Singur în ziua cea neagră , suspendat într-un abis de inconștiență dulce-amară , mă holbez amețit la un soare cenușiu-albastru ale cărui raze ucigașe îmi străpung până la disperare visele și dorințele aflate bine ascunse în cufărul imaginației mele morbide.
Mă trezesc doborât , înecându-mă în propria mocirlă existențială , neânțelegând de ce șoaptele amorf ascuțite continuă să mă biciuiască constant într-un dans malefic al disperarii totale , făcând renașterea-mi imposibilă. Și totuși viața din mine se revoltă împotriva tuturor neajunsurilor , prelungind agonia disperării până la limitele abstractului imposibil.
Deodată e alb , e liniște. Nu înțeleg. Acum e bine. Brusc… Dar unde sunt? Totul e alb și e liniște , o liniște ascuțită ca un vârf de munte de cristal suspendat pe o mare de lacrimi acide , într-un pahar murdar de nisip uitat de cineva pe o plajă fară nume. O briză rece-albastră îmi mângâie rănile trupului meu tânăr , dăruindu-mi parcă o forță vitală absolut necesară viitoarei dimineți îndepărtate. Lumina alb-rece care mă înconjoară continuă și ea să-mi dăruiască plăcerea unei bucurii necunoscute. Însfârșit mă simt bine. Scântei de fericire trecătoare încep a se revărsa timid de pe umerii mei încă în suferință.
Dar brusc binecuvântata briză rece-albastră se transformă-n vânt , un vânt negru-turbat care din nou mă rănește și sângele-mi proaspăt țâșnește din nou din rănile abia vindecate. Mă trântesc la pământ în încercarea de a mă contopi cu el , de a mă preface în țărână amorfă , poate vântul cel negru turbat mă va ocoli. Lumina alb-rece se transformă și ea într-o hidoșenie gălbui-incandescentă care îmi arde retina abia vindecată. Îmi acopăr ochii cu palmele încercând să-mi salvez văzul și mă cufund și mai adânc în pământul de nisip care-mi refuză ascunsul începând să frigă bolborosind a turbare.
Și atunci știu : va trebui să mă ridic din nou , va trebui să lupt din nou , va trebui să rezist , să trăiesc. Începe o nouă zi pe pământ…