ACTUL III

Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jețuri
în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeț mai înalt cu
stema Moldovei. Pe pereți se văd portretele străbunilor. În fund,
în dreapta și în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din
stânga, planul al doilea, o ușă. Ferestre în dreapta.


SCENA I
Doftorul IERONIMO DA SECENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN,
doftorul ȘMIL. Fiecare păstrează puțin accent în vorbire,
iar CESENA vorbește pe jumătate italienește.

DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Așa de bolnav și așa de tare... Iessus Măria!
DOFTORUL ȘMIL: Oțelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am știință... Rana de la picior îi otrăvește trupul dumnealui... Și Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, și la pat... Atunci să vedeți... "Unde e Șmilică?... Șmilică, ai mâncat?... Șmilică, ce, tu ești supărat?" "N-am nimic." "Vezi, eu am, Șmilică." În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voință care a voit slobod până la sfârșit...
DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemții. Gemea codrii de freddo. El ajuta și încuraja pe toți... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo!
DOFTORUL ȘMIL: Klingensporn, ce zici de rană?
DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste șaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roș...
DOFTORUL ȘMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă și prin ăsta... O să vrea?
DOFTORUL CESENA: Să-l încredințăm că e durere grozavă... "Serenissime, ma che dolore"... "Io voglio"... Ho studiato questo uomo maraviglioso...
DOFTORUL ȘMIL: Sââât... Vine!


SCENA II
Cei de sus. ȘTEFAN intră pe ușa din stânga, și mai îmbătrânit,
cu piciorul înfășurat, la brațul DOAMNEI MARIA.
Doamna, îmbrăcată închis.

ȘTEFAN: Doftori... prieteni... sunteți bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Șmil a măturat dușumeaua cu fruntea... Nu, Șmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Nițică știință... Mario... Mar-io... Ce tresari... (La doftori). Am căldură?
DOFTORUL ȘMIL: Oleacă, măria-ta.
ȘTEFAN: Ard?
DOFTORUL ȘMIL: Arzi?... A, nu...
ȘTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiți? Cine nu arde nu se sfârșește...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta.
ȘTEFAN: De mâine încolo, pace cu știința... Mă voi odihni... Așa... întins... nemișcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile țării... Mario...
DOAMNA MARIA: Ce poruncește preaslăyitul stăpân?
ȘTEFAN: Mai puțin ca o porunca și mai mult decât o dorință.
DOAMNA MARIA: Ascult, Ștefane.
ȘTEFAN: Așa... așa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea ești întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel...
DOAMNA MARIA: Mă duc și mă întorc cum dorești.


SCENA III
ȘTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA,
doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL.

ȘTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Șmil...
DOFTORUL ȘMIL: Cârjea?... N-aș vrea să iasă cârje din teacă...
ȘTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade.
DOFTORUL ȘMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade...
ȘTEFAN (cu un surâs trist): Ești cum ești, cum ai ieșit din părinții tăi... Și cârjea mea e cum e, cum a ieșit din mâna genovezilor...
DOFTORUL ȘMIL: O! biata mamă, tare a țipat înainte să mă scoată...
ȘTEFAN: Ce de țipete până să scoată oțelul acesta, ce de lovituri, Șmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare.
DOFTORUL ȘMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut și n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă!
ȘTEFAN: A! Știi tu, Șmil, că tu ești ca sabia mea?
DOFTORUL ȘMIL: Ca sabia?... Eu?... Și de ce?
ȘTEFAN: Ca și ea, ești foarte ascuțit pe dinăuntru.
DOFTORUL ȘMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot.
ȘTEFAN: Când poți, Șmil, dar când nu poți?
DOFTORUL ȘMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi...
ȘTEFAN: Dumnezeu... Șmil, din două picioare bolnave tu poți face numai unul, dar zdravăn?
DOFTORUL ȘMIL: Asta?... Nu, măria-ta.
ȘTEFAN: Dar din doi oameni sănătoși ai putea să faci un bolnav?
DOFTORUL ȘMIL: Din doi oameni sănătoși?... Aș face și doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima.
ȘTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci.
DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui . (Arată piciorul.)
ȘTEFAN (punându-se pe un jeț cu stemă): Îl simt mai puțin. (Se întinde.) La brațul doamnei am venit până aici... Nu pricep...
DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simți mai bine, dar...
ȘTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aș fi mai rău, și bine de tot când aș pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi brațul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om și nu mai e de mult... Șmil, cum ți se pare?
DOFTORUL ȘMIL: Parcă surâde... Bun și milostiv...
ȘTEFAN: De unde știi? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el.
DOFTORUL ȘMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta?
ȘTEFAN: Ai!... Nimic... Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, taie-o pe ea și-o leapădă în foc...
DOFTORUL ȘMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai...
ȘTEFAN: Ce, Șmil, tu să îndrepți Evanghelia?
DOFTORUL ȘMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr!
ȘTEFAN: Ce dureri, Șmil?
DOFTORUL ȘMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul și să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde... Brrr... Grozave dureri!
ȘTEFAN: Brrr! grozave dureri... Și se sfârșește. O! ho! ho! prieteni, și vă e milă?... Ardeți stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ștefan! Puneți foc pretutindeni, ș-aici... ș-aici... ș-aici... până-ți preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în fața atâtor orbi, domnii creștinătății!... Șmil... a! Șmil... puteai să-mi spui d-a dreptul... Pe cuconi să-i momești, dar nu pe Ștefan... Ardeți degrab' și fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrânețile mele s-or mai aprinde de focul vostru.
UN CURTEAN: Petru Rareș (Ștefan îi face semn să intre.)


SCENA IV
ȘTEFAN, PETRU RAREȘ și mai în urmă DOAMNA MARIA.

ȘTEFAN: Ce vrei, Rareș?
PETRU RAREȘ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate și voie bună.
ȘTEFAN: Dorești?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi dorești sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfiești ca o fecioară când dă cu ochii întâiași dată de ce-i e drag?... Rareș... de la cine-ai învățat tu să ții ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareș? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri...
PETRU RAREȘ: Stăpâne, n-am învățat știința ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri.
ȘTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie brațul tău, dintr-un pescar ar ieși preț de ce-au prins toți pescarii de la începutul lumii și până s-ar sfârși și pești și pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut...
PETRU RAREȘ: Doamne...
ȘTEFAN: Mai bine.
PETRU RAREȘ: Ce să fie mai bine?
ȘTEFAN: Rareș, tu nu ești un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareș tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O s-ajungi hatman...
PETRU RAREȘ: Doamne...
ȘTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce?
PETRU RAREȘ: Am venit...
ȘTEFAN: Daca n-ai fi venit, n-ai fi aci.
PETRU RAREȘ: Să...
ȘTEFAN: Să?
PETRU RAREȘ: Iartă-mă, doamne, iubesc!
ȘTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu!
PETRU RAREȘ: E fată bună...
ȘTEFAN: Buna și frumoasă, firește.
PETRU RAREȘ: Bună...
ȘTEFAN: Ca pita caldă.
PETRU RAREȘ: Bună... săracă... și fără părinți.
ȘTEFAN: A! fără părinți? Atunci cum s-a născut?
PETRU RAREȘ: Necunoscuți, măria-ta.
ȘTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaște.
PETRU RAREȘ: Iubesc pe Oana, măria-ta!
ȘTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrânețile... Da, Oana e fată bună și frumoasă și cuminte... Piciorul meu știe, și Dumnezeu, și eu. Săracă și fără părinți... tu știi... Dumnezeu n-a aflat... Și eu mă îndoiesc... Tu mi-o pețești mie ca p-un copil... Și e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus?
PETRU RAREȘ: Da, măria-ta.
ȘTEFAN: Și?
PETRU RAREȘ: Că mă iubește ca p-un frate, dar că nu simte nimic... C-aș fi boier, și ea...
ȘTEFAN: Aș, aș, aș! (Doamna intră pe ușa din stânga.) Doamnă... Ce frumos ești îmbrăcată... Rareș tocmai îmi povestea că iubește... Pe cine, mă?
PETRU RAREȘ: Pe Oana...
DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Și săracă... Și...
ȘTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare...
DOAMNA MARIA (speriată): Ștefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.)
ȘTEFAN (îi face semn de înțelegere): Nu-ți zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aș vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijești, s-o aperi, să aibă și ea același nume ca ține. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru și mai sus... Rareș, dar și tu ești un copil. Abia să fi împlinit douăzeci și unu de ani. Ei, tu știi din cine te-ai născut... și eu... Ia unul din caii mei, care ți-o plăcea, fie și pe Voitiș...
DOAMNA MARIA: VoitiÈ™?
ȘTEFAN: Știu... Să nu încaleci pe Voitiș, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe fața pământului. Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Și să-i spui Rareșoaiei așa: "Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinți, este Oana de la curtea Măriei a bietului domn al Moldovei". Și ce-o chizbui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi!
PETRU RAREȘ: Zbor...
ȘTEFAN: Să te văd... (Rareș dă să iasă repede și se încurcă.) Nu p-acolo, Rareș, că n-o să ieși prin zid! (Rareș iese înfițgă.) Patima, Mario. Ãst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Iuî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neștiință... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.)
DOAMNA MARIA: Să-l privim...
ȘTEFAN: Da, a luat pe Dereș ... Pune șeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreț care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreșoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeață... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Mușatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte!... Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ștefan voievod, vreau!
DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aș uni cu dușmanii țării împotriva copilului meu, să zic da, aș ține cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută și un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. între aste două măriri inima mea de femeie nu găsește mângâiere!
ȘTEFAN: Ștefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)


SCENA V
Stolnicul DRÃGAN și jitnicerul STAVÃR intră prin dreapta.

STOLNICUL DRÃGAN: Văzuși pe paharnicul Ulea?
JITNICERUL STAVÃR: Da, acum chiar.
STOLNICUL DRÃGAN: Tot așa?
JITNICERUL STAVÃR: Și mai dârj.
STOLNICUL DRÃGAN: A vorbit cu...
JITNICERUL STAVÃR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc.
STOLNICUL DRÃGAN: Ei, ce e?
JITNICERUL STÃVAR: Strună... Și Ștefan din ce în ce mai rău...
STOLNICUL DRÃGAN: Așa se zice.
JITNICERUL STAVÃR: Vor să-l arză.
STOLNICUL DRÃGAN: S-a mai vorbit ș-alt' dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecățile, cu războaiele, cu trimeșii de la unguri, de la țarul Ivan, de la Ieși, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala.
JITNICERUL STAVÃR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav și de bătrân...
STOLNICUL DRÃGAN: Și de slab...
JITNICERUL STAVÃR: S-a dus Ștefan...
STOLNICUL DRAGAN: Vecinica lui pomenire...
JITNICERUL STAVÃR: Dumnezeu să-l ierte...
STOLNICUL DRÃGAN: A fost bun... nu zic...
JITNICERUL STAVÃR: Și drept...
STOLNICUL DRÃGAN: Cu țara, da...
JITNICERUL STAVÃR: Pe noi ne-a cam scurtat...
STOLNICUL DRAGAN: Boier, răzăș, țăran supus, era totuna în fața lui...
JITNICERUL STÃVAR: Moșiile le împărțea numai la ostași...
STOLNICUL DRÃGAN: Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși boieri sadea.
JITNICERUL STÃVAR: Ce era boerul de sfat, Cosma Șerpe? Nimic. Un răzăș. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, È™-acum e în divanul È›£rii...
STOLNICUL DRAGAN: Și cu munteanca ceea...
JITNICERUL STAVÃR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel...
STOLNICUL DRAGAN: Că de doi ani, de când l-a întețit boala, de loc...
JITNICERUL STÃVAR: Ca o călugăriță... cu fetele, toată ziulica...
STOLNICUL DRÃGAN: De Rareș... ce zici?
JITNICERUL STAVÃR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore știe multe...
STOLNICUL DRAGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ștefan în Hârlău.^nu cu mine...
JITNICERUL STÃVAR: La frumoasa pescărită...
STOLNICUL DRÃGAN: Păi Rareș...
JITNICERUL STAVÃR: Așa se zice...
STOLNICUL DRAGAN: Arbore știe bine... La naștere l-ar fi înfierat...
JITNICERUL STAVÃR: E!
STOLNICUL DRÃGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc.
JITNICERUL STAVÃR: Rareș o fi știind?
STOLNICUL DRÃGAN: Nu se află.
JITNICERUL STAVÃR: Rareș plecă mai adineauri... Unde-o fi plecat?
STOLNICUL DRÃGAN: Se ducea p-un dereș de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu știu... Ulea vine?
JITNICERUL STAVÃR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ștefan, că el e cam bolnav...
STOLNICUL DRÃGAN: Hî!
JITNICERUL STÃVAR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniță a țipat toată noaptea pe castel?
STOLNICUL DRÃGAN: Nu.
JITNICERUL STAVÃR: Buha... țipă, țipă până desțjre ziuă... Când să zboare, o mâță neagră haț, ș-o mancă. Mâța se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată și înhăță pe mâță. Pe vultur îl săgeta un curtean, și alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie...
STOLNICUL DRÃGAN: Ce-o mai fi ș-asta?
JITNICERUL STAVÃR: Și azi-dimineață o vacă, din vitele domnești, a sângerat îm șistar, pe când o mulgea...
STOLNICUL DRÃGAN: Ciudat!
Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roșu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied...
STOLNICUL DRÃGAN: Urâte semne!
JITNICERUL STAVÃR: Ș-acum privește... (Se uită pe fereastra din dreapta.)
STOLNICUL DRÃGAN: Acușica era senin, fără pic de nori, și deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că se-ntunecă ca noaptea... Și colo, departe, departe, de unde izvorăște Suceava, cerul e roșu parc-ar arde o cetate.
JITNICERUL STÃVAR: Privește... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghită p-un moșneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moșneagul... Cine vine?


SCENA VI
Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER,
vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOȘ,
ȘANDRU și ALEXA vin din dreapta.

HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr.
STOLNICUL DRÃGAN: Bună să-ți fie inima!
JITNICERUL STAVÃR: Ca totdeauna...
POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună și nu prea bună...
PÂRCÃLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore?
POSTELNICUL TOADER: Aș... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaște de dimineață... Până mai adineaurea senin, și deodată s-a întunecat că abia se mai vede...
PÂRCÃLABUL DRAGOȘ: Era să plec la Neamțu... M-ar fi murat ca p-un câine...
PÂRCÃLABUL ȘANDRU: înhămase la olac , când mă vesti Moghilă...
VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi?
HATMANUL ARBORE: Nici una.
VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare.
PÂRCÃLABUL ALEXA: Și mie...
STOLNICUL DRÃGAN: Și mie...
PÂRCÃLABUL ȘANDRU: Și mie...
HATMANUL ARBORE: Cine știe ce vrea domnul, ție-l Dumnezeu să-l ție...
POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun...
PÂRCÃLABUL DRAGOȘ: Și viteaz...
PÂRCÃLABUL ȘANDRU: Și nepărtinitor...
PÂRCÃLABUL DRAGOȘ: Și darnic...
VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al țării... Ce e-al țării e-a lui Dumnezeu!
POSTELNICUL TOADER: Drepte ș-a făcut cărările lui... Și bolnav, că mai bine aș fi fost eu...
BÃTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ștefan): "Nimic... Mario... ce tresari"... Mititelul!
STOLNICUL DRAGAN: Că parcă n-ar mai fi el...
HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Și cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane?
STOLNICUL DRÃGAN: O vorbă, hatmane.
HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă!
STOLNICUL DRÃGAN: Fie...
HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost!
POSTELNICUL TOADER: Pace, fraților!


SCENA VII
Cei de sus. Clucerul MOGHILÃ intră, răsuflând repede, prin dreapta.

CLUCERUL MOGHILÃ: Ei, asta nu înțeleg! Să mă tai și să mă presari cu sare pe crestături, și tot nu înțeleg!
POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înțelegi?
CLUCERUL MOGHILÃ: Da' d-ta, că ești tobă de învățătură, înțelegi?
POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nțeleg?
CLUCERUL MOGHILÃ: Ai dreptate, că nu e de-nțeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Și "aoleo, păcatele mele... ce am...ce am..." Iacă nu-nțeleg, și pace!
(Toți boierii se uită cruciș la Moghilă.)
POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înțeleg.
CLUCERUL MOGHILÃ: Nu spui eu?
POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ți în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ș-a făcut, ș-a dres?
CLUCERUL MOGHILÃ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate...
MAI MULÞI: Paharnicul Ulea?
CLUCERUL MOGHILÃ: Spus din fir-a-păr... Cum Șl-de-sus vrea... El aș... "ce am... ce am"... Dar mort d-ai fi, și la așa poruncă ar trebui să te scoli și să umbli ca-n ziua d-apoi...
HATMANUL ARBORE: Sââât!


SCENA VIII
ȘTEFAN intră la brațul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint
c-o mantie de postav roșu blănită cu cacom. Galben la față și
cu cearcăne la ochi. Șchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA,
doftorul KLINGENSPORN, doftorul ȘMIL. Vin pe ușa din stânga.

ȘTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ș-asta... Amândouă m-au slujit cu credință... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi de-nchinăciuni.) Vedeți cum mă sprijin... Ș-amândouă mă țin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mănăstirea Putnei, in rândul strămoșilor... O! lasă, Șmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Șmil, da... Ai zis ceva?
DOFTORUL ȘMIL: Eu? Nu, măria-ta.
ȘTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcați.)
CLUCERUL MOGHILă: Aici, măria-ta.
ȘTEFAN: N-ai fost?...
CLUCERUL MOGHILÃ: Fost, măria-ta...
ȘTEFAN: A plecat... Ti-am spus să te duci îndată...
CLUCERUL MOGHILA: îndată... măria-ta...
ȘTEFAN: Nu l-ai găsit?
CLUCERUL MOGHILÃ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav...
ȘTEFAN: Ce?... E bolnavior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... îl doare... Și ce-l doare?
CLUCERUL MOGHILÃ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri și stă ghemuit în pat...
ȘTEFAN: II doare capul!...
CLUCERUL MOGHILÃ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta.
ȘTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie și ostașii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Qa afară... Moghilă!
CLUCERUL MOGHILÃ: Ascult, doamne.
ȘTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Sade lângă castel... Cine mă iubește e-aproape de mine... Nu e așa, stolnice Drăgan?
STOLNICUL DRÃGAN: Da, măria-ța.
ȘTEFAN: Du-te de-i spune că eu și jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu dorești, Stavăr?... (Boierii să uită unii la alții.)
JITNICERUL STÃVAR: Cum zici, măria-ta.
ȘTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan și pe Stavăr împotrivă cu vorba lor și vorbele lor împotrivă cu ei înșiși... (Joc de priviri între boieri.) Că Ștefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea...
CLUCERUL MOGHILÃ: Preaslăvite doamne...
ȘTEFAN: N-ai înțeles?
CLUCERUL MOGHILÃ: Iaca sabia... țaie-mă, omoară-mă...
ȘTEFAN: Așa de curat? (Jocul privirilor se întețește.) Nimeni din voi n-a... Cum să pricepeți ceea ce nu e de priceput? După patruzeci și șapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de brațul tău... Moghilă...
CLUCERUL MOGHILÃ (tresărind): Aci, doamne!
ȘTEFAN: Ce strigi așa de tare?... Du-te și-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul țării, se închină și s-așează în jețuri.) Ce de judecăți am vânturat împreună... (Intră ostași prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.) Senini și fără interes... (La ostași.) Cu patimă și cu interes... Și toate cu aceeași țintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea și clucerul Moghilă prin dreapta.) A! Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate...
PAHARNICUL ULEA: Abia mă țin picioarele...
ȘTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Și de ce-aș vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mutate în partea astălaltă... (Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulți ostași.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai așteptam... (Ștefan se suie în jețul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan da să-i sărute mâna. Ștefan îl oprește.) Prea e caldă și nădușită... Așteaptă să se răcească... (Către doamnă și Bogdan.) Ce tresăriți?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel...
DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta!
ȘTEFAN: Nimeni... (Doftorul Șmil se pleacă la urechea domnului, îi șoptește ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei...
DOFTORUL ȘMIL: Al doamnei?... Al doamnei Măria, măria-ta...
ȘTEFAN (se ridică din jeț): Măria și Moldova e totuna... Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci să stați mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci și șapte de ani... mulți și puțini... de când Moldova îmi ieși înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăși și țărani, în Câmpul de la Direptate, și cum vru Moldova așa vrusei și eu. Că vru ea un domn drept, și n-am despuiat pe unii ca să îmbogățesc pe alții... că vru ea un domn treaz, și-am vegheat ca să-și odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l știe și să-l cinstească cu toții, și numele ei trecu granița, de la Cafăa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...
HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta!
TOÞI: Așa e!
ȘTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni și la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce șiprivește grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și Jitnicerul Stavăr.)
MULÞIMEA: Nu! nu!
ȘTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moșii voștri? Presărați... la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinții voștri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lențești... Unde sunt... bătrânul Manuil și Goian, și Știbor, și Cânde, și Dobrul, și Juga, și Gangur, și Gotcă, și Mihai Spătarul, și Ilea Huru comisul, și Dajbog pârcălabul, și Oană, și Gherman, și fiara paloșului... Boldur?... Pământ!... Și pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași! (Se oprește ostenit.) Suflarea... Bătrânețea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creștini, și trimeșii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste și să se ridice împotriva primejdiei obștești a creștinătății... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ș-am trimes la unguri, la Ieși, la litvani, la ruși, la tătari... Au făcutA cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, și degeaba. învoieli cu peceți-n calapoade, iscălituri fudule... Și praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în fața lui, voi îndrăzni să-i zic: "Doamne, tu singur știi ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deșărtăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în fața păgânilor... Dar toți m-au părăsit... Doamne, osândeșțe-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!" (Fulgere și tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioși ca creștinii cuvântului dat... Þineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe... că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri ș-a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav și neputincios... Mantia asta e prea grea... S-o poarte altcineva mai tânăr... (Mișcare în mulțime. Mirare.) Bogdane!... (l-opunepe umeri.) Și voi, mărturie a ceea ce ați văzut, spuneți țării (tunetele se întețesc) că voința mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viață... Că voința mea ș-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna. (Ștefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bqgdane... vino... suie-te... așează-te... pune coroana... Bine... (Ingenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogolește de pe treptele tronului în brațele Măriei ș-a doftorului Cesena.)
MARIA: Ștefane!
DOFTORUL ȘMIL: Altfel nu s-ar fi putut.
HATMANUL ARBORE: A murit?
CLUCERUL MOGHILA: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă!