agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-19 | [This text should be read in romana] | O – cuibul vieții: M – sămânța ei; OM – taina cea mare a Creatorului, fiindcă dacă n-ar fi existat el, omul, Creatorul și-ar fi pierdut rostul. Spunea Sf. Augustin: „Dacă cele create sunt atât de frumoase, cu atât mai frumos va fi Creatorul lor”. Cam în acești termeni își începe discursul liric Alexandra Mihalcea în cartea debutului său, cu un titlul de document papal: „Eva, Anno Domini 2005” (Ed. Curtea Veche, București, 2006). Dacă Eva a fost atât de frumoasă și Adam a iubit-o, de ce Creatorul n-a avut încredere în primul cuplu al omenirii, propria Lui operă, și l-a pus la încercare? Și apoi, după ce a mâncat din măr, de ce Șarpele a rămas prin lume hai-hui, contaminându-ne? Dar ce-o fi fost dragostea aceea care l-a făcut pe Adam să suporte durerea facerii Evei din trupul său? Tot atâtea mistere încă nedezlegate chiar și de poeți! Dimpotrivă, cu cât poeții se apropie de aceste taine, cu atât mai mult se depărtează și se adâncesc acestea, cum intuia Lucian Blaga. Din puține rânduri de prezentare semnate de dl. Alexandru Condeescu și, în limba franceză, de dl. George Astalos aș fi îndemnat să cred că avem dinaintea ochilor un volum de poeme de dragoste. Este și nu este, sau dacă este, nu este în sensul îndeobște acceptat de lirica contemporană. Erotismul versurilor, e drept, creează această impresie, dar dincolo de coaja asta parfumată trăiește Eva zilelor noastre cu toate angoasele ei de femeie crucificată pentru păcatul originar. Această Evă care-și strigă durerea și mânia de-a fi fost făcută vinovată de păcate omului, este însăși Alexandra Mihalcea, care nu ezită să-și asimileze pe tată lui Adam și pe mama Evei. Sunt trei cicluri aici, care aparent au o anume autonomie în economia cărții: Anno Domini, Despărțirea de sine și Ospiciul lui Pygmalion. În realitate, ele comunică subteran pentru a împlini armonia unui scenariu liric bazat pe cronologia existenței. Mai întâi a fost Adam și Eva, care s-au îndepărtat de sine prin păcatul de-a nu fi respectat porunca divină, voind a gusta din mărul cunoașterii, cel mai mare păcat, ca apoi să ajungă locatarii ospiciului celui pentru care frumusețea s-a prefăcut în supliciu, adică în lumea noastră de fiecare zi. Prin care poeta pășește înfrigurată, cu iubirea-n suflet, târând-o după sine ca pe-o pasăre moartă. Atunci ce mai rămâne din dragostea părinților omenirii? „S-au încleștat unul de celălalt/ Într-o noapte dulce-amară/ Și… poate că au rămas așa/ Preț de prea multe ploi./ Se iubeau nebunește (la figurat…/ La propriu iubea numai ea)”… Urmarea firească – pierderea iubirii în neființă: „Cerul s-a rarefiat între noi/ Ca să fim mai aproape…/ Habar nu are/ Că nu ne-a învățat nimeni/ Să simțim mai departe/ De ziua de ieri…”. Nici o perspectivă, nici o ieșire dintr-un timp căzut în trecut, în amintire, în uitare… Ei bine, cu cât Eva (Poeta) acumulează mai multă experiență, cu atât discursul ei se radicalizează, până acolo încât îl învinuiește pe Creator de lașitate: „M-am rătăcit/ Într-o șoaptă/ Schingiuită/ Și m-aș ruga,/ Dar cui?/ Dumnezeu și-a dat/ Demisia”. De ce acest sacrilegiu? Pentru că Creatorul a permis ca opera sa să evolueze schilodindu-se, pierzându-și frumusețea dintâi, din ce în ce mai înglodată în suferință, luându-ni-se până și posibilitatea de-a visa: „Și oricum/ Nu mai știu/ Să visez”. Există în poemele Alexandrei Mihalcea un tragism profund, fără speranță. Nici măcar ultimul poem așezat cu capul în jos, care e menit să stoarcă, la sfârșit, un zâmbet, nu scapă de sub incidența tragicului. Existența este o continuă tragedie. Eva este o ființă tragică, Adam la fel, Creatorul însuși o imagine tragică. Seriozitatea cu care poeta caută în adâncul nostru tragic o apropie mai mult de concepția grecilor despre destin decât de cea creștină unde Dumnezeu, față de zei, ar fi găsit o cale de ieșire spre lumea de Dincolo, ca o alternativă la ceea ce au suferit oamenii pe pământ. Boala Evei este, deci, incurabilă și albastrul atât de des invocat ca izbăvire eșuează în nefericire. Într-adevăr, lumea Alexandrei Mihalcea, convulsivă, violentă, a devenit opera unui Dumnezeu demisionar. Există doar o vagă speranță care s-ar putea împlini prin purificare, prin umilință, prin iubire. Iată dovada în această mică bijuterie lirică: „Știi,/ Þi-ai uitat la mine/ O cămașă/ Pătată de ploi./ Cu ea am să-mi șterg/ Urmele de sărut/ De pe picioare…/ Așa, cu tălpile curate,/ Poate-am să găsesc/ Drumul”. Poezia Alexandrei Mihalcea se oprește asupra accentelor grave ale existenței. Nici un joc gratuit, nici o pauză de respirație, nici o temă delicat azvârlită în derizoriu… Comparativ cu alți poeți ai vremii sale, nu supralicitează motivele lirice de succes atât de răzbătute până acolo încât au intrat în banalitatea cotidiană. Există aici destule semne ale erotismului, dar nu sexualitate pur și simplu. Există angoasele și obsesiile omului de la începutul mileniului al treilea, dar acestea nu sunt doar constatate și numărate, ci sunt cercetate cu atenție și cu sprâncenele ridicate a mirare. Există, de asemenea, destule stângăcii în interpretarea filosofică a existenței, dar am remarcat și metafore de neuitat. Plânsul Evei se aude discret, dar cutremurător prin tragismul lui. Într-adevăr, mi se pare a avea dinaintea ochilor o solidă și gravă întoarcere către motivele profunde ale poeziei, către cele ale lumii moderne, către întrebările tulburătoare pe care și le pune generația tânără, încercând să dea răspunsul pe care nu l-a dat cea dinaintea ei. Astfel, fiecare poem mi s-a părut limpezit estetic de o stilistică simplă, în care cuvântul sângerează, dar fără să urle de durere. În sfârșit, acum câteva cuvinte despre această carte elegantă care adună poemele. În general, editurile acordă puțină atenție unei cărți de poezie probabil pe motiv că tot nu se citește și, deci, ajunge în puține mâini. Așa că se toarnă o copertă policromă, stridentă, și se alege o literă la întâmplare. Ei bine, acest volum este construit după cele mai severe legi tipografice. Ceea ce îi conferă încă o dată un aer de rafinată eleganță este grafica lui Alex Ivanov, într-adevăr remarcabilă. Simțul artistic al lui Alex Ivanov a intuit precis rolul graficii într-o carte de poezie. Îndeobște, graficienii, când este vorba despre o carte, încearcă să subordoneze textul imaginii. Alex Invanov a citit poemele și ne-a oferit un comentariu emoționant, sugerându-ne chiar și posibile decriptări ale tainei poetice. Mi se pare o colaborare armonioasă între cuvântul Alexandrei Mihalcea și grafica lui Alex Ivanov. … Eva, în anul Domnului 2005, are probabil chipul pe care îl schițează poeta Alexandra Mihalcea în cuvintele sângerânde din acest volum! Liviu Comșia |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy