agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-29 | [This text should be read in romana] |
Duminică însorită de iarnă nefirească. Unii văd soarele, alții norii care, deși nu se-arată, de bună seamă se vor ivi curând pe cer. Unii simt lumina blândă a astrului ce strălucește la fel pentru toți, alții gerul ce va să vină.
Unii mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi cu soare, alții se-ntreabă la ce bun să mai răsară, dacă tot va apune cândva. Și timpul se scurge, cu bune, cu rele, indiferent la dramele mai mult sau mai puțin mărunte atât ale unora cât și ale celorlalți. Mă aflu în salonul de reanimare, în vizită la o bătrână de șaptezeci și șase de ani, care vrea să trăiască. În patul de-alături, o tânără de optsprezece, care vrea să moară. Aș vrea măcar să pot înțelege... Orica, bătrâna mea, are cancer, iar peste două zile va fi operată. "Nu că boala n-ar mai evolua..." spusese doctorul. Îmi vorbește de planurile ei de viitor: - După ce ies de-aici, mă duc la Lenuța, nu mai stau acasă. Îi dau ei toată pensia, să aibă grijă de mine. Ce dacă am cinci? Numai pe ea am făcut-o. Barem Nicușor a murit, da ăilalți? Nu interesează pe niciunu'. Bețivanu' ăla de Ticuță, n-are decât să vândă tot pe băutură. Ãla zici că-i făcut numa' de tac'su. Nu credeam io s-ajung la spital. Ce sănătoasă și în putere eram, cât mai munceam pe la toți... Da' las' că mă fac eu bine! O iau de la capăt. Tăticu', la optzeci și trei de ani, săpa-n grădină. A murit de repezit ce-a fost, că s-a-mpiedicat și-a dat cu capu-n ceva. Altfel, mai trăia mult și bine. Io cu el semăn. Da, mi-l amintesc și eu pe tata-mare, străbunicul dinspre mamă, zilnic parcurgea, în pas vioi, zece kilometri între două localități. Îl văzusem trecând prin poarta bunicilor, în drumul său, chiar și în ziua în care-a murit. Apoi, cu glas mai scăzut: - Pe fata asta au adus-o acum două ore. Nu știu ce-o fi având. O simt frământată de curiozitatea omului simplu de la țară, obișnuit să știe tot ce mișcă, nu doar în curtea lui, ci și în cea a vecinului. Dar bunul simț, de asemenea specific aceluiași om simplu, o-mpiedică să-ntrebe. Trag cu ochiul, discret, spre patul de-alături. Zăresc o frumusețe de fată, păr blond-roșcat, ochi verzi, ten alb și luminos. Mă-ntreb cum o fi arătând în stare normală, dacă așa, bolnavă, cu una din nări deformată de ceea ce-mi pare a fi un tub de drenaj, pare coborâtă din povești. Îmi imaginez c-a fost victima unui accident de circulație. Curând, apar o infirmieră să-i golească plosca și-o soră care-i reglează debitul unei perfuzii. Fata le-ntreabă nerăbdătoare: - Mie când îmi scoateți chestia asta din nas? - Când o zice domnu' doctor. Auzi la ea! N-ai venit decât de două ore, și pui întrebări. Ai răbdare să golești stomacul de ce-ai înghițit! Trebuia să te gândești la asta, când ai băgat chestiile-alea-n tine. Crezi că poți scăpa așa ușor de viață? se răstește sora. Asta era, deci. Rămân ca paralizată, încercând să par că n-am auzit. - Dă-i dracului! continuă sora. Uită-te la mine, am slăbit zece kile pentr-un dobitoc. Crezi că merită? Nu merită nici unu', niște idioți cu toții! Halal încurajare! Să tot vrei să mori. Eu aș fi găsit de cuviință, mai degrabă, să-i spun că doar a vut ghinion, că există și bărbați minunați în lumea asta, pe care, când îi întâlnești, regreți numai că nu ai șapte vieți de trăit. Rămân iar singură cu cele două bolnave. Jumătate din mine ascultă planurile Oricăi, cealaltă jumătate e concentrată pe patul de-alături. O aud foindu-se și trăgându-și nasul. Îi surprind privirea ațintită spre mine, cerând parcă ajutor. - Ce este? Nu-mi răspunde, doar două broboane de lacrimi țâșnesc din ochii verzi. Îmi cobor privirea, urmărindu-le alunecarea, și înțeleg care-i problema. - A! Curge nasul? Dă din cap în semn că da. - Îl rezolvăm acum. În timp ce mă scotoceam după batiste, realizez că are mâinile legate. Îi șterg nasul cum pot și îi zâmbesc, încercând să-i transmit ceea ce nu pot să rostesc. I-aș spune că viața e atât de frumoasă uneori. Trebuie doar să ai răbdare și să crezi. La ce bun? Oare m-ar crede? Și dacă da, oricum nimeni n-a învățat nimic de la alții, iar propriile experiențe se cer trăite. Orica oftează și o aud adresându-i-se, fără s-o privească: - Nu se face, mamă, asta! Păcat de tinerețea ta! Dacă ți-aș spune eu prin câte-am trecut...trebuia să fiu moartă de o mie de ori... Copilei îi dau lacrimile, aș vrea să știu de ce plânge. Unde sunt toți? Părinți, prieteni, psihologi... Mă ridic să-i șterg nasul a doua oară, apoi mă-ntorc la poveștile Oricăi. Știam, în mare, ce viață dusese, alături de Vlad, bărbatu-său, care s-a dat bolnav toată viața, bând toți banii pe care ea îi câștiga cu greu, slugărind unora și altora, împrăștiindu-și copiii care-ncotro, pe la frații mai înstăriți, ca să poată supraviețui. Și râde-acum, amintindu-și de bătăi: - Râdeam, fata mamii, cu cât dădea el, cu-atât râdeam io mai tare, știam că asta-l enervează. "Ai să mă omori, ei și ce? da' n-ai s-apuci tu ziua în care n-am să mai râd!" așa-i ziceam. Până la urmă, mă lăsa-n pace. Uite, și-acu', cu nenorocita asta de boală. Tot cu râsu-am s-o dovedesc. Ce crede ea, că-i mai tare ca mine? Din patul de-alături aud foieli puternice. Arunc o privire pe furiș și constat că tânăra tocmai reușise să-și elibereze o mână, cu care încerca, stângaci, să-și smulgă furtunul din nară. Mă uit la ea și mă prefac că n-am priceput. - Ce, iar nasul? Las' că-l dovedim noi acum! Își ascunde, rușinată, mâna, în timp ce eu mă prefac a nu-i fi priceput intenția. Oare ar fi mai bine s-anunț sora? Nu, nu cred că-i o soluție. S-ar alege, eventual, cu încă o muștruluială. Asta i-ar lipsi. Îi șoptesc doar Oricăi la ureche: - Ai grijă de fata asta! Stai cu ochii pe ea, și doar dacă vezi că și-a smuls alea strigi să vină sora. Îmi face semn din ochi c-a priceput. Nu mai pot să rămân. Oricum, n-aș ști ce să fac. Cine sunt eu să hotârâsc dacă un om trebuie sau nu să trăiască? Îmi iau la revedere de la Orica, o-ncurajez cum pot și-o mai aud strigându-mi în urmă, ca și când ar striga la viață: - La vară să nu mai uiți să vii la mine! Ori dacă nu, te trezești cu mine la Slobozia. Călare pă cal am să viu... Râd și mă minunez totodată de forța cu care se agață de viață. Adică de ce m-aș mira? Doar e sora bunicei mele, care nici ea nu s-a lăsat doborâtă de necazurile ce s-au ținut lanț. Din ușă, mai arunc o privire ochilor verzi, care acum s-au închis, lăsând un șuvoi de lacrimi să curgă sub genele lungi. Câte ți-aș spune, copilă! Mă-ntreb, însă, la ce-ar ajuta. Dumnezeule, unde sunteți toți? Acolo, un om are nevoie să fie iubit. Mă-ntorc cu gând s-o sărut pe frunte, dar nu-ndrăznesc, de teamă c-aș putea-o răni. Pare atât de fragilă...Mă prefac a-mi fi uitat ceva, caut, nu găsesc, plec iar...dau să mă-ntorc. La ce bun? Afară mă-ntâmpină același soare orbitor. Îi zâmbesc, trag aer în piept și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru viață. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy