agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5072 .



Multilingvism in UE
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [paul_m ]

2007-07-14  | [This text should be read in romana]    | 






Multilingvism în Uniunea Europeană




„Cândva, târziu în toamna anului 1985, jumătate din populația de rinoceri albi din Kenia a dispărut subit – un singur rinocer alb vânat de un braconier...”
Cam așa începea un articol din revista National Geografic – un numar din 2006. Ideea este că rinocerii dispar, elefanții dispar, dispar rechinii...
Un institut din Australia se străduiește să cloneze un diavol tasmanian cu genele extrase dintr-un embrion din întâmplare conservat. Pentru ce atâtea eforturi? Cu banii cheltuiți pentru asta am putea obține – pentru că ne aflăm cu gândul în Australia – oi mai mari, mai productive, cu lână mai fină, cu carne și lapte mai gustoase...
Răspunsul este evident: menținerea biodiversității.
Zeci de specii de plante și animale dispar zilnic din lume – și dispar definitiv. „Nu-i nimic! – o să spuneți – vor apărea altele. Și dinozaurii au dispărut și-au apărut păsările și mamiferele, ba chiar și oamenii.”
Partea proastă e că nu-i de loc așa! Restrângerea arealurilor, creșterea poluării, mărirea zonelor locuite de oameni fac să nu mai apară specii noi, ci doar să ne despărțim – pentru totdeauna – de cele vechi.

Impunerea unei limbi ca unică limbă de comunicare în Uniunea Europeană s-ar putea face în două moduri:
a) ca limbă cu adevărat comună, impusă a fi cunoscută și vorbită – în paralel cu limba natală, desigur – de către toți cetățenii țărilor membre ale Uniunii;
b) ca limbă comună pentru guvernanții și oficialii europeni, pentru actele și documentele emise de Uniunea Europeană, eventual și de către guvernanții și funcționarii statelor membre.
Să analizăm pe rând cele două variante.
În mod vădit, cunoașterea de către toți europenii a unei limbi comune ar duce la avantaje enorme. Ce economii uriașe s-ar face! N-ar mai fi necesare armatele de translatori, traducători și profesori de limbi străine (după un timp, fiecare ar învăța limba „europeană” de la părinți, educatoare și învățători). N-ar mai fi necesară editarea în mai multe limbi a cărților tehnice, a manualelor, comunicarea și informarea prin Internet s-ar ameliora considerabil. Și ce facilități! Muncitorii și specialiștii români se vor putea duce în Franța, Germania sau Anglia și – pentru că nu doar limba va fi comună, ci și legislația, cunoștințele și pregătirea se vor uniformiza – nu vor mai întâmpina nici o dificultate de adaptare. Desigur, și nemții: când va fi nevoie de ei în Germania, vor lucra în Germania, când vor fi utili în Anglia se vor duce acolo.
Aș putea aprofunda analiza. Se cer o mie de siderurgiști în Suedia: se vor analiza resursele și se vor trimite o mie de siderurgiști din țările membre. Șomajul va scădea aproape de zero, întreprinderile nu vor mai rămâne fără mână de lucru, totul va funcționa ca într-o mare uzină în care fluxurile de oameni, de materii prime, de subansamble, de produse finite sînt atent raționalizate, dirijate, trimise în debite controlate exact acolo unde este nevoie, exact atunci când este nevoie.
S-ar putea merge și mai departe. De ce să utilizăm doar o limbă comună? Și casele se pot tipiza (proces, dealtfel, deja destul de avansat) și mobilierul, îmbrăcămintea (desigur, adaptată după climă), hrana, etc. Se va ajunge la crearea unei uriașe întreprinderi cu o organizare perfectă, cu randament maxim.
Bineînțeles, fiecare națiune, ba chiar fiecare comunitate, își va păstra specificul și tradițiile, culoarea sa particulară. Românul va vorbi românește acasă și limba europeană – care va fi ea – la serviciu, la cumpărături, pe stradă. Va mânca sarmale și mămăliguță acasă cu familia și pizza, hot dog, hamburgheri și mâncare chinezească la cantină. Va bea acasă Cotnari și Murfatlar (Uniunea Europeană se va îngriji, după un grafic bine pus la punct, de aprovizionare) și votcă, whisky și gin cu coca cola la ieșirile cu colegii de serviciu internaționali (parcă-mi sună destul de cunoscut, mai puțin mămăliguța, sarmalele și Murfatlarul). Dar hai să împingem absurdul până la capăt: românul va purta acasă ițari și bundiță iar scoțianul kilt în timp ce pe stradă va merge în uniforma Uniunii Europene. Iar pentru păstrarea arhitecturilor naționale se vor organiza „muzee ale satului” cu case englezești cu ziduri din cărămidă aparentă acoperite cu iederă, case olandeze cu acoperișuri țuguiate și contravântuiri exterioare din lemn alb, case franțuzești cu lucarne triunghiulare la mansarde și geamuri cu ochiuri mici. Se pot chiar organiza stațiuni cu specific național: hanuri românești din bârne de lemn cu hangițe – bilingve, bineînțeles! – cu ie și fotă care vor servi tochitură și țuică de prune, berării germane cu chelneri rotofei – mai e nevoie s-o spunem: bilingvi – în cămăși albe, pantaloni negri bufanți și cizme din piele care ne vor aduce la mese caltaboși aburinzi și halbe cu capac pe platouri de lemn, cafenele franțuzești unde vom bea absint din pahare de sticlă groasă amestecat de noi înșine cu apă din carafe pântecoase ori cognac din boluri enorme. Iar toate acestea vor funcționa peste tot în Europa pentru ca nimeni să nu uite specificul național, culoarea particulară a comunității, oriunde ar fi...

Limbajul este legătura, mecanismul care menține o comunitate unitară. Desigur, nu este singurul mecanism: mai sunt religia, cultura, interesele de grup și multe altele. Însă dacă unul dintre aceste mecanisme se defectează apar disfuncțiuni grave în tot sistemul. Religia poate provoca, nu poate împiedica războiul. Au existat și din păcate vor mai exista probabil războaie religioase, însă religia comună nu i-a împiedicat, de pildă, pe germani și francezi să se lupte în repetate rânduri. Cultura și originea comună a englezilor și americanilor n-a fost un obstacol în calea Războiului de Independență. Interesele comune nu-i opresc pe sunuți și șiiți de-a pune la cale atentate sângeroase, de multe ori sinucigașe.
Să simplificăm lucrurile. Să dăm ca exemplu un cuplu soț-soție. În acest caz, legăturile sunt – sau cel puțin ar trebui să fie – mai strânse ca în cazul oricărei alte comunități. Pe cei doi îi leagă sentimentele reciproce, de regulă copiii, un patrimoniu comun, pentru stabilitatea cuplului ar fi de preferat ca cei doi să aibă o cultură comună, religie comună. (Să ni-l imaginăm pe Andrei Pleșu căsătorit cu Andreea Marin. Asta îmi amintește de o glumă. Marilyn Monroe îi propune lui Einstein să facă împreună un copil, spunînd: va fi frumos ca mine și inteligent ca dumneavoastră; da - spune savantul - dar dacă va fi frumos ca mine și inteligent ca tine?).
Dacă dragostea dintre cei doi se stinge, dacă motivația inițială – oricare a fost ea – dispare, de regulă cuplul se desparte. Uneori, acesta se poate menține, dar cu ce eforturi și sacrificii cel puțin din partea unuia dintreparteneri. Dereglarea oricărei legături transformă un sistem negentropic într-unul entropic. (același lucru se întâmplă în cazul căsătoriilor din interes ori a celor contractate greșit din lipsă de experiență și cunoaștere a cel puțin unuia din cei doi; repet, nu este obligatorie despărțirea sau divorțul; personalitatea mai puternică a unuia dintre soți poate duce la continuarea căsătoriei, însă cu costuri nejustificat de mari).
Când vedem câteva furnici cărând un grăunte, gândim: uite ce bine colaborează, cum unele împing iar altele trag povara, când, de fapt, furnicile trag grăuntele în toate direcțiile iar deplasarea se face după rezultanta sumei vectorilor (de multe ori o singură furnică s-ar descurca mai bine singură decât cu ajutorul „suratelor”).
„Ei bine – veți spune – dar nu se pune problema renunțării la tradiții și nici la limba națională”.
Dați-mi voie să mai utilizez o metaforă.
Pe un carton presărăm pilitură de fier și plasăm dedesubt un magnet. Constatăm că pilitura capătă o anume configurație, pare să capete un sens. Dar ce se întâmplă dacă plasăm doi sau mai mulți magneți? Desigur, și atunci pilitura capătă o anume grafică, rezultat al sumei vectorilor determinați de atracția fiecărui magnet, dar cea mai mare parte a forței de atracție se va cheltui pentru anularea altor forțe de atracție.
Tendința fiecăruia dintre noi este să căutăm calea cea mai directă spre scopul propus. Uneori, nu avem scopul precis conturat, alteori nu găsim din inabilitate calea pe care s-o urmăm, ori intervin scopuri carene obligă să urmăm rute ocolitoare. Însă dacă în familie toți cunosc și limba „X” oficială și limba „Y” maternă, după o vreme celor mai mulți li se va părea efortul prea mare de-a le utiliza pe amândouă. Și cum magnetul cel mai puternic va fi „X”, vom sfârși prin a renunța la „Y”.
Nu vă cer să mă credeți pe cuvânt, am să dau un exemplu cunoscut.
Imigranții italieni și sicilieni, cei mai numeroși imigranți din America începutului de secol trecut, se stabileau în cartiere locuite tot de imigranți italieni; lucrau în echipe cu conaționali de-ai lor conduse de șefi bilingvi, cumpărau de la magazine italiene și frecventau localuri italiene. Majoritatea nu știau și nici nu erau interesați să cunoască limba engleză. În schimb copiii lor născuți în America, mergând la școli de limbă engleză, cu colegi americani „pur-sânge”, se simțeau înstrăinați de părinții lor, vorbeau americana cât mai fără accent, renunțau la paste pentru beeftec și la vinul roșu dulce pentru whisky, mergeau la cluburi de dancing – într-un cuvânt, încercau să se integreze. Erau jenați de părinții lor care se adunau seara pe străduțele înguste din Little Italy și discutau despre rude pe care le știau doar din poze, într-o limbă pe care ei aproape o uitaseră, sub frânghiile de rufe care se întindeau de la o clădire la alta și sub ferestrele de la care mamele lor își împărtășeau în gura mare noutățile pe deasupra străzii. Totuși tinerii americani „pur-sânge” nu-i acceptau, îi numeau macaronari, nu-i invitau niciodată la petrecerile ori la partidele lor de tenis, nu le invitau surorile la dans, îi tratau – pentru a folosi un eufemism: ca pe niște purtători ai maladiei lui Hansen, ce mai! Prețul plătit pentru a se integra era mare –deși ei nici nu realizau asta: înstrăinarea de rudele lor, pierderea identității naționale, ruperea de tradiții – și în schimb nu primeau nimic din ceea ce ei nici nu realizau că au plătit. Terminau prin a se aduna în „găști” de cartier, încercând să obțină prin violență ceea ce nu obținuseră prin eforturi de adaptare. Și mai târziu intrau în bandele de mafioți alcătuite tot din imigranți italieni. Iată ce păstrau din identitatea națională: bandele erau alcătuite pe principii etnice...

Să fie oare la noi – și spun „la noi” în înțelesul de Europa – și în ziua de azi, altfel? Și mai ales – pentru că nici nu s-ar pune neapărat problema deplasărilor masive de populații departe de casă, ca să nu mai vorbim de mijloacele mult mai rapide și mai facile de deplasare din ziua de azi – s-ar ajunge oare la același rezultat? E vorba doar – pentru simplificarea comunicării, eficientizarea informației și crearea unor valențe – deschiderea unor porți posibile, nu obligatorii – de cunoașterea impusă a unei limbi comune. Cum la școală s-ar preda tot în limba natală, ar fi practic obligatorie și ccunoașterea acesteia.
Da, dar cunoașterea limbii natale ar fi obligatorie doar pe durata școlii, și mulți ar proceda ca elevii tocilari care învață pe de rost lecția de geografie și iau nota zece iar mai târziu dacă-i întrebi ce capitală are Australia îți vor spune Sydney; imediat ce obligația asta plicticoasă va înceta, cei mai mulți nu-și vor mai bate capul să vorbească o limbă „moartă” doar de dragul tradiției. Acum, când singura limbă obligatorie este româna,vedem (ori mai degrabă: auzim) deja „vedetele” T.V., și mulți puști sau tineri sau chiar oameni maturi vorbind o limbă hibridă: „și acum «guest starul» emisiunii noastre: cântărețul de muzică popuularăăă!!!...Iooon Dolănescuuu!!!”
Cât despre specificul național, ce să mai spun! S-a umplut țara de formații românești care – ce-i drept, cântă mai mult sau mai puțin românește, însă – pe lângă că majoritatea „cântă” manele – ceilalți „cântă” (adică vorbesc) rap. Ba sunt cântăreți – că altfel nici nu pot să le spun! – care cântă folclor românesc, dar transpus tot pe stil rap!
Să nu ne facem iluzii: putem face bilingvi din10%, 20% din populația unei țări, în nici un caz din 70%, 80% sau 100%. Încercați să vorbiți franceza în partea flamandă a Belgiei!
Nu, s-ar ajunge la limbi corcite și agramate formate din perechi de limbi pentru care ne-ar trebui armate de translatori de zeci de ori mai mari ca acum. Iar costurile? Crearea unor națiuni și popoare care nu vor mai ști cine au fost Shakespeare, Baudelaire, Goethe sau Eminescu, vor ști în schimb de Adi Mutu și de Adi Minune.

Să vedem însă ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar cere decât oficialilor Uniunii Europene și eventual guvernanților și funcționarilor țărilor membre să vorbească o limbă comună.
Am să încep prin a face o glumă: cel puțin în România, ar trebui să se înceapă de la a-i învăța, pe majoritatea, românește. Dar - deși gluma asta e tragic de lipsită de comic – să trecem la chestiuni serioase.
Care ar putea fi limba oficială a Uniunii Europene?
„Bineînțeles, engleza! – vor spune englezii; noi am avut cel mai mare imperiu din istoria omenirii, peste vapoarele noastre și peste vorbitorii de limbă engleză nu apunea niciodată soarele. Și apoi, noi l-am dat pe Shakespeare!”
„Ba, franceza! vor sări francezii. Parisul a fost Orașul Luminilor, și noi l-am dat pe Baudelaire!”
„Dar de germană ce spuneți? – vor întreba mai timid nemții. La urma urmelor suntem strămoșii lui Kant și Goethe, ai lui Beethoven și Bach, iar acum suntem țara cu cea mai mare populație din Uniune...”
„Da – se vor repezi ceilalți – dar l-ați dat și pe Hitler! V-am bătut doar pentru ca acum să vorbim cu toții nemțește?”
Lăsând gluma deoparte, problema este foarte spinoasă: orgoliul. Orgoliul l-a făcut pe Lucifer, Prințul Dimineții, să fie alungat din Cer și să târască după el o treime din Oștile Domnului! Orgoliul i-a făcut pe francezi să tragă în flota foștilor lor aliați englezi la Mers-el-Kebir (Oran, Algeria), pe Hitler să-l sacrifice pe von Paulus împreună cu armata a șasea la Stalingrad sau pe japonezi să prelungească războiul pierdut cu americanii.
Conducătorii Uniunii Europene sunt schimbați odată la cinci ani; ce vom face? Vom schimba și limba unică odată la cinci ani pentru a mulțumi pe toată lumea? Cum credeți că ar accepta francezii ca parlamentarii lor europeni să vorbească engleza după bătăliile de la Poitiers și Crécy sau după Trafalgar și Waterloo? Sau englezii să accepte germana după blitz-ul asupra Londrei și bombardamentul de la Coventry? Vedem ce patimi și violențe declanșează un meci internațional de fotbal și ne putem imagina că o națiune mare și orgolioasă ar accepta așa o „jignire” ca limba altei națiuni să fie considerată mai importantă ca a ei?
Bun, să găsim altă variantă, care să nu trezească patimi și orgolii: esperanto. Dar esperanto nu este o limbă funcțională, în ea nu se pot exprima fără echivoc legile, hotărârile și actele Uniunii Europene. Să așteptăm până va fi pusă la punct și-abia apoi vom reveni la aceasta.
Pot însă să propun o soluție mai potrivită! O limbă care nu e europeană, ca să nu stărnească invidii, este vorbită de cei mai mulți oameni de pe glob, este veche și rodată: chineza!...
Intențiile celor care propun – într-o formă sau alta – instituirea unei limbi unice europene, pot fi – până la proba contrarie, cel puțin - foarte bune, dar realizarea se va dovedi o utopie. Iadul e pavat cu bune intenții...

Sau nu...



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!