Uluit sunt de darurile tale, de toată generozitatea și de această cumpănă de peste vremi care ne desparte în primeniți și plini de tulburare, când zilele curg precum apele-n câmpie, cu lentoare și cu dulceață, cu sfială și cu plecăciune, precum cutrele în fața icoanei făcătoare de minuni, căci miracolele pe cât sunt de plăcute sufletului, pe atâta se înfioară și trupul la vederea lor, când mintea ți-e piezișă și conștientizezi că mai sunt lucruri de care trebuie să te desparți sau să le înmagazinezi în memorie, precum în scorburi năclăite de umbre, de visare și de eresuri. Au-au-aoleo, draga nenii, că lung și cu timiditate, ca-n fața raclei, se uita baba Manda în josul și-n susul uliței, arătându-și gingiile știrbe și negul de pe bărbie, îmburuienat bine, dar și plină de nădăjduire îi era inima, de parcă urma să-i vină pensia de urmaș, c-a lăsat-o Petrică Șoricel peticită și rupă toată, cu boarfe și lucruri găsite pe sponci, căci din antamarea la ciocănitul țambalului, pe la spartul de baluri și de răfuieli, pe la zdrențăroși și rudari, pe la cumetrii sărace și tăieri de moț în case pirpirii și mofluze, nu făcea mare cheag, că tot calic a fost toată trecerea lui prin ani, tot obielos și pământit, ca un copil din flori crescut din chilipiruri și pomeni. Hop-cea-cea, că încă râvnitor sunt și tot cu nesaț, cu jind, cu lăcomie îmi caut prin închipuiri să găsesc locul unde te-am tăinuit. Mă suspectez că memoria mi se zaharicește în șirul orelor când octombrie e doar un elev care cu teamă descoperă taina sărutului, când nucii sunt căpiați de jordiile cu care sunt bătuți până la scuturare și până când capătă din iuțeala frunzei de tutun și din vânătăile unui asfințit ca un ochi tihnit și molatic. Când ulița e neumblată, și privirea babei se împăienjenește, căci nimeni nu-i mai ciocăne la poartă și nici nu se îndură cineva să-i dea de sănătate sau s-o întrebe de cele lumești, căci și inutilitatea te exasperează prin însingurare și răscolire, când doar gândurile sunt cele pe care le auzi și cu care te bodogăni când ajungi să vorbești mai mult cu umbrele, cu orătăniile și cu beteșugurile care te cătrănesc amintindu-ți de ispitele vremii când sângele curgea verde, tumultos și plin de fierbințeală. Nu e moft, nici pornire încât să crezi că aburul de peste aminiri e doar un semn c-am renunțat și că moleșeala a pus stăpânire peste reflecții sau chibzuiri, căci nu ești nici proiecție și nici închipuire, ci doar însemnez ca atare că mintea mea, mai bătrână și mai obosită, abia dacă mai poate discerne între plăsmuire și adevăr. La ora căscatului zgomotos, când ispitele dau târcoale, seara scârțâie din șipcile gardurilor, iar lumina nehotărâtă învie poveștile. Pe prispa veche, a rămas un macat roșu și înfofolit, dar și un scaun rânced, sprijinindu-se în trei singurătăți, una mai mare decât cealaltă. Baba Manda e o arătare ce se ghicește în poarta uzată de folosință prelungă, însă doar ochii i se disting clar, ca două mucuri de lumânări uitate arzânde în sfeșnice, după moliftă.