djamal mahmoud
albe&reci
redactor de carte:
nicolae tzone


ilustrațiile, prelucrarea digitală
a fotografiei autorului, coperta:
makovei







ˆ editura vinea




descrierea cip a bibliotecii naționale

djamal, mahmoud
albe&reci / mahmoud djamal - bucurești:
ed. vinea, 2010
isbn 978-973-698-283-5

821.135.1-1
djamal mahmoud

albe&reci

un cuvânt de întâmpinare: șerban foarță

„postfață”: alex. ștefănescu,
gheorghe grigurcu,
florin caragiu, octavian soviany





editura vinea
bucurești 2010
soției mele falak și copiilor noștri
cu multă dragoste
djamal



Un cuvânt de întâmpinare

Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, écrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiți când un străin (și încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră.
E cazul, între alții, al câtorva arabofoni.
Unul ar fi Mazen Rifai; un altul [Ioan!] Salah Mahdi, pe care-l cunosc și personal: un domn nu prea înalt, foarte brunet, înveșmântat (mereu?) în impecabil in. (Acest „mereu?”, în ocurență, pentru că ne-am întrevăzut în, numai, anotimpul cald.)
Al treilea este Djamal Mahmoud.
Originar din Siria, cu studii,-n Cluj, de medicină și poet românofon stimabil, un reper (dar unul foarte depărtat) al lui Djamal Mahmoud ar fi Marin Sorescu (acela din poemele-i dintâi). Primele cunoștințe de română, sirianul și le va fi-nsușit, de altfel, în Craiova.)
Prin „sorescianism” s-ar înțelege o poezie „scuturată de podoabe”, directă, fără conotații, prozaică din când în când, și, la răstimpuri, familiară: „își aduce aminte de ea mereu / avea o atingere caldă / o umbră cuminte / ce nu făcea niciodată vreun zgomot / îi spăla frunzele adesea / încât îl învidiau toți copacii din jur / așa îmi povestește palmierul / până ce răsare / soarele / iar când încep să ațipesc / scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini / mi-o întinde și cheamă / toate păsările să-mi cânte până-i adorm în brațe”.
Familiară, – numai că, în cazul lui Djamal Mahmoud, fără familiarisme, fără bătăi pe umăr, nici ocheade.
Poetul-medic este unul sobru și de-o acuratețe exemplară, – cu atât mai mult cu cât, se înțelege, graiu-i matern e, față de română, unul exotic pe de-a-ntregul.
Tot exemplară, pe cât cred, este și buna lui credință: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar atâtora dintre confrații săi români).
Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e și „de aici”, și „de acolo”, ar fi subtilele notații, imaginile fulgurante, revelațiile cutărei simplități ținând de ochiul său onest, „concret”, discret și, totodată, clair-voyant: „pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei [...] / mâinile mă ajută și acum / să-mi acopăr ochii / între plecăciuni / tăcerea / vine într-un șervețel alb / să-mi șteargă petele”.
După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, și hai-kuist, să zicem, atitrat), ca și, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidențiabil, cât pertinența/per-cutanța asocierii: „m-am foit puțin / ai simțit / închideai fermoarul / rochiei tale albe / voi tăcea ca un sâmbure / în tine”.
A se vedea, nu mai puțin și versurile următoare: „dumnezeu este o pernă / pe care îmi adorm iluziile [...] / cearceaful alb / e mormântul în care mor în fiecare zi”.
N-aș încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, și anume: „în fiecare palmă / aveam câte o piatră / le frecam una de alta până când / îl vedeam pe dumnezeu / alergând roșu / printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreți, face casă bună cu „dumnezeul roșu”, ieșit, parcă, din penelul lui Gauguin.
Dacă ar fi un simplu debutant, i-aș spune lui Djamal Mahmoud „Bine-ai venit!”
Fiind la a doua-i carte în română, aș putea să-i spun (și chiar îi spun): „Bine te-am regăsit!”
Șerban Foarță

albe & reci
lui nicolae tzone

mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde
străzile s-au plictisit de culoarea lor
neagră
porțile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât
sufletele și-au pierdut răbdarea
așteptând în trupuri și-n văzduh

în caiete
am poeme și cifre
în trup sânge și femei
azi
nu voi mai pomeni
nici de patrie
nici de Dumnezeu
nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu alaska doar
și mă voi spăla cu zăpezile ei
albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii

tu
privirea ce mi-ai lepădat orbitele
și te-ai înălțat deasupra oceanului
păstrează secretele noastre
nu spune nimic valului
lasă-l să se izbească de mal
să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor
până vei cădea-n tăcere

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de șoimi
mama are fruntea tăcută

cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte
singur

stau sigur
nu nu singur am greșit
îmi înfig picioarele într-un sac de piele
făcut la comandă
la cea mai veche fabrică de saci
de pe pământ
de acolo și faraonul și-a comandat unul
căruia din ce am înțeles încă-i plutește
umbra undeva în marea roșie
mă ghemuiesc în el
las o mică fereastră cât o nară de om
ca să pot lua din când în când
câte un pumn de aer
ca să pot privi spre cer
din această grămadă de gunoi
unde sunt abandonat ca un prunc nedorit

umbra
angelei furtuna

de câțiva ani am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculț
în curtea casei
la ora trei după miezul nopții
îi pipăi zidurile
de parcă aș bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povestește tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeași oră când a fost plantat
în casă nu era nimic verde pe atunci
în afară de el și de ochii mamei
își aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toți copacii din jur
așa îmi povestește palmierul până ce răsare
soarele
iar când încep să ațipesc
scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde și cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în brațe

vârful degetelor

se ridică aburii din gura pământului
flămând de o mângâiere
trag perdelele
nimeni nu-mi ține de urât
doar fumul de țigară
târâș intru în ecranul computerului
n-am învățat mersul pe vârful degetelor încă
târâș intru în căutarea unei poezii
a unui dumnezeu
târâș până îmi tocesc genunchii coatele
până adorm cu tasta între buze

nouăzecișinouă

trăgea aer în piept
număra în tăcere
până la nouăzecișinouă
sufla scoțând tot felul
de bule
eu îmi răsfoiam poemele
împiedicat de pielea mea
de pantofii mamei
pe care i-a pierdut mergând
pe urmele noastre
în timp ce-i purtam sicriul
pe umeri
bulele se spărgeau
la ieșirea din trup
poemele
mi se așezau cuminți
și umede în pantofii mamei
sânii cameliei

mama se trezește în fiecare zi la oră fixă
foșnetul apei și sunetul pașilor
sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune
îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei
de nechezatul cailor în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrățișați
iar mașinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil mama își usucă tălpile umede în liniște
iar camelia se foiește goală
pe un cearceaf alb
undeva
pe malul mării roșii
barba lui ted berrigan

cântă gura cu strungăreață cântă neîncetat deși nimeni
n-o ascultă în afară de mine și de pătura ce se zbate
din când în când deasupra
somnoros mă prăbușesc din vocea sa
ținând de mână barajul ros de șobolani și de oameni
ne izbim de apa rămasă și de barba lui ted berrigan
un ogor cu miros de tutun și cu gust de cafea
îi aud strigătul de bucurie
mulțumesc doamne pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă
când îi ajung în colțul gurii
îmi șoptește atingându-mi părul
ciufulit cu buzele
„în ciment o turturea o turturea
în ciment” o tur tu rea și tace
iar în momentul acela
se albește sub noi tot pământul

mut

două lucruri insistă de atâta vreme
să le definesc patria și religia
fiți cât se poate de atenți
la mișcările mele de mâini și de buze
cred că am găsit în sfârșit
cea mai corectă definiție
și totuși mă întreb în afară de arbori
oare va exista cineva
care să înțeleagă exact ce vreau să spun

gustul laptelui

sunt un copil ciudat azi
îmi beau laptele noaptea
de unul singur
îl beau rece
nu mai suport căldura
de niciun fel
îl beau în beznă
să nu-i văd culoarea
mă obosește albul său
mă obosesc fluturii
ce se adună în jurul luminii
nu vreau să văd
pe niciunul mort
nici viu
vreau să simt gustul laptelui
doar
și să-l aud
cum picură-n liniște
în sufletul meu gol
autograf

aveai o piele de care atârnau
tot felul de etichete ce-ți purtau numele
inima-ți crescută într-un loc
unde orbii pipăiau ziarele
cu miros de lapte și de carne
atingea câte-un spate cald
când asfaltul începuse deja
să dea autografe tălpilor
dornice de patrii și de soare
aveai câteva decenii
și un trup proaspăt spălat
coborând scările

mobila de bucătărie are aceeași culoare

a trecut destul timp de când mă gândesc
să mă ridic
s-a întrerupt curentul
atâta beznă s-a făcut în jur
încât nu mai văd absolut nimic
copacul pe care-l priveam din geam
și-a mutat rădăcinile în tălpile mele
acum sunt un arbore cu vezica urinară plină
a plouat cam mult zilele trecute
iar copacii aici nu prea sunt obișnuiți
cu atâta apă
de câteva decenii împart baia buzunarele
și vociferările cu o femeie
care nu este mulțumită în ultima vreme
de culoarea mobilei din bucătărie
nici de igrasia din trupul meu
deși n-am vecini deasupra
în afară de creștet și de cer
acum câteva clipe s-a aprins lumina
copacul e tot acolo lângă geam
mobila de bucătărie are aceeași culoare
cu țigara în mână
recit versuri de gibran khalil gibran
sezonul rece

la mulți ani morților
la mulți ani viilor
la mulți ani dumnezeule
sângele aici
are gust de lămâie
și probabil acesta este motivul
pentru care se scurge atât
de mult în special în sezonul rece

lala

lala
aici miresele nu-și croiesc
rochii albe
nici nu se încalță cu nimic
ele doar se așază goale
sub cer
pieptănându-și părul
lala
vertebrele tale
sunt șirul de mătănii
în care îmi îngrop trupurile
iar inima ta e clopotul
ce bate anunțându-mi
fiecare înviere

ou

să ascult continuu
atâta bâzâit
neavând nici măcar
posibilitatea
să-mi astup urechile
ar fi din partea mea
un gest de noblețe
prea costisitor
să cobor într-o groapă
de unul singur
și să mă așez
în poziție verticală
dezgolit
de toate culorile
până la căderea zăpezii
ar fi probabil
o soluție onorabilă
pentru toate părțile
regele apei

din umeri mi se ridică două stoluri de păsări migratoare
pasionate de trasat linii și cercuri
câteodată formează cu arca din capul meu
cruci și semiluni stele cu șase unghiuri
în arca mea geme o femeie-n travaliu
nu e prima sa naștere nici nu va fi ultima
o dată a născut un munte o să vă mirați
dar chiar așa a fost
a doua oară a născut o sabie
atât de lucioasă parcă era ruptă din soare
nerăbdător sunt
abia aștept să mă nască și pe mine însumi
să mă așeze lângă frații mei alăptându-mă
sunt regele apei acum
la comanda mea i se mișcă valurile
când obosesc o usuc bătând din palme doar
o transform în mormânt
și mă înfig în el
lanțuri

am adus cerul în camera mea
am croit din el costume cămăși
rochii arăbești
și chiar câteva pijamale
din petice
am făcut un câine
pe care îl scot la plimbare
în zilele de vineri sâmbătă și duminică
câinele meu n-are nevoie de carne
nici de oase
nu-i latră pe oameni
nici pe câinii lor
el doar îi privește-n tăcere
iar din când în când
cu privirea-n sus se așază la umbră
timbre

limba mea
nu-i făcută pentru lipit timbre
nici sânii tăi pentru a tremura
sub priviri sau palme
ridică-te din mine
n-am destul sânge să înalț temple
să-ți adăpostesc geamătul
mi s-a făcut dor de dumnezeu
vreau să-l văd chiar acum


mort deja am aprins un băț de chibrit

în casa unde îmi țin sângele și prietenii
ea nu intră niciodată
deși are obraji pe care curg lacrimi
și o inimă ce bate ca orice altă inimă

în drumul de întoarcere am poposit
în palma sa
în timp ce ningea peste mine
adulmecându-mă un cal rusesc
ce și-a pierdut călărețul în luptă
mort deja
am aprins un băț de chibrit
în memoria ei
și am privit în urma mea
până mi-am ars degetul arătător

orice

maria vinde pâine caldă
el cuvinte și tăceri
ea îi atinge pielea frunții cu buzele
el îi vorbește de patrie și dumnezeu
patria e locul unde îți descarci reziduurile
când ai sacul plin cu tot ce găsești
în drumul tău spre mormânt

dumnezeu e pântecul în care îți aștepți renașterea
după ce-ți lepezi trupul obosit
de atâtea dezgoliri
copaci pietre animale ploi zăpezi orice orice
până la întâlnirea cu moartea
maria geme astupându-i gura cu sânul
el își închide ochii sub părul ei
negru și lung cât o noapte de decembrie

mozart

trezit de propriul sforăit tresar o mână
încă în creștere îmi întinde trabucul
viorile invită cerul
în casa mea la un ceai arăbesc și un fum
în căușul palmelor doar o sticlă transparentă
și urme de aplauze de admirație
adeseori de refugiu
trecutul are miros de blană de urs
în hibernare îmi spune oaspetele
în timp ce îmi trec degetele peste creștet
cu gândul la un munte
și la jucăriile mele palpabile din copilărie
deasupra abia se vede albul tavanului
proaspăt văruit
când ceasul de perete
își scoate limba printre aburi
arătându-ne ora exactă

cărări umede

floral
se desfac acești plămâni
în care zac rebegit

mă strecor printre coaste
o pânză purpurie
ca sângele ei proaspăt
voalează cerul

falak se îndreaptă către mine
trecând peste cărări umede
ramuri abia înverzite
îi ating părul

falak
cu pași repezi
vine
ținând soarele de mână
primul cerc

desprins de umbra mea
părăsesc stâncile ghemuite
ies din pereții abrupți
mă scutur de laturi și de muchii
furtunos mă ridic în întâmpinarea ploii
rotindu-mă spre adâncuri
spre primul cerc

pânză de apă

vei cădea în brațele măslinului cu trunchiul aplecat
în spatele tău vor tăcea turme imense de cai albi
deasupra va flutura o pânză de apă atât de roșie
chiar atunci te vei izbi de pământ
și te vei încolăci în el
scările

nu știi
să-ți pronunți numele încă
nici
să ții bine o undiță-n mână
habar n-am cum ai reușit
să urci scările
și să stai pe marginea lunii
îndreptându-ți tălpile spre mine
miraj

pielea ta n-are culoarea acestui pământ
nici nisipurile nu-ți recunosc gleznele
pline cu zăpezi

pașii tăi nu lasă nicio urmă
în mirajul unde te scalzi acum
azvârle-ți săgețile
scoate-ți inima și suflă-n ea
ca într-un fluier
până îi va ajunge sunetul
acolo unde te așteaptă mama
cu cerul plângându-i în brațe

treptele

scările sunt înalte bătrâne
accesul e interzis semenilor tăi
acolo intră doar cei care fac parte din stratul
superior al pământului
cred că ai avut o idee genială
când ai privit deasupra ta
și ai ajuns dintr-o privire
unde se chinuiau să ajungă treptele
ți-a fost poruncit să-ți lepezi magma
și să deschizi gura pietrei
să curgi dintre fălcile ei ca un strigăt
și ai curs până te-ai vărsat în apele mării
valurile erau brațele ce te legănau
și te alăptau cu sarea lor albă
călătorii îți aruncau câte o bucată de pâine
până ai crescut și ai devenit
un munte de sare și pâine
pe care se odihnesc toți rătăciții acum
duel

îți înfigi tălpile umede-n mine
sub ele cresc lanuri
de sfeclă de zahăr
mirosul lor
îți umple nările
ce-mi brăzdează
sângele
din brațele mele
se ridică un cavaler arab
îți recită pielea scrisă
cu litere de aur pe zidul meccăi
iar părul tău cu o cruce-n mână
zburdă în toate direcțiile duelând
cuie

sorin are gura plină de cuie
cu privirea-n jos le scoate unul câte unul
le înfige-n tălpi ca niște rădăcini

pleoapele i se mișcă ritmic
după bătăile ciocanului

pantalonii săi au șapte petice mari
după culoarea fiecăruia își numără zilele

sorin se lungește pe spate gol și alb
cu ochii plini de pași și de sunete

el are atâtea cuie
în jurul său acum
iar pantalonii
îi sunt undeva
în mijlocul unei haite de câini
frenezie

e o forfotă mare
miliarde de păsări
se adună în stoluri
în palmele mele
sunt în travaliu acum
strâng din dinți și tac
tac până îți voi auzi
primul strigăt
până îți voi da
prima gură de lapte
doar atunci
îmi voi desface palmele
aburi

mama
mătură prin curtea casei
ridică o vrabie moartă
din grămada de frunze
mângâindu-i aripile

îmi aduce un ceai fierbinte
își trece palma
prin firele mele de păr albe
tăcând

din cană
se înălțau aburi spre cer

pașii

mama mă învață să pășesc
mama mă învață să-mi număr pașii
mama mă învață să umblu desculț
mama mă învață
să-mi curăț tălpile de soare
cerul mă învață să mă plec în tăcere
pământul mă învață
să mă ridic strigând

pășesc îmi număr pașii
cad și mă ridic
norii mă învață să plâng
în întuneric
geamăt

lucește piciorul drept
al vițelului de aur

între el și soare
o femeie
cu părul lung și zburdalnic
își adună oasele deșirate
ridică mâna ca un geamăt
spre cer

din tălpile sale desculțe
cad ploi

cad neîncetat
hibernare

m-am foit puțin
ai simțit
închideai fermoarul
rochiei tale albe

voi tăcea ca un sâmbure
în tine



culorile

trupul tău plăpând și nevinovat
dansează valsul morții mele
și al învierii apelor moarte
nu știi
că din cămașa ta purpurie
precum sângele scurs
în această noapte
se vor naște culorile
după ce termini plecăciunile

tu când taci în fața zidului
te gândești la pietrele sale
sau la luciul din ochii lor
după ce-ți termini plecăciunile
și tăcerea
te aștept
să ciocnim un pahar
și să-l bem pe dumnezeu
până la ultima picătură

mă așez pe cruce

eu nu aștept pe nimeni
nici nu mă scald
în apele tulburi
nici în cele limpezi
chipul meu nu înseamnă nimic
pentru mine
eu doar mă așez pe cruce
și privesc pământul în ochi



canibal

nu-mi spălați trupul
lăsați-mi urmele de deșert pe mine
sunt un nomad
un canibal
mâncător de raze crude
nu le curăț niciodată
le mănânc așa cum le găsesc sub tălpi
cu țărână cu tot
nici nu le mestec
doar le înghit
așa cum mă înghite pământul
strigăt

nu nu
strig cu urmele tale încă pe trup
nu mă ungeți cu apă sărată și caldă
apele curgătoare sunt limpezi și reci
tu îmi astupi gura cu sânul
îți verși toate cărările umbrite
în sângele meu
nu nu
strig cu gura plină de cruci și de morminte
lumina nu-i aici
lumina nu-i aici sub pielea mea
privesc în gol cu ochii abia deschiși și umezi
tu îți modulezi sunetele
îmi faci semn plecându-te
eu ridic din umeri nedumerit
privind în gol
cu tălpile îndreptate spre cer
ca două lumânări aprinse
mona lisa

el pătrunde în cutia craniană
cu organul său în erecție
coboară soarele cu mâna dreaptă
și face din el o coroană de mărimea creștetului
apoi se așază gol pe scaunul cu rotile
arzând toate cărțile din piele
în care se vorbea de sânii
sau de pântecul ei cald
din pământ și foc
ridică o piramidă în jurul trupului
în timp ce pe toate zidurile
ordonă să-i fie scris
cu litere mari numele
iar pe masă să fie destule cupe
înfășurate cu mătase roșie unde poate
să-și verse în liniște sperma sfântă
ea doar atinge fundul cupelor
spălându-i tălpile
pânză umedă

între sufletul meu și văzduh
e un trup și o cămașă de forță
între trup și ochii săi
e o poftă și o carte sfântă
iar între palma sa și oglinda
în care mă dezgolesc zilnic
chiar atunci când întunericul
își leapădă ultimul țipăt
e o pânză umedă
unde se așază dumnezeu
ținând într-o mână
o piatră
perna

vorbim mereu de ramuri și de rădăcini
niciodată de perne
niciodată de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple
deși n-au aer suficient
nici măcar pentru acele două
minute când ni se taie respirația
inspir adânc și închid ochii
dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
cearceaful alb
e mormântul în care mor în fiecare zi

cerc

azi am stat în genunchi
și am privit un trifoi
ce-și înfigea
rădăcinile-n pământ
bătând din aripi

am ridicat o piatră
și am trasat cu ea
un cerc
în jurul tâlpii

azi am așezat un ou
în palmă
și l-am mângâiat
până am adormit în el




straturi

nicio legătură cu găurile din stratul de ozon
pur și simplu m-am născut într-un loc destul de însorit
și din acest motiv strigătul meu
e puțin mai diferit față de alte strigăte
niciun fel de carte n-aveam înaintea ochilor
decât câteva rânduri scrise pe un zid cu litere de aur
așa povestea pielea mea într-o zi geroasă
pe un meleag îndepărtat
unde am ajuns din întâmplare
iar femeia prea albă și rece
ce-o asculta cu multă atenție
traversându-mă de la tălpi până la creștet
a sărit ca arsă o dată ajunsă în deșertul meu
în care sunt îngropate atâtea femei de toate vârstele
cu palmele sale umede
le dezgropase una câte una
iar fiecare abia ieșită din mine
îmi scutura barba albă
curățând-o de nisip
icoana

voi privi
deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind
această lumânare
în mine toți copacii
sunt goi și înalți
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infinită icoană

poem
lui claudiu komartin

nu știu cum poți să stai
cu ochii închiși
în timp ce țigara ta se stinge
de una singură
așternând o parte din tine
în scrumieră
iar tu
îți mângâi ridurile de pe frunte
gândindu-te la pușculița
în care îți strângeai copilăria
și la bicicleta pe care te roteai
în jurul casei râzând
nu știai că zidurile
au nevoie de umbre
iar rotirile trebuie făcute doar pe jos
deschide-ți ochii și privește
cum tace acum
cerul
pod

spre răsărit ne îndreptăm
peste bosfor se învârt roțile
îl zăresc pe saul călare
cu o cruce mare în mână
ea mă privește
i se văd doar ochii ca de șoim încătușat
din ei saltă deșertul în căutarea ploii
privirile ni se sărută deasupra apei
caut pustiul în fiecare
ochi de femeie


galben
lui gelu vlașin

bonsaii îi voi uda
în toate zilele săptămânii
în afară de ultima
oricum umbra e atât de mică încât
n-ar încăpea în ea nici măcar
un lătrat de câine
pereții camerelor îi voi vopsi în galben
albul numai în cearșafuri
și în măști va rămâne
duminica
voi strănuta continuu sub plapumă
zimții

degeaba îți bați capul
cu acești copaci
când ție doar zidurile
îți umbresc genunchii tociți
pietrele
poți să le bagi
și în buzunare
să le colorezi în roșu
sau în orice culoare găsești
în tine
testându-ți rezistența craniului
și flexibilitatea zimților
oriunde și oricând vrei
neavând nevoie
să-ți astupi urechile
oricum ele niciodată
nu vor scoate vreun foșnet
indiferent în ce parte
a corpului le vei așeza tăcerea
travaliu

pleoapele încă se desfac
da da încă se desfac
ochii îmi privesc în tăcere
clipele ce se crucifică pe liniile palmei
fiecare înviind din moartea sa o altă clipă
culorile se dezbracă între morțile lor
de întuneric

inima continuă să bată
exact ca în timpul potopului
mâinile mă ajută și acum
să-mi acopăr ochii
între plecăciuni
tăcerea
vine într-un șervețel alb
să-mi șteargă petele
ierburi

ne rotim în jurul morții făcând
tot felul de gesturi
de apărare sau de conviețuire
pământul se rotește în jurul său
țesând nopți în care
ne odihnim trupurile
sufletele sunt
într-o continuă stare
de veghe
dintotdeauna cuvintele
mi s-au părut niște ierburi
cu care ne hrănim moartea

monolog

sting lumina promițându-mi că o voi aprinde
cel puțin o singură dată în noaptea aceasta
închid ochii și încep să măsor distanța dintre
ultimul pahar golit și tăcerea ta
îmi rod unghiile
iau paharul pe jumătate plin
și transparent
îl așez bine să nu se verse
trag un fum dintr-o țigară
tu n-ai nevoie de haine
eu n-am timp să-ți cunosc numele
tablou

e toamnă aici sorina
geamurile sunt larg deschise în camera mea
portocalele atârnă de crengi încă necoapte și verzi

stăteam pe o bancă într-un parc
cărările erau goale copacii la fel de goi
ochii tăi erau verzi atât de verzi
iar pământul atât de alb și umed
noi ne sărutam doar
ne sărutam sorina

în casa mea sunt camere mari și multe acum
pereți colorați și înalți
tablouri atârnate de cuie
e toamnă aici sorina
geamurile sunt larg deschise în camera mea


triunghiuri

o fereastră mare și înaltă deasupra capului
geamuri triughiulare într-un cerc lemnos
nicio urmă de luciu-n jur
stăteam întins aveam capul ușor ridicat
ochii-mi căutau culoarea pierdută
eram gol așa cum m-a născut mama
așa cum m-a făcut tata
așa cum m-a făcut olarul olarul care nu râde
olarul care nu plânge olarul care nu geme
olarul care nu se spală pe mâini
peste mine erau norii norii
erau norii
peste mine era cerul cerul
era cerul
peste mine era femeia femeia
era femeia care plânge
femeia care geme geme geme
femeia care naște naște
naște doar
pe muchiile cercului

fețe fumurii mă răsfoiesc
șuvițe pale îmi cad peste rădăcini
mă cațăr și mă ridic deasupra trunchiului
adulmec ploile ascultând zvâcnirile lor
mângâi coama cerului
pun șeaua peste pielea sa neagră
și mătăsoasă precum noaptea
încalec
și pornesc în galop
pe muchiile cercului



poem

se rotește cercul în jurul nucleului
o linie dreaptă pornește dintr-o direcție
pe urmele punctului
fiecare își construiește un centru al său
fie din piatră fie din apă
zic unii
că un prunc a fost abandonat într-un pustiu cu mama sa
iar mirajul spre care alerga ea s-a transformat în izvor
oamenii acum se fugăresc între picioarele pruncului
abandonat

femei majoritatea lor îngrășate după atâtea nașteri
se îngrămădesc să ia fiecare măcar câte o gură de apă
sau de aer
tu chiar crezi că un om poate să parcurgă toate cerurile
și să stea față-n față cu Dumnezeu
pumn de nisip

mâncam împreună pâine și sare
pâine caldă ca primul tău sărut
ca prima atingere a pielii
mă așezai des în patul tău verde și alunecos
îți plăcea să-mi vezi culoarea ciudată
mă priveai ca pe o nouă invenție
am venit la tine gol
doar c-o lacrimă
și un pumn de nisip

ce calde erau tăcerile tale femeie
și ce reci îți sunt degetele acum

esenin

mă săruți
și-mi întorci spatele
îmi ceri să sting deșertul
cu palmele mele
khayam
nu avea doar plantații de nisip
nici esenin
mai mult sânge decât țarul
ah de ai ști
câte femei se aștern în mine
și câte deșerturi am de stins acum
tagore

tagore
inima ta era doar o bucată mică de carne
nările două mici ferestre
pe unde intra mirosul ploii
ce-ți uda soarele din creștet

păsările încă mai zboară și acum
își aleg singure drumul
nimeni nu le pune indicatoare
n-au nevoie de mărgele nici de icoane
nu stau decât în locuri înalte
tagore
cerul mai este acolo unde l-ai lăsat
ultima dată
iar stelele încă mai cad în prăpăstii
nici cald nici frig

te iubesc femeie
îmi vine să mă mut definitiv
în pântecul tău
îmi plac toate obiceiurile tale
ai gusturi fine femeie
porți doar haine largi
și colorate
la tine clima-i potrivită
nu-i nici cald
nici frig
nu mănânci niciodată prea sărat
roșu

chipul meu plin cu nisip
îmi stă ghemuit ca un făt în palma stângă

celui
care strigă ținând soarele de braț
de la răsărit până la apus
i s-a făcut sete
eu
duc toate culorile în mâna dreaptă
mă plec dintotdeauna
doar culorii roșii
pânză

privesc dintr-un colț
abia mă văd
zgribulit
într-o pânză prăfuită
țesută de alții
ciudat e locul acesta
atât de gol
nimeni în afară de mine
și cerul deasupra
făcând ochii mari
ca un copil nedumerit
decojirea

curățați-mi trupul
de nisip
decojiți-mă
sunt destul de copt
deja

nu mai stați atâta
la aceste cozi
interminabile
pentru o bucată mică
de deșert

copac

la o aruncătură de ochi stă
ne despart doar câteva țărmuri
de oceane
îmi bate la ușă
brațele-i semănau cu niște
măslini rodiți
intrând în casă
i-au căzut câteva fire aurii
cred că avea stiharul descusut
la mâneca dreaptă
a stat o clipă
abia am reușit să-i întind mâna
era un copac ce scria poezii
o bere

fiind departe
fiind departe de pielea ta
de porii tăi
fiind departe de gura ta
din care mă scuipai
ca pe o plăcere reciclabilă
fiind aproape
fiind aproape de mine și de cer
mi-am răsfoit toate albumele
n-am reușit să-mi aduc aminte
de nimic
în afară de o bere neagră
o bere neagră cehoslovacă

retro

când eram gol
și cerul locuia în mine
iar pământul nu purta
niciun nume încă
în fiecare palmă
aveam
câte o piatră
le frecam una de alta
până când
îl vedeam pe dumnezeu
alergând roșu
printre copaci
doliu

citesc frumoasa moarte
zidurile își reglează tonul
cu câte-o icoană
privindu-ți rochia de mireasă
luciul pantofilor dornici de trepte
în palmele mele se desfac
atâția maci să-ți spună
un singur cuvânt doar unul singur
într-o roșie tăcere
citesc frumoasa moarte
purificare

apele cresc continuu
și n-am cum să le scad
voi tăcea doar
tăcerea e un mod de purificare
au devenit prea blânzi
și plicticoși
acei câini crescuți
în casele bine încălzite

acum plouă torențial

păstorul de stânci

deși n-am fost niciodată
păstor
precum majoritatea profeților
mă visez
în fiecare noapte
cu turme de stânci în spate
păscând valuri

nu fac nimic altceva decât
să agit apele cu mâna
nu m-am adăpostit vreodată
într-o peșteră
nici într-un mormânt

gemenii

deși fratele meu geamăn e mut
are o memorie vizuală
și auditivă impecabilă
ține minte orice
chiar și momentul nașterii noastre
când plecăm în excursii sau la slujbă
numai el conduce
eu stau în permanență
doar pe scaunul mortului
fratele meu geamăn
își vede de drum
nu scoate niciodată vreun sunet
eu vorbesc continuu
probabil
încerc mereu
să-mi aduc aminte
de primul meu strigăt
rana

atâta frig
vine din trecut încât
îmi îngheață
toate degetele palmei

deasupra noastră

spun legendele că suntem frați
spun pustiurile că le este sete
o felicit pentru cuvintele înălțate
dintr-o gură ce seamănă leit cu a mea
mă felicită pentru înălțarea cuvintelor
dintr-o gură ce seamănă leit cu a sa
sună ceasul anunțând miezul nopții
două tăceri gemene
ne îmbracă trupurile goale
îi întind palma cu zece degete
își întinde palma cu zece degete
deasupra noastră
se vede
doar un singur cuvânt
și cerul plângând

sticlă

patruzecișișapte de ani
și un pachet de țigări
gol
la fiecare miez de noapte
iluzii
iubiri
gesturi repetitive un cer
ce se face
din ce în ce mai înalt
cu cât mi se micșorează timpul
până când devine
o sticlă de cenușă reciclabilă
indigo

beatrice
mai ai pe retină imaginea acelui copac
sub care ai deschis ferestrele
și acum încă îi aud foșnetul
de parcă și el făcea dragoste
beatrice
iartă-mă că te trezesc
geamul e deschis deja

nașterea

ea
curge
curge prin mine purtându-mă
eu
îi pipăi malurile simțindu-i contracțiile
ea
geme
născându-mă
eu mă prăbușesc în brațele sale
născând-o

gleznele tale

apele saltă din adâncuri
își întind brațele diafane
spre mal
zvâcnesc sub gleznele tale

tu femeie
închisă într-un bici
rupe-ți învelișurile de mătase
membranele false ale timpului

în tine este încătușat
dumnezeul nostru
în tine se zbuciumă lumina
de mii de ani
„POSTFAÞÔ

Djamal Mahmoud – poet român

Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte țări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulți dintre noi deși nu fusese niciodată în România. O învățase exclusiv din cărți. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio și auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aș fi oferit o medalie pentru opțiunea lui (și, bineînțeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Și încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toți autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele românești.
Sensibilitatea poetului diferă totuși, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeții noștri de azi. La noi, însăși noțiunea de „natură” pare demodată și ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiștii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuință meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar și când își portretizează mama:
„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de șoimi / mama are fruntea tăcută”.
Se mai observă în versurile citate și o cruzime delicată, de pensulă subțire, a observației, specifică spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alți poeți prin discreția elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreție inevitabilă și dezolantă care le este proprie autorilor lipsiți de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvășitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obține maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi ține de urât / doar fumul de țigară / târâș intru în ecranul computerului / n-am învățat mersul pe vârful degetelor încă / târâș intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâș până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca și ironia fină – o irizație de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria și religia / fiți cât se poate de atenți / la mișcările mele de mâini și de buze / cred că am găsit în sfârșit / cea mai corectă definiție / și totuși mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înțeleagă exact ce vreau să spun”.
Să-ți fie teamă să le vorbești oamenilor despre patrie și religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înțelege, iată un mod de o gingășie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajați într-o slujire violentă, zgomotoasă și de multe ori demagogică a țării și a divinității. Pe de altă parte, însuși faptul că în acest poem poetul nu definește patria și religia reprezintă o definire diafană.
Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simț al nuanțelor semantice!
„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morțile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaștere a limbii române în esența ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
Alex. Ștefănescu

Între yang și yn

Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în țara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroși congeneri ai d-sale, afirmați în planul activităților intelectuale. Nu mai puțin, elementele funciare ale Orientului de obîrșie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale ființei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificația simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului și mlaștinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, și yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenența răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roțile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă privește / i se văd doar ochii ca de șoim încătușat / din ei saltă deșertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimțit ca un mediu închis care terifiază ființa, ca o temniță strîmtă ce o sufocă. Reacțiile la acest spațiu advers sunt energice: „între sufletul meu și văzduh / e un trup și o cămașă de forță” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi așadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spațiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăsește prin senzația lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spațioase, cu ziduri însuflețite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte și verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb și umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari și multe acum / pereți colorați și înalți” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalță pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantații de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît țarul / ah de ai ști / cîte femei se aștern în mine / și cîte deșerturi am de stins acum” (esenin).
Sufletul universal la care sufiștii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simțămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce fața către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / și-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeași culoare). Între viață și moarte granița devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susținută convivialitate a structurilor materiale și spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în așa grad de linii și cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu șase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanța uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăși / rochii arăbești / și chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă și duminică” (lanțuri). În aceeași atmosferă de witz melancolic, suntem informați că „trecutul are miros de blană de urs” și că un ceas de perete „își scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplației absorbante. O contemplație de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puțin / ai simțit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeași comuniune duios-informațională funcționează între entitatea umană și cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeași oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el și de ochii mamei” (umbra). Nu lipsește nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiași comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca niște rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, același din care au izvodit figurile unei zeități cu mai multe brațe și cu mai multe capete.
Dar se ivește și un moment în care autorul nostru resimte insuficiența materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuință e formulată tranșant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalț temple / să-ți adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualității contemplație-acțiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuși cu consecvență. Își face loc în creația sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce și-a pierdut călărețul în luptă // mort deja / am aprins un băț de chibrit / în memoria ei / și am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băț de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd și nevinovat / dansează valsul morții mele / și al învierii apelor moarte / nu știi/ că din cămașa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naște culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puțin inițiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mișcare inversă.
Gheorghe Grigurcu
În grădina cu arome tari

Auzim adesea afirmația cum că poezia reprezintă un mod general de viață, din care se împărtășesc deopotrivă simțirea, gândirea și mai ales spiritul limbii arabe. Din acest punct de vedere, cultura arabă apare prin excelență ca o cultură poetică. Influența poeziei arabe în cultura europeană nu a fost deloc una neglijabilă, de ar fi să ne referim doar la lirica trubadurilor, sau la preromanticii și romanticii fascinați de tainele Orientului apropiat (istoricul Gustav Diercks, nu fără a exagera, a sugerat că există o strânsă analogie între spiritul arab și cel germanic). În preislam, poetul este numit sha’ir (de la verbul sha’ara, a simți), cu înțelesul că el „descoperă acele semnificații și corespondențe pe care alții nu le simt lesne” (Quadama, Haqd an-nathr).
În linia spiritualității arabe se înscrie și poezia lui Djamal Mahmoud cuprinsă în volumul „albe&reci” (ed. Vinea, 2010). Poetul „vede” și gândește lumea în arabă, deși scrie în română. Araba este o limbă cu o suplețe gramaticală și cu virtualități stilistice unice, bazate pe fonetica sintactică. Abundența de asonanțe, omonime, sinonime, cuvinte ambigue, cursul natural al limbii spre accentuarea formalului și ritmicului sunt surse neepuizate de inspirație poetică, în măsură chiar să determine combinațiile calitative majore, la nivel de imagistică și tematică.
Astfel, felul extrem de agil cum se mișcă poetul sirian Djamal Mahmoud în română trădează gena sa lingvistică și spirituală, vlăstar al unei culturi fidel asumate. Despre aceasta s-a vorbit în celebrele versuri scrise de poetul arab At Ta’i: „Am văzut pecetea pe ființa omului / arsura nu era numai în carnea sa”. Motivele și temele ce străbat ca o „arsură” acest univers poetic sunt produsul unei senzualități spiritualizate, extrem de dezinvolte, din care se exclud mizerabilitatea, malițiozitatea și minimalismul antiempatic prin definiție.
Asemeni iubitei, mama este des invocată ca o figură adolescentină, cu ochi verzi de culoarea frunzelor pe care le mângâie. Intimitatea femeii cu natura, temă majoră a poeziei arabe, apare dublată de rezonanța animistă, într-un circuit al empatiei universale. Gestul uman nu rămâne unilateral, ca o figură tasată în plan. Spațialitatea și vigoarea îl definesc prin excelență. Sugestiile înalte care-și iau avânt nu ajung nici ele să sucombe în neant, chiar dacă, asemeni unor păsări ciudate, își pot schimba din zbor traiectoria în mod neașteptat.
Elementul negativ de recuzită catabolică apare invocat cu funcție amar-tonifiantă, de „aromă tare” tipic arabă, menită să potențeze sentimentul vieții, nicidecum să-l anuleze. Poetul Mahmoud Djamal ne oferă imaginea unui spirit viguros, călit, aflat la adăpost de impresionabilitatea minoră, de isteria cvasi-gratuită care predispune la clacare imediată. Nerăbdarea și incontinența nu-l caracterizează.
Vedem cum hiperbola deschide ușile anecdotei existențiale spre imagini înzestrate cu putere spirituală, o putere ce rămâne însă închisă într-o formă misterioasă și vie, ce nu-și epuizează dinamismul semnificativMotive și teme precum mama, deșertul, mormântul, apa, piatra, norul, pământul, arborele, femeia, femeia care naște (aici verbul a naște este hiperbolizat semantic prin repetiție), tropii practicați ca figuri spațiale și corporale vii, ca practici simulative de relaționare, prin antiteze, inversiuni, repetiții obsedante, acuplări verbale, acestea țin de apetitul spiritualității arabe, înclinat către așa numitul „realism idealist”, des menționat de comentatorii arabiști.
Florin Caragiu
Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur și simplu.
El știe că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt și începe acolo unde se sfârșește limbajul de zi cu zi. Ca și patria sau Dumnezeu, ea ține de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care își mărturisește astfel propria neputință în fața a ceea ce nu se poate spune și nu se poate dezvălui pentru că e taina însăși, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria și religia / fiți cât se poate de atenți / la mișcările mele de mâini și de buze / cred că am găsit în sfârșit / cea mai corectă definiție / și totuși mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înțeleagă exact ce vreau să spun” (mut).
Așa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mișcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rostește și de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mișcări și din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăși / rochii arăbești / și chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă și duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi privește-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se așază la umbră” (lanțuri).
Autorul posedă știința contemplației, privește lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existența acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuși o textură de semne și de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere și să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construiește veritabile „picturi metafizice” în mișcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil și sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puțin nevoia noastră de sens: „mama se trezește în fiecare zi la oră fixă // foșnetul apei și sunetul pașilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrățișați / iar mașinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama își usucă tălpile umede în liniște / iar camelia se foiește goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roșii” (sânii cameliei).
Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparență, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (și aici e diferența esențială în raport cu limbajul revelației religioase), îl evocă, îl amintește, îl arată cu degetul. Și tocmai această credință într-o transcendență a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode și timp” și de bine-știuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
Din perspectiva lui meșteșugul poeticesc rămâne unul nobil și grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci își păstrează atributele demiurgice, deține puterea de a crea și de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mișcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /și mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalențe a cuvântului (care implică facerea și desfacerea) îi corespunde ambivalența ființei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate și corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului și chemarea adîncului.
Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorința desprinderii de teluric, aspirația spre o răceală și puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilității eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / și mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / și te-ai înălțat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de șoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).
Mișcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitațională a teluricului – lumea elementului feminin și a maternității – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet și corp sau despre incompatibilitatea dintre vocația uraniană a bărbatului și chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeți cu apă sărată și caldă / apele curgătoare sunt limpezi și reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îți verși toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci și de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschiși și umezi / tu îți modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorințe și aspirații contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului și e prea puțin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călărețul arab” sosește dintr-o tradiție poetică prea veche și prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranșant între esențele tari ale poeziei și simplele mode, care vin și se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puțină pulbere auriferă. Și chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranță încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reușește astfel să ne convingă că în tabloul, și așa destul de pestriț al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o aparițe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescență.
Octavian Soviany

Notă biografică

Djamal Mahmoud s-a născut la 4 mai 1962,
în localitatea Rakka din Siria.
A urmat școala primară
și liceul în orașul său natal,
un an pregătitor de limbă română la Craiova,
apoi a absolvit Facultatea de Medicină
din Cluj-Napoca.
Publică în diverse reviste din România:
Tribuna, Actualitatea literară, Feedback,
Citadela, Litere, Oglinda literară,
Singur, Nova Provincia Corvina ș.a.
A debutat cu volumul de versuri De ce,
Ed. Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995.
Este prezent în antologii
și volume colective de haiku
din România, Japonia și Siria.
CUPRINS

Un cuvânt de întâmpinare,
de Șerban Foarță / 5

albe & reci / 9
singur / 11
umbra / 12
vârful degetelor / 14
nouăzecișinouă / 15
sânii cameliei / 16
barba lui ted berrigan / 17
mut / 18
gustul laptelui / 19
autograf / 20
mobila de bucătărie are aceeași culoare / 21
sezonul rece / 23
lala / 24
ou / 25
regele apei / 26
lanțuri / 27
timbre / 28
mort deja am aprins un băț de chibrit / 29
orice / 30
mozart / 31
cărări umede / 32
primul cerc / 33
pânză de apă / 34
scările / 35
miraj / 36
treptele / 37
duel / 38
cuie / 39
frenezie / 40
aburi / 41
pașii / 42
geamăt / 43
hibernare / 44
culorile / 45
după ce termini plecăciunile / 46
mă așez pe cruce / 47
canibal / 48
strigăt / 49
mona lisa / 50
pânză umedă / 51
perna / 52
cerc / 53
straturi / 54
icoana / 55
poem / 56
pod / 57
galben / 58
zimții / 59
travaliu / 60
ierburi / 61
monolog / 62
tablou / 63
triunghiuri / 64
pe muchiile cercului / 65
poem / 66
pumn de nisip / 67
esenin / 68
tagore / 69
nici cald nici frig / 70
roșu / 71
pânză / 72
decojirea / 73
copac / 74
o bere / 75
retro / 76
doliu / 77
purificare / 78
păstorul de stânci / 79
gemenii / 80
rana / 81
deasupra noastră / 82
sticlă / 83
indigo / 84
nașterea / 85
gleznele tale / 86


„Postfață” / 87

Djamal Mahmoud – poet român,
de Alex. Ștefănescu / 89
Între yang și yn,
de Gheorghe Grigurcu / 93
În grădina cu arome tari,
de Florin Caragiu / 99
Poetica hieroglifei,
de Octavian Soviany / 103

Notă biografică / 109



editura vinea
mitropolit antim ivireanul st., no. 45,
ap. 5, sector 5;: bucharest, 040111;
cell: 0723349138

e-mail: [email protected];

apărut: martie 2010

8