Crepusculul a ajuns la răscruce. Ochii vitregi ai minții n-au acceptat să se-nchidă, nici în noaptea asta. Mă bântuie singuri strigoii. Stropind în jur aroma lor de tămâie, de mirt în putrefacție. Privind dincolo de oglinda ferestrei, o zăresc. E din nou acolo! Ce ironie... de parcă n-ar fi fost niciodată.
În grădina ispitelor. În chipul unui înger căzut, trup dezvelit, îmbibat de păcat. În timp ce o privesc, mă cuprinde o senzație aspră de frică. La urma urmei, o știam acolo. În prăpastia cea mai neagră a neștiințelor, temerilor, labirintelor mele. Luptam în zadar să-mi înăbuș gândul ei agresiv, un fum înnecîcios al iluziei fobice. O încercare de-a mă apăra, până în momentul efectiv al întâlnirii, oricum, inevitabile.
Ne privim adânc în ochi... intens... și mai intens. Explorându-ne vederea până în cele mai neînsemnate detalii. Cu o patimă nebună de-a ne prinde, cuprinde, acapara. A pune stăpânire una pe alta. Care pe care? Binele sau răul? Creatul. Increatul... Încep a mă învârti, halucinant, în vârtejul îndoielii. Încerc, în zadar, să-mi mai abat privirea. Mă amețește, mă amorțește de-a dreptul strigătul ei blestemat, de sirenă. Sunt valuri de fierbințeală. Aburii cărnii ei sticloase au pătruns prin oglinda geamului de gheață al camerei mele. Simt cum îmi intră în piele, prin porii neputincioși și perplecși. Cum încet, îmi cuprinde ființa tot mai împuținată. În timp ce privirile noastre rămân, în continuare, nedezlipite. Evadate parcă din timp și din spațiu... În timp ce ochii mei, ce ascund încă lumină îmi trădează, tot mai evident, slăbiciuneaa. Frica de a-i cădea pradă farmecului întunecatei simțiri. Ochii ei de întuneric rămân doar opaci și extatici. Crescând, pe măsură ce văd, înverșunarea dorinței. Asemeni întunericului sădit în miezul luminii mele. Mereu nepregătită, mult prea ingenuă, am intrat în tot jocul ei înghețat. Așa îmi furase, dement, până și lacrimile.
Cum am putut să cred că aș fi putut-o curăța de strălucirea negrlui diamant al urii cu o simplă simțire de viață, ea cea complet imună la o asemenea provocare. Ființa de nefiind, aparținând toată tărâmului fără de viață. Limba mea, cuvintele noastre, erau tot mai departe de orice percepție veche. Credeam doar că, trecută dincolo de clipa împlinirii ei, ca-ntr-un blestem, niciodată nu purtase în pântecele sterp sămânța voinței de-a fi. Și totuși, într-însa, clipa era întru tot dominată, ocult, de instinct. O stâncă. Tragică, marioneta ispitei. Cum am crezut că aș putea supune un asemenea monstru, simțirii mele simple și adevărate? Cum am îndrăznit a pune în joc imaginea, senină și dulce, reflectată în apele prea limpezi, pentru a netezi marea damnată de furtuna ei nebună, fără de sfârșit? E atât de firesc și de ispititor să cazi în păcatul vanității. Mascat sub cele mai inaparente forme. Ba chiar și în încercarea de-a-ți sublima spiritul la suprema treaptă a cerului ( sau poate tocmai aceasta !). Legitima încercare de a-ți depăși condiția. Refuzul de a te hrăni doar din propria-ți matrice, iată tentația ideală a sinelui înjumătățit, în calea spre Marele Întreg Androgin. Ce să fie mai fals, mai înșelător decât diavolul "urcat" în lumină piezișă , strecurat chiar în chipul de înger? Cum înger însuși se spune că a fost. Lucirea orbitoare, arma docilă a întunericului. Doar un germen pitic, așteptînd răbdător în pământul reavăn și gras al vanității. Devorându-l, pe nesimțite, până la ultimul atom. Prăbușind, fără zgomot, adăpostul efemer.
Am continuat să-mi repet, obsesiv, aceleași chinuitoare întrebări. Ca pentru a-mi construi un scut de neștire. Până la refuz. Din chiar clipa întâlnirii cu privirea ei moartă, până dincolo de propria-mi simțire... Dar până și întrebările mi s-au transformat în valuri sumbre, ca ale apelor ei, încă și mai tulburi. Marea căzută pradă vrăjii devenite irezistibile. Iar magma fluidă a mării e atât de asemănătoare dulcei tale conștiențe... Ce gând înspăimântător !

Ori de câte ori te am lângă mine, știind prea bine că eu sunt puntea de legătură dintre voi, mi-e o teamă de moarte. Prin mine îi poți cădea și tu victimă. Prea greu e acum să i te poți opune...

Imagine dintr-un posibil, la fel de imposibil viitor:
Curând... Prea curând chiar, vei ajunge în mine, și alături, în spuma, tristă prizonieră a valurilor cărora le e aparentă stăpână - Imagine decupată din infern - Maestra...
Te rog, nu o chema ! Nu încerca să o înfrunți, să o sfidezi sau să-i readuci la viață ochii stinși, dominați pe vecie. Pentru că dincolo de golul lor, într-adevăr, nu mai există nimic. Nu există, deci, sorți de reușită. Încetează, deci, să o mai simți, să o mai cauți în mine, în tine, ori înafara noastră ! Acum !

Lacrimile mele și-au pierdut din căldura vindecătoare. Atunci. Acolo. Răpite prin geamul de gheață al unei ferestre.
Căiește-te acum, copilul meu ! ... Când singurele corpuri, care-mi mai umezesc ochii îndurerați, sunt steluțe de gheață ale mării scufundate în blestemul sirenei.
... Pentru că te-am ascuns undeva în memorie, dar de uitat nu te-am putut uita nicicînd. În timp ce tu nici nu m-ai cunoscut. Nicicînd caldă și vie.

- Ajunge ! De ce ai schimbat atît de brusc și de nemotivat istoria personajului pe vecie damnat cu o alta de rînd?! Controlează-ți șirul gândurilor, firul epic, emoțiile excesive - până la sfârșit!
- Un lucru e sigur, ambele personaje mi-au înfățișat, rînd pe rînd, doar ispita. Ca abia mai apoi să încolțească, ca firul fragil al amintirii, în durerea mea fără trecut. Părți ale aceleiași mări blestemate.
... Poate că așa a și fost, că demult s-au și întrepătruns . Atunci. Acolo... Sau poate că de la început au fost una și aceeași, purtând doar o mască turnată pe simțuri de însăși taina visării.