agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2919 .



Untitled
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ Zorba ]

2004-08-15  | [This text should be read in romana]    | 






Seara venea cu adierea palidă a unui vânticel care aducea răcoarea mult așteptată pe străzile înghesuite ale unui mic cătun de munte, după o lungă și dogoritoare zi de vară. Locul era o așezare de oameni simpli, în majoritate agricultori. Se întorceau seara de pe câmp, cu mâinile pline de bătături și cu picioarele umflate, la casele lor micuțe și văruite în alb, cu șindrilă roșie pe acoperiș. De aici și numele satului, „Satul alb”. Unul sau doi dintre ei erau mai înstăriți și aveau câteva mioare sus, pe munte, restul se mulțumeau „doar cu ce le dă Dumnezeu” din munca pământului. Duceau o viață simplă, poate banală și plictisitoare pentru orășenii obișnuiți cu balurile și seratele aglomerate de sfârșit de secol IXX.
Evenimentele speciale ale micuțului târg erau cu siguranță cele câteva bâlciuri de peste an. Atmosfera era cu adevărat specială, iar ulițele deveneau neîncăpătoare pentru mulțimea de oameni ce le inunda. Cu toții se grăbeau să vadă atracțiile cu care veniseră „vânzătorii de plăceri”, mai mari, mai frumoase mai fastuoase în fiecare an. Gospodarii și femeile se grăbeau pentru a obține diverse obiecte la prețuri de chilipir, se târguiau la păsări, porci, ceaune, cazane de țuică, oale de tot felul, kilograme de ceapă și cartofi, căruțe, pluguri noi și folosite, și câte și mai câte. Dar nu aici stătea frumusețea târgului! Nicidecum! Cu adevărat interesanți erau circarii îmbrăcați în costume ponosite, care prezentau tot felul de grozăvii copiilor cu bani de cheltuit. Cu adevărat interesanți erau vânzătorii de jucării de lemn și bătrânii care prindeau bucuria copiilor de a vedea și atinge o maimuță într-un cadru, pe o bucată de hârtie. Frumoase erau roțile imense în care te puteai urca și vedea, hăăăt până la biserica din celălalt capăt al satului, și mirosul de mere coapte și plăcintă cu prune. Pălăriile de carton ca cele ale jandarmilor și pistoalele de jucărie cu pocnituri. Venirea bâlciului era pentru copii căderea Raiului pe pământ.
Alte bucurii n-aveau „albii”, după cum fuseseră porecliți de satele învecinate. Poate doar horele care se mai jucau din când în când în centrul sătucului, la vreo nuntă. Dar astea erau doar pentru tineri, bătrânii tot cu a lor o țineau... lucrul pământului și biserica. Duminicile mergeau la bisericuța mică din colțul satului. Toți, îmbrăcați în portul naționl, buni păstrători ai tradițiilor vechi de când lumea, împietrite în sufletele lor, adresau o plecăciune și își plimbau fără grabă mâna: În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Pusă pe un delușor și înconjurată de un pâlc de copaci, biserica cu hramul Sf. Gheorghe din Satul alb, părea a fi cu adevărat un loc lăsat de Dumnezeu pe pământ. Indiferent de anotimp era superb. Primăvara totul striga a viață, iar frumusețea mijea din fiecare colț sub diferite forme; fie o pasăre cu pieptul albăstrui care îngâna un cântecel subțire, pierdut între vocile sătenilor, fie o gărgăriță pe un fir de iarbă își saluta lumea. Iar mireasma florilor de primăvară din locul de unde se auzea vocea slujbei lui Dumnezeu!? De nedescris! Vara, locul era o adevărată oază cu umbră. Fântâna cu apă rece și cristalină, loc de pelerinaj în zilele dogoritoare ale lunii lui Gustar. Apoi venea toamna. Culorile descrise de răcorosul anotimp ar fi făcut oricând orice peisagist gelos. Verde amestecat cu maro și roșu și albastrul cerului din zilele senine, Edenul însuși! Alb... Nu doar culoarea caselor văruite cu grijă și uniformitate ci și extraordinarul așternut care învăluia frumoasa poiană a bisericii pe timp de iarnă. Nici nu știai dacă să plângi de tăcerea naturii, sau să râzi la vederea reflexiei razelor soarelui pe zăpada neatinsă. Sătenii veneau în fiecare duminică la biserică, cu conștiinciozitate și evlavie. Asta se întâmpla în timpul duminicilor normale. În rest, de Crăciun, Paște, Bobotează sau altă sărbătoare din cale-afară de importantă, toată suflarea, cu mic cu mare mergea un km mai la nord, la mînăstirea Sfintului Ilie, mânăstire veche de călugări, cu tradiție serioasă, neatinsă de negura timpurilor.
Astă seară mânăstirea era deosbit de liniștită, nimic nu mișca, nimic nu glăsuia. Nici măcar vreo buhă ieșită la vânat, sau vreun cântec de pasăre fără somn. Liniște totală.
Nici călugării nu se puteau plânge că Dumnezeu și-ar fi luat ochii de la ei și că nu i-ar fi înzestrat cu cei mai bun și mai frumos pe această planetă. Vii frumoase și roditoare aveau. Pământ bun de cultivat era din belșug. Livezi, grădini întinse și hectare întregi de cereale intrau în dăjmuirea mânăstirii. Dar parcă mai de preț era priveliștea. Urmând drumul de la ieșirea dinspre sud a mânăstirii ajungeai la poalele unui munte fremătat de timpuri și neistovit de picior omenesc până nu de mult. Avea și o legendă maiestuosul masiv. O spuneau bătrânii nepoților, seara, înainte de culcare, la lumina neastâmpărată a focului. Se făcea că demult, în vremuri negre, un uriaș băga în sperieți un mic sătuc, nu departe de satul nostru. Distrugea fără milă case și făcea prăpăd printre animalele oamenilor. Venind într-o zi pe lângă locul unde dormea monstrul o femeie cu un copilaș, căpcăunul le apăru în față și o luă pe femeie cu gând de a o mânca, după cum îi era prostul obicei. Sărmanul ei băiat, văzându-și maica în pericol căzu în genunchi și, împreunându-și palmele se rugă lui Dumnezeu să o scape din ghearele fiorosului uriaș. Și spune legenda că atât de sinceră fu ruga băiatului încât cerul se întunecă și cu un fulger puternic se despică în două, iar prin despicătura aceea ieși Sf. Ilie în carul său cu roți de foc. Șapte cai îl trăgeau pe sfânt cu o viteză grozav de mare și din nări le ieșeau flăcări înspăimântătoare. “Dă-i pace femeii, bestie nemiloasă!” urlă sfântul la animalul cu chip de om. Însă căpcăunul nu vroia să audă. Atunci Sf. Ilie pocni cu biciul lui cu vârf de foc în cele patru zări și un vânt puternic se porni. Cerul începu a tuna și o furtună teribilă se abătu aspra celui care îndrăznea a încălca voia Domnului. Brusc, picioarele sale începură a împietri și inima îi îngheță. Femeia căzu la pământ salvată, iar atunci când privi în urmă nici urmă de sfânt sau de uriaș ci doar un munte mare. Și dacă tot mergi pe lângă munte vei da de un frumos pârâu cu apă curată care se varsă într-un lac mai jos. Acesta, zic oamenii că ar fi pârâul care a răsărit din lacrimile băiatului pentru mama sa. Așezată într-un loc angelic mânăstirea nu era o minune arhitectonică, dar ea servea nevoii lui Dumnezeu și oamenii veneau cu inima împăcată și curată.
Seara asta avea ceva special, iar cerul o simțea. Stelele licăreau în apa lacului de munte, iar luna se prelingea amorf pe sticla din ferestrele călugărilor. Sub lumina blândă a unui felinar pe care îl purta în mână, un bărbat străbătu în grabă curtea largă a mânăstirii și se opri la o anume chilie. Bătu cu sfială în ușa solidă a căsuței mici și așteptă răspuns. Înăuntru era lumină, deci starețul Paisie nu dormea. Îi era în obicei să petreacă nopțile citind din cine știe ce ceaslov îngălbenit sau să se roage asiduu plin de lacrimi și sudoare. Ușa se deschise și o mare de lumină inundă timp de câteva secunde curtea adormită. Starețul avea o statură impozantă, dar zilele lungi de post negru îl slăbiseră. Purta barba lungă până la piept, avea un nas lung și coroiat, iar ochii mici îi erau înfundați în orbite. Tânărul aproape că se speriase de aspectul cadaveric al monahului și intră în chilie neinvitat. Era și el tot călugăr, și îl chema Antim. Spre deosebire de stareț, Antim era roșu în obraji și respira cu greu căutând a-și trage sufletul după lunga alergătură din sat până aici. Barba îi era neagră, iar ochii albaștri, înconjurați de o lumină aparte. Luând o mină serioasă și tristă spuse:
- Trage să moară și vrea să vă vadă. Nu cred că boala îl mai cruță un sfert de ceas.
- Să mergem! răspunse starețul.
Străbătură curtea și tot drumul până în sat cu sufletul la gură. Trecură de bisericuța din poiană, și intrară într-o casă micuță și dărăpănată. Lumina, foarte slabă, venea de la o candelă aprinsă poate pentru vreun suflet rătăcitor. Lângă ușă, pe un scaun, stătea cu fața în palme o bătrână cu fața brăzdată de lacrimi, care din timp în timp mai dădea un suspin trecător. Călugărul îi puse mâna pe umăr, iar femeia își ridică privirea, apoi, de parcă brusc ar fi prins puteri, zvâcni și îl îmbrățișă. Bărbatul o strânse tare în brațe, iar ea își înecă suspinele în umărul său. Mergând la braț îl conduse într-o odaie la fel de prost luminată ca și prima, și arătă cu mâna spre patul în care zăcea un bărbat. Paisie se trase din strânsura femeii lăsând-o pe un alt scaun din preajmă. Se întoarse apoi spre pat, îngenunchie și, cu vocea sfârșită și lacrimi în ochi spuse:
-Mă auzi? Bolnavul deschise ochii, înghiți și dădu din cap în semn de “Da”. Cel întins pe pat era un bătrân de aproape 90 de ani. Și el purta barba albă. Ochii de culoare închisă ascundeau multe secrete, iar expresia feței arăta că era un om foarte bun. Era parohul bisericii “Sf. Gheroghe” din Satul alb. Suferea de mult de o boală de plămâni nemiloasă. În ultimele săptămâni era din ce în ce mai rău. Odată, în timpul liturghiei se porni pe o tuse care nu se mai opri, și fu nevoit să lase slujba. Acum îi venise sfârșitul. Simțise asta încă de dimineață. Spunea el că este semn de la Dumnezeu și că îl așteaptă “Judecata cea mare”.
Lungă și frumoasă fu viața părintelui Mihai Grigorie. Crescuse într-o familie iubitoare cu încă patru frați. Tatăl, un om aspru îi îndemna pe toți la învățătură, căci, spunea el, “Nu muncesc ca un catâr din zori și până-n seară ca și voi să aveți același trai ca mine. Mâinile voastre nu trebuie să cunoască pământ ci cărți și învățături, că slavă Domnului toți aveți minte!” Copii chicoteau la auzul vorbelor pline de speranță ale părintelui lor continuându-și jocul. Toți ajunseră oameni cu carte. Unul profesor de istorie la Târgoviște, altul veterinar la Sibiu, un bibliotecar la București și ultimul, cel mai mic, preot în Satul alb. Îi plăcea lui Grigorie viața de slujitor al lui Dumnezeu. Trăia într-o căsuță frumoasă la margine de oraș, lângă bisericuța de lemn. Avea o soție iubăreață și oacheșă și doi copii cu ea, Ștefan și Doru, un copil plăpând și bun la suflet care nu putea să ajungă altceva decât călugăr la mânăstirea de lângă sat. Încercase Grigorie a-i deprinde pe copii cu învățătura creștinească, astfel că amândoi îl însoțeau în orice împrejurare în altar, iar seara toată familia rostea rugăciunea în genunchi în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu cu pruncul în brațe. Într-o zi avu loc o ceartă grozavă între Ștefan și tatăl său. Făcând școala la oraș băiatul stătea în gazdă la o femeie. Și atât o iubea pe aceasta că, de fiecare dată când venea pe acasă se întorcea la dânsa fie cu un buchet de garofițe proaspete, fie cu o bucată de prăjitură cu mere făcută de maică-sa, sau orice alt cadou despre care știa că i-ar fi făcut plăcere. Și bătrâna ținea la Ștefan ca la ochii din cap și făcea orice ca să-i fie bine „odorului ei”. Iernile, la începutul vacanței, niciodată băiatul nu pleca acasă fără un cozonac sau altă specialitate făcută de Maia. Necazul se întâmplă însă într-o dimineață de primăvară, imediat după vacanța de Paște. Ștefan revenea în micuțul orășel unde locuia gazda sa și coborâse în gară încărcat de bagaje. Traversând în goană străzile nu prea mari ale orășelului de munte o zări ieșind din brutăria de pe partea cealaltă a drumului și o strigă. Bătrâna îl auzi și vrînd să traverseze străduța nimeri chiar în fața unei căruțe și își găsi sfârșitul sub privirile îngrozite ale băiatului. După ce avu loc înmormântarea elevul reveni acasă plin de remușcări și furie.
- Acesta este Dumnezeul pe care îl slujești, tată? O ființă care ia viețile oamenilor nevinovați și îi lasă pe tâlhari și pe criminali să bântuie orașele în căutare de noi victime?? Mă lepăd de acest LAȘ pe care tu îl slujești cu atâta înverșunare.
- Fiule nu vorbi cu păcat, căci nu știi ce spui. Necunoscute sunt căile Domnului și pedepsit la focurile Gheenei pe vecie acela care cutează a urla împotriva Dumnezeului lui.
- Nu, de acum nu mai este Dumnezeul meu, ci al vostru, al naivilor care credeți într-o carte scrisă de cine știe ce pușcăriaș într-ocnă ca să-și umple timpul, invocând duhuri și spirite, crucificați și minuni. Ce minuni se întâmplă tată azi în jurul nostru? Femei nevinovate care zac pe stradă cu capul zdrobit de cal? Oameni care mor sub focul războaielor? Astea sunt minunile Dumnezeului tău? Scuip și blestem asemenea ființă!
- Ștefan, desigur că Maia era nevinovată și că moartea ei nu are nici un sens pentru noi, muritorii. Trebuie să ne gândim însă că ea este acum în Rai și că ne privește de undeva de sus. Trebuie să ne alinăm cu ideea că acum ea are parte de răsplata supremă, măntuirea. În loc să ne certăm ar trebui să fim la biserică, singurul loc unde sufletul ei mai poate fi ajutat și slăvit.
- Biserică!? Niciodată nu voi mai călca într-un astfel de loc unde este preaslăvit un criminal, asta presupunând că ar exista.
- Ștefan! dar nu apucă să-și termine vorba că băiatul ieși ca o furtună pe ușa casei. De atunci puține lucruri mai știau părinții despre fiul lor, căci pe acasă nu mai venea decât foarte rar, iar în scrisori i se adresa doar mamei. Multă vreme și-a făcut bătrânul preot mustrări de conștiință în privința fiului și multă vreme și l-a imaginat intrând pe poarta casei bătrânești, dar degeaba. S-a rugat mult, s-a rugat ca fiul să găsească într-un târziu calea cea bună, calea lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmpla. Singura lui alinare era celălalt fiu, care era de neoprit în gândul său de a deveni călugăr, de a-și dedica întreaga lui suflare Creatorului cerului și al pământului, al omului și al tuturor ființelelor de pe această planetă. Părintele a încercat să-l convingă să se facă preot, ca și el, pentru că își dorea foarte mult un nepot cu care să se joace în leagănul din spatele curții și căruia să-i citească povești cu zâne și feți frumoși. Doru era însă de neoprit. Dorea călugăria cu ardoare, simțea că este cuprins de o lumină pașnică, liniștitoare doar atunci când se gândește la miracolul lui Dumnezeu. De aceea se va dedica Lui.
Seara aceea îl găsise pe tânărul călugăr în chilia sa rugându-se. În genunchi, cu fruntea șiroind de sudoare, murmurând o rugă numai de el știută. Un puști de vreo cinci anișori îl anunță că tatăl lui este pe patul de moarte. Călugărul Antim își luă în grabă cartea de rugăciuni și porni spre biserică. Ajunse la patul bolnavului și îngenunchie la picioarele lui. Fu apoi trimis să-l aducă pe stareț.
Senzațiile prin care trecea Grigorie pe patul de moarte erau foarte bizare. Nu percepea nici o durere, iar simțurile îi erau adormite. Timpul și spațiul se schimbau de la un moment la altul. Nu se mai simțea pe sine. Singurul lucru care mai era încă perceptibil pentru el erau niște tânguieli depărtate care păreau a fi cântece bisericești. Recunoștea și vocile. Erau două persoane. O voce răgușită, baritonală părea să fie a vechiului său prieten, Paisie, iar cealaltă o voce de om tânăr, fiul său. Hehei, câte clipe minunate petrecuse el în tinerețe cu, pe atunci, Ion Ceronov. Venise într-o zi la el la biserică. Era doar un cerșetor murdar și urât mirositor.
- Părinte, îi spuse el, febra mă răpune, iar vedeniile îmi sperie sufletul, tremur din toate încheieturile și nici nu mai știu de când nu am mai mâncat. Nu-ți cer găzduire pentru că știu ce neplăcut este să vină un om asemenea mie într-o casă curată ca a dumneavoastră, dar rogu-te, milostivește-mă cu un colț de pâine și rupe-ți de la suflet o cană cu apă, căci... nu apucă să termine. Căzu pe treptele bisericuței. Grigorie îi pipăi fruntea. Ardea de parcă întreg Iadul s-ar fi ascuns în capul bietului om. Își chemă soția și cu ajutorul ei îl duse în casă. Bărbatul se trezi abia peste două zile în așternut curat și alb. Își puse mâna la bărbie, dar nu-și mai simți barba. Își privi veștmântul. O ie țărănească brodată cu tot felul de aranjamente florale și motive populare. Soarele îi bătea în față. Imaginea îi aducea aminte de copilărie trezind în el sentimente și amintiri ciudate. Ușa camerei se deschise încet și preoteasa intră ducând cu ea o tavă plină cu bunătăți. Brânză, pâine, unt și pastramă. Îi așeză tava pe genunchi și cu un zâmbet pașnic pe față îi spuse :
- S-aveți poftă!
Abia trezit din letargia de două zile Ion era cam confuz.
- Doamnă, dacă nu v-o fi cu supărare, îmi puteți spune cumva unde mă aflu? Și ce am făcut ca să merit asemenea ospăț?
- Nu-ți face griji creștine, te aflii în casa parohului Grigorie de la biserica din Alb. Ai leșinat pe scările lăcașului Domnului și orice bun credincios te-ar fi ajutat întocmai cum a făcut soțul meu. Ai fost grav bolnav, cuprins de friguri și temperatură mare. Doctorul nu-ți dădea șanse prea mari de a mai vedea lumina zilei vreodată, dar se pare că ai pe undeva, pe acolo, pe sus, un înger păzitor. Ești norocos, n-am ce zice. Ai haine curate pe scaun aici (arătă spre un jilț). Ești oaspetele nostru până când te înzdrăvenești.
Străinului îi era rușine că ajunsese în așa stare încât să profite de bunătatea unor oameni cumsecade cum erau preoteasa și bărbatul ei, dar se părea că nu are de ales. În acea zi le spuse povestea lui. Originar dintr-un sat de pe lângă Sibiu, omul nostru a reușit cu sudoarea frunții să încropească peste ani o gospodărie. Nu știa a citi ori a scrie, dar era un priceput fierar și-și câștiga pâinea muncind cinstit în atelierul unui meseriaș dibaci, Nea Ilie. Acesta, simțind că bătrânețea nu-l mai lasă să lovească fierul așa cum o făcea în vremurile de tinerețe îi propuse lui Ion să-i vândă atelierul și astfel să-și poată câștiga singur banii, fără a mai munci pentru nimeni. Bărbatul fu de acord și cum avea niște bani puși deoparte cumpără micuța afacere. Întorcându-se într-o zi de la târg de unde-și luase niște unelte dădu peste o șatră de țigani priponită în apropierea pădurii. Având mintea inundată de alcool fierarul puse ochii pe o țigăncușă foarte frumoasă care stătea într-o căruță gârbovită și uzată. Vreo paisprezece-cinsprezece ani să fi avut fata, taman bună de măritat după legea țiganilor. Omul vorbi cu bulibașa, dar nu încăpea discuția ca ea să plece pur și simplu, decât dacă fierarul ar fi oferit 25 de monede de aur în schimb. O sumă imensă pentru câștigurile lui modeste. Văzând că nu e loc de tocmeală cu țiganul bătrân se îndepărtă și ajunse acasă. Încercă să doarmă, dar nu putu, căci gândul său era tot la ea. Văzând că nu-i chip să uite își înecă durerea în amarul unei sticle de vin roșu ca spuma sângelui. Pahar după pahar, omul era tot mai hotărât să meargă și să o răpească pe cea care i-a furat inima de la prima întâlnire. Era trecut de ora douăsprezece noaptea. Se îmbrăcă, apoi plecă spre păduricea unde întâlnise ceata de țigani. Linștea mormântală îl speria și îi îngheța inima. Orice mișcare a unei frunze sau orice trosneală a vreunui lemn în căldura focului îi tăiau respirația și îi ascuțeau simțurile. În viziunea lui, oricând și de oriunde un țigan furios putea apărea cu un cuțit și putea pune brusc capăt idilei lui. Toți dormeau. Strecurându-se printre corturi și căruțe, sărind bagaje și pietroaie găsi, în sfârșit, leacul inimii sale. Maria, căci așa o chema pe fragila fetișcană, căzuse pradă somnului pe o adunătură de paie, sub un cort improvizat la repezeală. Deși frica îi rodea stomacul și îi tremura picioarele se opri să o privească. Lumina unui foc mai îndepărtat îi aprindea fața celei pe care inima lui o alesese. Flacăra se juca voioasă pe tenul ei mulatru. Legând-o, reuși cu greu să o care până la calul care îl aștepta pe drum fără să facă zgomot. Din păcate visul lui frumos se termină atunci când ajunse acasă cu fata. În loc de sărutări dulci și îmbrățișări pătimașe cum visase că îi va oferi pentru că o salvase din mâna răufăcătorilor, Ion nu primi decât ocare și zbierete. Degeaba încerca el să-și dovedească imensa dragoste pe care i-o purtase încă din clipa din care o văzuse. Căzu în genunchi și își strigă declarația de dragoste, dar fata nici nu vroia să audă. Urla ca din gură de șarpe să-i dea drumul pentru că altfel va plăti cu viața. Fierarul se apropie și vru să o sărute, dar își feri capul de buzele lui și îl scuipă cu dispreț. Obosit și amețit de încercarea la care fusese supus, omul se duse la culcare. A doua zi un miros înecăcios de fum îl trezi. Deschise ochii și se văzu învăluit de o ceață neagră. Totul în jur era în flăcări. Casa trosnea din toate încheieturile și amenința a se prăbuși peste el. Ca un șobolan în cursă căută un loc pe unde să iasă. Ușa era cuprinsă de foc, la fel și singurul geam din încăpere. Un moment își aminti de țigancă, dar nu o găsi. Speriat și aproape sufocându-se ridică un scaun și îl aruncă în sticla ferestrei, apoi se aruncă pe geam scăpând doar cu câteva arsuri nu foarte grave. Pagubele erau mari. Toată agoniseala sa de o viață se dusese pe apa Sâmbetei doar din cauza unui moment de slăbiciune. Cu siguranță că vreun puradel fără somn îl zărise și îl recunoscuse cât timp o legase pe tânără, iar țiganii o recuperaseră și îi incendiară fierăria și casa. Mult timp după aceea nu avu altă șansă decât să stea în pădure hrănindu-se cu fructele pe care le putea găsi. Trăia ca un ascet, într-o grotă, obsedat de iubirea lui neîmplinită și de viața sa distrusă. Acoperit cu niște zdrențe, urme ale hainelor de odinioară, slăbise și ajunsese doar o umbră din omul vânjos care era înainte. Renunțând la viața de pustnic veni în oraș unde se apucă de cerșit. Câștiga bine din pomenile ce i se dădeau și prinsese speranța de a-și reface viața. I se urâse însă de oraș și se hotărî să cutreiere lumea în căutare de un loc primitor cu oameni buni și cumsecade. Boala îl doborî și așa se întâlni cu soții Mihai.
Cu timpul se împrieteni cu cei doi buni creștini și rămase la casa lor. Preotul îi găsise de lucru la un boier care își ridica o casă. Îndatorat pe viață familiei Mihai, după cum susținea, se ocupa și cu diferite munci pe lângă casă și pe lângă biserică. Dormea în biserică, lângă altar, pe un ștergar, iar duminica dimineața suna clopotele chemând credincioșii la slujbă.
Și dacă părintele Grigorie a ajuns la vârsta de 90 de ani este numai datorită vitejiei lui Ion. Părintele strânsese toată iarna hăinuțe și daruri pentru copii din orfelinatul din oraș. Și așa, încărcat de bunătăți și cadouri se sui împreună cu Ion într-o căruță și porniră către oraș. Zăpada era mare, iar peisajul mirific. Cu greu își făceau loc pe cărarea înțepenită de frig și gheață. La întoarcere, pe când se aflau la vreo trei km distanță de mânăstire, o haită de lupi le înconjură căruța. Se năpustiră la cal și îl sugușară. Venise rândul oamenilor. Un lup mai bătrân se aruncă asupra lui Grigorie, iar Ion fu atacat de alți doi. Păstrându-și cumpătul fierarul aprinse o bâtă pe care o ținea în mână de la felinar și o agită în fața animalelor. Unul sări pe el, dar bărbatul îl pocni cu putere în pântece, și amândoi o luară la sănătoasa speriați. Preotul, căzut pe spate, privea îngrozit colții animalului care mârâia la el. Lupul își luă avânt, sări, dar chiar în momentul căderii, Ion tăbărî pe el, și cu o brișcă pe care o purta întotdeuna la el îi spintecă gâtul lăsând o urmă roșie pe zăpadă. Simțind că și-a plătit datoria către binefăcătorii săi Ion se hotărî să ia drumul mânăstirii, convins că numai o minune dumnezeiască i-a dat curajul și puterea să-și salveze viața din colții lupilor. Acum avea o altă datorie de plătit, către Dumnezeu. Călugării l-au primit cu fericire pe noul frate și, la doi ani i-au dat rasa monahală cu numele de Paisie.
Acum vechiul său prieten se stingea, iar sufletul său îi era încredințat Creatorului. Paisie îl scutură blând pe suferind, iar acesta, deschise ușor ochii.
- Ultima împărtășanie, frate Grigorie, șopti starețul. Bolnavul înclină capul și întredeschise gura. Înghiți vinul și își închise din nou ochii. Starea de bine părea a pune stăpânire pe întregul său trup. Nu mai simțea și nu mai auzea nimic. Plutea prin lumi nebănuite, pe care nu era voie să la simtă, să le vadă sau poate să le audă. Experiența era mult mai complexă de atât, imposibil de descris prin cuvinte. Dimensiunea era total necunoscută omului. Nu exista noțiunea de spațiu. Chiar și concepția sa fizică se pierduse. Se transformase. La început, mica pată de lumină avea încă forma corpului său, dar acum totul se restrânsese într-o sferă care călătorea înspre nicăieri. Brusc totul se lumină în jurul „lui” și, de-a stânga și de-a dreapta începură să curgă amintiri. Primele momente ale vieții, prietenii, tatăl, frații, școala, hirotonirea, slujbele de la biserică, copii, cearta cu Ștefan, moartea părinților, frumusețea naturii ce până nu de mult îl înconjurase și uimise. „Dezlipirea” de corp nu se făcuse încă, așa că cei prezenți în camera mică a casei au putut observa o lacrimă scurgându-se pe obrazul infirmului. O lacrimă ce purta atâția ani de suferințe, dar și de bucurii, o lacrimă pură, precum sufletul muribundului. Drumul continua, la fel și metamorfozarea. Brusc, trupul fu zguduit de un șoc și Grigorie își dădu ultima suflare. Bătrânul se închină și îi puse mâinile împreunate pe piept spunând:
- A avut o moarte ușoară. Dumnezeu să-l ierte! Tânărul căzu într-un hohot de plâns, iar starețul îl îmbrățișă cu lacrimi în ochi.
Vom părăsi însă această lume pentru a da mai multă atenție întâmplărilor prin care trecea preotul Grigorie. Părăsise lumea, acum se afla într-o dimensiune pe care fiecare dintre cei decedați o cunoscuseră, dar pe care nimeni nu apucase să o descrie. Totuși gândul și personalitatea sa păreau a nu se despărți de mica lumină ce reprezenta acum proiecția lui astrală. Din moment în moment aștepta să-l vadă pe Sfântul Petru deschizându-i Porțile Raiului, îngeri minunați cu goarne și aripi strălucitoare și se imagina în fața Lui, la Judecata de Apoi. Deși se știa curat și aproape de Dumnezeu avea totuși o teamă de această ultimă judecată căreia își dedicase viața. Simțea că a venit momentul mântuirii. Se ruga neîncetat și privea cu uimire în jur. Totul se contura în forma unui tunel, și, brusc, proiecția sa astrală începu să prindă viteză și luă forma unui glob de lumină galben-portocalie. Linii de toate culorile se trăgeau în jurul său, iar el admira înmărmurit spectacolul, fiind tras către un loc necunoscut de către o forță imensă. La fel de brusc cum începuse, călătoria se și termină. Acum în jurul său tot era negru. Nici cea mai mică sclipire de lumină. Era cea mai mare beznă pe care cineva și-o putea imagina. Încet, începu să reia forma corpului omenesc. Goliciunea îi fu acoperită cu cel mai moale și mai comod material pe care cineva și-l putea imagina. Era o robă neagră tivuită cu o pânză aspră de culoare mov. Nu îi venea să creadă. Haina se rotise într-un mod ciudat prin aer, purtată parcă de vânt, apoi i se așeză pe umeri și i se vârî pe brațe.
Bizar, sub picioarele lui nu se afla nimic și totuși putea sta ridicat. Călca pe.....aer!?!?! De nicăieri un tunet puternic îi sfâșie urechile și trei lumini orbitoare îi apărură în fața ochilor.
- Doamne!? Căzu în genunchi și se închină. Încet, cei trei luminători se apropiară, iar intensitatea luminii scăzu. Curând se deslușiră trei siluete umane. Purtau, din același material cu al lui, robe lungi până la pământ cu glugi care le acopereau fețele. Nu pășeau, ci pluteau. Cu o răceală mormântală se apropiau încet de sufletul lui Grigorie.
- Ridică-te omule!! Bărbatul nu îndrăzni decât să ridice capul pentru a-i privi pe cei trei și întrebă din nou: Doamne!?!? O voce ca un tunet îi răscoli iarăși măruntaiele făcându-i-le să vibreze. “Ridică-te omule!” Sufletul se ridică și privi înspre cele trei siluete.
- Ai murit și crezi că vei fi judecat de Dumnezeu, nu-i așa? Dumnezeu nu există și nici nu va exista niciodată decât în imaginația și în mințile infantile ale pământenilor. Privește bine și ia aminte că noi suntem cei care drămuiesc Legea Universului. Dar nu suntem nici Budha, nici Hristos sau Yahve, nici Mahomed. Noi am fost primii oameni de pe Pământ. Am murit, iar acum guvernăm Universurile ce te înconjoară. Bărbatul privi stupefiat spre cei trei și, cu vocea tremurândă, începu să urle ca un apucat:
- Piei Satană! Lasă, ca mi-am dat eu seama cu cine am de-a face. Încerci să mă tragi pe calea pierzaniei diavole, dar nu-ți va reuși!! M-auzi? nu vei avea sorți de izbândă cu mine nefericitule! Dispari Lucifer!! Tatăl nostru carele ești în ceruri / Sfințească-se Numele Tău…
- Pământul există dintotdeauna Grigorie, la fel și omul. Nimeni, niciodată nu au creat aceste două entități nemuritoare. Ba chiar omul, după moarte a creat el alte ființe, alte pământuri și alte universuri. Odată cu acestea există și niște legi universale după care totul se orânduiește. Acestea au fost create de Noi, cei trei înțelepți. Existăm dintotdeauna, dar nu avem puterea pe care i-am dat-o Dumnezeului pe care îl slujeai pe Pământ. Scopul omului e să ajungă de unde a plecat la începuturi, în Sufletul Primordial al Lumii. De fapt, fiecare suflet este parte a Sufletului Primordial. Fiecare gâză, animal sau plantă face parte din acest suflet al Cosmosului. Energia infinită, fără început și fără sfârșit. La un moment dat, în suflul vieții a avut loc un accident. O explozie uimitoare a lăsat un univers, o galaxie, o planetă specială. Aici i-a fost dat omului să se nască și să se bucure de viață, urmând ca după moarte să se întoarcă în infinitatea Sufletului Primordial. Dezvoltarea omului a dus la apariția unor noi întrebări, „Cine sunt? De unde vin? Unde merg? De ce?”. Nu-i puteam împărtăși acestei ființe care reprezintă o fază evolutivă a proiecției astrale, un pas intermediar, Adevărul Etern, pentru că asta ar fi dus la o sinucidere imensă a întregii populații umane ceea ce ar fi determinat un imens dezechilibru în energia cosmică. De aceea am inventat CREDINÞA. Am inventat un Dumnezeu cu diferite nume și povești. Regiunii pe care voi o numiți Europa i l-am oferit chiar cu numele de Dumnezeu. Asiei i-am scornit diferite zeități. Budha, Mahomed, și bineînțeles cu totul alte povești și întâmplări. Totul este o minciună pentru a le da oamenilor un motiv ca să-și trăiască viața și să nu-și piardă timpul cu întrebări inutile. După moarte, omul se metamorfozează în globul de lumină care ai fost și tu. Ne întâlnește, iar apoi devine pentru o bună bucată de vreme Zeul unuia dintre universuri, după cum îi stă scris în Cartea Cărților. Universurile sunt nenumărate și fiecare are propriile sale legi și orânduieli scrise în Piatra Legii, care stă în centrul fiecăruia. La sfârșitul domniei bătrânii se adună și îi judecă faptele Sufletului Zeu. Dacă a încălcat regulile universului pe care l-a condus dispare! Devine „nimic”! Dacă cei doisprezece bătrâni ai consiliului hotărăsc că Sufletul a guvernat bine, el devine parte integrantă a lumilor și are parte de liniștea eternă, se întoarce în starea inițială, în sânul Sufletului Primordial. Iată Grigorie că a venit și rândul tău să fii Zeul pământului pe care nu de mult trăiai. Aceasta este Clepsidra Vieții tale astrale. Acum o întorc, iar perioada ta de zeu începe. Þine minte că de acum înainte pentru tine timpul nu se mai măsoară ca pe pământ. Ai grijă Grigorie!!!!! Nu nesocoti vechile legi! Un fum negru i-a înconjurat trupul astral al omului și ridicându-l cu mare viteză îl apropie de Terra, izbindu-l cu putere de polul nord. Un ocean de lumină răsări din acest puternic impact. Când deschise ochii era întins pe spate pe iarbă. Se ridică în coate și privi în jur. Peisajul îi aduse aminte de Satul alb. O câmpie întinsă și verde cu mulți copaci de tot felul. Un cer albastru cum nu mai văzuse și, lângă el o apă cristalină și curată. Își zise: „Deci acesta este Raiul!” Se ridică și începu să se plimbe la umbra copacilor mari. Însetat se apropie de lacul cristalin și îl atinse cu palma. Apa era gustoasă și curată precum aerul. Se așeză la umbra unui arbore ca să se răcorească. Observă că nu mai poartă aceleași haine. Acum avea un veșmânt alb din cânepă și pantofi din pânză groasă. Privind în jur, găsi o traistă cu ceva înăuntru. Era Clepsidra Vieții Astrale, care curgea necontenit. De îndată ce o atinse realiză că este una cu pământul. Fiecare fir de iarbă, fiecare gâză neajutorată, fiecare om, îi simțea undeva înăuntrul său. Era grozav. Niciodată nu bănuise că va avea asemenea putere. Stătea și cugeta. Iată, acum un fluture iese din coconul în care a suferit luni întregi. Ahh, simt cum își desface aripile, cerând să zboare. Îi pot simți bucuria de a întâlni soarele și mirarea de a vedea iarba și vegetația cu alți ochi. Da, iată și un pui de căprioară făcând primii pași. Cât de nesigur este! Îi simt bucuria din suflet. Ahhh!! Era Universul. Deținea puterea absolută. Brusc, se ridică și, cu viteză extraordinară începu să zboare. Înconjură planeta de trei ori apoi reveni. Extraordinar! Susurul apei, zăpada munților, vântul care mângâie falezele, furtuna, tunetul, pământul, pe toate le stăpânea! Era Zeu! Cât bine putea să facă! Avea planuri mari. Scoase clepsidra și o privi, dar observă că în traistă mai era și un disc auriu. Deîndată ce îl atinse, discul se rupse de la jumătate și jumătățile se traseră înapoi înfățișând o oglindă. Se privi. Era cu 60 de ani mai tânăr. Fața îi era lipsită acum de cutele și zbârciturile pe care le avea pe pământ. Nu îi venea să creadă. Chiar era adevărat, chiar devenise zeu! Atingând oglinda, imaginea începu să tremure asemeni apei în bătaia vântului și i se arătă în toată splendoarea Terra. Vechea planetă albastră. Fosta sa casă și actuala sa meserie. Cu ochii dumnezeiești putea cuprinde totul. Vedea oameni veseli și oameni triști. Oameni muncind, oameni născându-se și oameni murind. Zi după zi, noapte după noapte se bucura de frumusețea planetei și îi oferea după bunul plac ploaie, soare sau furtuni. Nu prea îi plăcea să facă pe zeul așa că adesea se făcea văzut printre muritori și, cu fața binevoitoare și veselă se plimba admirând locurile. Îi milostivea pe sărmani și îi pedepsea pe hoți și nelegiuiți prin diferite turnuri ale soartei lor, căci avea și această putere, aceea de a hotărî destine. Era uimit de plăcerea de a trăi și de a vedea aceste locuri frumoase. Într-o zi, trecând pe lângă o biserică zâmbi, amintindu-și vechea sa slujbă, aceea de slujitor al Domnului. Își aminti și de soție și de cei doi copii pe care îi lăsase. Realiză că Ștefan avusese dreptate. Scoțând oglinda din buzunar se gândi la ei și, îndată apărură pe sticlă. Amândoi, oameni împliniți, unul cu femeie și copii, doctor la București, iar altul călugăr la mânăstire, pictor de icoane și peisaje care se vindeau pe bani care erau donați pentru orfelinate și azile de bătrâni. Nevasta murise nu demult. Vărsă o lacrimă, puse discul înapoi în sac și închise ochii. Era de ajuns doar să se gândească și se întoarse în locul negru unde avu prima întâlnire cu cei trei bătrâni. Întinse brațele în sus apoi strigă:
- Hei voi, bătrânilor, cer să-mi văd nevasta. Știu că a murit! Vreau să o văd.
- Nu se poate un asemenea lucru, Grigorie, se auzi o voce groasă și puternică din jurul lui. Femeia ta a devenit și ea o conducătoare a unui mic univers. Nu îți este permis să o vezi!
Cuprins de furie bărbatul ridică brațele și apoi le lăsă jos dispărând într-un nor de praf. Se adăposti în vârful celui mai înalt munte de pe pământ. Îi era dor de ea. Atât o iubise! Acum regreta toate clipele în care ea îi cerea iubirea, iar el ori ajuta vreun țăran să iasă cu căruța din noroi, ori era ocupat cu peticirea găurilor din acoperișul vechi al bisericii. Slujise necontenit timp de 60 de ani la biserică. De ce? Pe cine? Pe un Dumnezeu fictiv? Pe cineva care nu a existat niciodată? El făcea slujbe în timp ce un om exact ca el, devenit zeu, râdea pe seama credulității sale, a enoriașilor lui și a multor altora care își puneau încrederea în ceva care nu exista. Era furios și nu suporta gândul că fusese înșelat atâta timp, că fusese amăgit cu o mântuire fictivă, că se sacrificase pentru nimic. Începu să urle către bătrânii înțelepți, arătând cu pumnii către cer. Le ceru să se arate, dar nimic nu se auzi din partea cealaltă. Cu viteză extraordinară îi căută prin spațiul de unde vegheau la liniștea atâtor universuri. Nimic. Nimeni nu îl băga în seamă. Atunci hotărâ. Va ucide prin diferite catastrofe oameni de pe pământ până când i se va arăta cineva. Glasul îi deveni tunet, iar privirea fulger. Bătăile mâinilor cutremurau planeta, iar lava încinsă ardea numeroși muritori nevinovați. Furia i se abătu asupra unui oraș mare. Oraș de hoți și tâlhari, oameni care făceau umbră pământului degeaba. Trimise aupra lor molime și foamete, ploi și foc. Mulți mureau, și mulți urmau. Puterea i se urcase la cap umilului părinte. Nu-i mai păsa de nimic. Tot ce-și dorea era să se răzbune pentru anii pierduți în zadar. Trimițând într-o zi o furtună puternică asupra țării cu pricina și însoțind norii deasupra pământului zări într-o casă o femeie cu un copil mic în brațe. Casa luase foc din cauza fulgerelor și acum sărmana mamă își privea cu frică sfârșitul său și al copilului, căci rămaseră blocați înăuntru. Avea o frumusețe specială. Figura ei avea o alură de leoaică gata să moară pentru puiul el. Pielea îi era albă ca neaua, și privirea speriată îi dădu fiori pe șira spinării. Grigorie se îndrăgosti. Visa să-și reia viața cu această femeie, deși ceva în el îi spunea că un asemenea lucru nu este posibil. Luă înfățișare umană, și, coborând pe pământ intră în casa femeii și o scoase teafără împreună cu copilul de acolo. O privi. Recunoștința ei se vedea în lacrimile mari pe care le vărsa. Rămase în orașul acela. Află că soțul ei este marinar și că trece foarte rar pe acasă. Amândoi visează să strângă bani și să se mute undeva într-un loc frumos, la munte, să-și ducă fericiți bătrânețile alături de nepoței și copii. Grigorie se întristă când auzi că femeia are un soț și își dădu seama că visul i se năruie încet. Își construi o casă foarte aproape de a Martei, și o ajuta din când în când la treburile casnice, devenindu-i prieten. Uitase de nevastă sau de răzbunare. Acea femeie cu ochii albaștri îl fermecase în totalitate și nu-și dorea decât să ducă o viață frumoasă alături de ea. Aproape că nici nu-și mai amintea de sarcina sa divină, sau nu vroia să-și aducă aminte. De multe ori vruse să-i mărturisească adevărul, dar se gândea că femeia nu va înțelege și îl va socoti nebun. Într-o zi se hotărî să facă primii pași. Merse pe o câmpie stearpă din preajma orașului. Se zvonea că fusese omorât pe undeva pe acolo un om rău, un tiran nemaivăzut, o fiară, și de aceea pământul nu mai dădea roade. Cu un singur gest de-al mâinii apăru iarba. Mai mișcă o dată mâna și cele mai frumoase flori din câte fuseseră vreodată pe pământ apărură din pământ.
Făcu un buchet mare și porni spre oraș. Ajuns la casa Martei o văzu în față, sărutând un bărbat. Își dădu seama că este soțul ei și se întristă. De multe ori femeia îi vorbise cu ardoare și lacrimi de soțul ei și îi povestise visuri pe care și le făcuseră. Îl iubea enorm, și îi plângea inima pentru că acesta mai mult era plecat decât să stea pe acasă. Din nou Grigorie se înfuriase. Acest marinar trebuia eliminat. Dragostea Martei trebuia să-i aparțină numai lui. Ciudat, deși Zeul avea puterea să năruiască destinul planetei sale cu o singură mișcare de deget nu putea schimba sentimentele unei persoane, oricare ar fi fost aceasta. Era revoltat că acest bărbat venea de două ori pe an acasă. Nu-i văzuse primii pași ai propriului copil, nici nu-i auzise primele cuvinte. Abia dacă băiatul îl recunoștea. El fusese acolo, el o alina pe Marta când aceasta era tristă. El îl ținea pe micuț în brațe când plângea, el, el, EL. Hotărî că bărbatul trebuia să moară. Era singura modalitate de a fi pentru Marta mai mult decât un prieten. Într-o zi așteptă până când ieși din casă și, strângând pumnul adună o cantitate imensă de energie în el. Apoi, asemeni lui Zeus eliberă fulgerul îndeajuns să măture țări întregi către marinar. Globul luminos zbură din mâna lui, dar o forță nebănuită îl opri la doar un metru de corpul bărbatului. Nimic din toate acestea nu era vizibil pentru oameni.
Porni furtuni nemaivăzute în fața corabiei pe care era soțul ei. Se părea însă că nimic nu-l putea opri pe bravul căpitan. Scăpa neatins din orice piedică pe care Zeul i-o așternea în față. Căpitanului îi era scris de către bătrânii cei înțelepți că nu poate fi ucis de nici un zeu pentru că era descendent al uneia dintre cele mai vechi familii ale pământului. Grigorie era turbat de furie. Din nou se suise în vârful cel mai îndepărtat pentru a se gândi ce e de făcut. Imaginea Martei îi veni în minte. Nu-și putea imagina ceva mai frumos decât ea, și era doar conducătorul destinului Terrei. Își imagina atingerea mâinii ei fine pe față și sărutul ei dulce. Deodată se lumină. Bărbatului îi era scris să nu fie omorât de zei, dar nu de oameni, de proprii săi camarazi. Privind corabia prin oglinda sa, Zeul îi luă mințile unui om apropiat marinarului. Acesta luă un cuțit și sări fără nici un avertisment la gâtul acestuia. Bărbatul se feri și cu o mișcare dibace reuși să se ferească de nebun. Povestea se repetă, de data asta cu unul dintre cei mai buni prieteni. În timp ce tot vasul dormea acesta veni încet și încercă să-l sufoce pe căpitan cu o pernă. Speriat, T se trezi repede și începu să lupte pentru propia viață. Reuși să-și ia perna de pe față și, nevăzând nimic din cauza beznei își omorî prietenul cu o lovitură în creștetul capului. Căpitanul T devenea din ce în ce mai îngrijorat. Cine și de ce dorea să-l ucidă? Deja doi cunoscuți se răzvrătiseră împotriva sa. Ce le făcuse? Ideea că cineva îi vrea moartea pusese stăpânire pe el și la următoarea vizită acasă era cu totul schimbat. Nebărbierit și neîngrijit privea cu spaimă în fiecare colț, după fiecare ușă. Își aștepta criminalul pe fiecare stradă. Oricine, oricând putea să-i împlanteze un cuțit în burtă. Când Marta vru să-l îmbrățișeze se trase cu spaimă înapoi. Înnebunise. Era în stare să creadă că și propria soție face parte dintr-o conspirație împotriva sa. Devenise un iepure fricos. La vorbele de alinare ale nevestei se liniști. Îi povesti despre cei doi prieteni care au vrut să-l omoare și o îmbrățișă.
Grigorie era înnebunit că nici una dintre încercările sale nu reușise. Frecându-și palmele una de alta și mergând hipnotizat din stânga în dreapta avea aspectul unui criminal. Ochii i se înroșiseră, și fața îi îmbătrânise cu zece ani. Ideea îi veni în timp ce privea stelele într-o seară. Va porni un război! „Un război, da! E imposibil să nu moară într-un război! Trebuie să moară!” Și într-adevăr porni un război. Asfel își urmărea și campania de pedepsire a omenirii. Un război imens, între multe nații, o luptă nemaivăzută cu un scop ascuns: iubirea Martei. Marinarul fu chemat la arme, dar nu pe mare ci la infanterie. Fu trimis în focul bătăliei. Lupte grele se duceau acolo, într-o localitate la nord de cea de unde provenea. Era o seară înecată de ceață și fum. Totul părea în regulă, dar nu era decât liniștea de dinaintea furtunii. Artileria adversarului începu să tragă foc după foc. Tranșeele se umplură de praf și peste tot în jur se auzeau bubuituri și strigăte. Într-un târziu tunurile încetară, dar abia acum urma ce-i mai rău. Ataca dușmanul! Privind din trenșee nu ți-ar fi venit să crezi. În față, oriunde ți-ai fi aruncat privirea, ai fi văzut o mare de bărbați alergând împinși de strigăte barbare de luptă. Mulți dintre ei cădeau sub gloanțele mitralierelor, dar erau și cei care continuau drumul. Deodată, T auzi în spatele său un strigăt de ajutor. Se întoarse și-și văzu unul dintre tovarăși cu un glonț în piept. Nu apucă să deslușească mai mult că și el primi un glonț în inimă. Picioarele i se tăiară și căzu în genunchi. Ochii i se întunecară și se trânti la pământ. Ultimele cuvinte: „Doamne ajută!”
Gregorie privea cu ochii încinși prin oglinda sa atotștiutoare. Își freca mâinile una de alta și zâmbea ca un nebun. În sfârșit, Marta putea fi doar a lui. În sfârșit, reușise. Alergă într-un suflet până la casa femeii. Bătu la ușă, dar nerăbdător nu mai așteptă răspuns și dădu buzna. Marta era întinsă pe pat cu o telegramă în mână și cu pieptul însângerat. Zeul se apropie încet și ridică hârtie din mâna rece a femeii.

„DOAMNÃ T. VÃ ANUNÞÃM CU TRISTEÞE CÃ SOÞUL DUMNEAVOASTRÃ A FOST UCIS PE FRONTUL DE VEST-STOP-SINCERE CONDOLEANÞE-STOP.”

Citi și apoi o luă pe după mijloc și o zgudui puternic. Nu se putea împăca cu gândul că Marta se sinucise. Nu înțelegea de ce murise și ea pentru bietul căpitan T. L-ar fi putut avea pe el, un Zeu! Plângea în hohote cu lacrimi mari de sânge negru. Picurau încet pe cearșaful alb și păreau a fi picături de tuș pe foaia albă de scris. Nu mai stătu mult pe gânduri și se înălță în abis. Gândea că poate va întâlni globul luminos ce era acum sufletul ei și îl va convinge cumva să revină în trup. Trecu din nou pe tărâmul celor doisprezece bătrâni. Din nou întuneric total și nici un sunet.
- Marta, Marta! Strigă el disperat. Nici un răspuns. Marta, Marta! Vino iubirea mea, vino să ne continuăm minunata viață! Martaaa……….! Brusc totul în jur se lumină puternic și se auzi o voce baritonală.
- Grigorie! Îngenunchează! A venit ziua judecății! Bărbatul privea mirat în jur, ducându-și mâna la ochi pentru a-și apăra ochii de lumina puternică. Vru să spună ceva, dar nu apucă, căci un ghem de lumină roșie îi ieși din piept și dispăru în abis. Deodată se simțea sleit de puteri. Căzu în genunchi și puse mâinile pe pământ.
- Grigorie, începu din nou vocea, ai fost cauza multor suferințe și chinuri, de aceea Consiliul celor doisprezece înțelepți îți va distruge proiecția astrală. Lumina spori în intensitate și bărbatul începu să urle. Se simțea de parcă fiecare cm al pielii sale ar fi fost legat de 100 de cai care trăgeau cu înverșunare. Se pierdea în univers. Devenea NIMIC. Între timp putea vedea imagini groaznice cu cei pe care îi chinuise fără motiv. Oameni omorâți de catastrofe naturale, copii murdari de funingine care își strigau părinții după bombardament și femei chinuite de gândul morții soților, copiilor, fraților..... Suferința nu dură mult, un minut, poate două.....

ASTFEL OMUL L-A CREAT PE DUMNEZEU DUPÃ CHIPUL ȘI ASEMÃNAREA SA.

- SFÂRȘIT -

Aștept sugestii de titlu....................







.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!