență. Se oprise. Nu duse la bun sfârșit ceea ce-și propusese.
– Nu te speria. Ceea ce te-a oprit se numește frică. Nu ți-ai dat seama, dar puțin înainte ai simțit durere, ceea ce te-a împins la sentimentul de frică. Dar nu trebuie să te oprești. Continuă încercările.
Frumos. Plăcere. Real. Frică. Durere. Atâtea noțiuni pe care le abandonase fără a le mai cerceta sensul își cereau acum dreptul la existență. Toate acestea îi cereau o explicație, o logică proprie. Și știa că nu poate să găsească această explicație. Brusc se simți într-o clară inferioritate intelectuală. Devenise conștient de faptul că nu cunoaște și nici nu poate explica anumite noțiuni. Se simțea limitat, inferior, mic. Din nou îl cuprinse sentimentul frică. Îi era frică.
După o perioadă de pauză completă a gândirii își dădu seama că lăsase un sentiment să-l cuprindă fără a-i lăsa posibilitate de apărare. Acest lucru îi dădu un nou imbold de a încerca „efortul fizic”. Își îndreptă toată atenția către ceea ce știa că există sub denumire de corp. Un nou sentiment îl cuprindea în timp ce simțea cum spațiul își modifică structura în jurul lui. Sau poate el își modifica structura în spațiu. Simțea un sentiment care îl îndemna să se oprească și care aducea în ajutorul lui acel sentiment pe care deja îl cunoștea bine: frica. Dar acum nu se oprea. Nu putea să lase din nou rațiunea să fie oprită fără voia lui directă. Curând simți tot spațiul în jurul lui extinzându-se în toate direcțiile. Dar pentru a-și păstra această poziție trebuia să-și mențină constantă această distribuție a energiei între materie și conștiință. Asta îi dădea o impresie de scădere a capacității sale intelectuale.
– Privește, îl îndemnă Vocea.
Începu să analizeze ceea ce vedea. Luminile și umbrele din jurul lui formau acum o imagine clară. Constată că se afla într-un spațiu închis, perfect geometric. Sub el, ca și deasupra sa, se observa o suprafață orizontală dreaptă. Înțelese repede că se află în interiorul unei structuri geometrice pe care o cunoștea sub denumirea de cub. Vedea în stânga și în dreapta lui două suprafețe verticale drepte identice cu cele orizontale pe care le observase înainte. Dar interesul său se îndrepta spre celelalte două fețe ale acelui cub. Le vedea și totuși nu îi blocau accesul vizual la ceea ce se ascundea în spatele lor. Îl cuprinse din nou un sentiment de plăcere constatând acest fenomen pe care îl cunoștea ca fiind „transparență”. Prin acele fețe transparente ale cubului observa alte cuburi succesive aflate în continuarea acestuia. Era un coridor nemărginit, întrerupt la distanțe perfect egale de suprafețele pe care le putea acum denumi sigur ca fiind frumoase.

– Ai fost puternic, îi spuse Ființa.
– Nu înțeleg, răspunse el nedumerit.
– Intervalul de timp necesar tuturor acestor descoperiri a fost considerabil mai mic decât cel în care am reușit eu să depășesc sentimentul frică.
Amândoi tăcură. Îi plăcea să asculte Ființa. De fiecare dată când o auzea își aducea aminte de primele clipe în care îl cuprinse sentimentul singurătate.

– Nu înțeleg, repeta el într-una.
– Este sentimentul singurătate. Odată intrată în nivelul de existență al realității sentimentului, ființa ta necesită o altă existență.
– Tot nu înțeleg.
– Nici nu este nevoie. Trebuie să te obișnuiești.
– De ce?
Lumina dispăru. Se simțea din nou ca în perioada de existență în nivelul rațiunii pure. Dar acum simțea nevoia de sentiment. Rațiunea nu mai accepta această întoarcere la lipsa cunoașterii sentimentelor.
– Ai rostit întrebarea, se auzi din nou Vocea.
– Întrebarea?
– Întrebarea, repetă Vocea. Ai rostit cuvintele „de ce?”. Acesta este primul și cel mai important pas în evoluția existenței tale. Prin sentimentul care te-a îndemnat să rostești Întrebarea s-a făurit și soarta ta. Acum te vei întoarce în Cub. Dar vei întâlni Ființa.
Lumina reapăru. Și se simțea din nou capabil de sentiment. Atunci întâlnise el Ființa. Privind-o, înțelese repede că are o structură fizică asemănătoare, poate chiar identică cu a lui. Atunci simțise din nou, după mult timp, sentimentul plăcere. Era frumoasă. O privea prin suprafața transparentă, iar când ființa își întoarse privirile către el simți un nou sentiment, dar de data aceasta cu o structură complet nouă. Sentimentul acesta se exprimase până în nivelul fizic. Simțise la început sentimentul plăcere crescând în intensitate până ajunse să se transforme în sentimentul durere. Dar acest sentiment durere se exprima la nivel fizic în timp ce sentimentul plăcere continua să se exprime la nivelul conștiinței. Intensitatea acestui sentiment compus era mărită și prin intervalul foarte scurt de timp în care acționase.
– Acest sentiment confirmă soarta ce ți-a fost aleasă. Nu încerca să ți-l explici. El va reveni mai puternic și ca rămâne permanent activ la nivelul conștiinței tale. Dar asta mai târziu. Acum du-te la Ființă. Vorbește-i!


2. Dorința

După primele discuții cu Ființa a înțeles că aceasta era diferită. Nu mai îi părea o copie a lui. Acum vedea în ea ceva nou, diferit. Și aceasta împiedica comunicarea între ei. Nu se puteau înțelege deplin. Vorbea, dar nu era sigur că ea îl înțelege pe deplin. Asculta, dar nu era sigur că înțelege exact ce ar trebui. Și acest sentiment de nesiguranță în vorbire l-a îndepărtat de Ființă. Nu își mai dorea atât de mult să îi vorbească. Nu îl mai stăpânea curiozitatea de la început. Acum Ființa îi părea goală, fără conținut. Îi părea că a aflat de la ea tot ce se putea afla. Dar se gândea la aceasta destul de mult. Acum toate gândurile lui erau orientate spre Ființă. Și se simțea slab. Simțea că nu mai deține controlul asupra propriei sale existențe.
– Ce mi-a făcut Ființa?
– Ce vrei să spui? întreba Vocea.
– Mi-a afectat gândirea.
– În ce fel?
– Îmi atrage toate gândurile spre ea.
– Și atunci de ce nu te duci la ea.
– Nu știu. Nu mă mai atrage.
– Dar spuneai că îți atrage toate gândurile.
– Da... Nu înțeleg. Nu mă mai atrage să vorbesc cu ea. Iar gândurile mi-s atrase fără voie.
– Dar acesta este un sentiment care trebuie cultivat.
– Cum?
– Asta trebuie să descoperi tu.
Rămase din nou nedumerit. Cum ar fi putut să cultive acest sentiment? Și în primul rând de ce? De ce și-ar dori cultivarea unui sentiment care provoacă durere. Căci încă mai simțea, văzând-o, sentimentul durere ce urma sentimentului plăcere. Dar acest sentiment plăcere îl atrăgea mai mult decât îl îndepărta frica de sentimentul durere. Așa că se apropie din nou de Ființă. Dar nu știa cum să-i vorbească. Simțea nevoia să-și exprime acest sentiment care îl cuprindea în apropierea ei. Dar gândirea i se bloca din nou. Nu reușea nici să se închipuie vorbindu-i despre acest sentiment. Și iar se simțea slab. Iar nu reușea să își controleze propria gândire. Dar trebuia să îi vorbească. Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să îi vorbească.
– Ce să îi spun? întrebă el Vocea.
– Găsește-ți cuvintele. Ce ai dori să afle ea?
– Vreau să îi vorbesc despre acest sentiment. Dar nu pot.
– De ce nu poți?
– Nu știu. Dar gândurile mi se blochează în momentul în care încerc să îi spun asta.
– Atunci încearcă să îi spui altfel.
– Altfel?
– Vorbește-i fără vorbe. Exprimă-te!
– Cum?
Vocea nu îi răspunse. Cum să vorbească fără vorbe? De ce îi spunea Vocea astfel de lucruri fără logică? Se uita din nou la Ființă. Stătea și ea pe loc, parcă încercând să-și găsească cuvintele. „Simte și ea același lucru? De aceea nu-mi vorbește? Poate ne-a cuprins pe amândoi aceeași vrajă. Poate nu ea mi-a îmbolnăvit gândirea. Pare și ea la fel de bolnavă. Dar atunci de unde vine acest sentiment? Cine l-a adus? Și când?” Acum se simțea de parcă acest sentiment ar fi existat în el și înainte de a o cunoaște pe ea. În gândirea lui nu mai reușea să găsească un început pentru acest sentiment. Îi părea că tot ce simțea legat de Ființă era în afara existenței lui, în afara timpului. Și totuși se simțea complet legat de acest sentiment. Dar parcă o liniște interioară îl cuprindea gândindu-se că și ea ar putea să simtă același lucru. O privea și vedea în ea aceeași durere. Și atunci a înțeles: „Am înțeles ce simte. Dar ea nu mi-a vorbit. Asta a încercat să îmi spună Vocea. Mi-a vorbit fără vorbe! Dar eu cum să îi vorbesc ei fără vorbe? Cum să o fac să înțeleagă ce simt eu?”