Volumul lui Alexandru Buican, Polemici. Jurnal de exil (1981-1991.) Culegere de articole din revistele Acțiunea Românească și Polemici din New York, apărut în acest an, la Editura Risoprint din Cluj-Napoca, relevă circumstanțele părăsirii unei Românii îndoctrinate, în care comunismul este considerat de către autor doar o altă față a eticii autohtone, cameleonice, ce a adoptat o poetică a obedienței și a sumisiunii necondiționate. Titlul contrazice aparent accepțiunea clasică a diarismului deoarece, exceptând preambulul memorialistic, cartea se constituie dintr-un lanț de texte apărute deja în presa diasporei și dezbat numeroase aspecte literare, politice, sociale, filozofice oferind indici asupra personalității complexe a semnatarului lor.
Prefața, intitulată noiembrie 2009 (Polemici – cu cine?) ia forma unui veritabil manifest intelectual în care scriitorul încearcă să recompună portretul de odinioară al tânărului ce, făcând parte din familia de spirite camilpetresciene, realizează imposibilitatea devenirii lui spirituale într-un climat dopat de precepte egalitarist-democratice vidate de conținut: „Ceea ce mă alienase de propria patrie și mă făcuse să-i întorc spatele chiar, la nici douăzeci și șapte de ani, era uriașa lașitate pe care românii o dezvăluiau în fața dictaturii. Având intransigența tinereții, nimic nu mi se prea mai rușinos decât să-și ducă viața sub un regim de constrângere, de orice tip ar fi fost acela”. România comunistă este asemuită unei mame vitrege, care se sustrage obligațiilor părintești. Polemist cu vână, Alexandru Buican șochează prin verdictele incriminante puse contemporanilor, având însă o reverență în fața temerarilor care au spart blocada tăcerii încercând să reabiliteze, prin acțiuni singulare ce-i drept, demnitatea unui popor cu verticalitate anihilată.
Astfel, România socialistă i se pare un teritoriu al absurdului, cu atât mai mult cu cât la conducere se află un proletar semidoct, care împinge țara înspre o inaniție dublă, alimentară, respectiv intelectuală: „Numele acestui individ, stupid în viclenia lui de sorginte țărănească, era, desigur, Nicolae Ceaușescu. Incapabil să bănuiască măcar existența complexității fenomenelor vieții, țuguindu-și buzele, printre care cu greu își făcea loc vorbirea, debitând neîntrerupt, ca o flașnetă spartă, un rudiment de ideologie, crezând – el, în mintea lui de retardat – că le știe pe toate, impusese, în vremea în care apăreau articolele din volumul de față, obligativitatea unui deșănțat «cult al personalității»”. Disimularea, generalizată devine un modus vivendi, ridicată la rang de artă a mistificării, iar apologeții „geniului carpatic” se substituie adevăratelor valori, într-o vreme în care elitele erau decimate, fie prin încarcerări, fie conduse „spre o declasare lentă”. Retrospectiva analitică nu-i omite pe cei ce s-au opus fățiș dictatorului: muncitorul Vasile Paraschiv – „dând dovadă de o demnitate de aristocrat” sau Constantin Pârvulescu – fost demnitar al P.C.R. care, la cel de-al XII-lea congres al partidului cere în plen ca Nicolae Ceaușescu să nu mai fie reales. Alexandru Buican elogiază atitudinile de frondă ale lui Paul Goma și curajul celui care, după ce-i expediază lui Pavel Kohout o scrisoare de adeziune la Charta 77, mirat de inerția „confraților de condei”, îi solicită conducătorului țării să semneze actul de aderare, pe motiv ca doar ei doi nu se tem de Securitate. În același timp, atent la fenomenul cultural, eseistul semnalează statutul ingrat al disidentului care și în contemporaneitate are parte de aceeași omitere voluntară din multe dicționare.
Autorul rememorează succint, cu o oarecare parcimonie – atât împrejurările părăsirii României, cât și destinul operelor elaborate în acea perioadă, în special romanul Est, scos din țară prin intermediul unui prieten italian, Giulianno Rizzoti și trimis ulterior, la insistențele lui Horia Roman, Monicăi Lovinescu, ce vede îl el «una dintre cele mai autentice și adevărate mărturii spirituale sosite din țară». Dactilograma inițială a acestuia a fost înregistrată la Library of Congress de la Washington DC, iar volumul, în curs de apariție, se numește acum Un om între români. Alexandru Buican lasă în plan secund preocupările legate de scris, pe care le exteriorizează sporadic, inițial în revista „Acțiunea Românească” de la New York, apoi în paginile „Polemici” –lor, tipărite „pe cheltuială proprie”, difuzate însă în „America de Nord, Europa (incluzând România, America de Sud, Africa de Sud, Australia și chiar Noua Zeelandă).” Autorul încearcă să decripteze resorturile a ceea ce numește «trăirea românească» pentru a elucida „acel delir personal – cum se poate numi viața mea -”, remarcând carența investigațiilor teoretice asupra esenței mentale a românismului sau a cuprinderilor etnopsihologice care să releve particularitatea caracterială a acestui neam. În vreme ce majoritatea conaționalilor glorifică rezistența mioritică pe plai carpato-danubiano-pontic, Alexandru Buican semnalează prolixitățile și artificiile pe care s-a întemeiat până și celebra doctrină naționalistă eminesciană, ce oferă o infatuare festivistă „păstorului din Carpați”, în speranța convertiri lui întru moralitate, legitimându-i astfel elucubrațiile asupra unicității.
Polemistul ridiculizează mania „îmbătării cu apă rece” și în cazul «Revoluției», percepută ca o pomană făcută nouă de S.U.A., doar pentru a atenua pericolul invaziei „ideologice și militare a rușilor”. Arena contemporană îi pare autorului care a trăit un sfert de veac peste ocean o „farsă colosală, tipică mimetismului românesc”, iar U.E. –ul și democrația asumată doar în plan lingvistic, un stindard apt să camufleze viciile milenare ale unui popor detracat. În ceea ce privește volumul autorul nu-i conferă atribute valorice din punct de vedere estetic, definind textele adunate în el drept niște „documente ale experienței românești”, mărturii ale unui ins care a preferat să plece din țară, înecându-și vocația de scriitor, decât să fie martorul mascaradei socialiste, ideologie a cabotinismului devenit lege eficace a supraviețuirii. Meditațiile din finalul prefeței sunt intransigente și paradoxale poate, vexând atât orgoliul etnic, cât și statutul scribului balcanic: „câți oare, deci, în fața destinului implacabil «românesc», vor fi avut revelația că pentru a fi cel mai mare scriitor român nu trebuie să scrii nimic? Câți oare se vor fi radicalizat îndeajuns ca să înțeleagă trista condiție de a fi – nu scriitor român – ci pur și simplu român?!”
Dacă preambulul aparține cronologic prezentului, impunând o percepție diacronică și sincronică panoramei românismului, dar relevând simultan spiritualitatea celui care aflat în posesia unui pașaport apatrid, de ins fără cetățenie, ajunge să colaboreze cu postul de radio Europa Liberă, apoi să-și înființeze propriul ziar de opinie, partea secundă are o mai pronunțată componentă documentară, luând forma unui jurnal intelectual, fragmentat revuistic însă, în care Alexandru Buican realizează diagnoze ale situației politice mondiale, anticipând cu acuratețe evenimente care aveau să uimească arena geopolitică, precum căderea dictatorului carpatic sau in-actualitatea unui regim monarhic în România postdecembristă. Fie că este vorba de exilul nostru dezbinat, fie de cronici dramatice sau literare, scriitorul dezvoltă același dispreț suveran în fața escaladelor est-etice, lipsei de unitate a românilor de pretutindeni, dar mai ales ardoarea servitudinii, necesitatea unui stăpân, care-i definește, indiferent de perioada istorică, pe aceștia.
Volumul acoperă o a paletă amplă de teme, iar polemistul demolează nonșalant mituri încetățenite. Săgețile lui se opresc și asupra criticilor, tagmă profesională considerată drept parazitară și inutilă. Al. Piru – e un „uzurpator literar”, iar Nicolae Manolescu dă „acest fel de critică, să-i zicem agățătoare, o compilație de fleacuri, în fond”. Anexele completează autenticist destinul scriitorului, prin interviul luat lui Niculae Cârja, președintele Consiliului Național Român de la New York, organizație românească înființată la 22 iunie 1970, de către foști deținuți politici în închisorile comuniste din România, precum și din închisorile și lagărele din URSS, alături de mărturii despre procesul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, Apelul S.L.O.M.R., manifestul primului sindicat Liber din România, precum și o confesiune inedită despre poetul Gheorghe Pituț.
Există o diferență de tonalitate între textele din revista „Viața Românească” și cele din „Polemici”, explicată de autor ca urmare a schimbării de paradigmă în privința mentalității și evenimentelor autohtone: „Ceea ce mă interesa acum, în urma unui proces de fixare a întrebărilor privind soarta românismului în general, era mai ales să aflu ce furtuni, de ce magnitudine și din care cauză iscate, se abătuseră asupra acelei țări, și cum de reușiseră să smulgă de acolo orice urmă de vegetație morală încât să lase în urma lor un asemenea pustiu”. Astfel, textele din prima secțiune sunt mai incisive și alerte, în vreme ce „Polemici-le au o mai amplă cuprindere filosofică și geopolitică. Primul articol, O moarte fără glorie, datat ianuarie 1981 denunță psihoza creată în urma decesului lui Marin Preda, precum și tentativa de proliferare a „ideii cum că ea ar fi nenaturală, că scriitorul român ar fi victima organelor de represiune comuniste”. Alexandru Buican vede în autorul Moromeți-lor doar un product al comunismului ce „S-a bucurat de o aureolă de mare scriitor pe care, fără îndoială, n-a meritat-o”, cultivând o politică de ambiguitate bivalentă, care-l face să pară când disident temerar, când serv obedient al regimului. Astfel, Delirul, roman ce a produs stupoare în epocă prin restaurarea imaginii mareșalului Ion Antonescu, nu este, în opinia analistului, decât transcrierea fidelă a unui ordin al lui N. Ceaușescu. Majoritatea textelor se încheie cu aserțiuni filozofice, generalizând sau particularizând fenomenul/insul portretizat, prin incizii sarcastice, intransigente, dar și prin concluzii care valorifică redundant distincția dintre omul superior, de o moralitate absolutistă și individul „de serie biologică”.
Aprilie 1981 (Cum măsurăm independența reală a României față de Moscova) relevă percepția eronată a unor gesturi ale lui N. Ceaușescu, ce par străinilor mărci ale emancipării țării de sub tutela fratelui de la Răsărit. Veritabil homo politicus, Alexandru Buican deconspiră mistificarea prin nuanțări progresive care pornesc de la momentul invaziei sovietice, instaurarea modelului partidului unic, cu mijloacele de coerciție și uniformizare a insului, remarcând politica diplomată totuși a dictatorului, care nu face vreun demers de retrocedare a teritoriilor, dar menține în Occident aparența acestei „Independențe”. La polul opus se află articolul din același an Regele Mihai I și viitorul națiunii române ce ridiculizează propaganda monarhică a ex-ministrului N. Penescu, evidențiind atât viciile de guvernare ale lui Mihai I, cât și pe cele ale aghiotantului său. Tentativele de repunere în discuție a unei republici monarhice într-o Românie sufocată de penurii și precepte democratice demagogice pare un act de sadism, dar și de autism istoric: „Astăzi exilul ne prezintă aspectul întristător, al unor oameni cristalizați în niște formule sufletești de acum patruzeci de ani, din vremea marilor nenorociri naționale, la care au contribuit din plin. Aceștia par încă din România lui I.L. Caragiale, în neobosita lor râvnă de a realiza dezideratul: «să avem și noi faliții noștri»”. Prezentarea volumului Mirei Simian, Farmece debutează cu o înșiruire a spațiilor geografice care se găsesc în textele poetei, dar discursul plonjează înspre teoretizări care problematizează asupra raportului dintre exilul interior și cel exterior. Enunțurile, lapidare pe alocuri, par a anunța o înfrânare politicoasă a polemistului care folosește doar ca pretext volumul poetesei, aspect evidențiat prin notațiile succinte de la începutul și sfârșitul articolului, pentru a insera meditațiile, „gândirile” personale. Deși nu-i este contestată sensibilitatea și receptivitatea artistică, Al. Buican constată laconic și conclusiv: „Lipsește construcția de idei, care să înalțe lirismul”.
Autor al singurei biografii complexe, întrunind peste 600 de pagini despre Constantin Brâncuși, eseist, romancier și dramaturg deopotrivă Alexandru Buican este unul dintre marii excluși ai istoriilor literare, un Scriitor care nu a dat încă măsura deplină a vocației sale, odată abandonate.