agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3203 .



Lingușitorii 39/40
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Traian ]

2004-08-20  | [This text should be read in romana]    | 



39

- A venit poliția, sarmaua pe masă!
Atanasie Bidoancă, gras, burduhănos, descheiat la sacou, cu cravata odihnindu-i-se pe burtă, intrase în cârciumă.
- Sarmaua pe masă, coane, urlă un ospătar, alergând glonț, cu un șervet pe braț, către masa la care se așezase Bidoancă. Un vinișor, o țuiculiță?
- Tot ce se recomandă din partea casei. Scoate
specialitatea casei, bătu cu palma în masă Bidoancă, întinzându-se pe speteaza scaunului și scoțându-și burta în afară. Un nasture de la cămașă îi pocni.
- Domn’ ofițer, avem vinișor la mama lui și țuiculiță la mama ei, zâmbi ospătarul, boțindu-și fața.
- Dar sarmaua, când vine sarmaua, se oțărî polițaiul.
- Uite-acuș, uite-acuș, țopăi chelnerul pe loc.
- Adu ce știi tu mai bine, fă ce se cuvine – ordonă Bidoancă.
- Înțeles – răcni ospătarul și sprintă către bucătărie. În câteva minute reveni, puse pe masă o farfurie adâncă, plină cu sarmale aburinde, o franzelă tăiată felii, două sticle, una cu vin, cealaltă cu apă minerală și un pahar, în care turnă cu băgare de seamă, să nu verse vreo picătură.
- Serviți șpriț?
- Lasă-l sec, că dacă e cazu’ mă servesc eu.
- Luați și degustați, luați și degustați.
- Ia loc, ia loc, stai la masă, ține-mi de urât – vorbi polițistul în timp ce mesteca, împrăștiind în jurul lui firimituri de pâine și bucăți de carne și varză îmbibate cu ulei. Ia zi tu băi, sacaoane, că te văd băiat isteț la minte, cum ziceai că te cheamă pe tine, bă?
- Carțanuș, Pomerenche Carțanuș, să trăiți.
- Ia spune, bă Pomerenche, că te văd băiat deștept, că de câte ori dau pe la tine mă servești cum scrie la cărțulie, bă Carțanuș... ia fă-te mai aproape, bă, să-ți suflu două vorbe în ureche.
În birt mai era un singur consumator, un moș ce părea
tare ocupat să-și fumeze țigara fără filtru pe care o ținea înte două degete, cel mare și cel arătător. Moșul avea în față un păhărel cu buze groase, plin pe jumătate cu vodcă. Mai sorbea câte puțin, mai trăgea un fum, două din țigară.
- Ia zi, bă, unde-i informatoru’? – șopti polițaiul în urechea ospătarului.
- Mi-ați băgat firimituri în timpan, șopti Carțanuș, scărpinându-se.
- Hai, poate îți bag vreo doi pumni în mufă, se rățoi Bidoancă.
- Păi care informator, coane?
- Cum care informator, mă prăpăditule, cum care...
- Să fiu bolnav dacă știu, domn’ ofițer.
- Mă, Pomerenche, tu ești bolnav la căpățână, mă. Tu vrei s-o pun de-un control, să te puricesc la docomente...
- Aoleo, domn’ colonel!
- Bă, nu te lua-n grade cu mine, nu te băga la ce nu te pricepi, că te fac șuncă de Praga, m-auzi. Hai, cirip-cirip, scoate informatoru’. Nu te da niznai, că nu-ți merge cu mine. Știu precis că aici, în cartier, e omu’ meu, ăla de știe tot ce mișcă, ăla, bă... cum îl cheamă?
- Castravete?
- Așa, bă, Castravete.
- A, Castravete...
- Da, mă, Castravete, mă... ia zi, Pomerenches-
zdrenches, unde e Castravete ăsta?
- Domn’ ofițer, să trăiți, ăsta e un gherțui...
- Cum adică, bă, gherțui?
- Domn’ ofițer, să trăiți, ăsta habar n-are nici pe ce lume trăiește, de un’ să știe el tot ce mișcă prin cartier? Păi ăsta, nici nu știe lumea cum îl cheamă, decât pe numele mic, Bili, c-așa-l strigă toți, Bili Castravete.
- Lasă, Carțane, că găsim noi actele lui, îi dibuim noi numele adevărat...
- El zice că porecla i se trage de la ruibi, că el, cică, a jucat ruibi în tinerețe, de-aia l-au botezat așa, că mingea de ruibi, cică, seamănă c-un castravete. Vrăjeală, domn’ ofițer. Păi, dacă ar fi jucat ruibi, i-ar fi zis Bili Dovleac, că mingea de ruibi seamănă cu-n dovleac, nu cu un castravete...
- Dovleac, castravete, tot legumă e. Hai, adă-l încoa.
- Gata, șefu’, uite-acuș suflu-n în dește.
Pomerenche ieși din cârciumă, se crăcănă, băgă două
degete în gură și fluieră tare, asurzitor. După mai multe încercări, eforturile lui își făcură efectul. Ca din pământ apăru un tip brunet, îndesat, cu părul scurt, des ca sârma, și cu o față ovală.
- Hai noroc, Carț, hai noroace, spuse noul venit.
- Intră, bă-năuntru, că te caută poliția.
- E, mă caută poliția, dă-o-n babaroase, ce, poliția nu mai are altă treabă decât să umble după mine...
Vorbea graseiat, tărăgănat, zâmbea tot timpul cu o mină disprețuitoare.
- Ohoho, să trăiți don căpitan, ce mai faceți, don căpitan?
- Ce mai faci, mă Castravete, mă, mă Bilișor, mă, că de când nu te-am mai văzut... Bidoancă se-nveselise dintr-o dată.
- Uite, p-aicea și io, cu ale mele... dacă dumneavoastră nu mai dați prin cartier, că tocmai mă gândeam, oare ce mai face don căpitan, tot așa – voios, voinic?
- Voios pă mama supărării, parcă tu nu știi...
Castravete luă loc la masă, puse picior peste picior. Era îmbrăcat cochet, cu cămașă albă și cravată prăzulie, pantaloni din tergal subțire și pantofi de piele, ușori.
- Don căpitan, avem de vorbit?
- Păi, am cam avea...
- Am înțeles. Carța, separeu! – strigă Castravete și pocni din degete. Să nu ne deranjeze nimeni, șopti el baritonal, aplecându-se către urechea polițistului.
Carțanuș veni fuga-fuga, desfășură un paravan în formă
de semicerc în fața mesei, și băgă capul în încăperea proaspăt formată:
- Separeu de separeu, monseurilor, nici în pântecele Parisului nu-i mai sigur ca la băiatu’!
- Bă, ăsta-i tâmpit? Prin pânza asta s-aude tot, n-avea și el o cămăruță, pă undeva, p-aicea, făcu polițistul către Bili, după ce rămaseră singuri.
- Stai liniștit, coane, că n-aude nimeni nimic, nu vezi că e prăvălia goală? N-are nici el, săracu, unde să ne bage, că-i merge prost de tot, sălișoara asta-i toată industria lui. Vai de capul nostru, în ce amărăciune mai trăim! Da’ mai bine hai să le discutăm p-ale noastre.
- Bă Bilișor, spune bă și mie, cine l-a lichidat pe Găleată?
- Șefule, să fiu cheaun dacă am habar ce răfuială a fost acolo. Că se-ntâmplă numai halimaiuri, ceva de speriat, s-a damblagit populația, dom’le. A dat balamucu-n ei, se luptă toți contra toți, nu știu ce piersica mă-sii i-a apucat.
- Pomerencheeee! Ia adu-i bă niște roșii lui Castravete!
– urlă Bidoancă. Niște roșii, bă, niște varză călită, ceva, că doar n-o să mănânce șnițelul fără garnitură!
- Să trăiești, șefu’. Și cum ziceam, dom’le, s-a-ntors lumea cu roțile-n sus, nu mai înțelegi nimic. Cu ăsta, cu Găletușă, cine să fi avut ceva de-mpărțit? Hai, dacă era între ei, între bagabonți, mai ziceam, s-au luat de la vreo ceartă, au scos șișurile, s-au înțăpat, a mierlit-o. Da’ nu vezi că ăia au venit cu cagulații după ei, l-au cărat la Gheboaia, l-au tranșat ca la abator, aici a fost lucrare de profesioniști, dom’le. E clar că a venit comandă de la v’un barosan, s-au dat bani frumoși, ce s-o mai aburim...
- Așa cum spui tu, ai dreptate, ăia nu erau niște huseni.
Da’ care barosan să fi avut, frățioare, ceva de-mpărțit cu ciuharezu’ de Găleată? Cine era Găleată ăsta – un mort de foame, ce rost avea să-l mai omoare o dată?
- Șefule, pă ochii mei dacă aici nu-i mâna lu’ Deget.
- Care Deget, ăla de umbla cu ei în gașcă și-acu a ajuns mare vedetă la televizor, director, sau ce l-au pus?
- Ãla, bosule. Păi el știa tot ce e-ntre ei, între aurolaci. Io cred că Găleată ăsta lupta împotriva puterii.
Pomerenche apăru din nou, aducând pentru Bili ce comandase Bidoancă.
- Poftă bună, domn’ Castravete! – ură el și plecă spre bar.
Bili începu să mănânce.
- Bă Castravete, tu te-ai dilimandrit de tot. Zi, Găleată din canal se lupta el cu ăi de au puterea-n hățuri, și Deget a plătit cagulații să-l facă. Tu ești întreg la cap, bă? Păi ce pușcociu’ meu putea Găleată, vai steaua lui, să le facă la baștanii ăia de stau cocoțați pe munți de bani...
- Stai cuminte, șefule, nu te bursuci, că habar n-ai câte mânării se fac. Păi banii din băgat vastu’ și din cerșit – unde mergeau? Nu cotiza Scaiu la granguri, nu se-nfruptau din ce adunau bagabonzii toate notabilitățile, enclusiv coloneii și generalii de te comandă pă matale?
- Sssst! Blânzește, bă, potențiometru’, să nu te-audă careva.
- Vasăzică banda producea pentru toată lumea subțire. Da’ dacă într-o bună zi Găletușă s-a răsucit și-a început să tragă hăis? Ai? Cum e? Dacă nu mai asculta el de ce zicea Scai? Atunci se cheamă că a dat sabotaj la procesu’ muncii. Este? Este. Cine știe, poate își mai oprea și partea lui, poate cotiza în alte direcții...
- Ce direcții, bă, care direcții, că e o singură direcție, vorbi polițistul cu gura plină.
- E! Aici i-aici. Că se pare că s-a mai desprins o direcție...
- Ce s-a desprins, mă?
- S-a mai adunat o mafie, care o torpilează p-aia veche. Bili băgă în gură o bucată de șnițel pe care o tăiase tacticos. Bidoancă se opri din mestecat și se uita lung la el. Peste tot, ăia supărații se ridică în contra tartorilor, continuă Castravete, preocupat. Cum se cunosc, cum își vorbesc între ei, ăștia noii – tata mare știe, habar n-am. Da’ v-am spus că s-a-ntors lumea cu roatele-n sus.
Bidoancă sorbi din paharul cu vin.
- Și Deget? Ce-i cu Deget? De unde până unde să fie el responsabil cu moartea lu’ Găleată?
- Eu nu zic că sigur el a fost capul, da’ altă pistă nu văd, spuse Castravete. Deget stă bine acuma, are bani, are de toate, s-a dat cu barosanii. Avea motive să-l lichideze pe Găleată, l-o fi văzut că s-a dat cu ceilalți. Oricum, el știa cel mai bine cum trebuie acționat. Păi mătălică ai idee cum doarme boschetarii din trupa lu’ Scai?
- Iepurește, cum doarme?
- Nu știu cât e de adevărat, dar am auzit că totdeauna când restu’ bandei soilește, unu’ din ei stă treaz, de pază. Păi la ei e mai disciplină ca la poliția matale, că au viață grea, plină de primejdii, tre’ să fie precauți. Deget le știa toate culcușurile, toate schemele. Prea s-a operat la mare artă, numai unu’ de-ai lor putea să gândească toată acțiunea, la amănunt. Io cred că Deget a fost ăla.
- Bă Bilișor, posibil să ai dreptate. Hai noroc!
- Noroc, coane!
Ciocniră paharele, băură, apoi își aprinseră câte o țigară din pachetul lui Bidoancă. În cârciumă intraseră patru clienți cu chef. Vocile lor ajungeau dincolo de paravanul pus de Pomerenche. Bidoancă fuma în continuare, tăcut. Bili nu mai avea, nici el, nimic de spus. Seara se lăsa în cartier. Câte o mașină care mai trecea pe stradă ridica vârtejuri de praf. Zgomotul motorului acoperea un timp glasurile chefliiilor, apoi larma se auzea din nou, veselă.

40

- Cine ești tu, Fred?
- Sunt soțul tău, Netty.
- Asta știam. Doar eu te-am ales.
- Regreți?
- Nu. Probabil că prin forțe proprii niciodată nu aș fi obșinut ce-am obținut măritându-mă cu tine. Și, să știi că nu te mint, conviețuirea cu tine îmi place, mă relaxează. Nu regret deloc. Totuși, te întreb cine ești. Nu am avut timp să te cunosc suficient, și acum caut unele răspunsuri.
Serviseră masa. Luau desertul în sufragerie – dulceață de mure cu apă minerală rece. Erau două farurioare și două lingurițe. Netty îl ajuta pe Fred să mănânce, punându-i dulceață în gură, cu lingurița lui.
- Câtă putere ai?
- Putere? Ce putere ar putea să aibă un om ca mine?
- Te bucuri de o influență care mă uimește...
- Chiar vrei să știi toate astea?
- Da. Să am și eu habar de omul care doarme alături de
mine.
- Cum ai ajuns ca oameni atât de importanți să vină la tine și să-ți ceară părerea în probleme de gravitate extremă?
- M-am prezentat la un concurs...
- Pe care l-ai câștigat, și de atunci a început ascensiunea ta. Asta știu. Spune-mi ce mă interesează, Freddie. Te rog.
- Să zicem că aș fi un tip cu judecată rece, și care știe foarte multe lucruri. Pentru că am trecut prin multe... am o experiență teribil de bogată. Nu vrei să știi cum am ajuns așa cum mă vezi astăzi? Are legătură cu misterul care plutește în jurul meu.
- Ba da. Povestește-mi.
- Am trăit, o vreme, printre boschetari, vagabonzii aceia care nu au casă, nu au un acoperiș deasupra capului. Oamenii ăștia sunt organizați în bande, găști, cum li se mai spune. Gașca în care m-am “înrolat” eu era una mai aparte. Eram vreo 10 tineri, aproape toți cu studii superioare, care ne asumaserăm de bună voie această condiție. Eu, de exemplu, sunt licențiat în științe economice. Ne aflam, cu toții, la vârste frumoase, ne lipseau multe, dar nu și optimismul. Duceam o existență boemă: serviciul, somnul, seri și nopți petrecute în baruri și cafenele, discuții, mai aprinse sau mai mocnite, în atmosfera acră a fumului de țigară. Într-o bună zi, ne-am hotărât să fim altfel decât ne hărăzise soarta. Ne-am gândit: mai avem de trăit vreo 50-60 de ani, hai să ne facem anii ăștia așa cum vrem noi. Să fim liberi, nepăsători, fără supușenii, fără prezențe în locuri unde nu avem chef să mergem. Și ne-am ținut promisiunea. Am trecut de la boemia “fragmentată” la boemia “totală”. Am fi râs în nasul oricui ne-ar fi avertizat că alesesem un drum greu, și mai ales, că nu vom ajunge nicicând la “destinație”. Mai dă-mi puțină dulceață.
Netty îi întinse lingurița, de trei ori, și Fred înghiți cu poftă porția ce i se oferise.
- Vrei și apă?
- Da, mulțumesc.
Femeia îi puse la gură paharul aburind cu apă minerală. Îl sorbi pe îndelete.
- Hotărârea fiind luată, gata! – haideți, fraților, să dormim prin parcuri și prin canale, haideți să mâncăm ce se găsește din cerșit, haideți să nu ne mai pese de ziua de mâine! Am renunțat la slujbe și la locuințe. Am eliminat din viața noastră tot ce ne-ar fi putut aminti de trecut. Am ars chiar și actele de identitate. Ne-am luat nume noi, porecle, ca boschetarii. Parcă văd și acum ceremonia. Am făcut un foc mare, și când hârtiile au fost mistuite de tot, am dansat în jurul lui. Fiecare își aruncase documentul în flăcări, după care își strigase cu glas răsunător noul nume: “Tăietoru!”; “Presatu!”; “Carapace!”; “Dezgheață!”. Eu am fost singurul care mi-am ales ca poreclă numele de familie: “Deget”. Oricum, toți prietenii mă strigau așa, n-avea rost, îmi ziceam eu, să-l schimb. Poate că a fost, în capul meu, și o urmă de nostalgie, poate că eram mai slab decât ceilalți. Nu știu. În sfârșit. O vreme, totul a fost OK. Ne-a trebuit ceva timp să ne obișnuim cu lipsa de igienă și cu frigul iernii, dar trupurile noastre tinere s-au adaptat repede după cum deciseseră creierele. A venit și vremea când am constatat că efectiv nu mai avem probleme, și credeam că așa va fi până la adânci bătrânețe. Ne scăpase, însă, din vedere, un mic amănunt.
- Care? Scuză-mă, n-aș vrea să fiu pisăloagă. Ești un bărbat interesant. Îți jur, îmi pare tare bine că m-am măritat cu tine.
- Nu eram noi singura gașcă. Mai erau și alții care își duceau veacul la modul “boem”, chiar dacă nu din motive de liber consimțământ. Oameni rămași, din diverse motive, fără casă și fără servici, care trăiau la fel ca noi, nu pentru că așa doriseră, ci pentru că așa le-o impusese destinul. Celelalte găști “cotizau”. Adică, din banii pe care îi strângeau, dădeau o parte unor tipi aflați în slujba bogătanilor. Într-o zi, ni s-a cerut și nouă să facem același lucru. Atunci, am ținut un fel de consiliu, în jurul unui foc, exact ca în ziua în care plecasem pe noul nostru drum. Nu ne venea ușor să hotărâm. Refuzul de a plăti “taxa de protecție” se putea întoarce împotriva noastră. Ne-am fi pus nu numai împotriva mărimilor, dar și a celorlalți boschetari, a căror mândrie suferea un grav afront.
- Au boschetarii mândrie?
- Să te ferești de mândria boschetarilor! Până la urmă,
am decis. Fie ce-o fi. De va fi nevoie să luptăm, vom lupta. Orice va trebui să îndurăm, vom îndura. Dacă am fi acceptat taxa, ar fi însemnat să negăm sensul pentru care ne modificasem, esențial, existența. În fond, numai taxe aveam de plătit în viața cealaltă: banii și timpul ne erau dijmuite din plin.
- Spuneai că oamenii aceștia sunt foarte mândri. Atunci
de ce “cotizează”?
- Ãla e singurul bir la care se învoiesc. Îl achită, și
scapă. Noi, ceilalți, plătim de ne spetim. Am ales, deci, libertatea colectivă pe care o visasem, și pe care credeam că o puteam apăra. Au venit și ne-au dat o lecție. Eu am fost cel ales. M-au ciopârțit.
- Cine?
- Niște tipi. La fel ca pe Găleată. Numai că au făcut-o
de față cu colegii mei, ca să le intre-n cap și lor că n-au cum să se opună. I-au pus, dup-aia, să sape o groapă mare, unde au trebuit să-mi îngroape membrele, așezate sub formă de patrulater – închis, ca să fie clar ce pățește cine crede că viața e o cale deschisă. I-au și obligat să recite un fel de poezie, cu limitele omului, identice cu mădularele lui...
- Bine, dar prietenii tăi nu au anunțat poliția?
- Polițiștii m-au tăiat. Sau, mă rog, oameni de-ai lor. Cu mine nu știu prea bine cum a fost, pentru Găleată s-au adus mercenari de peste graniță. După ce m-au rotunjit, am fost cărat la un spital. Când am ieșit de-acolo, am intrat în altă gașcă. Prietenii mei muriseră, unul câte unul, în condiții de mister total.
- Nu-ți pare rău după Găleată?
- Dacă nu murea el, se întâmplau nenorociri mult mai mari. Totdeauna trebuie ales răul cel mai mic.
- De ce nu ai rămas boschetar?
- Nu a depins de mine. Mi s-a transmis că voi câștiga un concurs, că e nevoie de inteligența mea. N-am mai găsit forța să mă opun. Să mai suport o nouă sancțiune, în halul în care sunt? E chiar culmea, că nici nu mai au ce să rupă din mine... Poate că nu trebuia să-mi pese. Poate că nici nu mi-ar fi făcut nimic dacă nu mă înscriam la concursul acela... O fi doar o presupunere de-a mea gândul că m-ar fi pedepsit iar. Nu ghicesc eu toate gândurile celor care stau cu ochii pe mine, uneori merg pe bâjbâite. Mi-am zis, până la urmă, că oricum nu voi fi niciodată liber nicăieri, așa că mai bine să-mi satisfac curiozitatea, să văd ce mai iese. Toți oamenii sunt urmăriți peste tot, oriunde s-ar duce. Eu știu foarte bine adevărul ăsta. E o înțelepciune la care puțini acced. Și dacă eu nu am avut parte de modul de viață la care m-am zbătut să ajung, măcar să ajung într-un loc de unde îi pot ajuta pe alții să fie demni. De-acolo, din canal, la ce eram folositor? Strângeam doar bani ca să umplu niște buzunare și așa pline.
- Cei care vă dijmuiau chiar aveau nevoie de banii voștri?
- Niciodată n-am înțeles dacă taxele chiar înseamnă mare lucru, sau dacă nu cumva reprezintă doar un simbol, pentru a semnifica vasalitatea. Deși, ți-am spus, am absolvit o facultate pe profil economic, nu m-a tentat un astfel de calcul. Ar trebui să iau în considerare sumele provenite din taxe, să raportez la cifrele de afaceri de pe piață, la masa monetară, la gradul de economie subterană... Dar n-am vrut să-mi bat capul cu astea. Când m-am rupt de traiul conformist, m-am decis să nu mai fiu nimic din ce eram înainte, cu atât mai puțin economist. Așadar, am acceptat să mă prezint la concurs. Am câștigat și pentru că eram cel mai bun. Compusesem singur textul acela de promovare a unui unguent. După ce am intrat în pâine, mi-a fost destul de ușor să merg mai departe. Mă pricep și la cifre și la oameni. Anii petrecuți prin gunoaie și canale m-au învățat multe.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!