Atunci cînd am cunoscut-o pe Antineea, trecuse mai bine de un an de cînd devenise meteosensibilă. Cred că din această cauză se apucase să picteze exclusiv peisaje mohorîte sub ceruri joase, apăsătoare, umbrite de nori întunecați de furtună. Tocmai se despărțise de prietenul ei și începuse să alunece în acea incontrolabilă și extenuantă stare de depresie care urmează ruperii unei relații sentimentale. Detesta bărbații, iar acum, cînd rememorez întîlnirea noastră, mă mir că am reușit nu doar să o fac să-mi vorbească, ci chiar să accepte o răsuflare și o prezență masculină în preajma ei. Ne-am întîlnit în mod banal, nu într-o cafenea sau la o petrecere, prin intermediul unor prieteni comuni, ci pe o bancă în parc. Obișnuiesc adesea, cînd sunt în pană de inspirație, să mă plimb pe străzi cu un blocnotes în buzunar. Cînd mă străfulgeră vreo idee, mă așez unde se nimerește și o scriu repede, înainte să dispară de pe canavaua imaginației sau nescrisă să devină unul dintre miile de gînduri care nu merită notate. În perioada cînd publicam pamflete și povestiri satirice în săptămînale, lucram cu spor în cîrciumi înecate în fum sau pe terasa unei cafenele. Pot scrie aproape oriunde, în foaierul unui teatru la antract, pe colțul unui bar, în tramvai sau în tren, în timp ce mănînc sau în pat, înainte de a adormi. Cu puțin antrenament, cred că aș reuși să scriu mergînd. Singura temă la care lucrez aproape neîntrerupt, de mai bine de șapte ani, e jurnalul meu, pe care-l completez întotdeauna în intimitate.
Nu cred în predestinare, poate doar într-un șir lung de întîmplări conduse de hazard, dar totuși întîlnirea mea cu Antineea pe aleile unui parc, chiar în momentul în care căutam un subiect interesant pentru viitoarea mea nuvelă, mi s-a părut mai mult decît o coincidență fericită. Era într-o după-amiază senină de mai și mă așezasem pe singura bancă goală din scuar. Îmi notam cîteva idei despre necesitatea unui alfabet universal în artă, cînd o fată s-a oprit în dreptul meu și mi s-a adresat agresivă:
„ Voi sta aici doar pentru că toate celelalte bănci sunt ocupate..., sper să fie clar, n-aș vrea să interpretezi acest gest simplu ca o încercare neghioabă de a socializa!”
Mi-am ridicat privirea de pe foile notesului, mirat de vocea aceea guturală și joasă. Am văzut o tînără înaltă și slabă, cu părul lung, șaten, îmbrăcată neglijent într-o pereche de jeanși decolorați și o cămașă bărbătească în carouri, care ținea în mînă un bloc de desen și am mormăit:
„ E destul loc, n-o să te deranjez cu nimic!”
S-a așezat în capătul opus al băncii , a scos o cutie cu pasteluri și a început să deseneze. Oricît mi-aș fi înfrînat curiozitatea nu m-am putut stăpîni și am privit peste umărul ei peisajul pe care-l schița, cheiul umbrit de platani cu frunzișul verde-pal, silueta elegantă a podului în stil eiffel oglindită în unda liniștită, umbra gotică a catedralei în fundal, totul sub un cer orbitor de senin. Necunoscuta așternea cu trăsături repezi toate aceste detalii, dar culorile erau sumbre, iar cerul acoperit de nori deși, întunecați de ploaie. Cînd mi-a simțit privirea, s-a întors și m-a privit cu irișii ei gri-verzui încărcați de o indescifrabilă melancolie:
„ Peste cîteva ore va ploua, iar peisajul dinaintea noastră va arăta cam așa!”
N-am început o conversație plictisitoare despre instabilitatea meteorologică a primăverii, am întrebat-o direct:
„ De ce nu ar fi așa? Fiecare filtrează realitatea prin prisma trăirilor lui interioare...totuși de ce ești atît de deprimată?”
A închis caietul, a așezat culorile înapoi în cutie și în acel moment m-am temut că va pleca fără să-mi mai adreseze niciun cuvînt dar mi-a răspuns:
„Ești cumva psiholog? Bine...atunci pot să-ți spun: sunt meteosensibilă, presimt orice schimbare a vremii, cu două-trei ore înainte de a se produce!”
Ca și cînd ar fi vrut să-i accentueze spusele, coroanele arborilor începură să se clatine, învîrtejite de o rafală răcoroasă, stîrnită din senin.
„Þi se pare ciudat? Dacă aș picta cerul așa cum e în acest moment aș fi optimistă?”
Am învățat, pe parcursul anilor că atunci cînd nu ai argumente într-o discuție, cel mai nimerit este să abați atenția interlocutorului spre lucruri obișnuite, așa că i-am spus cu detașare:
„Deloc, ciudat ar fi, după ce vei pleca de aici, să nu știu cu cine am stat de vorbă!”
Un surîs trist i-a fluturat o clipă în colțul buzelor și cu un gest nervos și-a aranjat o șuviță mătăsoasă de păr care-i aluneca rebelă peste frunte:
„Ești la fel ca toți ceilalți, încerci să mă atragi într-o discuție nevinovată, iar pe urmă îmi ceri numărul de telefon...”
„Greșești, vreau doar să-ți știu numele, am spus, e neplăcut să stai de vorbă cu cineva și să nu știi cum să i te adresezi!”
Ea s-a încruntat, linia sprîncenelor i s-a arcuit sumbră ca o umbră noroasă peste orizontul frunții și mi-a spus răspicat:
„ Să nu rîzi...mă numesc Antineea! Cînd maică-mea era la maternitate, taică-meu recitea, a nu-știu-cîta-oară , Atlantida lui Pierre Benoît !”
Trecuseră mulți ani de cînd visasem pe marginile acelei cărți, sedus de povestea aceea livrescă, fantastică, așa că am replicat cu o aparentă nepăsare:
„ Îmi plac oamenii care nu au nume comune, eu, de pildă, port unul banal...”
Antineea s-a ridicat brusc, strălucirea de azur a cerului se pătase de cîteva minute cu zdrențe cenușii de nori și a notat ceva pe o fîșie de carton ruptă din colțul desenului:
„ E-n regulă, poți să mă suni... într-o zi în care nu va ploua!”
A plecat fără să privească în urmă, iar vîntul și-a întețit bătaia și picuri reci de ploaie au început să răpăie grei pe frunze.
Seara în redacție, cînd ne adunasem să discutăm despre lustrație, Liviu vroia să trimită articole și scrisori tuturor publicațiilor importante din Europa, ceilalți aveau opinii contradictorii, le-am spus:
„ Am cunoscut azi o fată, are un nume rar și pictează nori!”
„Foarte bine, a spus Teodor, Janine nu era de tine!”
Trebuie să recunosc, avea dreptate. Janine era dansatoare și plecase în Italia ca să cîștige cît mai mulți bani.


*
A plouat fără întrerupere trei zile și trei nopți. Pîndeam plin de speranță cerul, dar din plafonul jos de nori, ploaia se cernea rece, continuă, nepăsătoare. Aș fi putut să o sun, dar o inexplicabilă superstiție, de obicei nu cred în semne, horoscopoape sau alte neghiobii însăilate ca să umple paginile ziarelor, m-a împiedicat. Am așteptat prima dimineață senină și m-am repezit spre telefon.
Mi-a răspuns o voce moale, somnoroasă, era deabia ora opt și jumătate, în care am recunoscut totuși franchețea Antineei:
„ Nu te supăra, n-am chef de conversații la telefon, am dormit doar cîteva ore, am pictat toată noaptea, dacă vrei vino după-amiază la atelier...chiar dacă plouă!”
Mi-am notat adresa și am început să scotocesc cu febrilitate prin colecțiile mele în căutarea unui cadou. Sunt un colecționar înrăit, am adunat de-a lungul anilor tot felul de lucruri care mi-au captat interesul: roci, pietre șlefuite de valuri, cochilii, bucăți de lemn cu forme vagi zoomorfe, pipe, pumnale patinate de vreme și ceramică ancestrală. Din sertarul cu scoici am scos o piesă rară, o carapace de nautilus, în tonuri cafenii-sidefate, presărată în interior cu pistrui mov. Deși nu pun prea mult preț pe înfățișarea exterioară, m-am bărbierit cu grijă, fața mea osoasă, arsă de soare și brăzdată de riduri adînci păre mai senină cînd nu e năpădită de firele întunecate ale bărbii și undeva în spatele meu, nevăzută-n oglindă, Janine a chicotit malițioasă: „ Arăți mai tînăr cu cinci ani cînd ești proaspăt ras...cine e demoazela pe care o fericești cu atenția?”
Am trimis-o undeva departe, pe podiumul unui club de noapte și am îmbrăcat un sacou de velur ocru asortat la cămașa și pantalonul din pînză de in. Deși pînă la întîlnire mai erau destule ore, am ieșit ca să-mi pierd vremea, colindînd pe străduțele din vecinătatea locului unde trebuia să ajung, ca un prădător care se familiarizează cu terenul de vînătoare înaintea atacului frontal. Atelierul Antineei se găsea chiar în umbra vechiului bastion, un fragment al fortificației în stil vauban, care înconjura pe vremuri centrul orașului, într-o clădire îngustă cu un singur etaj, pitită între un contrafort masiv și un șir de arcade largi care adăposteau un anticariat. Exact în clipa în care clopotele catedralei gotice băteau ora cinci, am ciocănit cu putere în poarta groasă din lemn de stejar, patinată de soare și ploi. Din norii gri, bulbucați peste acoperișurile cu olane înverzite de mușchi au început să cadă picuri rari, grei și reci.
Am așteptat cu nerăbdare patru-cinci minute, buchețelul de lăcrimioare începea să se ofilească în strînsoarea pumnului meu, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Am repetat bătăile mai energic, fără niciun rezultat. Decepționat, tocmai mă pregăteam să plec, cînd ușa s-a deschis încet și silueta Antineei, într-o salopetă cenușie, murdară de vopsele a apărut între canaturi. Þinea în mînă un mănunchi de pensule late și o dungă azurie, ușoară ca urma unei aripi îi păta obrazul.
Am urmat-o trecînd printr-un coridor întunecos și am urcat cîteva trepte strîmbe, cu muchiile de piatră rotunjite de pași, ajungînd într-o sală cu tavanul înalt, cu zidurile din cărămidă netencuită, aproape lipsită de mobilier. Prin ferestrele înguste ca niște creneluri se filtra o lumină verzuie, difuză. Atenția mi-a fost atrasă de o pînză mare, lungă de patru-cinci metri și lată de trei, prinsă direct pe perete, care înfățișa un cer frămîntat de nori întunecați deasupra solului arid, schițat prin tușe înguste de un cafeniu mohorît.
„ De unde știi că-mi plac lăcrimioarele?” a întrebat așezînd buchetul într-un ulcior de ceramică neagră.
„ Nu știam, dar e singura floare care sugerează tristețea ploii!” am răspuns apropiindu-mă curios de suprafața mirosind a ulei, pigmenți și terebentină, în care urmele viguroase ale pensulei traseră vortexuri și arabescuri lichide în pasta vineție.
„ Nu e gata, mai am de așternut glasiuri și de finisat accente, justapuneri...”
În tonul vocii ei am deslușit defensiva artistului căruia nu-i face plăcere să-i privești opera neterminată.
„ Pictezi doar nori?” am întrebat după o tăcere stingheritoare de cîteva minute.
„ Da, acum nu mă inspiră nimic altceva....”
Am scos cutiuța de carton în care se odihnea cochilia de nautilus:
„ Poate marea, valurile, viața enigmatică a adîncurilor...”
Și-a șters degetele colorate în albastru de cobalt cu o cîrpă, a apucat grijulie carcasa sidefată, a închis pleoapele și a început să-i mîngîie curbele delicate.
„ Nori de nisip submarin, vîrtejuri lichide, ploi inversate, furtuni de cerneală...”
Ploaia răpăia ca alicele pe olanele sonore, iar streașinile vechi cîntau ca un instrument exotic acordat de șuvoaiele neîntrerupte. Mi-a făcut semn să mă așez pe singurul scaun din încăpere, un jilț masiv din nuc băițuit, cu speteaza înaltă.
„Stai aici...închide puțin ochii...ai răbdare, vreau să-ți arăt ceva!”
Cînd mi-a dat voie să deschid ochii, m-am trezit în fața unei pînze pătrate, pe întinderea căreia se răsfăța un melc azuriu, cu volutele cochiliei punctate de fulgere argintii. Întreaga compoziție strălucea în tonuri atît de intense și primordiale, încît am avut senzația că privesc în inima ascunsă a cerului.
„ Vezi, asta pictam înainte de a deveni meteosensibilă...”
„ E inexplicabil, am îngăimat buimăcit, am văzut culoarea asta o singură dată în viața mea!”
„ Da?! a exclamat curioasă Antineea, unde...poți să-mi spui și mie?”
M-am retras precaut, în ciuda aparențelor eram timid și excesiv de scrupulos cînd e vorba să-mi apăr secretele, dar ea a insistat și am șoptit:
„ Cum să-ți spun? Într-un vis...un vis care nu s-a repetat!”
Fața i s-a întunecat brusc ca un petic de cer acoperit de furtună și a schimbat subiectul. Am continuat să discutăm anost, despre lucruri neînsemnate, fără să-mi explic ce determinase schimbarea aceea bruscă.
Am plecat cu pîlpîîirea acelui albastru intens în retină. Ploaia încetase la fel de brusc cum începuse. Acasă, în decorul anost a existenței mele, nu mă aștepta nimeni, nici măcar o pisică. Metodic și fără patimă, am rupt tot manuscrisul nuvelei pe care o începusem mai bine de o lună, foaie cu foaie, apoi am adunat peticele de hîrtie într-un bol de aramă patinată și le-am dat foc. Am hotărît ca de-atunci înainte să scriu doar despre ceea ce vedeam în jurul meu: oameni vii, întîmplări reale, obiecte palpabile și de ce nu, chiar despre nori. Am deschis ferestrele ca să aerisesc încăperile de îmbîcseala fumului acru. Cerul de un albastru întunecat strălucea curat, doar cîteva scame argintii se răsfățau pe canavaua serii.


*
A doua zi, fiind joi, m-am întîlnit cu Teodor. Ne cunoaștem din clasa I și, cu excepția perioadei cînd a fost plecat cu o bursă de studii, ne întîlnim de aproape șapte ani în fiecare joi. E drept, locul l-am mai schimbat pe parcursul perioadei, fiindcă cel puțin mie îmi place să înnoiesc decorul. În timp ce îl așteptam, ajunsesem înaintea lui în cafenea, am oscilat între dorința de a-i povesti despre Antineea și impulsul de a păstra secretul.
Cînd s-a așezat pe scaun, am izbucnit voios:
„ Am vizitat-o pe Antineea!”
El m-a privit peste rama ochelarilor groși care-l îmbătrîneau, dîndu-i un aer de institutor plictisit și a întrebat:
„ Cine e Antineea? A, da... mi-ai povestit despre ea, țicnita meteosensibilă pe care ai cunoscut-o în parc!”
„ Nu e țicnită...în orice caz nu mai mult decît mine...pictează nori!”
„ Foarte bine, dacă nu e țicnită !”
„ Sunt mai bătrîn decît ea cu vreo zece ani...”
„ E perfect, nici tu nu mai ești un adolescent naiv, nici ea o fetișcană fără minte!”
„ Altceva nu ai de comentat? am ricanat cu amărăciune.
A sorbit lung din ceașca aromată de moca și a oftat:
„ Nu te supăra pe mine, bătrîne! Știi că țin la tine, ce dracu’, atît că nu vreau să te văd suferind...”
„ N-o să mă mai vezi suferind, i-am răspuns rîzînd, n-am motive!”
Ardeam de nerăbdare să-mi pună mai multe întrebări, ca să-i pot destăinui mai multe, dar a început să-mi vorbească despre obsesia lui, o editură electronică care să publice romane online.
Îl ascultam distrat, nereușind să prind firul raționamentului. Afară se înnorase, berbeci vineții se-ngrămădeau pe cer și, aproape fără să vreau, m-am trezit gîndindu-mă la Antineea.
N-aveam umbrelă la mine, cînd plecasem era soare și am ajuns acasă ud-leoarcă.
În timp ce îmi schimbam hainele, un curier a sunat la ușă. Avea un pachet voluminos pentru mine. Am desfăcut cu nerăbdare hîrtia de ambalaj și de sub ea a răsărit albastrul magnific al melcului pictat de Antineea.


*
Am început să ne vedem tot mai des. Era un început de vară ploios și Antineea petrecea mult timp în atelier pictîndu-și visele noroase. În ciuda vremii ne plimbam pe străzile pline de băltoace, veseli, flecărind despre tot felul de lucruri șii întîmplări mărunte. Am însoțit-o într-o excursie de o jumătate de zi la munte, unde vroia să schițeze un studiu al enigmaticilor Undulus Asperatus, aburi haotici, violent colorați, în formă vortexuri iscate intempestiv între două cîmpuri atmosferice. Ori de cîte ori aveam timp treceam pe la ea ca să văd cum se nasc peisajele halucinante și de fiecare dată aveam surpriza să descopăr ceva nou.
Într-o după-amiază, urmărind-o ore în șir cum așterne cu febrilitate pe pînză un cer abisal, prăbușit între spinările liliachii-purpurii a două șiruri de altocumulus, am constatat ca un părinte grijuliu:
„ Ai mîncat ceva astăzi? Hai, gata, lumina e pe sfîrșite, te invit la o pizzerie să înfulecăm ceva!”
Și-a aruncat pensulele în borcanul cu terebentină, oftînd:
„ Ai dreptate, Andrei, mi-e foame, dar e o problemă: nu intru niciodată în restaurante, am oroare să mă privească niște necunoscuți în timp ce mănînc! Pe deasupra mă chinuie o durere îngrozitoare de cap, simt cum se-adună nori de ploaie !”
„ Foarte bine, am spus, atunci te invit la mine și-o să-ți pregătesc o cină memorabilă!”
„ Nu te văd în bucătărie, încins cu un șorț și amestecînd în oale!” a zîmbit ștrengărește, ștergîndu-și mîinile cu o cîrpă.
„ Înseamnă că n-ai gustat încă rețeta mea secretă de pasta primavera!”
Și-a scos salopeta de doc cenușiu, pătată de pigmenți, am îmbrăcat o pereche de geanși și o cămașă bărbătească în carouri și am plecat să cumpărăm ingredientele necesare cinei.
Eram emoționat ca un adolescent, care și-a adus, în absența părinților, prietena acasă să-i admire colecția muzicală de viniluri.
M-am apucat cu febrilitate de treabă, iar ea mă urmărea cu ochii lucind de curiozitate, sprijinită de un colț al mesei, cu un pahar de Pinot noir în mînă. Nu sunt un bucătar desăvîrșit, dar atunci cînd am de gînd să prepar ceva gustos, pun în ceea ce gătesc toată pasiunea unui gourmet autentic. În timp ce așezam farfuriile pe masă, mi-a mărturisit:
„ Să știi că e prima dată cînd un bărbat gătește pentru mine!”
I-am turnat încă două degete de vin, replicîndu-i în glumă:
„ Gustă întîi, și pe urmă mai vorbim...”
S-a apropiat încet, privindu-mă cu atenția cu care scruta pînza în timp ce își așternea tușele violente pe ea :
„ Nu, vorbesc serios, Andrei, nimeni nu mi-a acordat vreodată cu atenția cu care mă înconjuri tu...”
Orice i-aș fi spus în acele momente ar fi fost o tîmpenie. Și-a trecut mîna peste fața mea nerasă, urmărind cu degetele imperfecțiunile pielii, fiecare rid adînc săpat în obraz, apoi m-a tras spre ea șoptind:
„ Sunt amețită...dar nu din pricina vinului...și vreau să te răsplătesc fiindcă ești bun, generos și enervant de prezent în viața mea...”
Buzele ei aveau aroma crudă și nefalsificată a boabelor de coacăze roșii. Am luat-o în brațe, corpul ei slab era ușor ca o pătură de nori, și am purtat-o spre obscuritatea complice al dormitorului. Farfuriile cu spaghetti și sos verde s-au sleit aproape neatinse în bucătărie.
Ne-am iubit cu impetuozitatea unei furtuni de vară, iar mult după miezul nopții, cînd ea adormise respirînd ușor ca un copil, am ieșit pe terasă și mi-am aprins o țigară. Cerul se limpezise și catifeaua lui întunecată era brodată cu milioane de stele aurii.
Faptul că am devenit amanți, nu a schimbat cu nimic relația noastră. Antineea a rămas la fel de imprevizibilă ca un ciclon tropical. Venea și pleca, uneori nu-mi dădea nicio veste cîte o zi întreagă și știam că nu-i puteam telefona, fiindcă atunci cînd se apuca de un nou tablou, nu suporta să audă sau să vadă pe nimeni.
Într-o după-amiază de duminică, îmi petrecusem singur tot weekend-ul, am bătut îngrijorat la ușa atelierului. Mi-a deschis după un sfert de oră, avea fața răvășită de furie, iar cînd am urmat-o în încăperea unde picta, am găsit pe dușumea rămășițele unui tablou de-abia schițat. Am ridicat o fîșie zdrențuită, umedă încă de vopsea și am constat cu cinism:
„ Păcat de pînză, cred că costat o grămadă de bani!”
A aruncat cuțitul pe care-l strîngea crispată în mînă:
„ Ce-ți pasă, tu nu poți înțelege...nu ești meteosensibil!”
„ Nu, nu sunt, am admis, dar te-ai gîndit vreodată că m-aș putea molipsi?”
Din acel moment am stabilit că-mi va arăta fiecaare pînză înainte de a o răzui sau distruge. În schimb, eu i-am promis că voi învăța tot ceea ce puteam afla despre formațiuni noroase, grindină, fulgere sau tornade.
Mă întîlneam tot mai rar cu prietenii, doar serile de joi petrecute cu Teodor au rămas neschimbate și la îndemnul Antineei, neavînd altceva mai bun de făcut am început să scriu despre mitul Atlantidei .


*
Am văzut, înainte de a fi expuse, toate tablourile pictate de Antineea. Am urmărit-o ca un privilegiat, în liniștea atelierului, cum întinde cu pensula sau cuțitul pe pînza udă de culoare, cohorte de cumulonimbus, îmbulzindu-se în grămezi de turnuri, creneluri, colonade, dragoni, centauri, grifoni și himere cu aripi aburoase care invadau tot cerul. Am asistat la nașterea unui fulger din impactul dintre un nor-nicovală și un cumulus greu în formă de ciocan și n-am să uit niciodată clipa în care, coborînd de pe schela improvizată, pînzele erau tot mai mari și picta cocoțată pe o platformă, am întins mîna ca să o sprijin iar brațul mi-a fost străbătut de o descărcare inexplicabilă de energie.
„ Ești încărcată ca o butelie de Leyda!” i-am spus.
„ Lasă-mă-n pace, m-a repezit furioasă, nu vezi că nu reușesc să surprind esența, am pictat niște aiureli!”
Nu avea dreptate, tablourile ei erau incomparabile, nu puteai să le admiri și apoi să te duci să bei o bere cu amicii sau să urmărești un meci la televizor.
Tîrziu în noapte, cuibărită în brațele mele, m-a întrebat suspinînd:
„ Crezi că ar trebui să le expun?”
Expoziția nu a avut un succes răsunător, nu s-a înghesuit prea multă lume să admire cele douăsprezece tablouri imense cu nori halucinanți atîrnînd de simeze. Cred că nici nu-și dorea așa ceva, avea oroare de notorietate și succes, dar nu l-a putut împiedica pe Liviu să publice în gazeta lui un articol plin de elogii. A invitat la vernisaj doar prietenii și cîțiva oameni din branșă, dar seara, după ce a plecat toată lumea și am rămas singuri în mijlocul furtunii dezlănțuite pe pînze, m-a îmbrățișat, spunîndu-mi:
„ Sunt fericită că te-am ascultat. De-acum, gata cu ploile, voi căuta doar orizonturi senine!”
Atunci ar fi fost momentul să-i spun cît de mult o iubesc, că aș fi în stare să caut al treilea pol al Pămîntului, doar ca să-l botez cu numele ei, dar am tăcut din lașitate și dintr-o stupidă superstiție. Mi-era teamă că odată exorcizate furtunile ei interioare nu va mai avea nevoie de mine. Nu-i spusem decît unei singure fete din viața mea „ te iubesc”, unei colege de liceu care a dispărut în timpul unei escalade în munți, iar după acel tragic accident nu mai mă simțeam în stare să rostesc ceva similar. Simțeam că am ratat șansa de a o ține lîngă mine, dar așa se desfășura viața mea între lucruri complicate și fapte uimitor de simple, fiindcă uneori cîteva cuvinte spuse cu sinceritate pot spune mai mult decît un tom întreg de discursuri.


*
Toamna era pe sfîrșite, Antineea nu mai pictase nimic de dinainte de vernisaj, se învîrtea fără chef printre șasiuri goale, pensule împietrite și tuburi uscate de vopsele, frunzărind mape vechi cu schițe sau mîzgălind eboșe copilărești a mîinii ei stîngi. Rămăsese meteosensibilă, dar apropierea ploilor nu-i mai răscolea imaginația, nu-și mai azvîrlea cu furie viziunile pe pînză, rătăcea absentă prin atelier, opacă la spectacolul norilor și al succesiunii anotimpurilor.
După Revelion, am trecut singuri într-un an nou, doar noi și lapovița deprimantă care lovea ferestrele cu plescăituri seci, mi-a spus:
„ Înțelege-mă, trebuie să plec, înainte de a ne face rău unul altuia!”
Am lăsat din mînă Dialogul lui Critias și am privit-o mirat:
„ Ce s-a întîmplat, unde vrei să pleci?”
Cearcănii vineții și paloarea tot mai accentuată o îmbătrîneau, echinocțiul rece și umed nu-i pria defel. Mi-a răspuns cu o voce aspră:
„ Nu ești atent deloc la ceea ce-ți spun...acum trei luni, da, exact după vernisaj, îți vorbeam despre un cer veșnic senin!”
„ N-ai să-l găsești, asta e clar, niciodată!”
„ Poate, a zîmbit cu răceală, dar trebuie să încerc!”
Am ratat din nou ocazia să-i spun că o iubesc mai mult decît pe toate femeile trecute și viitoare laolaltă, nu din orgoliu masculin, ci fiindcă pur și simplu nu m-am simțit în stare să o opresc. Ce-i puteam oferi eu Antineei...numele meu, confortul călduț al unui cămin, o bătrînețe decrepită împreună? Am lăsat-o să plece fiindcă o iubeam prea mult.
În prima joi după plecarea ei, m-am întîlnit ca de obicei cu Teodor, care m-a făcut praf cu logica lui necruțătoare:
„ Ești tîmpit de-a binelea, ai dat peste femeia pe care o cauți de-o viață și o lași să plece, doar fiindcă nu ai curajul să-i spui că nu poți trăi fără ea...fără îndoială îți meriți soarta sau ești un masochist fără speranțe de vindecare!”
Mă îmbătasem groaznic cu o seară înainte, nu-mi aduceam aminte nici cum ajunsesem acasă, de fapt nu mă trezisem complet și n-aveam chef să-i ascult sfaturile, așa că l-am repezit furios:
„ E meteosensibilă, nu pricepi, a plecat să caute un cer fără nori...unde? habar n-am... în Tibet, Shangri-La, California sau la dracu’ n praznic!”
El a ridicat neputincios din umeri și s-a ridicat de la masă ca să comande un taxi.
„Nimic nu e mai deprimant decît amintirea vremurilor în care ai fost fericit”...Nu-mi amintesc unde am citit fraza asta, dar am început să umblu cu ochii în pămînt, evitînd să mai privesc cerul și norii, ocoleam nu doar strada unde veghea părăsit fostul atelier al Antineei, ci întregul cartier, iar vederea unei picturi în ulei îmi provoca dureri îngrozitoare în tîmple și-n spatele ochilor.
Mă dizolvam încet dar sigur într-un ocean de tristețe și alcool, incapabil să-mi continui viața din momentul în care o văzusem făcîndu-și cu febrilitate bagajele.
Erau zile în care privindu-mi chipul în oglindă mi se părea că zăresc un necunoscut și aveam nevoie de cîteva secunde ca să mă recunosc. Noaptea, în timp ce zăceam trîntit în așternut, încercînd zadarnic auzeam o voce tainică care-mi șoptea de undeva din eter: „tu nu ești tu, ci doar o proiecție palidă a celui care-ți poartă trupul și numele!
Îngrijorat de rătăcirea mea, Teodor a încercat de cîteva ori să mă convingă să fac o programare la un psihoterapeut! Am rîs cu ipocrizie și l-am asigurat:
- N-am nimic, bătrîne, e doar o criză trecătoare de meteodependență!”



*
Salvarea mi-a venit dintr-un capriciu al hazardului. Uitasem, din întîmplare, înainte de a pleca odată de acasă, o fereastră larg deschisă, iar cînd m-am întors seara, izgonit de ploaia măruntă și înghețată, am dat peste o băltoacă care acoperea parchetul. Am căutat repede o cîrpă și-am început să șterg apa care se prelingea spre colțurile camerei. Îngrămădisem între perete și mobile o sumedenie de lucruri inutile și cutii de carton în care zăceau uitate rămășițele colecțiilor mele. Scotocind printre ele, am dat de tabloul pe care mi-l dăruise Antineea în urmă cu un an. Îl azvîrlisem acolo, întors cu fața la perete, fiindcă nu puteam privi spirala albastru-intens, fără să simt un junghi nemilos în piept.
L-am ridicat cu gîndul să-l așez într-un loc uscat dar, neîndemînatic l-am scăpat din mîini și rama subțire, izbind podeaua s-a crăpat cu un scrîșnet. Aplecîndu-mă să adun șipcile rupte, am găsit o cheiță lucioasă din metal galben, care fusese ascunsă cu grijă între profilul ramei și pînză. Am învîrtit-o între degete și deodată un fulger mi-a luminat ungherele încețoșate ale memoriei. Mi-am amintit că o văzusem pe Antineea descuind cu ea o cutie din lemn, decorată cu arabescuri și ținte din alamă. Am alergat a doua zi la custodele galeriei care-i vînduse o parte din tablouri, căruia îi lăsase înainte de plecare cheia atelierului. Am găsit cutia misterioasă în scrinul în care-și ținea mapele cu schițe. Cu degetele tremurînd de emoție am deschis-o și înăuntru am găsit cîteva scrisori, un teanc de fotografii vechi și un exemplar, cu copertele zdrențuite, al Atlantidei lui Benoît. Dezamăgit, le-am luat cu mine, gîndindu-mă că-s amintiri de familie și ar fi păcat să se rătăcească, în cazul în care atelierul ar fi fost evacuat.
Am încercat să citesc cîteva scrisori, dar anii sau umezeală decoloraseră cerneala, iar scrisul mărunt și dezordonat era ilizibil. N-am recunoscut-o pe Antineea în niciuna dintre pozele din sipet. Ar fi putut fi bebelușul dolofan care dormea în brațele unei femei cu ochi melancolici sau fetița firavă, cu părul împletit în două cozi subțiri, care zîmbea aparatului de fotografiat așezată pe un buștean, într-o poiană, alături de un bărbat înalt și brunet.
Am frunzărit cartea, o citisem cu nesaț în urmă cu treizeci de ani, fără prea mari speranțe că voi da de vreun indiciu. Plictisit am așezat-o pe noptieră și mi-am amintit că nu-l mai văzusem pe Teodor de o lună, renunțasem la toți prietenii și chiar la întîlnirile noastre săptămînale, dar era deabia marți. Am luat din nou cartea și am început să citesc. Cînd am ajuns la începutul capitolului VIII, ceața deasă, în care rătăceam de mai bine de jumătate de an, s-a risipit.
L-am sunat pe ultimul meu prieten, era trecut cu mult de miezul nopții, mi-a răspuns o voce somnoroasă și îmbufnată de femeie, pe care am lămurit-o cu greu să mi-l dea la telefon.
-Trebuie să ne întîlnim imediat, am ceva important să-ți spun! am strigat exaltat în receptor.
-E deabia marți...nu, e deja miercuri! a mormăit el.
-Știu, dar nu mai pot aștepta, am o veste nemaipomenită!
-Bine, mîine dimineață... dar sper că ai într-adevăr ceva epocal să-mi spui: un nou tratament pentru vindecarea cancerului, aterizarea unui OZN pe acoperișul terasei tale, descoperirea Atlantidei, că altfel nu discut cu tine!
A doua zi, am sărit din așternut, proaspăt și plin de energie, deși nu dormisem aproape deloc. Sorbeam deja a doua ceașcă de moca amăruie, cînd i-am zărit silueta înconvoiată îndreptîndu-se spre terasa cafenelei.
-Am găsit-o! i-am spus, exultînd de nerăbdare.
S-a așezat încet în fotoliu de nuiele și m-a privit neliniștit peste ramele ochelarilor groși și vetuști:
-Pe cine, sau ce ai găsit?
-Pe Antineea, bătrîne!
-Da...și unde e?
- În Sahara... Uite, citește pagina asta! am spus întinzîndu-i cartea lui Benoît.
- Andrei, nu te supăra pe mine, dar zău, ar trebui să mergi la psihoterapeutul ăla...e un tip grozav, face minuni, mai ales în depresii!
- N-am nevoie, sunt fericit, înțelegi? Plec în Hoggar ca să o întîlnesc!
Nu, nu a putut să mă înțeleagă nici el, vechiul meu prieten care mă cunoștea din copilărie. Am pornit pe urmele Antineei și sunt sigur că am să o găsesc, exact pe terasa săpată în peretele Atakorului, deasupra oazei din Blad-el-Khouf. Va sta în fața șevaletului, pictînd livezile de curmali, portocali, migdali și rodii, pajiștile verzi, cascada care spumegă revărsîndu-se în lacul transparent, dar mai ales cerul ireal de senin, albastru intens, boltit deasupra Atlantidei. Mă voi apropia încet și o voi întreba:
„Pot să stau și eu cîteva minute aici? Nu te voi deranja...”
Fără să-și ridice privirile de pe pînză, ea îmi va răspunde:
„Da, nu mă deranjezi, e destul loc ...și sunt sigură că nu va ploua nici astăzi.”