agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-05 | [This text should be read in romana] |
O istorie care se repetă fatalist!
Moto: ,, DemocraÈ›ia este disperarea de a nu găsi eroi care să ne conducă.’’ Thomas Carlyle 1 - Ce este instinctualitatea? 2- Unde-i societatea civică română? 3 – Titulescu È™i ,,creaturile regale’’. 4- Paralizia lui Maniu 4- Un dar pentru palat 5 - Protestul generalului Antonescu 6- Punctul slab al României 7- EÈ™ecul extremelor 8- De ce mari cărturari au fost atraÈ™i de extrema dreaptă È™i dictatură? 9- Idealitate È™i instinctualitate 10- Grecii È™i iraÈ›ionalul 11 – Unde găsim eroii? Să ne închipuim un conducător, care nu-È™i domină energiile instinctuale È™i le dirijează spre exterior: distrugerile vor fi catastrofale. Exemplele cele mai notorii, care îmi vin acum în minte, sunt: Hitler, Stalin, Mao Zedong, Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae CeaÈ™escu. Dar, înainte de a merge mai departe, aÈ™ vrea să lămurim sensul conceptului instinctual. Instinctualul este acel individ, care își fundamentează acÈ›iunile È™i comportamentele pe impulsuri È™i îndemnuri, determinate ereditar sau dobândite, cu răspunsuri stereotipe la evenimente, inflexibil la circumstanÈ›e, fără discernământ moral, la care raÈ›iunea este dominată de latura animalică, existentă în fiecare din noi. ÃŽn această latură a gândirii animalice, de care omul nu se poate desprinde, găseÈ™te Montaigne slăbiciunea raÈ›iunii umane. Dacă există un rău în lume, acesta este generat de energiile instinctuale devastatoare, care abrutizează umanul È™i generează la individ spiritul malefic È™i infernul existenÈ›ial – răutatea, invidia, meschinăria, calomnia, infatuarea, trădarea, lăcomia, tirania. Aceste ,, calități’’ ale insului instinctual le aflăm la fostul rege Carol al II-lea È™i în egală măsură, la cel de-al treilea …escu. Ca È™i cum în cel de-al treilea …escu s-ar fi reîncarnat sufletul malefic al lui Carol al II-lea. Rivalități duÈ™mănoase È™i ambiÈ›ii disproporÈ›ionate, susÈ›inute prin intrigi de Carol al II-lea, au înveninat în perioada interbelică societatea românească, la fel cum o înveninează astăzi, prin aceleaÈ™i mijloace È™i procedee malefice, cel de-al treilea …escu. Monomania celor doi este evidentă. AmbiÈ›iile lor au depășit limita normalului, au devenit maladive. Energiile instinctuale, spune Ėmile Durkheim ,,capătă asemenea proporÈ›ii încât celelalte funcÈ›ii cerebrale sunt ca È™i anulate.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p. 24). Scăpate de sub controlul cerebral, instinctele devin deosebit de distructive. Pentru un instinctual, nimic nu contează: dacă va câștiga alegerile va instaura un regim dictatorial, sub paravan democratic, dacă va pierde, după el potopul. Sunt elementele specifice care îl caracterizează pe orice monomaniac. Monomania este o stare patologică în care individul este obsedat de un singur gând. Monomaniacul politic vrea cu orice preÈ› puterea, indiferent de mijloace È™i de consecinÈ›e. Lipsa sau imposibilitatea exercitării controlului civic asupra actului de guvernare duce inerent la întărirea structurilor de tip oligarhic, iar consolidarea sistemului oligarhic, face imposibil control civic asupra actului de guvernare. Exemplul cel mai evident a fost eschiva permanentă, tergiversarea È™i ascunderea dovezilor de către Elena cea codalbă, ministra turismului, în faÈ›a comisiei parlamentare È™i lipsa de reacÈ›ie a celui de-al treilea …escu, care o favorizează. La toate aceste abuzuri, lipsa de reacÈ›ie, mai mult chiar, paralizia societății civile, dovedeÈ™te că societatea civică există doar formal în România. Coalizarea celorlalÈ›i miniÈ™tri È™i parlamentari de aceeaÈ™i culoare portocalie, în apărarea ministrei, demonstrează clar o relaÈ›ie de tip mafiot, la fel cum există o coalizare a miniÈ™trilor de roÈ™u, în cazul Năstase. Toată guvernarea aÈ™a-zis democratică, a fost transformată de clasa politică într-o poză, o imagine retuÈ™ată a actului de guvernare, prin care se mimează democraÈ›ia È™i se maschează corupÈ›ia. O situaÈ›ie similară cu cea din zilele noastre s-a petrecut cu circa È™aptezeci de ani în urmă, în istoria politicii noastre româneÈ™ti. Reîntoarcerea lui Carol al II-lea pe tronul țării a fost aÈ™teptată È™i acceptată de mare parte a populaÈ›iei, care îl vedea ca pe un ,,erou puternic È™i drept’’, ( în realitate un fanfaron cu predispoziÈ›ie pentru despotism). La fel, l-au perceput românii pe cel de-al treilea …escu, în 2004. ÃŽn faÈ›a abuzurilor lui Năstase, apărea mai mult sau mai puÈ›in pătatul Traian Băsescu, curățat rapid la nufărul PD-ului. Discursul lui violent-acuzator i-a făcut pe români să creadă că el este ,,eroul puternic È™i drept’’, cel mult aÈ™teptat. Saturată până la saÈ›ietate de obnubilaÈ›ia oamenilor din partidele istorice, structurate, ca È™i în prezent, în grupări oligarhice, care se roteau la putere, guvernanÈ›ii, puÈ™i mai degrabă pe căpătuială decât pe administrarea țării, s-au văzut incapabili să administreze o È›ară de două ori mai mare, cum devenise România, după primul război mondial. PopulaÈ›ia l-a primit pe prinÈ›ul care semnase renunÈ›area la tron, în 1925, în favoarea amantei, ca pe un erou salvator. Oamenii lui Henry Deterding , marele patron al lui Royal Dutch Shell, au aranjat restauraÈ›ia lui Carol. Dar, totdeauna sub masca unui erou se află un posibil dictator. ÃŽn această perioadă, liderii partidelor istorice își erodaseră autoritatea, nu mai aveau aceeaÈ™i adeziune la mase, ca urmare a imoralității politice pe care o practicaseră în perioada regenÈ›ei. De aceea, partidele au cedat repede la entuziasmul delirant al mulÈ›imilor, care manifestau pe străzile capitalei È™i l-au reprimit pe tron, pe prinÈ›ul rătăcitor. Legea din 1926 care îl priva pe Carol de dreptul la succesiune este abolită de Cabinet. Maniu cedează. Adunarea NaÈ›ională îl proclamă rege pe prinÈ›ul moÈ™tenitor. La scurtă vreme după revenirea pe tron, în urma refuzului de reconciliere al reginei Elena, Carol o cheamă pe amanta sa din străinătate. Maniu dimisionează. La 5 aprilie 1931, cade guvernul Mironescu (Maniu s-a retras sub pretextul că regele își adusese în È›ară amanta È™i a lăsat guvernul în mâinile unui politician lipsit de autoritate). Carol al II-lea, secondat de camarila lui, l-a chemat pe Titulescu să formeze guvernul. Considerat drept românul cel mai ilustru È™i cu autoritatea morală neÈ™tirbită, Titulescu va încerca zadarnic să formeze un guvern de uniune naÈ›ională. Pregătit cu un program de relansare economică, care punea la muncă pe politicieni, Titulescu a eÈ™uat în tentativa lui de a coaliza forÈ›ele, spre a scoate È›ara din criză. Politica paralizantă a PNÞ-ului, non-reactivă, de cedare în faÈ›a insistenÈ›ei insolente al lui Carol , i-a lăsat câmp larg de manipulare . ,,Dar Titulescu, care vrea să constituie un guvern de uniune naÈ›ională cu toate partidele , întâlneÈ™te în discuÈ›iile sale cu liderii unor partide mici, manevraÈ›i de rege, care doresc eÈ™ecul acestei tentative. Carol înÈ›elege să divizeze È™i să domnească. Scârbit de discuÈ›iile sordide cu aceste ,,creaturi regale’’, nu asupra programului , ci asupra repartiÈ›iei portofoliilor , Titulescu renunță după două săptămâni de eforturi.’’ (Jaques de Launay – A cincea valiză, p. 72). O situaÈ›ie similară s-a petrecut în zilele noastre. ÃŽncercarea majorității parlamentare de a propune un prim ministru neutru a fost sortită eÈ™ecului. Cel de-al treilea …escu nu avea nevoie de un prim ministru care să organizeze alegeri corecte, ci de unul de portocaliu care să le fraudeze. Carol nu are nevoie de un prim-ministru cinstit È™i corect, care să-i cenzureze afacerile oneroase È™i care să-i pună la treabă pe impostorii politici, el are nevoie de un prim-ministru ca paravan politic pentru afacerile sale, unul care să închidă ochii. IntenÈ›ia lui era să decimeze partidele. Un prim atac perfid l-a îndreptat spre PNÞ, unde, la instigarea regelui, Vaida-Voevod a intrat în conflict cu Iuliu Maniu. Drept urmare, Vaida – Voevod a părăsit PNÞ È™i a trecut cu arme È™i bagaje în tabăra ,,creaturilor regale’’, formând el însuÈ™i o ,,creatură regală’’, în 1935, numită Frăția românească. Ca È™i Carol, cel de-al treilea …escu a creat È™i el la rându-i ,, creaturi prezidenÈ›iale’’, smulgând de la PNL pe instabilul Theodor Stolojan È™i pe acoliÈ›ii săi, cu care a creat Partidul democrat liberal, care în decembrie 2007, a fuzionat cu Partidul democrat al celui de-al treilea …escu. La sugestia lui Titulescu, Carol face apel la istoricul Nicolae Iorga , care va rămâne la putere în perioada 18 aprilie 1931- 31 mai 1932. DeÈ™i È›ara se află în plină criză, afacerile merg bine pentru monopoluri, trusturi È™i rege. Cei doi mari bogătaÈ™i ai țării Malaxa È™i Ausschnit se prezintă la Palat cu o sută de milioane de lei, un dar pentru Palat. ,,Maiestate , marea industrie vă este profund recunoscătoare…’’ ( ibid. p. 72). Carol al II-lea începe un periculos joc machiavelic , instigându-i pe liderii politici, pe unii împotriva altora, încurajându-le abuzurile în scopul de a-i compromite È™i a-i avea la mână. Carol vrea să se îmbogățească rapid. ,,Acest sanguin greoi, lipsit de orice scrupul, flancat de o prietenă avidă, vizează de asemenea – istoria a demonstrat-o să-È™i constituie repede È™i prin orice mijloace o mare avere personală. Din acel moment , departe de a se sprijini pe unitate naÈ›iunii obÈ›inute la momentul restaurării sale, suveranul va începe o luptă surdă pentru cucerirea puterii personale. Se înconjoară foarte repede de o camarilă… ’’ (ibid. p.60). Este exact ceea ce la momentul actual face È™i cel de-al treilea …escu. Trăim o istorie care se repetă în mod fatalist. Ce ironie a sorÈ›ii noastre! La fel ca regele Carol al II-lea, cel de-al treilea …escu s-a înconjurat de o camarilă, secondat de o altă Elena, la fel de avidă de îmbogățire rapidă din bugetul statului È™i o camarilă hrăpăreaÈ›a È™i obedientă, cum era cea al lui Carol al II-lea: Boc, Blaga, Videanu, Berceanu, generalul Gabriel Oprea, pare ar fi reîncarnat vechea camarilă regală: Malaxa, Gigurtu, generalul Gabriel Marinescu, Puiu Dumitrescu, colonelul Urdăreanu, toÈ›i la fel de avizi de putere È™i de privilegii. Elena Lupescu, amanta regelui, împarte pe comisioane grase, funcÈ›ii de miniÈ™trii È™i avansează în grad generali. ÃŽn 1934, generalul Ion Antonescu, ajuns È™ef al Marelui Stat Major, protestează împotriva acestor practici ale camarilei regale, care dezonorau corpul ofiÈ›eresc. Drept urmare, generalul este destituit din funcÈ›ie de Carol al II-lea. Dar, cum există o justiÈ›ie imanentă, în care cred, peste È™ase ani, cel care îl va forÈ›a mâna să renunÈ›e la tron, va fi Ion Antonescu. Ce face Elena Udrea, prietena celui de-al treilea … escu? La fel de avidă ca È™i Lupeasca, devalizează ministerul turismului de bugetul gras pe care l-a primit. Cu cine a împărÈ›it ea banii? Oare de ce, cel de-al treilea …escu, nu i-a cerut demisia, cum i-a cerut-o lui Ridzi? Ba mai mult, toÈ›i portocalii au sărit în ajutorul lui NuÈ›i codalba, iar Ministrul de FinanÈ›e a sustras documentele compromițătoare de la comisia parlamentară. Față de cele 600 de mii de euro, consumaÈ›i de Monica Ridzi cu ocazia manifestărilor de Ziua Tineretului, cele 70 de milioane de euro de la ministerul turismului sunt greu de justificat. Ca È™i în prezent, România carlistă a fost nevoită să se împrumute în condiÈ›ii la fel de înrobitoare pentru economie. Dar Carol nu se sinchisea de afacerile grele ale țării, la fel cum nu se sinchiseÈ™te cel de-al treilea ...escu. Carol dispreÈ›uieÈ™te partidele politice pe care se amuza să le slăbească, cum se amuză È™i doreÈ™te să le slăbească cel de-al treilea …escu. ,,Punctul slab al României, scrie Jaques de Launay, este regele său. Acest adevărat Hohenzollern este în acelaÈ™i timp fanfaron È™i poltron.’’ (ibid. p.93). Un rege lăudăros, lipsit de sentimentul onoarei È™i a curajului răspunderii, nu poate fi puternic. Un instinctual de acest tip este un individ slab, el doar aparent e puternic. Cine se foloseÈ™te de minciună È™i nu de adevăr este un fricos. Oare nu regăsim astăzi o paralelă în cel de-al treilea …escu? Nu este cel de-al treilea …escu, la fel de fanfaron È™i de poltron, cum a fost Carol al II-lea? Cel de-al treilea …escu pare o clonă al lui Carol, reîncarnarea peste timp, dacă este să credem în metempsihoză, a spiritului fanfaron È™i poltron al acestuia. Prin comportamentul său boem, ca să nu spunem golănesc (absolut abnorm față de solemnitatea puterii), cel de-al treilea …escu dovedeÈ™te dispreÈ›, nu față instituÈ›ia prezidenÈ›ială, ci față de oamenii care îl văd È™i de care nu-i pasă. Un bufon politic, care nu are nici un respect pentru valorile democraÈ›ie, la fel cum nu a avut nici Carol al II-lea. ÃŽn jocul lui machiavelic, Carol nu a slăbit doar partidele, dar a indus È™i un defetism periculos pentru democraÈ›ie, la fel cum îl induce astăzi cel de-al treilea ... escu. E de observat că în această campanie, propaganda celui de-al treilea …escu nu este îndreptată doar împotriva partidelor adverse, ci È™i împotriva democraÈ›iei. Sloganul lui ,,Luptă pentru tine!’’ l-a materializat în instigarea la lupte de stradă. Sloganul ,,Luptă pentru tine!’’ trebuie înÈ›eles, la cel de-al treilea …escu, cu mesajul lui ascuns printre rânduri: ,,Luptă pentru mine!’’ ÃŽndemnul la luptă face parte dintr-o anumită tactică extremistă. El nu e doar profund de dreapta cum s-a exprimat într-un discurs, este de extremă dreapta. Izolarea partidului portocaliilor se datorează repetatelor încălcări ale protocoalelor cu ceilalÈ›i parteneri, încercarea de dezbinare a partidului partener, a violenÈ›ei discursului È™i chiar violenÈ›ei fizice prin instigarea unor oameni săraci contra manifestaÈ›iilor adversarilor politici, cărora le aruncă un pol de-o bere, mistificării cu înverÈ™unare a realității È™i obsesia infatuării ca unici deÈ›inători ai adevărului È™i singurii morali din clasa politică. Aceste manifestări ies din calea de mijloc a democraÈ›iei. Cel de-al treilea …escu nu-l mai percepe pe omul din tabăra adversă ca adversar, ci ca duÈ™man. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Gestul de la solemnitatea sărbătorii naÈ›ionale de la 1 decembrie 2009, de a nu da mâna cu cei doi foÈ™ti preÈ™edinÈ›i, Emil Constantinescu È™i Ion Iliescu, È™i de a le întoarce spatele, denotă la acesta un psihic alienat, panicat, încrâncenat , dominat de ură. ÃŽncrederea populaÈ›iei, îndeosebi a funcÈ›ionărimii È™i intelectualității în valorile democraÈ›iei s-a redus, după venirea pe tron al lui Carol al II-lea, la nivelul zero. Pe acest fond s-au amplificat miÈ™cările extremiste, cu deosebire miÈ™carea legionară. M-am întrebat de ce marii noÈ™tri intelectuali, care È™i-au canalizat energiile instinctuale în creaÈ›ii spirituale, au aderat la miÈ™carea legionară? Ca să citez doar câțiva care îmi vin acum în minte:Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr. Dar nu numai generaÈ›ia lui Eliade, ci È™i o mare parte din profesori, învățători È™i funcÈ›ionarii din aparatul de stat, s-au lăsat ademeniÈ›i de această miÈ™care cu o ideologie deosebit de instinctuală. Ideologiile sunt credinÈ›e dogmatice, rigide, puÈ›in conforme cu realitatea socială, care exaltă energiile instinctuale, prin clamarea unei idealități morale imposibile. Ce i-a determinat pe o mare parte dintre intelectualii români să adere la miÈ™care? Jocul perfid făcut de Carol , corupÈ›ia la toate nivelele, abrutizarea clasei politice, lipsa de reactivitate a liderilor partidelor istorice față de comportamentul aberant al regelui, paralizia acestora față de abuzurilor camarilei, ei înÈ™iÈ™i fiind cu musca pe căciulă, a condus inerent la un defetism generalizat față de democraÈ›ie.,,Cititorul occidental poate găsi în volumele lui Ricketts È™i semnificative citate din jurnalistica lui Eliade:,,Noi cunoaÈ™tem câțiva tirani care au transformat țări ameÈ›ite în State puternice: Cezar, August sau Mussolini. Mi-este complet indiferent dacă Mussolini este sau nu tiran. […] ÃŽmi este , aÈ™adar complet indiferent ce se va întâmpla cu România după lichidarea democraÈ›iei. Dacă, depășind democraÈ›ia, România devine un stat puternic, naÈ›ional, conÈ™tient de forÈ›a È™i destinul său – istoria va È›ine seama de acest act.’’ (Norman Manu – Despre clovni: Dictatorul È™i artistul, p. 163) DeÈ™i această admiraÈ›ie pe față pentru dictatură È™i implicit pentru miÈ™carea legionară, apărea în 1936, în Vremea , cu toată ,,felix culpa’’, Mircea Eliade, avea să-È™i menÈ›ină în Jurnal, admiraÈ›ia sa față de miÈ™carea legionară È™i dictatură. Scepticismul său față de democraÈ›ie, în pofida evidenÈ›elor dialogului între stânga È™i dreapta pe care numai democraÈ›ia le poate realiza È™i de care a luat cunoÈ™tință, trăind în occident È™i în SUA, cred i se trage de la dezamăgirea sa din perioada carlistă. Savantul a rămas cu experienÈ›a cea mai amară, trăită în perioada interbelică, cu cea mai defetistă atitudine față de o clasa politică imbecilizată în autosuficienÈ›a ei, coruptă È™i avidă, incapabilă să administreze È›ara. AcelaÈ™i scepticism față de democraÈ›ie l-a împărtășit o mare parte a intelectualității româneÈ™ti, care privea cu o imensă greață, la abrutizarea clasei politice. Altfel, nu-mi pot explica neîncrederea atât de mare, a marilor noÈ™tri intelectuali, în valorile democratice, decât din cauza imoralității, a inumanei predilecÈ›ii a politicienilor de a-È™i crea situaÈ›ii nemeritate din buzunarul statului. ÃŽn răspunsul dat scrisorii lui Iuliu Maniu, mareÈ™alul Ion Antonescu îi reproÈ™a acestuia tocmai aceste metehne ale clasei politice. ,,Principala preocupare a partidelor noastre […] – sublinia el( mareÈ™alul Ion Antonescu n.n.) a fost căpătuiala partizanilor, fie că erau la putere, fie că era în opoziÈ›ie, dacă aveau ,,influență’’. Dacă , de ochii lumii , în faÈ›a Parlamentului, s-au dat înverÈ™unate lupte ideologice, în schimb politicienii se înÈ›elegeau de-a valma când era vorba să-È™i creeze situaÈ›ii nemeritate, să-È™i satisfacă ambiÈ›iile È™i vanitățile. De pagubă a rămas întotdeauna buzunarul statului È™i morala publică.’’(A. Simion - Preliminarii politico-diplomatice ale insurecÈ›iei române din august 1944, p.204 ). AceeaÈ™i dezamăgire o resimÈ›im, cu acuitate astăzi, față de tendință abnormă a clasei noastre politice de a nu se supune nici unei norme morale, specifice umanului. Energiile instinctuale de lăcomie sunt mai presus de statul i de om È™i de politician aflat în slujba poporului. Instinctualii nu sunt umani È™i nu se supun comenzilor umanului. A înÈ›elege politica, ca fiind diferită de discernământul moral, înseamnă a percepe politicianul ca fiind o bestie cu chip uman, un adevărat animal politic, cum l-a numit Aristotel, nu om politic. Nu întâmplător, Nae Ionescu a denunÈ›at în repetate rânduri democraÈ›ia ca un produs al ,,mentalității protestante, neadaptat realității spirituale româneÈ™ti.’’ DemocraÈ›ia în spaÈ›iul mioritic este o pseudo-democraÈ›ie, o faÈ›adă pentru afacerile oneroase ale clasei politice. Hiperpolitizarea administraÈ›iei de stat generează grupări de clan la toate nivelele instituÈ›iilor statului. Prin urmare, pătrunderea tinerilor în administraÈ›ia de stat, în inspectorate È™colare , în È™coli se face prin obligaÈ›ia aderării la un partid sau altul, după cum acela se află sau nu, la guvernare sau în opoziÈ›ie. Se promovează în funcÈ›ii, nu omul de valoare, ci caionii mediocri, ignari È™i snobi. Se produce, astfel, o pervertire a conÈ™tiinÈ›elor, cu grave efecte socioprofesionale. AcelaÈ™i lucru se petrecea È™i în perioada interbelică, în timpul domniei lui Carol al II-lea. ,,ÃŽn cartea sa Pentru legionari[…] Căpitanul nu uită să menÈ›ioneze că în acele vremuri ,,dacă eÈ™ti tânăr cu studii, nu vei căpăta niciodată funcÈ›iuni la stat, decât cu preÈ›ul vânzării conÈ™tiinÈ›ei tale’’ în vrem ce ,,statul a ajuns o È™coală a trădării’’. (Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica UltranaÈ›ionalismului, p.158). ÃŽn aceste condiÈ›ii miÈ™carea extremistă capătă sens È™i chiar legitimitate în rândul populaÈ›iei, în pofida asasinatelor comise în numele ,,sfintei mânii legionare’’. Ascensiunea gărzii de fier a găsit un larg ecou în toate straturile sociale. Acest succes se datorează scepticismului majorității intelectualilor È™i funcÈ›ionărimii în valorile democratice, valori degenerate de acÈ›iunile lui Carol È™i ale camarilei sale, jocului său machiavelic de slăbire a partidelor È™i de a conduce È›ara sub autoritatea personală È™i implicit, se datorează partidelor care i-au făcut jocul, mulÈ›umindu-se să ia parte È™i acestea la jefuirea bugetului, în detrimentul cetățeanului, a practicării unui ,,camarilimism’’ de partid, acordând ,,posturi È™i venituri intelectualilor ce le erau devotaÈ›i.’’( ibid. p.165). AceeaÈ™i practică camarilistă o regăsim È™i astăzi în forme din ce în ce mai aberante. De aceea, o primă măsură a oricărei formaÈ›iuni politice, ajunse la putere, va trebui să fie depolitizarea administraÈ›iilor de stat. Inactivei È™i imoralei clase politice, care se dedulcise la huzur, legiunea le opunea munca voluntară în tabere. Tineretul, entuziasmat de noua idealitate morală, de noua ordine impusă, de ,,Omul nou’’, (obsesia omului nou se regăseÈ™te È™i la extrema stângă), promovat de comportamentul teoretic impecabil al legionarilor, muncea voluntar în tabere, în folosul legiunii. Se È™tie cât de uÈ™or sunt atraÈ™i È™i cât de repede aderă tinerii la o idealitate. Nevoia de ideal, de curățenie morală există în fiecare tânăr. Pe nevoia de idealitate morală È™i socială a reuÈ™it extrema dreaptă È™i extrema stângă să-È™i atingă scopurile politice. Dar, odată ajunÈ™i la putere cu concursul generalului Ion Antonescu, legionarii, cuprinÈ™i de frenezia aceloraÈ™i metehne ale instinctualități, pe care le combătuseră atât de vehement la omenii din partidele politice, au provocat haos politic È™i social. Istoria lor, de 131 de zile la guvernare, a fost un mare eÈ™ec. Un mare eÈ™ec a fost È™i pentru extrema stângă experimentul socialist. DemocraÈ›ia este singura formă politică viabilă, căci e singura care urmează calea de mijloc a raÈ›iunii È™i uneÈ™te extremele. O societate se conduce pe baza ,, colaborării raÈ›ionamentelor’’, nu pe idolatrizarea unei idealități, care È›ine de instinctualitatea umană. Toată propaganda miÈ™cărilor extremiste ;i ideologiile acestora s-au afirmat È™i s-au construit pe această idealitate, care exaltă sufletul romantic al tinerilor. Nu întâmplător, primii aderenÈ›i ai miÈ™cării legionare au fost elevii de liceu. MiÈ™cările extremiste È™i liderii, cu predispoziÈ›ie dominantă spre dictatură personală, apelează la energiile instinctuale ale maselor de oameni, a celor care fie că È™i le-au reprimat È™i au rămas în stare latentă, fie È™i le folosesc în activități haotice. Stimulate de un lider, mai mult sau mai puÈ›in carismatic, dar care își canalizează el însuÈ™i aceste energii spre voinÈ›a de putere, pot amplifica fenomenul la nivel naÈ›ional. De aceea trebuie să luăm aminte la mesajul candidaÈ›ilor, să discernem cu luciditate între cel care exaltă energiile instinctuale È™i cel care le reprimă. Vom întâlni în discursurile multor lideri politici, din democraÈ›ie, accente clare de exaltare a instinctualității, prin folosirea frecventă a metaforei È™i metonimiei, de regulă, acuzatoare la adresa adversarului politic È™i nu programe concrete de administrare a țării. Istoria politică a României a dovedit că administrarea bugetului È™i a țării nu se face doar cu intenÈ›ii bune, ci ,,un program de guvernământ amplu È™i scrupulos planificat.’’ (ibid., pp.102-103). Este exemplul PNÞ , care intrând la guvernare cu cele mai bune intenÈ›ii, în 1928, dar fără un program clar, în mai puÈ›in de un an, toate bunele intenÈ›ii ale lui Maniu s-au erodat. Cei 300.000 de români, din SUA, care anunÈ›aseră întoarcerea în È›ară, s-au văzut cu visele spulberate. Toate bunele intenÈ›ii ale candidatului Mircea Geoană È™i ale coaliÈ›iei vor fi peste un an o mare dezamăgire politică, dacă nu vor avea un program clar È™i o administraÈ›ie eficientă (eficienÈ›a nu È›ine atât de inteligență , cât È™i mai ales de voinÈ›a morală de a implementa programul), pe care să-l îndeplinească cu scrupulozitate. Ideologiile extremiste se construiesc pe dominanta discursului metaforic È™i metonimic. A pune Binele, la sfârÈ™itul unei utopii - un viitor luminos ce va să vină È™i nu mai vine, e propaganda predilectă a oricărei ideologii extremiste. Pe aceleaÈ™i considerente, putem afirma că toate sistemele politice extremiste își fundamentează ideologiile pe iubirea mistică – un amestec de dragoste È™i ură, dragoste nemărginită pentru sistemul politic, care promite, ceea ce Aristotel numea eudaimonia, prin care se identifica bunăstarea È™i fericirea(de remarcat legătura dintre bunăstare È™i fericire) È™i față de liderul politic, cel mai adesea asociat inconÈ™tient cu un zeu mântuitor, È™i ură aprigă, violentă È™i agresivă până la exterminarea fizică a adversarului, mai cu seamă a celui politic sau, chiar È™i a celui neutru, care se abÈ›ine să se implice ideologic È™i politic față de ideologia propagată. Sloganul, ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră’’ , este valabil pentru orice miÈ™care extremistă, fie de stânga, fie de dreapta. Toată chestiunea aderării se petrece la nivelul psihicului. Tot grecii au descoperit această stare de spirit deosebită, o stare anormală, indusă cum credeau ei, de un daimon, o putere supranaturală ce acÈ›iona asupra psihicului, căruia îi inducea o anumită însufleÈ›ire È™i ardoare. Grecii au numit această stare ,,menos’’, care ,,putea fi stârnit’’, ne spune E. R. Dodds în Grecii È™i iraÈ›ionalul, 1998),,È™i prin îndemnuri verbale.’’ Aceasta stare psihică de ardoare revoluÈ›ionară au realizat-o forÈ›ele politice extremiste, fie de dreapta - miÈ™carea legionară, fie cei de stânga – revoluÈ›ia comunistă. Și comuniÈ™tii È™i legionarii, prin propaganda persuasivă de la om la om, prin sloganuri ce atingeau adâncimea religioasă de mântuire a neamului, în cazul extremei drepte, sau utopia materialistă a egalității, în cazul extremei stângi, au găsit aderență la mase. Și pentru cei de stânga È™i pentru cei de dreapta È›elul suprem era renaÈ™terea neamului, inerent după calapodul ideologiei propagate. Și unii È™i alÈ›ii ,,credeau orbeÈ™te în cea mai mare parte a retoricii lor, È™i se considerau parte integrantă a lumii pe care o apărau sau pe care spuneau că o reprezintă...’’ ( Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica ultranaÈ›ionalismului p.175 ) Propaganda ideologică extremistă induce starea de ,,menos’’, de însufleÈ›ire, de ardoare, de exaltare È™i devotament, de extaz colectiv față de ideologia propagata È™i cauza politică pe care o susÈ›ine. ÃŽntr-un anume sens, se poate vorbi despre ideologie ca fundament spiritual al extremismului, că este o religie de tip dionisiac, în care mulÈ›imile exaltate anulează individul ca personalitate. ÃŽn miÈ™cările de tip extremist mai puÈ›in contează individul, mai mult grupul. ÃŽn democraÈ›ie individul capătă valoare mai mare È™i prin asta individualismul – individul ca valoare supremă, în detrimentul colectivismului. Rolul fundamental îi revine clasei politice de a genera, mai cu seamă la nivelul adolescenÈ›ilor coagularea energiilor în activități creative. ÃŽncercarea unui post de televiziune de a uni energiile tinerilor pentru reîmpădurirea țării e un exemplu, dar este minor, în comparaÈ›ie cu energiile colective pe care le risipesc tinerii în acÈ›iuni individuale haotice. Dar politicienii români nu au nici interesul, nici autoritatea morală de a canaliza aceste energii spre realizarea unor obiective care să aibă È™i rol educativ. Prin urmare, individualismul, ca valoare intrinsecă a democraÈ›iei, generează anomia socială - absenÈ›a normelor colective – norme pe care le promovează cu osârdie formele politice extremiste (ritualuri zilnice sau periodice, respectarea unei etici impuse, muncă voluntară cu propaganda specifică È™i reiterarea permanentă a unui bine viitor). ÃŽn democraÈ›ie individualismul conduce la izolarea individului, la egoism, alienare È™i înstrăinare ( în unele societăți democratice se cere chiar separarea copiilor de părinÈ›i, o cerere discutabilă). O societate de consum, cum este cea a capitalismului democratic (democraÈ›ia se asociază cu capitalismul), poate conduce la alienarea individului prin consumismul abnorm È™i publicitatea lubrică, care îi asaltează dorinÈ›ele intime. Eu nu mai sunt eu, sunt ceea ce consum, devin un robot social. Dacă e să judecăm drept, din punct de vedere psihologic È™i democraÈ›ia se sprijină pe o anume ideologie cu tentă mistică. Numai că, democraÈ›ia exaltă o religie a individualului, care merge până la punctul extrem de anulare a oricărei comuniuni umane. Prin urmare, democraÈ›ia reclamă ca fundament spiritual, experienÈ›a religioasă de tip È™amanic, în care liderul politic este asemenea È™amanului, capătă valoare de erou. Problema a fost sesizată de Dodds la greci, dar noi i-am extins înÈ›elesul la sfera politică. ExperienÈ›a religioasă de tip È™amanic este în sine individuală, nu colectivă; È™i ca atare, se potrivea individualismului crescând, al unei perioade, care nu se mai putea mulÈ›umi cu extazele colective ale lui Dionysos. Dodds merge până a afirma că È™amanismul, care a dat consistență pitagorismului, este o cultura care a promovat individualismul aristocratic, nu numai pentru că a avut ca figură centrală a credinÈ›ei lor pe Apollo, ci È™i pentru că a cultivat ca lider de grup, pe acela, care întruchipa într-un anume sens divinul, prin deosebita sa personalitate complexă È™i charismatică de poet , magician, filosof dascăl religios, predicator pasional È™i profet cum a fost Orfeu, Pitagora, Epimenide È™i Empedocle, dar È™i pe conducătorul politic puternic È™i drept . De remarcat, că în societățile democratice ale veacului al XX-lea s-au putut identifica aceÈ™ti ,,È™amani’’ cu lideri sectelor sinucigaÈ™e sau în liderii ideologiilor extremiste. DemocraÈ›iile au tendinÈ›a de a duce la extrem individualismul în detrimentul colectivismului; în aceste condiÈ›ii omul simplu simte È™i mai puternic angoasa existenÈ›ială în faÈ›a unui individualism egocentrist. Angoasele existenÈ›iale îl împing nu atât spre acel lider, cât mai ales spre colectivitatea coagulată, unde se simte protejat în interiorul grupului, de solidaritatea acestuia. ÃŽn faÈ›a individualismului egocentrist, selectiv, concurent, care impune o anumită stratificare socială de castă elitistă - a bogaÈ›ilor, tinerii, mai mult decât maturii simt nevoia protecÈ›iei psihice găsită în solidaritatea de grup, în spiritul de gaÈ™că, de bandă, care dezvoltă o anumită ideologie de grup, cu substrat spiritual de esență mistică, de gen dionisiac sau orfic. Substratul spiritual orfic, de regulă, se raportează la trecutul mitic, cel dionisiac, la comuniune cu un ,,amestec abject de voluptate È™i cruzime’’ (Nietzsche - NaÈ™terea tragediei, p.13), pe care le regăsim la toate grupurile haotice de tineri, mai mult sau mai puÈ›in organizaÈ›i în democraÈ›ie. Aceste manifestări ale iraÈ›ionalului È™i absurdului le descrie Mircea Eliade atât de veridic în romanele sale, Huliganii È™i ÃŽntoarcerea din rai. Romanele descriu grupuri de revoltaÈ›i, plini de frondă È™i de frenezia negării, chiar a negării de sine È™i a oricărei valori umane. Ca È™i cum istoria democraÈ›iei ar reitera acelaÈ™i individualism egocentric din perioada interbelică, tinerii se comportă aÈ™ijderea astăzi. Invocarea trecutului eroic È™i glorios devin pivotul spiritual de coagulare a grupului extremist, fie la stânga , fie la dreapta. Protejarea grupului majoritar, împotriva sfidării rapacității castei elitiste a bogaÈ›ilor, revine în democraÈ›iei, clasei politice care, prin strategie È™i tactici locale, trebuie să menÈ›ină un relativ echilibru între tendinÈ›ele oligarhice ale bogaÈ›ilor acestei lumi È™i tendinÈ›ele extremiste ale luptei de clasă ale păturii de jos È™i a celei de mijloc. Or, prima condiÈ›ie pentru a menÈ›ine echilibrul este dat de autoritatea reală a clasei politice, autoritate generată de starea ei morală, conferită de incoruptibilitatea acesteia în faÈ›a asalturilor cercurilor oligarhice, interesate să manipuleze politicul din umbră. Individualitățile de sorgintea spiritualului de tip È™amanic apar, de regulă, în acele democraÈ›ii în care clasa politică coruptă È™i lipsită de autoritatea morală a actului guvernării, generează un individualism egocentrist , angoase existenÈ›iale È™i anarhie socială. Acele individualități – istoria a dovedit-o – au devenit, nu ca salvatori, ci exterminatori,( vezi sectele sinucigaÈ™e È™i miÈ™cările extremiste) . Orice ideologie, fie de stânga, fie de dreaptă, la fel ca È™i religia, exaltă misticismul existent în stare latentă în fiecare din noi, misticism menÈ›inut de anxietatea existenÈ›ială. Activarea misticismului se face prin starea de ,,menos’’, exaltată prin ,,îndemnuri verbale’’ , ce induc treptat sau instantaneu ardoarea de a adera la ideologie. Ce este starea de menos? Este acea energie vitală pe care o simte, ,,urcând ca un fum în nări.’’ Menos e răspunsul omului primit de la divin, la rugăciune sa, e energia vitală activată de ideologie È™i de propaganda extremistă, care îl captează È™i îl captivează È™i mai ales îi insuflă terifiantul fanatism. El este ,,alesul’’ pentru misiunea cea mi nobilă de îndreptare morală a acestei lumi imorale È™i decadente. Fanatizarea înseamnă orbirea È™i surzirea intelectului, a spiritului raÈ›ional prin subordonarea psihicului instinctualului, prin inducerea sentimentului de iubire într-o credință mistică, într-o ideologie, care-i induce iluzia unei protecÈ›ii absolute, împotriva unei lumi tot mai individualistă, mai egoistă È™i prin urmare, mai ostilă, care-i amplifică angoasele până la insuportabilitatea umanului. Refugiul individului, sub protecÈ›ia mistică a grupului, îi conferă acestuia iluzia identificării cu un Mesia. AÈ™a s-au petrecut lucrurile în cazul Căpitanului, care recurgea la această mistică de erou, de genul – imitatio Christi. De aceea, eroii de tipul ,,conducătorul puternic È™i drept’’, nu va fi aflat în democraÈ›ie(chiar dacă democraÈ›ia îl generează), ci în formele politice mistice extremiste sau în dictatură. Bibliografie: 1 Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, Ed. Institutul European , IaÈ™i, 1993, p. 24 2 Jaques de Launay – A cincea valiză, Ed. Agni, BucureÈ™ti, 1993, p. 60, 72.,93 3 Norman Manu – Despre clovni: Dictatorul È™i artistul, Ed. Polirom, IaÈ™i, 2005, p. 163 4 A. Simion - Preliminarii politico-diplomatice ale insurecÈ›iei române din august 1944, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1979, p.204 . 5 Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier, Mistica UltranaÈ›ionalismului, Ed. Humanitas, BucureÈ™ti, 1995, pp102-103, p.158 6 E . R. Dodds – Grecii È™i iraÈ›ionalul, Ed. Polirom , IaÈ™i, 1998 7 Nietzsche - NaÈ™terea tragediei, Ed. Pan, IaÈ™i, 1992, p.13 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy