Ploaia cădea peste umerii ei goi. Încerca să o curățe de păcate. Ea stătea, în nori, cu ochii îndreptați spre nicăieri. Aceeași lumină grea o înconjura din toate părțile. Aceeași nori cenușii, care plângeau.
Își simțea sufletul răstignit pe o durere continuă care o apăsa de pretutindeni. Norii în care plutea, pufoși, dar de un gri rece și murdar, îi acopereau privirea. Tot cu nori. Plângeau. Și odată cu ei, și ea. Plângeau împreună - ea și norii - de mult timp…
Un chin continuu o apăsa de nicăieri. Totul era la limita suportabilului.
Singură, plutea printre nori. Nu mai avea speranța întâlnirii vreunui alt suflet. Înțelesese că, acolo, sufletele sunt menite să lupte cu ele însele. Acolo, sufletele își plângeau păcatele. Și le plângeau din ele însele.
Șansa mântuirii - utopică.
Timpul era trecut, viitor și prezent. Zi, secundă, an, eternitate… toate defineau aceeași noțiune. Spațiul - nori. Privea, mergea, plutea - nori. Singura unitate de măsură rămăsese lacrima.
Cândva, odată, atunci, sau acum, sau după, într-o lacrimă, Îl văzu. Era El.
- Nu. Îi spuse.
Și își încuie ușa. Cheia - o aruncă undeva, în ea însăși.
Un fulger lumină dintr-o dată încăperea. Un fulger lung, puternic. S-au îngrămădit toți la ferestre, contemplându-l. Era singua lumină pe care aveau dreptul să o vadă. Singura, pe care o primeau atât de rar…
Stăteau de mult timp închiși acolo. Zilele erau pentru ei tot nopți. Le era frig, și foame, și somn. Hrana devenea din ce în ce mai puțină, mai săracă, apa nu le ajungea niciodată. Urlau mult pentru o picătură de apă sau pentru o firimitură de pâine, iar când le erau date, se băteau pentru ele. Fiecare mânca ce apuca.
Și se urau.
Alt fulger, și mai puternic, și mai lung. “Ce noapte frumoasă… atât de luminată…”.
Un strigăt disperat. Unul din ei cuteză să își întoarcă privirea de la fereastră. Și în acel moment, descoperi fața galbenă, uscată și slabă a vecinului. Îl atinse îngrijorat, compătimitor: “Doamne… cum am ajuns…”
Ceilalți îl înghiontiră de la fereastră, neînțelegându-i țipătul. Și i-au adresat singurul cuvânt pe care l-ar fi putut spune: ”Ură”. Cel aruncat căzu într-un colț de întuneric.
Degetele atingeau acum podeaua rece; își simțea mâinile înghețate și murdare. Știa că merită teama, frigul și ura - pentru crima comisă. “Nu.”. Atât Îi spusese. Degetele atingeau acum podeaua rece. Tremura de frig, de frică… Iar fulgerul stătea ascuns în nori…
Găsi prin întuneric un colț de pâine… pierdut de mult acolo, sau ascuns de altcineva. Cu emoție, vru să și-l ascundă într-un buzunar, dar ceilalți simțiră mirosul mucegaiului în pâine, și tăbarâră pe el într-un urlet de groază.
Pâinea se rostogoli pe podea în multe fărâme. Își lipiră trupurile de podeaua înghețată. Gemând, lingeau firimiturile risipite prin mizerie.
Un alt fulger - un nou țipăt: corpurile lor, târându-se de podea, căutând fărâmele de pâine, erau lugubre. Din nou, fusese aruncat într-un colț. De această dată, cuvântul care îi fusese adresat, îl cutremură: “Nu.”.
De acolo îi putea observa în liniște. Se îngrămădiră iar cu toții la ferestre.
- Draga mea, încerc să-L aflu pe Dumnezeu în orice. L-am abandonat acum șapte ani, dar astăzi am zâmbit cum n-am mai zâmbit de mult. Am crezut în El dintotdeauna, nu I-am negat niciodată existența. Asta ar fi însemnat să mă neg pe mine însumi, însăși lumea, Universul, viața. Nu L-am negat, dar am făcut o greșeală esențială: L-am învinovățit pentru sinuciderea mea. Ori El nu a fost niciodată vinovat. Eu am ales să mor. Eu am vrut să mor așa. Și apoi, I-am strigat: “M-ai ucis! Ești mulțumit acum?? Tu m-ai ucis!”. Ori El, dragul meu Dumnezeu, nu a vrut să mor. A vrut să mă facă mai puternic. Dar eu nu L-am înțeles. Și L-am alungat de la ușa mea. Și când a bătut și mai puternic, I-am strigat: “NU mai… Du-te. Pleacă!”. Și când a încercat să deschidă ușa, I-am încuiat-o. Și L-am urât. Nu mai aveam nici o fereastră deschisă. Nu mai aveam nici o fereastră deloc. Nu mai aveam decât o ușă, încuiată, iar cheia… o aruncasem undeva în mine. L-am urât… Iar El a stat acolo, jos, lângă ușă, și a îndurat toate cuvintele mele… Și a batut întruna în ușa mea, întruna, în tot acest timp mort. Îl puteam ghici, mic și speriat, ca un copil… ca un mine…
Dar azi, draga mea, am zâmbit. În camera mea rece și întunecată, am găsit o carte… Am deschis-o întâmplător:
“Mă îndoiesc, deci cuget.
Cuget, deci exist.
Exist, deci există Dumnezeu.”
Da. Atunci am zâmbit. Am redus aceste propziții la un raționament cât se poate de pueril. Am observat că toate cuvintele au un sens pozitiv, în afară de unul - primul: “mă îndoiesc”, care e, desigur, negativ. L-am notat cu -a. Pe “cuget” l-am notat cu b, “exist” cu c, și “există Dumnezeu” cu d. Ba nu, cu D… Și am transpus totul într-o relație matematică elementară și evident ridicolă: -a=b, b=c, c=D. Și printr-o relație de tranzitivitate, am scris: -a=D. Adică, -(îndoiesc)=Dumnezeu. Adică?? Negația lui “a îndoi” e tocmai “credința”. -(-credința)=Dumnezeu. Negația negației e credința, adică Dumnezeu. Credința=Dumnezeu.
Mi-am negat acum șapte ani ușileși L-am încuiat afară. Astăzi însă, le-am renegat.
- Ești copil… Ai rămas un copil, așa cum te știam. Nu te-ai schimbat deloc. Ultima oară când te-am văzut, acum șapte ani, erai tot așa. Un idealist. Poate că în toți acești ani, te-ai negat, ai fost altul. Dar acum te-ai reîntors la tine. Și ești iar copil… Ce bine e să fii copil!
Poate e numai o coincidență, dar și eu am făcut ca tine. Am simțit și eu singurătatea, golul, apoi ura, exact ca tine. Stăteam într-o cameră exact ca aceea în care ai stat și tu. Neagră, mică. Poate aceeași. Și am găsit și eu o carte… o carte de matematică, aparent inutilă. Ce poți face cu o carte de matematică în închisoare? Dar orice carte poate deveni Biblia, dacă știi și vrei să o citești.
Mă așezasem în același colț ca întotdeauna și am început să o citesc… Chiar la început, avea reprezentat un grafic: sinusul și cosinusul, ca o spirală pe orizontală, de la -infint la +infint, din când în când atingând axa absciselor; amândouă graficele, și cel al sinusului, și cel al cosinusului, în aceleași puncte, în anumite puncte, cu valori necunoscute încă, ci doar aproximate. În afară de un singur punct: 0. Și dedesubt, o formulă: sin pătrat (x) + cos pătrat (x) = 1. Formula fundamentală a trigonometriei. Am citit totul, cu atenție. Și totul s-a oglindit în mine; pentru că am știut să citesc, pentru că am vrut să știu. S-a oglindit, desigur, ca într-o oglindă… Invers. Axa absciselor devenise acum a ordonatelor, iar graficul stătea vertical. Și, brusc, mi-am simțit ADN-ul. Înțelegi? Aceeași spirală, reflectată în oglinda din mine, devenise ADN. Și m-am simțit un Univers în miniatură - pentru că și Universul e tot o spirală. În oglindă, am recitit formula: sin pătrat (x) + cos pătrat (x) = 1, adică legătura dintre cele două reprezentări =1, sau, totul adus la nivelul unui macrocosmos, Spațiul + Timpul = 1, Spațiul + Timpul = Dumnezeu. Și ADN-ul meu era tot Dumnezeu…
Și am zâmbit, dragul meu. I-am zâmbitlui Dumnezeu. Iar El… m-a văzut, și a intrat prin ușă, și s-a apropiat de mine, și a scos cheia pe care o rătăcisem prin mine, și mi-a descuiat camera. Iar pe ușă, ai intrat tu, zâmbind.


Kamma
Ian. 15, 2004