agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8857 .



Salazar
essay [ ]
Lupta dintre partide

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mircea_Eliade ]

2006-07-17  | [This text should be read in romana]    |  Submited by BSB



Posesiunile africane alcătuiau, după pierderea Braziliei, aproape totalitatea imperiului colonial portughez. Dar nu încape îndoială că în cursul veacului XIX imperiul acesta colonial mergea spre dezagregare. Nici nu se putea întâmpla altfel. Pentru că liberalismul, – victorios în Portugalia după înfrângerea lui Don Miguel – e lipsit de o concepþie imperialistă și expansionistă, singura care poate face să dureze și să crească un imperiu colonial. O detestabilă administrație ruina lent ținuturile bogate ale Africii. Abolirea ordinelor religioase, în 1834, a făcut posibilă infiltrarea misionarilor protestanți și, prin ei, a influenței britanice care, cu timpul, se va dovedi fatală. De altfel, pentru portughezii din ultimul sfert de veac, coloniile nu prețuiau mare lucru. Nu-i învățase Oliveira Martins că istoria colonizării portugheze era o serie de crime și infamii? Nu se așteptau, cu toții, ca Portugalia să dispară, pentru că nu știuse, la timp, să devină o republică europeană? Guvernele supraviețuiau prin împrumuturi repetate în străinătate. Veniturile coloniilor erau adesea puse în gaj și aceasta alcătuia, în ochii multora, singura lor calitate. Dar la ultimul sfert al veacului XIX, Africa devenise mărul discordiei între Germania, Anglia, Belgia și Franța. Sub Bismarck, Germania începuse alcătuirea unui imperiu colonial. Regele Belgienilor ajunge posesorul imensului teritoriu african cunoscut sub numele de Statul liber al Congoului. O serie întreagă de alianțe secrete, tratate, proiecte de anexiune, se țes între cancelarii. Apar noi formule diplomatice: în fața „dreptului mistic” al descoperirii și posesiunii în cursul istoriei, își face loc „dreptul ocupației”. Portugalia, care descoperise și păstrase timp de veacuri, o bună parte din Africa, e nevoită acum să facă dovada ocupației efective. Dar singură nu se încumetă să se împotrivească presiunilor franco-belgiene. Își reamintește de multiseculara sa alianță cu Anglia. „Nu avem decât o singură politică – scrie un ministru portughez – politica de cordială armonie și sinceră cooperare cu Anglia, în toate părțile”. În 1884 se semnează un tratat prin care Anglia recunoaște frontierele coloniilor africane portugheze. Tratat căzut repede în desuetudine, pentru că puține luni mai târziu se încheie convenția de la Berlin (26 februarie 1885), la care iau parte și Anglia și Portugalia, și prin care se declară că „un teritoriu neorganizat ca stat este juridicește vacant”. Portugalia se vede silită, deci, să facă dovadă că teritoriile sale coloniale sunt „state”. Este surprinzător, ținând seamă de pasivitatea și nihilismul metropolei, că prestigiul portughez rămâne neștirbit, în acești ani dramatici, datorită dârzeniei, inteligenței și spiritului de sacrificiu al unei elite de exploratori și ofițeri coloniali. Ceea ce realizează expedițiile portugheze, conduse de un Mousinho, Antonio Maria Cardoso, Victor Cardon, Paiva de Andrade, Serpa Pinto și alții, este uluitor. Această mână de oameni întâmpină și biruiesc neînchipuite obstacole ca să reorganizeze coloniile, să exploreze regiuni noi, să deschidă drumuri. Ei înțeleg prea bine că imperiul african portughez nu are sorți de durată decât dacă Angola și Mozambic vor putea fi unite; adică, dacă posesiunile Africii occidentale vor putea fi legate de cele orientale. Dar asta primejduia planul căii ferate engleze care trebuia să lege Africa de Sud cu Sudanul. Cecil Rhodes tocmai lansase proiectul unui vast imperiu britanic al Africii, din Egipt și până la Capul Bunei Speranțe. Aspirațiile portugheze zădărniceau acest măreț imperiu și atunci agenþii britanici se așează la lucru; agenți „deghizați în misionari protestanți, în exploratori științifici sau simpli negustori” (Joâo Ameal). Guvernul britanic încurajează intrigile între șefii triburilor, înarmează grupuri de rebeli, declară posesiuni engleze teritorii care până atunci fuseseră portugheze (Masiona, în 1888; Rhodesia în 1889). Și pentru a da o lovitură decisivă speranțelor de a uni vreodată Angola de Mozambic, se folosește de un incident al expediției Serpa Pinto ca să pună Portugalia în fața unui ultimatum umilitor, la 11 ianuarie 1890, cerând imediata retragere a forțelor portugheze din coloniile Chire, Mashona și Makokolo. Ultimatumul, pe care guvernul de la Lisabona n-a îndrăznit să-l înfrunte, pentru a nu juca însăși existența imperiului colonial, a făcut o profundă impresie în toată țara. Vom reveni îndată asupra acestui eveniment, care a fost hotărâtor pentru următorii douăzeci de ani ai istoriei portugheze. Dar, în legătură cu ultimatumul englez – al celei mai vechi aliate pe care o avea Portugalia și care nu pentru întâia oară își trăda legământul față de ea – să amintim câteva amănunte din drama africană. În 1891, un an după ce Portugalia primește ordinele Marii Britanii, agenții englezi înarmează pe Regele din Gaza, Gungunhana, și guvernul englez semnează cu el un tratat de alianță. Scopul nemărturisit era primejduirea coloniei portugheze Mozambic, pe care Rhodes o socotea indispensabilă marelui său imperiu britanic african. Regele din Gaza are la Londra doi reprezentanți, iar Regina Victoria îi trimite chiar o cupă de argint cu următoarea inscripție: To Gungunhana from Victoria Queen... Gungunhana pornește la război împotriva Portugaliei, încurajat și înarmat de englezi, dar e înfrânt, și Salisbury îl sfătuiește să se supună. Același joc l-au mai încercat, pe ascuns, agenții britanici și cu alte triburi. Don Carlos (n. 1863), fiu al lui Don Luiz de Bragança și al Principesei Maria Pia de Savoia, se urcase pe Tron puþine luni înainte de criza ultimatumului. Avea doar 27 de ani, dar era destul de inteligent ca să înțeleagă că nu se poate încumeta să reziste Angliei; ceea ce, de altfel, socotea și Barros Gomes, Președintele Consiliului de Miniștri, împreună cu majoritatea membrilor Guvernului. Ultimatumul și îndeosebi acceptarea lui a provocat însă în întreaga țară o formidabilă agitație populară, îndreptată atât împotriva Marii Britani cât și împotriva Regelui, învinuit că a vândut țara englezilor. Manifestațiile se țin lanț; studenții și elevii de liceu jură solemn că vor boicota produsele englezești și refuză să citească pe Shakespeare; iau ființă nenumărate asociații patriotice pentru apărarea onoarei naționale, pentru promovarea marinei de război portugheze, pentru organizarea unei rezistențe pasive împotriva Marii Britanii; consulatele și societățile engleze sunt atacate. Este o acțiune populară de impresionante proporții, la care prea puțini se așteptau și care dovedește o conștiinþă națională de o nebănuită sensibilitate. Ultimatumul englez este semnalul de alarmă, care trezește un întreg popor dintr-o torpoare vecină cu moartea. Din nefericire, această magnifică deșteptare a sentimentului național nu duce nicăieri. Poziția de rezistență cu orice preț împotriva Angliei e sterilă, primejdioasă și ineficace față de considerabila forță a Imperiului Britanic. Boicotul produselor englezești, dacă ar fi fost prelungit în chip serios, ar fi dus la ruina economiei portugheze, prima sa consecință fiind întreruperea exportului către Anglia. Eça de Queiroz avea dreptate scriind că chiar această jertfa ar fi cu totul inutilă, deoarece sabotarea produselor perfidului Albion nu ar fi provocat nici un fel de criză în Anglia, Portugalia reprezentând abia a 164-a parte din exportul britanic. Lucrurile acestea le înțelege, cel dintâi, Don Carlos. Singura posibilitate pentru Portugalia de a-și salva și asigura imperiul colonial este colaborarea cu Anglia. Geografia are, în această privință, primul și ultimul cuvânt. Anglia uită peste noapte alianța seculară cu Portugalia; Anglia încurajează triburile africane într-o atitudine ostilă Portugaliei; Anglia încheie cu Germania un tratat secret pentru împărțirea coloniilor portugheze; Anglia se opune oricăror planuri de expansiune și consolidare a Imperiului portughez, – dar toate acestea dovedesc că alianța engleză este singura posibilitate care îi rămăsese Portugaliei de a nu pierde totul. Era inutil să se mai vorbească despre drepturile istorice ale Portugaliei, inutil să se evoce măreția operei celor dintâi descoperitori și colonizatori ai Africii – toți portughezi, – inutil să se critice planurile nesățioase ale imperialismului englez în Africa. Realitatea era mult mai simplă și mult mai tristă: la sfârșitul secolului XIX, Portugalia nu mai reprezenta nimic – nici ca forță militară, nici ca putere maritimă, nici ca prestigiu economic, social și politic, – în timp ce Anglia era în apogeul ascensiunii sale și punea ultimele pietre la cel mai grandios edificiu colonial care existase vreodată în istorie. Acestea erau roadele a două veacuri de nenoroc, de somnolență, lupte civile, liberalism și dispreț al tradiþiei orgolioase din secolele XV-XVI. Nu rămânea altceva de făcut decât supunerea totală în faþa Angliei. Ceea ce Don Carlos se grăbește chiar să împlinească, prin vizita sa în Anglia și prietenia cu viitorul rege Eduard VII. Republicanii și partidele de opoziție profită însă de indignarea maselor, pentru a-și înteți campania împotriva regimului. Ziarul Os Debates scrie cu litere mari: „Portughezi! Jos monarhia! Jos învârtiții! Jos infamia!”. Strigătele antiengleze – „Jos pirații!” – se înfrățeau cu amenințările antimonarhice, Statuia lui Camoens din Lisabona e îndoliată de studenți, iar inscripția pe care o atârnă vorbește de „ultimul dintre lașii vânduți Angliei”. Pentru că, așa cum scria Basilio Telles în 1905, datoria portughezilor era să reziste; „am fi satisfăcut mândria națională, ceea ce prețuiește nu numai cât Africa, ci cât toate continentele adunate la un loc”. Poetul Guerra Junqueiro publică un injurios și frenetic poem, Finis Patriae, invitație la regicid. Iar într-un ziar din Coimbra, Ultimatum, un student în medicină, Antonio José de Almeida, în vârstă de 27 de ani, semnează un articol intitulat „Ultimul Bragança”, prin care întrece tot ce se publicase până atunci împotriva lui Don Carlos. „Regele nu este un om, este un animal. Dar cărei specii aparține acest animal? Se spune că e laș ca hiena și trădător ca tigrul...”. Tribunalul, de data aceasta, se sesizează și condamnă pe student la trei luni închisoare. În schimb, articolul altui student, Afonso Costa, publicat în același număr din Ultimatum, în care scria: „Monarhia e cauza degradării morale a națiunii”, a fost considerat de tribunal o simplă discuție sociologică și autorul achitat. Antonio José de Almeida și Afonso Costa sunt nume care trebuiesc reținute; revoluția și republica li se datoresc, în bună parte, lor. Republicanii au încercat să-și pună programul în aplicare chiar în timpul crizei ultimatumului. La Porto, centrul insurecþiei permanente, un grup revoluționar declară instaurarea republicii. Aventura durează numai câteva ceasuri, înfrântă de armată. O parte din conspiratorii din Nord trec granița. Lovitura fusese atât de prost înscenată, încât majoritatea republicanilor se desolidarizează de insurecție. Joâo Chagas continuă însă să-și intituleze ziarul pe care-l conducea la Porto: Republica Portugheză. Și deși Don Carlos izbutește să depășească momentul critic, se poate spune că ultimatumul a fost lovitura decisivă dată monarhiei. Căci anul 1890 înseamnă trezirea conștiinței și a orgoliului național portughez; iar aceste forþe cresc și se organizează împotriva regalității. Don Carlos mărturisea mai târziu că aparține „unei monarhii fără monarhiști”. Într-adevăr, așa zisele partide de guvernământ erau monarhiste numai când li se încredința puterea. În opoziție, pentru a crea cu orice chip greutăți guvernului, fraternizau cu revoluționarii. Asprele critici pe care și le făceau reciproc au sfârșit prin a le compromite pe toate laolaltă. Burghezia însăși era, în cel mai bun caz, pasivă. Crescută la școala revoluþiei, alimentată de literatura, istoria și gazetăria republicană, antrenată de propaganda antireligioasă, fărâmițată de societățile secrete – burghezia privea cu indiferență sau satisfacție bagatelizarea instituțiilor tradiționale, surparea lentă a prestigiului monarhiei, promovarea victorioasă a dezordinii. Erau două partide de guvernământ, amândouă de origine și formație liberală: regeneratorii și progresiștii. Anevoie se pot preciza deosebirile dintre ele. Ambele partide erau creația constituționalismului. Fuseseră, la vremea lor, „revoluționare” – luptaseră pentru monarhia constituțională, pentru drepturile poporului, pentru libertatea individului. Fiecare din ele purta încă, în propria sa tradiție, imboldul Revoluției Franceze. Dar acum deveniseră forme moarte, împietrite; nu mai corespundeau nici spiritualității contemporane – răscolite de pesimism și de profetismul revoluționar – nici nevoilor politice. În loc să se reorganizeze ținând seama de realitățile politice ale țării, partidele de guvernământ se mențineau confortabil pe vechile poziþii; cultivarea clientelei electorale, acapararea consiliilor de administrație, opoziție guvernului. În același timp, pentru a nu părea retrograde, nu se sfiau să facă profesiune de credință masonică, anti-catolică și, mai ales, când le convenea, să amenințe monarhia. Partidul regenerator era prin excelență partidul de guvernământ. Corespundea conservatorilor din Spania, întocmai cum progresiștii – celălalt partid – corespundeau liberalilor de pretutindeni. În 1892, ajunge șef al regeneratorilor Hintze Riberio, bărbat de formație juridică, mare admirator al monarhiei, sobru, ferm, om al ordinii și al bunului simț. De la mama sa, germană, păstrează o anumită rigiditate, o mască aristocratică, rece, și e prin excelență antiretoric, într-o țară și într-un moment istoric dominat de mistica orală revoluționară. Când vorbește, își măsoară gesturile, își cumpănește cuvintele. E un inactual. Și din nefericire pentru partidul regenerator, prietenul și colaboratorul lui Hintze Ribeiro e un cărturar cu solidă reputație științifică: Julio de Vilhena, autor al unui erudit tom, Rasele istorice din Peninsula Iberică. Julio de Vilhena rămâne întotdeauna pe al doilea plan, pur și simplu pentru că șeful era Hintze Ribeiro iar nu el. De aici un nestins resentiment – împotriva vieții, împotriva monarhiei, împotriva partidului. Nenorocul făcuse ca doi bărbați de o mare valoare să aparțină același promoții și să se înscrie în același partid. Și cu toate că Hintze Ribeiro își ruga prietenul să accepte cele mai înalte posturi în guvern, Vilhena refuza necontenit, încăpățânânduse să trăiască toată viața sărac, într-un mic apartament, și pricinuind partidului, prin simpla lui neparticipare, nesfârșite neajunsuri. Președintele progresiștilor era José Luciano de Castro, figură populară în politica portugheză de la sfârșitul veacului trecut și începutul secolului XX, prototip al demo-liberalului, știind pe de rost numele și prenumele fiecărui alegător, cunoscându-le nevoile și numărul copiilor, trăind într-o neobosită campanie electorală. Viaþa politică îl făcuse sceptic și amoral. Uitase repede visurile studenției de la Coimbra. Căuta procese zgomotoase și remuneratorii. Ca aproape toți oamenii politici portughezi, debutase prin gazetărie și scria cu mare ușurință articole în toate domeniile. Era un om urât de revoluționari pentru iscusința sa de sforar și intrigant politic. La Cameră, era temut pentru că ataca întotdeauna, iar atacurile sale erau îndreptate împotriva persoanelor. Doctrinele nu-l interesau. Cât de sterpe și de inactuale erau partidele de guvernământ o dovedește nu numai crescânda popularitate a mișcărilor revoluționare și republicane, ci chiar procesul de dezagregare ce are loc în sânul acestor venerabile partide. Tinerii progresiști și regeneratori înțeleg că momentul istoric îi depășește, iar pentru că structura politică sau conducerea partidelor din care fac parte nu îngăduie o readaptare în conformitate cu cerințele ceasului, ei trec fățiș în disidență. Joâo Franco rupe unitatea partidului regenerator, în 1901, creând grupul regenerator-liberal. José de Alpoim părăsește partidul progresist în 1905, dând naștere unei noi grupări: progresiști disidenți. Cel dintâi se orientează către o politică de autoritate, care sfârșește în dictatură; celălalt înclină tot mai mult către extrema stângă, confundându-se aproape cu republicanii. Mecanica politică nici nu îngăduia o altfel de mișcare. Portugalia trăia un moment revoluționar – ale cărui origini se aflau în Constituția din 1820 și războaiele civile pe care le provocase. Nu se ținea seamă decât de acele grupări politice care luptau pentru sau împotriva revoluției. Joâo Franco, omul cel mai discutat al vechiului regim, se desparte zgomotos de Hintze Ribeiro, târând după sine treizeci de deputați regeneratori. Este singurul dintre monarhiști care înțelege că partidele de guvernământ au compromis atât monarhia cât și toate instituțiile tradiționale portugheze. De aceea începe o luptă neînfricată împotriva lor. „Și unii și alții sunt la fel!” Atât regeneratorii cât și progresiștii păcătuiesc prin lipsa lor de moralitate politică și personală. „Portugalia nu poate continua să fie țara de rușine a progresiștilor și a regeneratorilor”. Joâo Franco împrumută ceva din mistica revoluționară: o zgomotoasă sinceritate, apeluri patetice la virtute și la onoare, formidabilul scandal pe care-l provoacă aducând în discuția Parlamentului averea personală a miniștrilor și deputaþilor. Înțelege că republicanismul și revoluția au succes pentru că lumea e obosită de formulele vechi – și atunci își însușește formulele revoluționare. Vorbește Parlamentului și străzii ca și cum ar fi fost un trimis din ceruri ca să scape Portugalia de dezastru. Și are succes. Regele îi încredințează guvernul, într-unul din momentele cele mai grele ale țării. Dar Joâo Franco, fără voia lui, slujește revoluția, parodiindu-i tehnica, formulele și mistica. Este cea mai evidentă confirmare a necesității abolirii ordinii vechi și a instaurării unei ordini noi, revoluționare și paradisiace. José Alpoim, șeful disidenței progresiste, era un ambițios care credea că totul i se cuvine. Nu era lipsit de geniu, dar nu se putea concentra: scria zilnic un articol la ziar și cincizeci de scrisori, se agita pe culoarele Parlamentului, ținea admirabile discursuri, făcea vizite, primea foarte multă lume și nu tăcea niciodată. Cearta lui cu președintele partidului progresist, José Luciano, a pornit de la incidente ridicole – dar a avut urmări teribile: unitatea partidului pentru totdeauna sfărâmată și apropierea de republicani. Lupta dintre cele patru fracțiuni guvernamentale a desăvârșit opera propagandei revoluționare. Politicienii stâlpi ai monarhiei colaborau astfel la succesul republicanilor. Guvernele care se succedau fără ca nimic să se schimbe, opoziția viguroasă care se îmblânzea de îndată ce era chemată la putere, sumele fantastice cheltuite de Don Carlos și familia regală, încă mai exagerate de zvonul străzii, toate acestea făceau ca opinia publică să privească cu tot mai multă fervoare către cealaltă parte a baricadei, către revoluționari. *** Republicanismul și revoluția deveneau mai mult sau mai puțin populare, după cum le ajutau împrejurările interne sau externe. În aparență, Don Carlos depășise criza ultimatumului, și republicanismul – care fusese la modă după revoluția din 1848 și în 1868, în timpul revoluției spaniole, – părea obosit, dezorientat; îi lipseau șefi politici tineri, care să ducă mai departe acțiunea generației de la 1870. Ceea ce îl susþinea și îi prilejuia momente de vertiginoasă ascensiune, erau pretextele interne; afacerea tutunului, ciuma bubonică, vinurile din Porto, sanatoriile etc., sunt tot atâtea teme de agitație, în Parlament, în redacții și pe stradă, împotriva monarhiei și regimului. Strada a fost cucerită de abia la urmă. Revoluția, începută și proclamată de cărturari și intelectuali, avea nevoie de un tribun ca să poată respira în marile pieþe ale Lisabonei, să însuflețească și să concentreze masele. Iar acest tribun, de atâta vreme așteptat, Lisabona l-a recunoscut în persoana unui bărbat de vreo 40 de ani, cu părul încărunțit, cu obrazul ars de soarele Africii, cu o lumină stranie în ochi, care, în amurgul zilei de 14 ianuarie 1903, la înmormântarea caricaturistului Bordello Pinheiro – omul care zdruncinase prin desenele lui monarhia mai mult decât o făcuseră toþi pamfletarii și poeþii laolaltă – își deschide loc prin mulțime și întreabă dacă poate vorbi. Era fostul student în medicină, Antonio José de Almeida, care, după ce făcuse cele trei luni de închisoare în 1890, plecase în Africa, așteptându-și cu încredere ceasul. Acolo, la mormântul caricaturistului antimonarhic, se revelează geniul oratoric al celui mai formidabil tribun pe care l-a cunoscut istoria modernă. Antonio José de Almeida fascinează masele prin simpla lui prezenþă, prin privirile sale rătăcite, prin vocea lui cu nesfârșite nuanțe. Când începe să vorbească, imensa mulțime din jurul lui aproape că nu mai îndrăznește să respire. Este stăpânul absolut al tuturor acelor reuniuni gigantice – 100.000 de oameni, dintr-o populație de o jumătate de milion de locuitori, cât avea atunci Lisabona – reuniuni pe care le organizează săptămânal în Piața Libertății. Aportul politic al lui Almeida a fost unirea intelectualilor cu masele populare. El cel dintâi aduce sprijinul masiv al zecilor de mii de lucrători, galvanizați de verbul profetic al tribunului. Mai târziu, în Cameră, Antonio José de Almeida e oratorul republican cel mai temut, barbarul neînfricat, care întrerupe și protestează, amenință și proorocește. Citite în volum, discursurile lui par cu desăvârșire mediocre, lipsite de substanță, de originalitate. Pentru că, de fapt, textul nu reprezintă nimic; importantă era prezența tribunului, starea sufletească pe care o crea în comuniune cu masele, experiența colectivă ale cărei izvoare iraționale știa, ca nimeni altul, să le deschidă și să le prăvălească sub cerul transparent al Lisabonei. Vorbea despre suferințele poporului strivit de tirania monarhiei. Vorbea despre salvarea patriei prin revoluție, de purificarea ei prin sânge. Patriotismul se împăca de minune, atunci, cu revoluþia și republicanismul, căci „Bragança” era socotit un străin vândut englezilor. Tribunul își vestea chiar propria lui moarte, dar nu se îndoia că „ideea, înecată în sânge, va reînsufleți”, Ideea fixă a lui de Almeida era existența regelui; idee fixă care, așa cum remarcă A. Ribeiro Lopes, avea de partea ei istoria, știinþa, morala, filozofia și patriotismul. Dar succesul considerabil al tribunului se datorește puterii sale de a deștepta în sufletul popular nostalgia pentru suferință și răscumpărare. Oricât ar părea de paradoxal, acest revoluționar mason și dinamitard, vorbește maselor despre Hristos și Muntele Calvarului. Secretul farmecului său constă tocmai în această împrospătare a propagandei revoluționare, inspirarea ei din alte izvoare decât ale generațiilor precedente. El izbutește să reînsuflețească revoluția proiectând-o, cel puțin pentru mase, pe un plan spiritual, reducând-o la un conflict între valori morale, la o luptă între bine și rău. Un memorialist al revoluției, Raul Brandâo, îl descrie astfel: „Acest Antonio José de Almeida e o forță generoasă și simpatică... Se supără, se agită; apoi uită totul cu un hohot de râs... Are apoi și altceva, care îi face cinste: crede, începe întotdeauna prin a crede în toți. O mare generozitate un torace vast și o voce puternică și magnetică. Nu e de afaceri, nici un politician oportunist. Ii lipsește uneori spiritul critic. E orator; până și articolele sale sunt discursuri. Totuși, dreptatea, libertatea și poporul, care pentru alții nu sunt decât cuvinte, sunt pentru el realități profunde”. Al doilea șef al revoluției, deși cu o popularitate mult mai redusă, este Afonso Costa, fostul student al Facultății de Drept din Coimbra care atacase monarhia în ziarul Ultimatum și fusese achitat. Cu totul deosebit de Antonio José de Almeida: evreu, jurist, bun dialectician, pregătit pentru dezbaterile parlamentare, se pricepe mai ales la intrigile politice de culise. Oportunist, laș, imoral – nu are decât o singură pasiune: puterea. Nu-l interesează mijloacele cu care izbutește să parvină. „Ingrat și vanitos”, – își amintește despre Costa fostul său profesor la Coimbra – „era totuși umil când trebuia; scandalagiu și obraznic, totuși timid în fața primejdiei; sectar odios, prieten al măririlor și comodităților vieții...” Portughezii își amintesc încă de spaimele lui penibile; când sărea din tramvaie de teama unei bombe imaginare, se prefăcea rănit ca să nu iasă pe stradă, leșina când se complicau lucrurile și se închidea în ascensorul hotelului ca să scape de urmărire. Îndată ce ajunge la putere, fură sume considerabile din tezaurul Statului, fără șovăire. Numai la Credit Lyonnais avea un depozit de mai multe milioane; el a organizat sub republică faimosul împrumut de 50 de milioane de dolari, pentru care Parlamentul îi ceruse în mod public să dea socoteală. Alexandre Braga era un boem frumos, cu părul blond, figura palidă, impecabil îmbrăcat, afectând o distincție aristocratică; „seducea prin ordinea estetică a frumuseții și prin dezordinea scandaloasă a vieții sale” (Lopez Ribeiro). Seducea de asemenea prin glasul său muzical, prin poezia care străbătea în toate discursurile sale. A exploatat ca nimeni altul pe plan politic, prestigiul unui prodigios artist. Brito Camacha devenise de la o zi la alta cel mai periculos rival al lui de Almeida. Medic militar, își leapădă uniforma ca să poată mai bine sluji cauza revoluției. Începe – ca majoritatea agitatorilor – prin articole de ziar și atrage repede atenția. Excesiv de inteligent, e caustic, necruțător, incisiv – nu numai față de monarhie și oamenii vechiului regim, ci mai ales față de miturile și șefii revoluției. Demască pretutindeni patologia misticii revoluționare, distruge sistematic idolii străzii. Pare nihilist, deși e numai un visător al republicii ideale, al republicii alcătuite de intelectuali, în care oamenii liberi schimbă între ei noțiuni clare. Era organic împotriva lui Antonio José de Almeida, căci acesta voia „revoluția creată de sufletul poporului; generatoare de tot ceea ce e nobil și mare, revoluția spontană în serviciul cauzei sacre a Patriei”. De aceea nu accepta răsturnarea valorilor pe care o proclamau ceilalți șefi revoluționari. Un permanent disident, era detestat de camarazi și urât de mulțime pentru ironia lui strivitoare, pentru talentul său literar, pentru condeiul său mușcător. Unii spuneau că în vine îi curge oțet în loc de sânge. „Are în el ceva dizolvant... Nici un act de credință. În loc de căldură, ironie...” (Raul Brandâo). Își petrecea serile într-o farmacie, și lumea spunea că-și prepară veninurile. Și totuși el a fost acela care a organizat lupta politică împotriva dictaturii lui Joâo Franco, rezumând-o într-o formulă celebră: „Trebuie să-l obligăm la tranzacții care-l slăbesc, sau la violențe, care-l compromit”. Revoluția avea acum șefi și animatori pentru toate categoriile sociale. Îi mai lipsea un singur om: acela care trebuia să transforme republicanismul, cel puþin în ochii străinătății, într-un partid de guvernământ. Elitele intelectuale fuseseră pregătite pentru revoluție de către generația de la Coimbra, și ele aveau acum pe un Alexandre Braga sau Joâo Chagas ca să le satisfacă idiosincrasiile artistice și ideologice. Masele populare îl aveau pe Antonio Jose de Almeida. Afonso Costa era șeful parveniților, al clientelei politice provinciale. Masoneria ajuta revoluția prin formidabila ei organizație. Lipsea, însă, omul de mare prestigiu social și intelectual, care să risipească rezerva și a burgheziei, a cărui autoritate morală să transforme agitația străzii și frenezia intelectualilor într-un partid de guvernământ. Și omul acesta apare într-o bună zi, tocmai când partidul resimþea mai acut lipsa unui șef unic. La 23 iulie 1903, Bernardino Machado, fost ministru al lui Don Carlos, profesor la Universitatea din Coimbra, își dă în chip solemn adeziunea la republicanism. Era un bărbat bătrân, cu o impunătoare barbă albă – figură venerabilă de patriarh, soț model, părinte ideal, crescându-și copiii cu o desăvârșită grijă și iubire. Nimeni nu-i putea reproșa nimic. Era afabil și curtenitor cu toți, seducător tocmai prin înfățișarea sa de cetățean model, căruia Regele îi dovedise încrederea și partidele de guvernământ nu-i precupețiseră laudele. Corect, milionar, savant – izbutise să inspire tuturor stimă; căci elogia atât pe „patrioticul prelat” din Coimbra care pleca la Roma în fruntea unui „pelerinaj de credincioși” – cât și anarhismul, care ,,în toată puritatea sa e un ideal sublim, pe care societățile îl realizează progresiv”. Bernardino Machado era prin excelență „președintele”. Și este într-adevăr ales curând președinte al partidului republican. Adeziunea lui e o lovitură mortală dată monarhiei. Ultimele șovăiri și reticențe ale burgheziei sunt învinse de apariția aceasta nobilă, întrupare a tuturor virtuților civice și familiare. „Rolul său esențial va fi să dea partidului înfățișarea și psihologia unui partid de guvernământ: s-a sfârșit cu visurile federaliste (hispano-lusitane), cu extremismul social, cu internaționalismul, cu doctrinele transcendente, cu dezordinea; iar din punct de vedere pozitiv: ordine înăuntru, pace în afară, întemeiată pe alianța engleză. E de la început programul unui om de stat responsabil”. (Ribeiro Lopez) Machado visează o republică burgheză, ordonată, calmă. În sufletul său, detesta republica străzii, a tribunilor, republica revoluționară, dinamică, telurică. Era un om al ordinii, dar nemăsurata lui ambiție îl făcuse să se viseze toată viața șeful Statului; și pentru a-și împlini visul, nu șovăie să atace monarhia, pe care o iubea și o stima. Lângă el, toți ceilalți șefi republicani par dinamitarzi, teroriști, luciferici. Barba patriarhală a nobilului președinte e un simbol al tuturor virtuților patriotice. Singur poetul desmetic, evreul de geniu Guerra Junqueiro – care a scris cele mai cumplite pagini împotriva lui Dumnezeu, a Portugaliei și a Regelui, ca să-și încheie viața strângând la piept un crucifix – singur el scrie: „Bernardino va fi un crin care va rodi cucută...”. Istoria nu l-a dezminþit. Machado a creat mitul republicii cordiale, simple, oneste, burgheze, bine crescute – prin care revoluția a izbutit să convertească și să zdruncine vechile partide de guvernământ. Surâsul președintelui a fost calul troian al revoluției în inima burgheziei portugheze.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!