agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-05-29 | [This text should be read in romana] | Submited by Enache Nicolae VARA TÂRZIE A UNUI FORSYTE "Prea scurt răgaz răstimpul verii are" INTERLUDIU ÃŽn primul an al ultimului deceniu din veacul al nouăsprezecelea, în cea din urmă zi a lunii mai, pe la È™ase seara, bătrânul Jolyon È™edea sub stejarul din faÈ›a terasei casei sale din Robin Hill. AÈ™tepta să-l ciupească țânÈ›arii pentru a se despărÈ›i de această strălucitoare după-amiază. Mâna lui slabă, brună, cu vine albastre proeminente, È›inea o È›igară de foi aproape terminată între degetele subÈ›iri, cu unghii lungi — păstrase obiceiul de a le purta lungi, ascuÈ›ite È™i lustruite ca odinioară, pe la începutul domniei reginei Victoria, când era atât de distins să nu te atingi de nimic, nici chiar cu vârful degetelor. Fruntea boltită, mustaÈ›a mare, albă, obrajii supÈ›i È™i bărbia-i lungă, slabă erau adumbrite de o pălărie de Panama veche, cafenie, care-l apăra de razele soarelui ce apunea. Þinuta lui — È™edea picior peste picior — dovedea seninătate È™i un fel de eleganță firească pentru un bătrân care, în fiece dimineață, își parfuma batista de mătase cu apă de colonie. La picioarele lui era întins un câine flocos, bălÈ›at alb È™i cafeniu, corcitură de Pomeranian — câinele Balthazar; antipatia, de la început, dintre el È™i bătrânul Jolyon se transformase, de-a lungul anilor, în prietenie. Lângă fotoliul său se afla un leagăn, iar în leagăn È™edea una din păpuÈ™ile lui Holly — "Alice Proasta" — cu trunchiul căzut peste picioare È™i cu nenorocitu-i nas ascuns într-o fustă neagră. Stăpâna ei n-a iubit-o niciodată, de aceea îi era indiferent cum stătea. La marginea terasei pietruite începea pajiÈ™tea ce se aÈ™ternea peste dealul care cobora chiar din dreptul stejarului È™i se întindea până la un câmp de ferigă; apoi se desfășurau semănăturile, până la marginea lacului, iar dincolo de ele era crângul. PriveliÈ™tea era "frumoasă, remarcabilă", după cum spusese Swithin Forsyte privind-o, cu cinci ani în urmă, când venise în trăsură cu Irene să viziteze casa. Bătrânul Jolyon auzise despre acesta ispravă a fratelui său, căci plimbarea aceea ajunsese celebră la "Bursa Forsyte". Swithin! Bietul băiat plecase dintre cei vii, murise în luna noiembrie a anului trecut, în vârsta de abia È™aptezeci È™i nouă de ani. Cu acel prilej s-a reînnoit îndoiala membrilor neamului Forsyte, care credeau că vor trăi veÈ™nic — îndoială care apăruse pentru prima oară la moartea mătuÈ™ii Ann. Murise! Și n-au mai rămas decât Jolyon, James, Roger, Nicholas, Timothy, Julia, Hester È™i Susan! Iar bătrânul Jolyon se gândea: "Optzeci È™i cinci! Nu-i simt... numai când mă apucă durerea aceea". ÃŽÈ™i scruta memoria. Nu-È™i mai simÈ›ise vârsta de vreo trei ani de zile, de când a cumpărat casa care-i purtase atâta ghinion nepotului său Soames È™i se mutase aici la Robin Hill. Parcă în fiecare primăvară întinerea de când trăia la È›ară cu fiul său È™i cu nepoÈ›ii: June È™i cei doi nepoÈ›ei din a doua căsătorie, Jolly È™i Holly. Aici, departe de larma Londrei È™i de croncăneala de la "Bursa Forsyte", fără Consilii de AdministraÈ›ie, într-o atmosferă încântătoare, viaÈ›a nu era muncă, ci jucărie, deÈ™i era tot timpul ocupat cu desăvârÈ™irea È™i înfrumuseÈ›area casei È™i a celor douăzeci de acri din jurul ei, precum È™i cu satisfacerea capriciilor lui Holly È™i Jolly. Toate necazurile È™i amărăciunile strânse în inima lui de-a lungul acelei lungi È™i tragice întâmplări cu June, cu Soames È™i soÈ›ia lui, Irene, È™i cu sărmanul tânăr Bosinney, s-au risipit. Chiar È™i June s-a scuturat, în cele din urmă, de melancolia ei, dovadă această călătorie în Spania pe care o face împreună cu tatăl ei È™i cu mama ei vitregă. După plecarea lor, casa a fost cuprinsă de o pace cu totul deosebită; senină dar pustie, căci ducea dorul fiului său. ÃŽn ultima vreme Jo era pentru el o adevărată mângâiere È™i bucurie; bun băiat! Femeile însă, chiar È™i cele mai bune, îți calcă uneori puÈ›in pe nervi, fireÈ™te, fac excepÈ›ie acelea pe care le admiri. ÃŽn depărtare cânta cucul; pe primul ulm de pe câmp uguia un porumbel sălbatic, È™i ce frumos crescuseră margaretele È™i piciorul cocoÈ™ului după ultima coasă! Vântul bătea dinspre sud-vest: ce aer încântător, plin de sevă! ÃŽÈ™i dădu pălăria pe ceafă, pentru ca soarele să-i cadă pe obraji È™i pe bărbie. Nici el nu È™tia de ce, dar astăzi simÈ›ea nevoia să fie cineva lângă el, dorea să privească o față frumoasă. Oamenii se poartă cu bătrânii de parcă ei n-ar mai avea nici o dorință. Și, cu filozofia — atât de puÈ›in potrivită cu aceea a unui Forsyte — care de multă vreme pusese stăpânire pe sufletul său, gândi: "Pe om nimic nu-l îndestulează niciodată! Chiar când e cu un picior în groapă e în stare să mai dorească ceva!" Aici — departe de îndatoririle pe care i le impuneau afacerile — nepoÈ›ii, florile, pomii, păsările de pe moÈ™ioara lui, fără a mai vorbi despre soare, lună È™i stele, toate îi spuneau ziua È™i noaptea. "Deschide-te, Sesam". Și Sesam s-a deschis, poate că nu È™tia nici el cât anume se deschisese. Fusese totdeauna sensibil la ceea ce oamenii de azi numesc pur È™i simplu "natură"; acum încerca însă un sentiment aproape religios, cu toate că nu-È™i pierduse obiceiul de a numi un apus de soare "apus de soare", o priveliÈ™te "priveliÈ™te", oriÈ™icât de profund l-ar fi emoÈ›ionat ele. Dar, de la o vreme încoace, când privea natura, simÈ›ea o durere în suflet, în fiecare din aceste zile liniÈ™tite, senine, din ce în ce mai lungi, hoinărea, È›inând-o de mână pe Holly; înaintea lor mergea câinele Balthazar, căutând cu îndârjire ceva ce nu găsea niciodată; urmărea cum se deschid trandafirii, cum mijesc fructele pe pomi, cum razele soarelui luminează frunzele de stejar È™i lăstarii din crâng, urmărea cum se desfac È™i strălucesc frunzele de nufăr È™i grâul argintiu, abia încolÈ›it, de pe singurul său teren arabil; asculta cântecul graurilor È™i al ciocârliilor, asculta cum rumegau vacile de rasă Alderney, miÈ™când încet cozile cu smoc de păr în vârf. Și în fiecare din aceste zile frumoase, dragostea lui adevărată pentru toate acestea îl înjunghia în suflet... Poate că, în adâncul lui, simÈ›ea că nu mai are multă vreme pentru a se bucura de ele. Ideea că într-o bună zi, poate peste mai puÈ›in de zece ani, poate peste mai puÈ›in de cinci, i se va lua toata această lume, înainte ca el să-È™i fi consumat puterea de a o iubi, i se părea o nedreptate din partea naturii, nedreptate care îi întuneca orizontul. Chiar dacă după viaÈ›a aceasta ar veni ceva, nu va fi ceea ce doreÈ™te el. Nu va fi Robin Hill, cu flori, păsări È™i feÈ›e frumoase, care, chiar È™i acum, sunt prea puÈ›ine în jurul lui! Pe măsură ce treceau anii, aversiunea lui pentru artificialitate crescuse; tradiÈ›ionalismul său fanatic, de pe când avea È™aizeci de ani È™i purta favoriÈ›i, din pură extravaganță, dispăruse. Acum nu mai preÈ›uia decât trei lucruri: frumuseÈ›ea, o purtare loială È™i simÈ›ul de proprietate. Dar, cea mai importantă era, totuÈ™i, frumuseÈ›ea. Se interesase întotdeauna de fel de fel de lucruri, ba chiar È™i azi, putea citi încă The Times, dar în orice moment era gata să-l lase din mână dacă auzea o mierlă cântând. Parcă, totuÈ™i, purtarea loială È™i proprietatea îl mai oboseau; mierlele È™i apusul de soare nu-l osteneau niciodată, dar, în schimb, grija că nu se poate sătura de ele îi trezea un sentiment neplăcut. ÃŽn strălucirea liniÈ™tită a serii ce se lăsa, privind floricelele aurii È™i albe de pe pajiÈ™te, îi veni un gând: vremea aceasta de seară semăna cu muzica din Orfeu, operă pe care o auzise de curând la Covent Garden. Frumoasă operă, nu ca aceea a lui Meyerbeer, nici chiar ca a lui Mozart, dar, în felul ei, poate chiar mai drăguță. Avea ceva clasic, ceva din epoca de aur, pur È™i melodios, iar Ravogli cântă "aproape tot atât de bine ca acelea de odinioară" — È™i aceasta era cea mai mare laudă pe care o putea el acorda. Dorul fierbinte pe care-l simÈ›ea Orfeu pentru frumuseÈ›ea pe care o pierduse, pentru iubirea lui care coborâse la Hades, aÈ™a după cum pleacă frumuseÈ›ea È™i iubirea din viață, acelaÈ™i dor care răsuna È™i vibra în muzica aceea frumoasă plutea È™i în frumuseÈ›ea rătăcitoare a lumii. Și, fără să vrea, bătrânul Jolyon lovi cu vârful ghetei sale cu elastic È™i talpă de plută coastele câinelui Balthazar, trezi animalul din somn È™i îl făcu să-È™i caute puricii. Căci, deÈ™i se presupunea că nu-i are, nimic nu-l putea convinge de acest fapt. După ce isprăvi, frecă locul pe care-l scărpinase de pulpa stăpânului său È™i se întinse din nou pe jos, cu botul peste căputa ghetei care îl supărase. Și deodată, în mintea bătrânului Jolyon se trezi o amintire, o față pe care o văzuse acum trei săptămâni la operă: Irene, soÈ›ia distinsului său nepot Soames, "Proprietarul"! Cu toate că n-o mai întâlnise din ziua "reuniunii" care avusese loc în vechea lui reÈ™edință de la Stanhope Gate — când sărbătorise nefericita logodnă a nepoatei sale, June, cu tânărul Bosinney — o recunoscuse imediat, căci întotdeauna o admirase. Era o făptură foarte frumoasă. Auzise că după moartea tânărului Bosinney, a cărui amantă devenise în mod atât de condamnabil, îl părăsise pe Soames. Numai Dumnezeu È™tie ce-o fi devenit de atunci. Abia când i-a văzut obrazul — din profil — în rândul din față, È™i-a adus aminte, pentru prima dată în aceÈ™ti trei ani, că Irene mai este încă în viață. Nimeni n-a mai pomenit de ea. TotuÈ™i Jo îi spusese odată ceva, ceva ce-l indignase din cale-afară de tare. Pare-se că băiatul aflase de la George Forsyte — care-l văzuse pe Bosinney în ceaÈ›a din ziua în care fusese călcat de omnibuz — ceva ce explica deznădejdea tânărului arhitect, un act săvârÈ™it de Soames față de soÈ›ia sa, un act josnic. De altfel Jo a văzut-o în acea după-amiază, după ce se răspândise vestea, a zărit-o doar o clipă, dar descrierea pe care i-a făcut-o bătrânului Jolyon a rămas neÈ™tearsă în amintirea lui: "sălbatică È™i pierdută". Iar a doua zi dimineață, June s-a dus la ea — È™i-a înfrânt sentimentele È™i s-a dus acolo — dar servitoarea, plângând, i-a povestit că stăpâna ei ieÈ™ise pe furiÈ™ noaptea din casă È™i dispăruse. ÃŽn orice caz, tragică poveste! Un lucru era cert: Soames n-a mai reuÈ™it niciodată să o stăpânească pe Irene. Acum el locuia la Brighton, venea în fiecare zi la Londra È™i se întorcea înapoi cu trenul. Soartă bine meritată pentru un bogătaÈ™! Căci dacă bătrânul Jolyon prindea necaz pe cineva — aÈ™a cum prinsese pe nepotul său — nu-i mai trecea niciodată. ÃŽncă È™i acum mai È›inea minte sentimentul de uÈ™urare cu care primise vestea dispariÈ›iei lui Irene. Prea era greu de suportat gândul că trăia prizonieră în casa aceea în care fusese silită să se întoarcă, atunci când o văzuse Jo; dar se întorsese doar pentru o clipă, cum se întoarce un animal rănit la vizuina lui. Citise È™i ea afiÈ™ul de pe stradă: Moartea tragică a unui arhitect. ÃŽn seara aceea, la operă, faÈ›a ei l-a emoÈ›ionat pe bătrânul Jolyon — era mai frumoasă decât o È›inea el minte, dar semăna cu o mască în dosul căreia se petrecea ceva. Era încă o femeie tânără, să fi avut vreo douăzeci È™i opt de ani. Oh, da! Se prea poate să aibă acum un alt iubit. Dar la acest gând revoltător — o femeie măritată nu trebuie să iubească niciodată, chiar È™i o dată fusese prea mult — ridică piciorul È™i trase cu căputa drept în capul câinelui Balthazar. Animalul, deÈ™tept, se ridică È™i se uită drept în faÈ›a bătrânului Jolyon, parcă l-ar fi întrebat: "plimbare?"; iar bătrânul Jolyon îi răspunse: — Hai să mergem, flăcău bătrân! Ca de obicei, străbătând constelaÈ›ii de piciorul cocoÈ™ului È™i margarete, intrară în plantaÈ›ia de ferigă. Această parte a parcului, cu vegetaÈ›ie abia mijindă, a fost intenÈ›ionat săpată mai jos decât nivelul pajiÈ™tii, pentru ca mai târziu, când feriga va creÈ™te, să ajungă la acelaÈ™i nivel cu ea, dând astfel impresia de variaÈ›ie, atât de importantă în horticultură. Câinelui Balthazar îi plăceau mult stâncile È™i pământul, căci, uneori, găsea pe-acolo câte o cârtiță. Bătrânul Jolyon È›inea în mod deosebit să treacă pe aici, deÈ™i plantaÈ›ia nu era încă frumoasă, dar È™tia că într-o bună zi va fi, È™i se gândea: "Trebuie să-l chem aici pe Varr ca să-È™i dea părerea, el e mai priceput decât Beech". Căci plantele, ca È™i casele sau metehnele oamenilor, cer să fie îngrijite de cei mai buni specialiÈ™ti. Printre ferigi erau mulÈ›i melci, È™i când trecea pe acolo cu nepoÈ›ii săi, le arăta câte unul, spunându-le povestea micului băiat care întrebase: "Mamă, prunele au picioruÈ™e?" "Nu, puiÈ™or". "Atunci să È™tii c-am înghiÈ›it un melc mare". Iar când copiii săreau în sus È™i-l strângeau de mână, gândindu-se la melcul mare care cobora pe beregata micului băiat, bunicul clipea din ochi. După ce ieÈ™i din plantaÈ›ia de ferigă, deschise portiÈ›a gardului de nuiele È™i păși pe cea dintâi pajiÈ™te, o suprafață mare, ce semăna cu un parc, din care se despărÈ›ise, printr-un zid de cărămidă, o grădină de zarzavat. Bătrânul Jolyon o ocoli, căci azi nu era dispus s-o viziteze, È™i coborî dealul spre iaz. Balthazar, care È™tia că pe acolo se află unul sau doi È™obolani de apă, mergea înainte sărind, cu umbletul unui câine ce îmbătrâneÈ™te È™i care face în fiecare zi aceeaÈ™i plimbare. Ajuns la marginea apei, bătrânul Jolyon se opri, căci se mai deschisese încă un nufăr; mâine i-l va arăta lui Holly, dacă până atunci scumpa micuță se va vindeca de deranjamentul de stomac pe care l-a avut din pricina unei roÈ™ii mâncate la micul dejun — micile ei măruntaie erau foarte delicate. Acum, că Jolly plecase la È™coală — era în clasa întâi — Holly era cu el aproape toată ziua, de aceea astăzi îi lipsea foarte mult. Apoi, mai simÈ›ea È™i durerea aceea care în ultima vreme îl cam supăra: un mic junghi în partea stângă. Se întoarse È™i privi în sus, pe deal. ÃŽntr-adevăr, sărmanul tânăr Bosinney a realizat ceva cu totul deosebit prin casa aceasta; ar fi ajuns departe dacă ar mai fi trăit! Oare pe unde o fi el acum? Poate că spiritul lui mai este încă pe aici, prin preajma ultimei sale lucrări È™i a tragicei sale iubiri. Sau poate că spiritul lui Bosinney s-a topit în infinit? Cine poate È™ti? Câinele își murdărise picioarele cu noroi! Porni spre crâng. Acolo erau cele mai frumoase zambile, cunoÈ™tea el un loc în care nu bătea soarele È™i unde ele înfloreau ca niÈ™te mici pete de cer, căzute jos printre pomi. Trecu pe lângă gardurile vacilor È™i coteÈ›ele de găini È™i merse pe o potecă îngustă în desiÈ™ul de lăstari, pentru a ajunge la unul din acele locuri pline cu zambile. Balthazar, care mergea din nou înainte, scoase un mârâit uÈ™or. Bătrânul Jolyon îl atinse cu piciorul, dar câinele rămase nemiÈ™cat, tocmai într-un loc strâmt, care închidea poteca; pe mijlocul spatelui său flocos, părul i se ridică în sus. Fie din pricina mârâitului È™i a părului care se zbârlise pe spinarea câinelui, fie din pricina senzaÈ›iei pe care o are omul când umblă singur prin pădure, bătrânul Jolyon simÈ›i un fior pe È™ira spinării. Aici poteca ocolea un buÈ™tean bătrân, acoperit cu muÈ™chi; pe el È™edea o femeie. Era cu faÈ›a întoarsă, iar el abia avu vreme să gândească: "N-avea voie să vină aici, trebuie să pun o tablă cu Intrarea oprită", È™i ea își îndreptă faÈ›a către el... Doamne, Dumnezeule! Era chiar aceea pe care o văzuse la operă, chiar femeia la care se gândise adâncauri! ÃŽn clipa aceea nu mai văzu nimic desluÈ™it în jurul său — stranie senzaÈ›ie, parcă ar fi fost un spirit — poate că era doar efectul razelor soarelui care cădeau pieziÈ™ pe fusta ei gri-mov! Apoi ea se ridică în picioare È™i se opri zâmbind, cu capul puÈ›in aplecat într-o parte. Bătrânul Jolyon gândi: "Ah, cât e de frumoasă!" Nu rostiră nici un cuvânt È™i bătrânul, cu vădită admiraÈ›ie, pricepu motivul tăcerii ei. Nu încăpea îndoială că o aduseseră aici amintirile È™i nu avea de gând să încerce a se scuza prin explicaÈ›ii banale. — Bagă de seamă să nu-È›i atingă câinele rochia, are picioarele ude. Vino mai aproape! Dar câinele Balthazar merse către musafir, care întinse mâna È™i îl mângâie pe cap. Bătrânul Jolyon îi zise: — Deunăzi te-am văzut la operă, dumneata nu m-ai observat? — Ba da, v-am văzut. Răspunsul ei avea o nuanță de compliment, ca È™i cum ar fi însemnat: "Vă închipuiÈ›i că puteÈ›i trece neobservat"? — Sunt plecaÈ›i cu toÈ›ii în Spania, continuă el brusc. Sunt singur aici È™i m-am dus cu trăsura la operă. Ravogli cântă frumos. Ai văzut grajdurile vacilor? ÃŽn situaÈ›ia aceasta atât de plină de mister È™i cu emoÈ›ii atât de ciudate, instinctul îl mână spre acest petic de proprietate, iar Irene îl urmă. Trupul ei se legăna uÈ™or, cu eleganÈ›a celor mai graÈ›ioase franÈ›uzoaice; rochia ei avea reflexe de gris-perle. Zări două sau trei fire argintii în părul ei de culoarea chihlimbarului, care contrasta neobiÈ™nuit cu ochii negri È™i pielea albă. O privire bruscă, aruncată peste umăr din ochii ei catifelaÈ›i, îl tulbură. Părea că vine de departe È™i din străfunduri, ca dintr-o altă lume, sau în orice caz de la o ființă care nu mai trăieÈ™te chiar pe pământ. O întrebă mecanic: — Unde locuieÈ™ti acum? — Am un mic apartament în Chelsea. Nu voia să È™tie cu ce se ocupă, nu voia să È™tie nimic, totuÈ™i îi scăpă întrebarea indiscretă: — Singură? Ea dădu din cap. Bătrânul Jolyon primi răspunsul cu uÈ™urare. Și îi trecu prin minte că numai dintr-un capriciu al sorÈ›ii nu este ea stăpâna acestui crâng È™i nu îi arată ea lui — ca vizitator — grajdurile. — Toate sunt de rasă Alderney, mârâi el: vacile astea dau laptele cel mai bun. PriveÈ™te-o pe asta, ce frumos animal. Hoo, Myrtle! Vaca, roÈ™iatică, cu ochii blânzi È™i negri ca ai lui Irene, stătea absolut liniÈ™tită, căci fusese mulsă mai adâncauri. ÃŽi privea din colÈ›ul ochilor ei lucioÈ™i, blânzi, cinici, iar din buzele ei cenuÈ™ii curgeau pe paie încet firiÈ™oare subÈ›iri de bale. ÃŽn lumina slabă din grajdul răcoros plutea miros de fân, vanilie È™i amoniac; bătrânul Jolyon zise: — Trebuie să vii sus să iei masa cu mine. Trăsura mea te va duce apoi acasă. SimÈ›i că în sufletul ei se dă o luptă; era firesc să se lupte cu Amintirile. Dar el simÈ›ea nevoia să stea lângă ea, o față atât de drăgălașă, un trup atât de încântător, o frumuseÈ›e! Fusese toată după-amiaza singur. Probabil că ochii lui trădau melancolie, căci ea îi răspunse: — MulÈ›umesc, unchiule Jolyon. Cu plăcere. El își frecă mâinile È™i zise: — StraÈ™nic! Hai să mergem sus! Și porniră peste câmp, cu câinele Balthazar în frunte. Razele soarelui cădeau acum aproape orizontal pe feÈ›ele lor, iar Jolyon văzu nu numai firele de argint din păr, ci È™i mici dunguliÈ›e, destul de adânci, pe obrazul ei, tocmai suficiente pentru a-i pecetlui frumuseÈ›ea de medalie — semnul distinctiv al omului care nu-È™i împarte viaÈ›a cu alÈ›ii. "Am s-o conduc peste terasă", gândi el, "n-am s-o primesc ca pe-un musafir de rând". — Și cu ce te ocupi toată ziua? — Dau lecÈ›ii de muzică, È™i în afară de asta mai am È™i alte preocupări. — Muncă! zise bătrânul Jolyon, ridicând păpuÈ™a din leagăn È™i netezindu-i fusta neagră. Nu-i aÈ™a că nu există ceva mai frumos? Eu acum nu mai lucrez. Am îmbătrânit. Și ce alte preocupări mai ai? — ÃŽncerc să ajut femeile căzute în nenorocire. Bătrânul Jolyon nu prea înÈ›elegea. — Căzute în nenorocire? repetă. Apoi se cutremură la gândul că ea voia să spună exact ce ar fi înÈ›eles È™i el prin aceste cuvinte. Ajută adică pe Magdalenele Londrei! Ce preocupare îngrozitoare È™i sinistră! Dar curiozitatea fiind mai mare decât reticenÈ›a lui naturală, întrebă: — Cum adică? Ce faci pentru ele? — Nu prea mare lucru. N-am bani de prisos. Nu le pot da decât simpatie È™i câteodată mâncare. Fără să vrea, bătrânul Jolyon duse mâna la portofel. Apoi o întrebă grăbit: — Și cum ajungi la ele? — Mă duc la spital. — Spital! Pfu-u-u! — Ceea ce mă doare mai mult este că aproape toate au fost odată frumoase! Bătrânul Jolyon netezi păpuÈ™a. — FrumuseÈ›e! strigă el. O, da! Tristă ocupaÈ›ie! È™i porni spre casă. Prin uÈ™a cu geamlâc, cu rulourile pe jumătate lăsate, trecu întâi el, apoi o pofti în camera în care, de obicei, studia ziarul The Times È™i paginile unei reviste de agricultură, cu ilustraÈ›ii enorme, reprezentând sfeclă È™i alte asemenea lucruri, material bogat pentru picturile lui Holly. — Peste o jumătate de oră luăm masa. Poate vrei să te speli pe mâini. Am să te conduc în camera lui June. O văzu privind ager în jurul ei; s-o fi gândind poate la schimbările care s-au produs aici de când fusese ea ultima oara în această casă, cu bărbatul ei, sau cu iubitul ei, sau poate cu amândoi, cine ar fi putut spune? Tot trecutul era învăluit în întuneric È™i el dorea să rămână aÈ™a. Dar ce schimbări! Și când ajunse în hol, spuse: — Fiul meu Jo este pictor, după cum È™tii, el are mult gust. FireÈ™te că nu se potriveÈ™te cu al meu, dar l-am lăsat să facă cum a vrut. Ea stătea nemiÈ™cată, cu privirile rătăcind prin hol È™i prin sala de muzică, transformate acum într-o singură piesă, sub marele luminator. Vizitatoarea îi făcu bătrânului Jolyon o impresie stranie. Oare încerca să evoce pe cineva din umbra acestei încăperi scăldată toată în gris-perle È™i argint? El ar fi preferat culori mai vii È™i mai solide, tonuri aurii. Dar Jo avea gusturi franÈ›uzeÈ™ti È™i de aceea coloritul încăperii era umbrit, întrerupt doar ici È™i colo de o mică rază albastră sau roÈ™ie, È™i îți dădea impresia că totul e învăluit în fumul È›igaretelor pe care le fuma mereu băiatul lui. Nu era tocmai ceea ce visase el! El ar fi atârnat pe pereÈ›i acele multiple capodopere de natură moartă, în rame aurite, pe care le cumpărase pe vremea când se preÈ›uia cantitatea. Dar unde erau tablourile lui? Vândute pe nimica! Căci acel ceva, care îl deosebea de ceilalÈ›i membri ai familiei Forsyte, l-a făcut să È›ină pas cu vremea, ferindu-l să se lupte pentru a le păstra. Dar în biroul lui mai avea încă tabloul intitulat Bărci pescăreÈ™ti olandeze în apusul soarelui. ÃŽncet, căci îl durea într-o parte, porni împreună cu ea sus pe scări. — Toate acestea sunt camerele de baie È™i alte dependinÈ›e. Le-am îmbrăcat complet în faianță. Camerele copiilor sunt una lângă alta. Aceasta este a lui Jo È™i a soÈ›iei lui. Odăile comunică între ele. Dar cred că-È›i mai aduci aminte. Irene dădu din cap. Trecură mai departe, pe galerie, È™i intrară într-o încăpere mare, cu un pat îngust È™i multe ferestre. — Aceasta este a mea, zise el. PereÈ›ii erau acoperiÈ›i cu fotografiile copiilor È™i cu schiÈ›e în acuarelă. Apoi adăugă, cu oarecare timiditate: — Sunt făcute de Jo. PriveliÈ™tea e minunată. Când e vreme senină, poÈ›i vedea tribuna cea mare de pe hipodromul de la Epsom. Soarele apusese în spatele casei È™i peste priveliÈ™te se aÈ™ternuse o ceață de lumină, emanaÈ›ia acelei zile lungi È™i însorite. Se vedeau abia câteva case, dar câmpurile È™i pomii străluceau aievea, până departe, în vale. — Regiunea se schimbă, zise el brusc, dar totuÈ™i va rămâne pe loc È™i după ce noi nu vom mai fi. Uită-te numai la sturzii aceia: dimineaÈ›a, cântecul păsărilor este atât de dulce! Mă bucur c-am scăpat de Londra. Obrazul ei era aproape lipit de fereastră È™i tristeÈ›ea din expresia ei îl izbi. "Cum aÈ™ vrea s-o fac fericită! se gândi el. Frumoasă fată, dar atât de tristă"! Și ridicând ulciorul cu apă caldă, ieÈ™i pe coridor. — Aceasta e camera lui June, zise, deschizând uÈ™a de alături È™i puse ulciorul jos; cred că vei găsi acolo tot ce-È›i trebuie. Și după ce închise uÈ™a, se întoarse în odaia lui. ÃŽn timp ce-È™i peria părul cu periile lui mari, cu mâner de abanos, È™i își È™tergea fruntea cu apă de colonie, căzu pe gânduri. Femeia aceasta venise într-un mod cu totul straniu; un fel de fantomă misterioasă, chiar romantică, venită parcă pentru a împlini dorinÈ›a lui de-a avea pe cineva lângă el, de a vedea o față frumoasă... Oricum ar fi fost, i se părea că fusese trimisă pentru a-i potoli dorul. Și, stând în faÈ›a oglinzii, își îndreptă trupul care se È›inea încă destul de drept, trecu cu peria peste mustaÈ›a lui mare, albă, își È™terse sprâncenele cu apă de colonie È™i sună. — Am uitat să spun că o doamnă va lua masa la noi. Bucătăreasa trebuie să pregătească ceva mai deosebit, apoi trebuie să-i spui lui Beacon să pregătească landoul È™i doi cai pentru ora zece È™i jumătate, spre a o conduce în oraÈ™ chiar în această seară. DomniÈ™oara Holly a adormit? Servitoarea răspunse că nu crede. Bătrânul Jolyon trecu pe galerie, se furișă în vârful picioarelor spre odaia copiilor È™i deschise uÈ™a ale cărei țâțâni poruncise să fie întotdeauna unse perfect, pentru a se putea strecura seara la ei fără a fi auzit. Dar Holly adormise È™i era culcată ca o Madonă în miniatură, în genul acelora pe care pictorii de odinioară nu le puteau deosebi de Venus, după ce isprăveau tabloul. Genele lungi, negre, îi umbreau obrajii. Pe faÈ›a ei citeai pace desăvârÈ™ită, probabil că micul ei stomac era în ordine. Și bătrânul Jolyon, stând în camera aproape întunecată, o privi cu adoraÈ›ie. FeÈ›iÈ™oara ei era atât de fermecătoare È™i atât de solemnă È™i dulce! Capacitatea lui bine cunoscută de a trăi prin cei tineri era mai mult decât satisfăcută. Ei reprezentau pentru el viaÈ›a lui viitoare, poate că era singura viață de dincolo de mormânt pe care păgânismul lui sănătos o admitea. Această mică făptură avea toată viaÈ›a înaintea ei, iar în vinele-i subÈ›iri curgea sângele lui, o parte din sângele lui. Era mica lui tovarășă pe care o va face fericită cât îi va sta în putință, pentru ca să nu cunoască altceva decât iubire. Inima i se umplu de fericire È™i ieÈ™i, străduindu-se să nu-i scârțâie ghetele de lac. Ajuns pe coridor, îl cuprinse un gând nesăbuit: "Ce-ar fi dacă È™i ea ar ajunge în starea despre care îi vorbise Irene? Femei, care toate au fost odată fetiÈ›e mici ca È™i aceasta ce doarme alături!... Trebuie să-i dau un cec; nu pot suporta nici măcar să mă gândesc la ele", își zise. N-a suportat niciodată să se gândească la acele sărmane femei declasate: imaginea lor rănea prea mult rafinamentul pur din miezul fiinÈ›ei lui, ascuns sub straturile aÈ™ternute de simÈ›ul de proprietate. Da, rănea în mod dureros ceea ce era cel mai profund înrădăcinat în sufletul său: iubirea de frumos care făcea È™i acum să-i tresară inima la gândul că va petrece o seară în societatea unei femei frumoase. Coborî, trecând prin uÈ™ile cu arcuri, spre partea din spatele casei. Acolo, în pivniță, avea un vin scump, preÈ›uit la cel puÈ›in două lire sterline sticla, un Steinberg Cabinet, mai bun decât orice Johannisberg care a trecut vreodată prin gâtlejul unui om. Un vin cu un buchet desăvârÈ™it, dulce ca o piersică, adevărat nectar! Scoase o sticlă È™i, mânuind-o ca pe un nou-născut, o ridică în faÈ›a ochilor pentru a o privi la lumină. Sticla, de culoare caldă, cu gâtul subÈ›ire, învăluită în haina ei de praf, îi produse o adâncă plăcere. Trecuseră trei ani de când le mutase aici, de la oraÈ™, È™i vinul avusese vreme să se aÈ™eze; trebuia să fie în stare perfectă! Cumpărase sticlele acestea de treizeci È™i cinci de ani. Slavă Domnului, mai avea încă cerul gurii în bună stare, È™i își cucerise dreptul de a bea un vin bun. Ea va È™ti să-l preÈ›uiască: nu există nici urmă de aciditate în toate cele douăsprezece sticle. Șterse sticla, trase dopul cu mâinile lui, puse nasul la capul sticlei, îi inhală parfumul È™i se întoarse în sala de muzică. Irene stătea lângă pian; își scosese pălăria È™i eÈ™arfa de dantelă, astfel încât i se putea vedea părul, de culoarea aurului, È™i paloarea gâtului. Văzând-o în faÈ›a pianului de lemn de trandafir, în rochia ei gri, bătrânul Jolyon avu senzaÈ›ia că se află în faÈ›a unui tablou frumos. ÃŽi oferi braÈ›ul È™i porniră cu solemnitate. ÃŽncăperea era atât de mare, încât douăzeci È™i patru de persoane puteau mânca într-însa comod. Acum însă nu era aÈ™ternută decât o mică masă rotundă. Bătrânul Jolyon, simÈ›indu-se singur la masa aceea mare de sufragerie, care îl întrista, dispusese să fie scoasă È™i înlocuită cu una mică, până la întoarcerea fiului său. Aici avea el obiceiul să mănânce singur, întovărășit doar de două Madone ale lui Rafael, în reproduceri foarte bune. ÃŽn aceste zile frumoase de vară, ora de masă era singurul ceas mohorât din toată ziua. Cum niciodată nu fusese mâncăcios, ca grasul acela de Swithin, sau ca Sylvanus Heythorp, sau Antony Thornworthy — prietenii lui de pe vremuri — masa luată de unul singur, sub privirile celor două Madone, era o ocupaÈ›ie prea tristă, de aceea trecea repede peste ea, pentru a ajunge la cafea È™i È›igară, care îi dădeau mai multă bucurie. Dar astă-seară era cu totul altceva! Ochii lui clipeau când o priveau, de cealaltă parte a mesei. Vorbi despre Italia È™i ElveÈ›ia, povestindu-i despre călătoriile lui, È™i alte întâmplări pe care nu le mai putea istorisi fiului sau nepoatei sale, căci ei le cunoÈ™teau. Un auditor proaspăt era de mare preÈ› pentru el; de altfel niciodată n-a ajuns ca acei bătrâni care bat neîncetat câmpii amintirilor. Cum oamenii nesimÈ›iÈ›i îl oboseau întotdeauna, se ferea, instinctiv, să-i obosească pe alÈ›ii È™i, curtenitor din fire, era deosebit de atent când stătea cu o femeie frumoasă. I-ar fi plăcut să afle ceva despre ea, dar, cu toate că murmura È™i zâmbea părând că ascultă cu plăcere tot ceea ce îi povestea, bătrânul Jolyon o simÈ›ea învăluită într-o misterioasă izolare, care constituia jumătate din farmecul ei. Niciodată nu putuse suferi femeile care dau din umeri È™i își dau ochii peste cap, vorbind în neÈ™tire; nici pe acelea cu gură rea, care pronunÈ›a mereu sentinÈ›e È™i pretind că sunt atotÈ™tiutoare. El aprecia o singură calitate la o femeie: farmecul; È™i cu cât era mai liniÈ™tită, cu atât îi plăcea mai mult. Iar aceasta avea farmec, iar vraja ei era dulce ca soarele de după-amiază de pe dealurile È™i văile din Italia, care îi plăcuseră atât de mult. Apoi senzaÈ›ia că È™i Irene trăia singură, izolată, îl făcea să se simtă È™i mai aproape de ea, să găsească în ea o ființă a cărei societate o dorea în mod cu totul neobiÈ™nuit. Când un bărbat este foarte bătrân È™i nu mai aleargă în cursa vieÈ›ii, îi place să fie ferit de rivalitatea tinereÈ›ii, căci încă ar vrea să fie primul în inima frumuseÈ›ii. Astfel, sorbind vinul de Rin, urmărea buzele ei È™i se simÈ›ea aproape tânăr. Dar È™i câinele Balthazar È™edea culcat, urmărind buzele ei, însă în inima lui simÈ›ea un dispreÈ› profund când conversaÈ›ia lor se oprea È™i se auzea clinchetul paharelor verzui, pline cu un lichid auriu, pe care el nu-l putea suferi. Când se întoarseră în sala de muzică, începuse să se întunece de-a binelea. Și, cu È›igara în gură, bătrânul Jolyon zise: — Cântă-mi ceva din Chopin. După È›igările pe care le fumează È™i după compozitorii care le plac, poÈ›i cunoaÈ™te structura sufletească a oamenilor. Bătrânul Jolyon nu fuma È›igări tari È™i nu suporta muzica lui Wagner. Lui îi plăceau Beethoven È™i Mozart, Haendel, Gluck È™i Schumann, iar din anumite motive tainice, îi plăceau È™i operele lui Meyerbeer. Dar în ultimii ani fusese sedus de Chopin, întocmai cum, în pictură, îl cucerise Botticelli. ÃŽÈ™i dădea bine seama că, cedând acestor gusturi, se abate de la idealurile epocii de aur. Poezia acestor doi artiÈ™ti nu era ca aceea a lui Milton, Byron È™i Tennyson; ca a lui Rafael È™i Titian; ca a lui Mozart È™i Beethoven. Ascunsă în dosul unui văl, poezia lor nu te izbea în față, ci degetele ei îți alunecau între coaste È™i acolo se miÈ™cau, se încolăceau È™i-È›i topeau inima. Și, cu toate că niciodată n-a fost convins că aceste senzaÈ›ii sunt sănătoase, nu-i păsa deloc atâta vreme cât putea privi picturile unuia È™i asculta muzica celuilalt. Irene se aÈ™eză la pian, sub lampa electrică cu abajur gris-perle, iar bătrânul Jolyon, picior peste picior, trăgând încet din È›igara de foi, se aÈ™eză într-un fotoliu din care o putea privi. Irene întârzie câteva momente cu mâinile pe clape, gândindu-se, desigur, la ce anume să-i cânte, apoi începu. ÃŽn sufletul bătrânului Jolyon se născu o bucurie tristă, care nu semăna cu nimic pe lume. ÃŽncetul cu încetul fu cuprins de visare, întreruptă doar de miÈ™carea mâinii lui pentru a scoate È›igara din gură, la intervale foarte lungi, È™i a o pune din nou la loc. Irene era aproape de el, vinul de Rin era în el, ca È™i mireasma tutunului; dar tot acolo mai era È™i o lume scăldată în soare, care fusese învăluită, pe nesimÈ›ite, în lumina lunii, lacuri cu cocostârci È™i cu copaci ce păreau albăstrii deasupra apei, È™i trandafirii roÈ™ii-viÈ™inii, È™i câmpuri cu levănÈ›ică pe care pășteau vaci albe ca laptele È™i — în umbră — o femeie cu ochii negri È™i gâtul alb, zâmbind cu braÈ›ele deschise: iar prin aerul care parcă era numai muzică, o stea căzu È™i se opri în cornul unei vaci. Deschise ochii. Splendidă bucată; cânta bine, tuÈ™eu de înger! Apoi îi închise din nou. Se simÈ›ea miraculos de trist È™i fericit, aÈ™a cum se simte omul când stă sub un tei în plină floare. Nu voia să mai retrăiască o dată propria lui viață, dorea numai să stea pe loc, să se încălzească la zâmbetul acestei femei È™i să soarbă parfumul ei. Brusc, își trase mâna: câinele Balthazar se ridicase È™i o lingea. — Splendid! zise. Mai cântă-mi tot din Chopin! Ea începu să cânte din nou. De data aceasta îl izbi asemănarea dintre ea È™i "Chopin". Mlădierea pe care o văzuse în mersul ei se simÈ›ea È™i în interpretarea ei; iar Nocturna pe care o alesese se potrivea cu întunecimea suavă a ochilor ei È™i cu lumina reflectată de părul ei, care era ca razele de aur ale lunii. Era, într-adevăr, fermecătoare, dar nici ea, nici muzica aceea nu avea nimic din Dalila. O spirală albastră, lungă, se înălță din È›igara lui È™i se risipi. "AÈ™a ne stingem È™i noi! cugetă el. Și frumuseÈ›ea se mistuie! Oare nu mai rămâne nimic?" Irene se opri din nou. — DoreÈ™ti ceva de Gluck? El avea obiceiul să compună într-o grădină însorită, cu o sticlă de vin de Rin alături de el. — Da, da! Cântă-mi ceva din Orfeu. ÃŽn jurul lui se iviră iar câmpuri cu flori de aur È™i argint, forme albe ce se legănau încoace È™i încolo. Peste tot era vară. Valuri-valuri se revărsau în sufletul său dulceaÈ›a È™i regretele. Căzu puÈ›in scrum din È›igară, È™i scoțând batista de mătase pentru a-l scutura, simÈ›i miros de tutun È™i apă de colonie. "Oh! gândi el, vară târzie — asta-i tot!" Apoi zise: — Nu mi-ai cântat Che faro! Ea nu răspunse, nici nu se miÈ™că. Bătrânul Jolyon simÈ›i ceva — o tulburare stranie. Deodată văzu cum se ridică de la pian È™i întoarce capul. ÃŽl cuprinseră remuÈ™cările. Ce neghiobie săvârÈ™ise! Desigur că È™i ea, ca È™i Orfeu, căuta pe cel pierdut în acest loc al amintirilor! Și, tulburat până în adâncul sufletului, se sculă din fotoliu. Ea se dusese la fereastra cea mare, în celălalt capăt al sălii. UÈ™urel, o urmă. BraÈ›ele ei erau încruciÈ™ate peste piept, obrazul îi era alb ca varul. Foarte emoÈ›ionat, îi zise: — Vino, vino, iubita mea! Vorbele îi scăpaseră fără să vrea, căci erau acelea pe care i le spunea lui Holly când o durea ceva; dar de data aceasta avură un efect dezastruos. Ea desfăcu mâinile, își îngropa faÈ›a în palme È™i izbucni în plâns. Ochii bătrânului Jolyon — adânciÈ›i în orbite de bătrâneÈ›e — se aÈ›intiră asupra ei. Se vedea că e ruÈ™inată peste măsură pentru că-È™i pierduse cumpătul, ceea ce nu se potrivea cu fiinÈ›a ei atât de stăpânită È™i liniÈ™tită. Se vedea că nu i se mai întâmplase niciodată să izbucnească aÈ™a în faÈ›a unei alte fiinÈ›e. — Haide, haide! È™opti el, È™i, întinzând reverenÈ›ios mâna, o atinse. Ea se întoarse, își luă mâinile de pe obraz È™i le puse pe pieptul lui. Bătrânul Jolyon stătea nemiÈ™cat, È›inând o mână slabă pe umărul ei. Ce bine i-ar face dacă È™i-ar descărca odată sufletul! Iar câinele Balthazar, zăpăcit, se ridică pentru a-i studia mai îndeaproape. Fereastra era încă deschisă, perdelele nu fuseseră trase, ultimele raze de lumină de afară se amestecau, timid, cu acelea ale lămpii ce ardea înăuntru. Venea un miros de iarbă cosită de curând. Cu înÈ›elepciunea pe care i-o dăduse viaÈ›a lui lungă, bătrânul Jolyon nu spuse nici o vorbă. Cu timpul, chiar È™i durerea își leapădă amarul; numai timpul vindecă tristeÈ›ea — timpul care vede cum trec toate, cum o emoÈ›ie ia locul alteia; timpul aÈ™terne liniÈ™te peste toate. Apoi îi veniră în minte vorbele: "După cum cerbul suspină după È™uvoaie reci"... Dar pentru el nu mai însemnau nimic. Apoi, simÈ›ind miros de violete, își dădu seama că Irene își usucă lacrimile. Ridică bărbia, își lipi mustaÈ›a de fruntea ei È™i simÈ›i cum întregul ei trup e cuprins de un freamăt È™i tremură asemenea unui pom care-È™i scutură stropii de ploaie. ÃŽÈ™i lipi buzele de mâna lui, ca È™i cum ar fi spus: "Acum a trecut totul! Iartă-mă!" Sărutarea pe care i-o dădu îl liniÈ™ti în mod ciudat pe bătrânul Jolyon; o conduse înapoi la locul de unde plecase atât de tulburată. Iar câinele Balthazar, care se È›inea după ei, depuse la picioarele lor osul unuia din cotletele pe care le mâncaseră. Pentru a È™terge cât mai bine amintirea celor petrecute, nu putu născoci ceva mai bun decât porÈ›elanurile. Astfel o conduse încet de la un dulap la altul scoțând de-a rândul piese de porÈ›elan de Dresda, Lowestoft È™i Chelsea. Cu mâinile lui slabe, pline de vine, cu pielea cam pistruiată, atât de îmbătrânite, le întorcea pe toate feÈ›ele. — Asta am cumpărat-o la Jobson, m-a costat treizeci de lire. E foarte veche... Câinele ăsta își lasă oasele peste tot!... Pe cana asta de marinar am pus mâna la licitaÈ›ie când distinsa puÈ™lama, Marchizul, a ajuns cu cuÈ›itul la os. Dar tu nu-È›i mai aduci aminte. Iată o piesă frumoasă din Chelsea. Ia spune-mi, ce crezi că este? SimÈ›ea că, având atâta gust, ea se interesa cu adevărat de aceste lucruri È™i asta îl uÈ™ura. De altfel, È™tia că nimic nu odihneÈ™te mai bine nervii decât o piesă de porÈ›elan. ÃŽn sfârÈ™it, când se auzi zgomotul roÈ›ilor de la trăsură, îi zise: — Trebuie să mai vii; trebuie să vii la dejun, atunci am să È›i le pot arăta pe toate la lumina zilei È™i ai s-o vezi È™i pe scumpa mea nepoÈ›ică — e adorabilă micuÈ›a... Câinele ăsta pare să te fi îndrăgit! ÃŽntr-adevăr, Balthazar, simÈ›ind că Irene se ridicase pentru plecare, își freca spinarea de piciorul ei. Apoi Jolyon, ieÈ™ind cu ea prin portic, îi zise: — ÃŽntr-un ceas È™i un sfert vei fi acasă. PrimeÈ™te, te rog, aceasta pentru "protejatele" tale; È™i îi strecură în mână un cec de cincizeci de lire. Văzu cum ochii ei se luminară È™i o auzi È™optind: — Oh! Unchiule Jolyon!... Un fior de bucurie străbătu întreaga lui ființă. Banii aceÈ™tia însemnau un mic ajutor pentru una sau două făpturi necăjite, dar poate că, datorită lor, Irene va mai veni. ÃŽÈ™i vârî mâna prin fereastra cupeului È™i i-o strânse încă o dată pe a ei. Trăsura porni. El se opri în loc, privind luna È™i umbra pomilor, È™i gândi: "Ce noapte dulce! Ea..."! II Două zile de ploaie È™i apoi vara blândă È™i însorită se arătă din nou. Bătrânul Jolyon se plimba È™i povestea cu Holly. La început se simÈ›ise mai înalt È™i plin de vigoare proaspătă; apoi nu-È™i mai găsi locul. Aproape în fiecare după-amiază intrau în crâng È™i mergeau până la buturugă, unde bătrânul Jolyon își zicea: "Uite că nu-i aici! FireÈ™te că nu-i aici!" Apoi se simÈ›ea mai puÈ›in înalt, È™i abia își trăgea picioarele urcând dealul spre casă, cu mâna pe coastele din stânga. Din când în când, în cugetul său se năștea gândul: "Oare să fi fost aici, sau am visat?", È™i stătea cu privirile rătăcite în gol, în timp ce câinele Balthazar căsca ochii la el. Desigur, nu va mai veni! Scrisorile care-i soseau din Spania le deschidea cu mai puÈ›ină emoÈ›ie. Ei nu se vor întoarce până în luna iulie; È™i oricât de ciudat ar părea, simÈ›ea că le suportă bine lipsa. ÃŽn fiecare zi, la masa de seară, își încorda ochii È™i privea spre locul în care È™ezuse ea. Dar nu era acolo; È™i privirile lui rătăceau mai departe, în gol. ÃŽn a È™aptea după-amiază se gândi: "Trebuie să merg în oraÈ™ să-mi cumpăr niÈ™te ghete". Porunci lui Beacon să înhame caii È™i plecă. Trecând, dinspre Putney spre Hyde Park, gândi: "AÈ™ putea foarte bine trece prin Chelsea, să-i fac o vizită"! Și prin fereastra cupeului, strigă vizitiului: — Du-mă la adresa la care ai condus-o pe doamna aceea deunăzi seara. Acesta întoarse către el obrazul lui lat, roÈ™u, È™i cu buzele ude îi răspunse: — Doamna în gri, domnule? — Da, doamna în gri. Despre ce alte doamne mai putea fi vorba?! Ce cap sec. Trăsura se opri în faÈ›a unui mic bloc cu trei etaje, în care erau apartamente închiriate. Casa era aÈ™ezată destul de aproape de râu. Cu un ochi de cunoscător, bătrânul Jolyon văzu că erau case pentru care se plătea o chirie mică. "Cred că o costă cam 60 de lire pe an", gândi el. Intră È™i-È™i aruncă ochii pe tabelul locatarilor. Numele de "Forsyte" nu se găsea nicăieri, dar în dreptul apartamentului C, de la etajul I, scria: "Doamna Irene Heron". Ah! ÃŽÈ™i luase din nou numele ei de fată! Asta îi făcu oarecum plăcere. Urcă încet scările, simÈ›ind o durere uÈ™oară într-o parte. Se opri o clipă în loc înainte de a suna, ca să se odihnească un pic È™i să-È™i potolească emoÈ›ia. Probabil că nu era acasă! Și-apoi, el trebuia să se ducă să-È™i cumpere ghete! ÃŽl năpădiră gânduri negre. Ce să facă cu ele la vârsta lui? N-o să apuce să le uzeze nici pe toate acelea pe care le are. — Doamna e-acasă? — Da, domnule. — Anunță-l pe domnul Jolyon Forsyte. — Da, domnule, poftiÈ›i înăuntru. Bătrânul Jolyon se lăsă condus de o fată foarte tânără, care probabil n-avea mai mult de È™aisprezece ani; intră într-un salon mic ale cărui ferestre aveau storurile trase. Se afla aici un pian din acelea care se găsesc de obicei într-o vilă, iar în rest camera nu prea avea mare lucru, în afară de un parfum vag È™i... bun-gust. Bătrânul Jolyon stătea în mijlocul camerei, cu È›ilindrul în mână, È™i-È™i spunea: "Cred c-o duce foarte prost". ÃŽn oglinda de deasupra căminului își revăzu reflectat propriul chip. Un chip de om bătrân. Auzi un foÈ™net È™i se întoarse. Irene se afla atât de aproape încât bătrânul Jolyon era cât p-aci să-i atingă fruntea cu mustaÈ›a, tocmai pe sub firele de argint din părul ei. — Am venit în oraÈ™ È™i m-am gândit să trec pe la dumneata, să te întreb cum ai sosit acasă în seara aceea. Și, văzând că-i zâmbeÈ™te, se simÈ›i deodată uÈ™urat. Poate că, într-adevăr, se bucură că-l vede. —Vrei să-È›i pui pălăria È™i să vii să faci cu mine o plimbare în parc? Dar în timp ce ea se dusese să-È™i pună pălăria, bătrânul Jolyon se încruntă. Parcul! James È™i Emily! Doamna Nicholas sau vreun alt membru al distinsei lui familii ar putea fi pe acolo, fudulindu-se în sus È™i în jos. Și, după aceea, s-ar porni pe o cleveteală È™i le-ar umbla limba ca o moară de vânt, că l-au văzut împreună cu ea. Mai bine nu! El nu voia să reînvie la "Bursa Forsyte" ecourile trecutului. Scutură un fir de păr alb de pe reverul redingotei lui închise până în gât. ÃŽÈ™i netezi cu mâna obrajii, mustățile È™i bărbia pătrată. SimÈ›ea că sub umerii obrajilor i se săpaseră niÈ™te gropi adânci. ÃŽn ultima vreme nu prea mâncase mult, ar fi bine să ceară È™i el un tonic de la secătura aceea care a îngrijit-o pe Holly. Dar Irene se întoarse È™i, când se suiră în trăsură, îi zise: — N-ar fi mai bine să ne ducem în Kensington Gardens È™i să ne aÈ™ezăm acolo pe-o bancă? Și adăugă clipind: Acolo nu se fuduleÈ™te nimeni în sus È™i-n jos, ca È™i cum ea ar fi pătruns gândurile lui ascunse. Coborâră din trăsură, intrară în frumosul parc È™i se îndreptară agale către apă. — După cum văd, È›i-ai reluat numele de fată. Nu-mi pare rău. Ea își strecură braÈ›ul pe sub al lui: — Unchiule Jolyon, oare June m-a iertat? El răspunse blând: — O, da, da, desigur, de ce nu? — Dar dumneata m-ai iertat? — Eu? Eu te-am iertat de îndată ce-am văzut cum stau lucrurile. Și se prea poate c-o iertase. El, instinctiv, ierta întotdeauna greÈ™elile oamenilor frumoÈ™i. Irene răsuflă adânc. — N-am regretat niciodată, n-am putut. Unchiule Jolyon, dumneata ai iubit vreodată mult de tot? La această întrebare bizară, bătrânul Jolyon deschise ochii mari È™i privi înaintea lui. Să fi iubit el oare cu adevărat? Nu-È™i amintea. Dar ar fi vrut să i-o spună tinerei femei care-È™i rezema mâna pe braÈ›ul lui, È™i a cărei viață fusese, într-un fel, frântă de tragicul ei amor. Și se gândi: "Dacă te-aÈ™ fi întâlnit când eram tânăr, poate că È™i eu, È™i eu, mi-aÈ™ fi pierdut minÈ›ile". Și îl cuprinse dorinÈ›a de a evada în generalități. — Iubirea e un lucru ciudat, zise, adeseori e fatală. Grecii, nu-i aÈ™a?, au făcut din iubire o zeiță; È™i pot să-È›i spun că au avut dreptate, dar pe atunci ei trăiau într-o epocă de aur. — Phil îi adora. Phil! Cuvântul acesta îl cutremură, căci deodată, cu capacitatea lui de a pătrunde dedesubturile lucrurilor, înÈ›elese de ce era atât de caldă cu el. Dorea să vorbească despre iubitul ei. Fie! Dacă aceasta îi face plăcere! Și zise: — Ah! îmi închipui că avea talent la sculptură. — Da. Iubea echilibrul È™i simetria. Iubea pe greci pentru că se dăruiseră cu tot sufletul artei. Echilibrul! Dacă-È™i aducea bine aminte, tânărul acela nu avea deloc echilibru; iar în ceea ce priveÈ™te simetria — era destul de bine făcut, nu încape îndoială; dar avea ochii atât de ciudaÈ›i È™i umerii obrajilor atât de proeminenÈ›i! — Simetrie? — Și dumneata eÈ™ti din epoca de aur, unchiule Jolyon. Bătrânul Jolyon întoarse privirea către ea. Oare își bătea joc de el? Nu, ochii ei erau atât de suavi È™i catifelaÈ›i! îi făcea oare un compliment? Dar ce interes avea? Doar nu se putea aÈ™tepta la nimic din partea unui flăcău bătrân ca el. — Asta era părerea lui Phil despre dumneata. Adeseori îmi spunea: "Dar nu-i pot spune niciodată că-l admir". Ah! Din nou aceeaÈ™i temă. Iubitul ei mort; dorinÈ›a ei de a vorbi despre el! O strânse de braÈ›, jumătate supărat pe acele amintiri, jumătate recunoscător, căci își dădea seama că ele constituiau legătura strânsă între ea È™i el. — Era un tânăr foarte talentat, mârâi el. E cald; de câteva zile nu mai suport căldura. Hai să ne aÈ™ezăm. Ocupară două scaune sub un castan ale cărui frunze late îi apărau de strălucirea liniÈ™tită a soarelui de după-amiază. Era o plăcere să stea aici, s-o privească È™i să simtă că Irene e bucuroasă că e împreună cu el. Și dorinÈ›a de a o face È™i ma bucuroasă, pe cât îi stătea în putință, îl îndemna să continue — ÃŽmi închipui că È›ie È›i s-a dezvăluit aÈ™a cum eu nu l-an cunoscut niciodată. Þie È›i-a dat tot ce a avut mai bun. Ideile lui despre artă erau puÈ›in cam noi pentru mine; înghiÈ›i cuvântul "moderne". — Da; dar întotdeauna spunea că dumneata ai un adevărat simÈ› al frumosului. Bătrânul Jolyon gândi: "Pe dracu, spunea!", dar răspunse clipind din ochi: — O fi spus! Căci altfel n-aÈ™ sta aici cu tine. Iar ea, când zâmbea din ochi aÈ™a ca acum, era fermecătoare! — El era de părere că dumneata ai o inimă care nu îmbătrâneÈ™te niciodată. Phil era un bun cunoscător de oameni. Bătrânul Jolyon nu se lăsă sedus de aceste complimente eXprimate în trecut, care veneau din dorinÈ›a ei de a vorbi despre iubitul ei mort; nu, deloc; totuÈ™i, îi făcea mare plăcere să le asculte, căci Irene era o desfătare pentru ochii È™i pentru inima lui care, într-adevăr! n-a îmbătrânit niciodată. Să nu fi îmbătrânit oare pentru că el n-a iubit niciodată cu desperare È™i È™i-a păstrat întotdeauna, spre deosebire de ea È™i iubitul ei, echilibrul È™i simÈ›ul pentru simetrie? Da! El are È™i acum, la optzeci È™i cinci de ani, puterea de a admira frumuseÈ›ea! Și gândi: "Dacă aÈ™ fi pictor sau sculptor! Dar sunt un flăcău bătrân! Grâul se coace numai când bate soarele". O pereche cu braÈ›ele înlănÈ›uite trecu pe iarba din faÈ›a lor, tocmai la marginea umbrei aruncate de castanul sub care È™edeau. Razele soarelui luminară cu cruzime feÈ›ele lor tinere, palide, neîngrijite, aspre. Deodată bătrânul Jolyon zise: — Urâți mai suntem noi, oamenii! Mă miră când văd cum iubirea învinge È™i asta! — Iubirea trece peste oriÈ™ice! — AÈ™a cred oamenii tineri, mârâi el. — Iubirea nu cunoaÈ™te vârste, nu are margini È™i n-are moarte. Obrazul palid îi strălucea, pieptul i se înălÈ›a È™i cobora, ochii ei erau mari, negri È™i suavi, semăna cu Venus trezită la viață! Dar acest elan produsese imediat reacÈ›ia cuvenită È™i, clipind, Jolyon îi zise: — AÈ™a este! Dacă ar avea margini, nu ne-am fi născut; căci, zău, multe avem de pătimit din pricina ei! Apoi își scoase È›ilindrul din cap È™i îl È™terse cu manÈ™eta. Pălăria aceea mare È™i incomodă îi încingea fruntea; în zilele din urmă simÈ›ise adeseori un val de sânge năvălindu-i în cap; nu mai avea circulaÈ›ia de odinioară. Ea È™edea tot cu privirile rătăcite È™i deodată murmură: — E destul de ciudat că eu mai sunt în viață. Atunci el își reaminti cuvintele lui Jo: "Sălbatică È™i pierdută". — Ah, da! Fiul meu te-a zărit o clipă în ziua aceea. — Era fiul dumitale? Am auzit o voce în vestibul; pentru o secundă am crezut că era Phil. Bătrânul Jolyon văzu că buzele ei tremurau. ÃŽÈ™i apăsă mâna peste ele, apoi o lăsă în jos È™i continuă, liniÈ™tit: — ÃŽn noaptea aceea m-am dus pe malul Tamisei o femeie m-a oprit, trăgându-mă de rochie. Mi-a vorbit despre ea. Când omul află cât suferă alÈ›ii, se ruÈ™inează. — Una din acelea? Ea dădu din cap. Iar el se cutremură de oroare, de oroarea care cuprinde pe un om care n-a cunoscut lupta cu deznădejdea Și, aproape fără să vrea, mârâi: — Vrei să-mi povesteÈ™ti È™i mie? — ÃŽmi era indiferent dacă trăiesc sau mor. Când ajungi înÂtr-o asemenea stare, soarta nu mai doreÈ™te să te ucidă. Femeia aceea s-a ocupat de mine vreme de trei zile, nu s-a miÈ™cat de lângă mine nici un moment. Eu nu aveam bani. Iată pentru ce fac acum eu, la rândul meu, tot ce pot pentru ele. Dar bătrânul Jolyon gândea: "N-avea bani!" Există oare destin mai amarnic? ÃŽn sărăcie erau învăluite toate celelalte necazuri. — Ce bine era dacă veneai la mine! De ce n-ai venit? Irene nu răspunse. — Probabil pentru că numele meu era Forsyte. Sau, poate, din pricina lui June? Dar acum, cum te descurci? Fără să vrea îi măsură din ochi trupul. Te pomeneÈ™ti că È™i acum era... Și totuÈ™i nu era slabă, nu, într-adevăr! — Oh! Cu venitul meu de cincizeci de lire pe an, am tot ce-mi trebuie. Răspunsul acesta nu-l liniÈ™ti; nu mai avea încredere. Și Soames! Dar simÈ›ul lui de dreptate l-a oprit să-È™i condamne nepotul. Desigur că Irene ar fi preferat să moară decât să primească un ban de la el. Cu toate că pare atât de dulce, undeva în fiinÈ›a ei trebuie să fie tărie, forță È™i fidelitate. Dar ce i-o fi venit tânărului Bosinney să se lase călcat de omnibuz È™i s-o părăsească aÈ™a, fără nici un ajutor?! — De acum încolo, trebuie să vii la mine ori de câte ori ai nevoie de ceva, altfel mă supăr foc. ÃŽÈ™i puse pălăria-È›ilindru È™i se ridică. Hai să luăm un ceai. Am spus leneÈ™ului aceluia de vizitiu să tragă undeva cu caii, să-i lase să se odihnească un ceas È™i apoi să vină să mă ia de la locuinÈ›a dumitale. Acum o să luăm o birjă; eu nu mai pot umbla pe jos ca pe vremuri. Plimbarea aceea până la marginea parcului Kensington îi făcu o deosebită plăcere; sunetul glasului ei, strălucirea ochilor frumuseÈ›ea delicată a unui trup fermecător ce se mlădia alături de el... Ceaiul pe care l-au luat la "Ruffel" în High Street a fost o desfătare, È™i plecă de acolo cu o cutie mare de bomboane de ciocolată pe care o legăna pe degetul lui cel mic. ÃŽntoarcerea la Chelsea, cu È›igara fumată în birjă, a fost o bucurie. Irene i-a făgăduit că va veni la el duminica viitoare È™i îi va cânta din nou la pian; îndată s-a gândit că va culege garoafe roÈ™ii È™i primii trandafiri pentru a-i oferi când va pleca înapoi în oraÈ™. Era o bucurie pentru el să-i facă puÈ›ină plăcere È™i ei, dacă un flăcău bătrân ca el mai poate face o plăcere! Când sosiră la Irene acasă, trăsura lui îl aÈ™tepta. "Asta seamănă cu vizitiul meu, când am nevoie de el, vine totdeauna prea târziu!" Bătrânul Jolyon intră un moment pentru a-È™i lua rămas-bun. Micul vestibul întunecos al apartamentului ei mirosea neplăcut a paciuli, È™i pe o bancă lipită de perete — de altfel singura mobilă — văzu È™ezând o femeie. O auzi pe Irene spunând încetiÈ™or: — Iartă-mă numai un minut. După ce închise uÈ™a micului salon, el întrebă: — Una din protejatele dumitale? — Da; acum, graÈ›ie dumitale, pot s-o ajut. Oprit în picioare, Jolyon privea fix È™i își mângâia bărbia aceea a cărei fermitate speriase atâta lume pe vremuri. Gândul că acum ea este în contact nemijlocit cu această lume proscrisă îl mâhnea È™i-l înspăimânta. Ce putea face Irene pentru ele? Nimic. Cel mult se murdăreÈ™te È™i intră în bucluc. Apoi zise: — Bagă de seamă, draga mea! Lumea interpretează totul cât se poate mai rău. — Știu. Zâmbetul ei liniÈ™tit îl dezarma. — Atunci, pe duminică, mârâi el. La revedere. Ea îi întinse obrazul ca s-o sărute. — La revedere, îi spuse încă o dată, È™i ai grijă de dumneata. IeÈ™i fără a se uita la femeia de pe bancă. Se întoarse acasă pe drumul care trece prin Hammerswith, pentru a se opri la un negustor pe care-l cunoÈ™tea, È™i comandă pentru ea două duzini din cel mai bun vin de Burgundia, care să-i fie trimis la domiciliu. Poate că È™i ea simte nevoia să ia câteodată un întăritor! Abia când ajunse în Richmond Park își aduse aminte că venise în oraÈ™ pentru a-È™i comanda o pereche de ghete È™i se miră c-a putut avea o idee atât de nesăbuită. III Micile fantome ale trecutului, care năvălesc în viaÈ›a unui om bătrân, niciodată nu È™i-au arătat mai puÈ›in chipul decât în aceste È™aptezeci de ceasuri câte mai erau până duminică. ÃŽn locul lor a apărut duhul viitorului, purtând pe buze vraja necunoscutului. Acum bătrânul Jolyon nu mai era neliniÈ™tit, nu se mai ducea la buturugă, deoarece È™tia că ea va veni la masă. O masă este ceva minunat prin faptul că este un lucru foarte cert, care înlătură toate îndoielile din lume, căci nimeni nu renunță la mesele cotidiene decât din motive care depășesc voinÈ›a lui. Adeseori se juca cu Holly pe pajiÈ™te, o învăța cricket, căci se apropia vacanÈ›a È™i trebuia să fie pregătită pentru a juca în partidă cu Jolly. Căci ea nu era o Forsyte, dar Jolly era, È™i cei din neamul Forsyte trag vârtos în minge până la vârsta de optzeci È™i cinci de ani, când abia se resemnează. Câinele Balthazar era, bineînÈ›eles, de față È™i se culca cu burta pe minge ori de câte ori putea, iar băiatul care strângea mingile alerga de i se făcea faÈ›a ca o lună plină la vremea seceriÈ™ului. Și pentru că timpul de aÈ™teptare se scurta, fiecare zi i se părea mai lungă È™i mai fericită decât cea din ajun. Vineri seara luă o pilulă pentru ficat, căci îl durea cam tare într-o parte; cu toate că durerea era tocmai în partea opusă ficatului, el nu cunoÈ™tea leac mai bun. Dacă cineva i-ar fi spus că È™i-a creat emoÈ›ii noi în viață È™i că aceste emoÈ›ii nu-i făceau bine, ar fi avut de întâmpinat privirile pătrunzătoare È™i cam sfidătoare ale ochilor săi cenuÈ™ii ca oÈ›elul, adânciÈ›i în orbite, care păreau a zice: "Eu È™tiu mai bine decât oricine ce am de făcut!" Și, într-adevăr, aÈ™a a fost întotdeauna È™i aÈ™a va fi È™i de aici încolo. Duminică dimineaÈ›a, pe când Holly era cu guvernanta la biserică, el vizită straturile de căpÈ™uni. Acolo, însoÈ›it de cănele Balthazar, examină îndeaproape plantele È™i reuÈ™i să găsească, în cele din urmă, cam două duzini de căpÈ™une coapte. Nu-i făcea bine să se aplece, de aceea fruntea i se înroÈ™i È™i-i veni ameÈ›eală. După ce aÈ™eză căpÈ™unele, într-o farfurie pe masa din sufragerie, se spălă pe mâini È™i-È™i È™terse fruntea cu apă de colonie. ÃŽn faÈ›a oglinzii, băgă de seamă că slăbise. Ce "tras prin inel" fusese el în tinereÈ›e! E frumos să fii zvelt — el n-a putut suferi niciodată oamenii graÈ™i — dar parcă obrajii îi erau prea scofâlciÈ›i! Ea va sosi cu trenul de douăsprezece È™i jumătate È™i va veni pe È™osea până la ferma lui Gage, de acolo va intra în crâng È™i apoi va urca dealul. După ce intră în camera lui June pentru a vedea dacă este apă caldă, porni întru întâmpinarea ei, foarte agale, căci îi bătea inima. Aerul adia miresme dulci, ciocârliile cântau È™i tribuna cea mare de pe hipodromul de la Epsom se vedea desluÈ™it. Splendidă zi! Desigur că aÈ™a fusese È™i ziua aceea în care Soames — cu È™ase ani în urmă — îl adusese acolo pe tânărul Bosinney pentru a alege locul înainte de-a începe să clădească. După cum îi spusese adeseori June, Bosinney a fost acela care a stabilit locul exact în care avea să ridice casa. ÃŽn zilele din urmă se gândise mult la acest tânăr, parcă spiritul lui s-ar fi aflat, într-adevăr, în preajma ultimei lui lucrări, sperând, poate, s-o vadă pe Irene. Bosinney, singurul bărbat care posedase inima ei, căruia îi dăruise, cu atâta încântare, întreaga ei ființă! FireÈ™te că, la vârsta lui, omul nu-È™i mai poate închipui asemenea lucruri, totuÈ™i gândul acesta îi trezi o stranie È™i vagă durere, parcă ar fi fost fantoma unei gelozii impersonale; dar, în acelaÈ™i timp, încercă È™i un sentiment mai generos, mila pentru o iubire care s-a stins atât de curând. Da, da! ÃŽnainte de a intra în pădurice se uită la ceas: era abia douăsprezece È™i un sfert, mai avea de aÈ™teptat douăzeci È™i cinci de minute! Dar, cotind pe potecă, o văzu È™ezând pe buturugă, tocmai pe locul în care o întâlnise prima oară. ÃŽÈ™i dădu atunci seama că venise cu un tren mai de dimineață È™i că de cel puÈ›in două ore È™edea acolo, singură, pierduse deci două ceasuri în care ar fi putut sta cu ea! Ce amintire o leagă atât de mult de această buturugă? Pe obraz i se puteau citi toate gândurile, căci Irene zise imediat: — Iartă-mă, unchiule Jolyon; aici, în locul acesta, mi-am dat seama pentru prima oară. — Bine, bine; locul te aÈ™teaptă ori de câte ori doreÈ™ti să vii. Arăți puÈ›in cam "londonez"; dai prea multe lecÈ›ii. ÃŽl supăra gândul că era silită să dea lecÈ›ii. LecÈ›ii la o grămadă de fete tinere care, cu degetele lor groase, ciocănesc gamele pe pian! — Și unde dai lecÈ›ii? întrebă. — Majoritatea în familii evreieÈ™ti, din fericire. Bătrânul Jolyon deschise ochii mari. Pentru toÈ›i cei din neamul Forsyte, evreii treceau drept oameni ciudaÈ›i È™i suspecÈ›i. — Ei iubesc muzica È™i sunt foarte amabili. — AÈ™a se cuvine să fie! Zău! ÃŽi luă braÈ›ul, la urcuÈ™ îl cam supăra încă într-o parte È™i zise: — Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos ca aceste flori? Uite, aÈ™a cum le vezi au înflorit peste noapte. Ochii ei păreau că zboară peste câmp, aÈ™a cum zboară albinele după flori È™i miere. — Doream să le vezi È™i tu, de aceea nu i-am lăsat să dea drumul vacilor la păscut în locul acesta. Apoi, aducându-È™i aminte că ea venise aici pentru a vorbi despre Bosinney, ridică mâna arătându-i ceasul de pe turnul ce se ridica deasupra grajdurilor. — Cred că el nu mi-ar fi îngăduit să pun ceasul acela; după câte-mi amintesc, el n-avea noÈ›iunea timpului. Dar Irene îl strânse de braÈ› È™i vorbi mai departe despre flori. Bătrânul Jolyon își dete seama că o face ca el să nu simtă că venise aici pentru a vorbi despre iubitul ei mort. — Cea mai aleasă floare pe care È›i-o pot arăta, îi zise cu un fel de triumf, este mica mea nepoÈ›ică. Acum trebuie să se întoarcă de la biserică. Are ceva ce mă face să mă gândesc la tine! Nu i se păru deloc curios să se exprime astfel, în loc de-a spune: "Ai ceva ce mă face să mă gândesc la ea". — Dar iat-o! De sub stejar, Holly venea spre ei în goană, urmată de aproape de guvernantă, o franÈ›uzoaică bătrânicioasă, care își distrusese stomacul cu douăzeci È™i doi de ani în urmă, pe vremea asedierii Strasbourgului. La vreo doisprezece paÈ™i de ei, fetiÈ›a se opri pentru a-l mângâia pe Balthazar, ca È™i cum numai pentru asta ar fi alergat ea aÈ™a. Bătrânul Jolyon, care È™tia ce se petrece în capul ei, zise: — Uite, scumpa mea, aceasta este doamna cu rochie gri de care È›i-am vorbit. Holly se ridică È™i se uită la ei. ÃŽi privi clipind din ochi; Irene zâmbea, iar Holly, care la început o scrutase cu gravitate, zâmbi timid. Copilul acesta avea simÈ›ul frumosului, È™tia pe cine are în față! Când le văzu sărutându-se, inima lui se umplu de bucurie — Doamna Heron, Mam'zelle Beauce. A fost frumoasă predica, Mam'zelle? Acum, că nu mai avea mult de trăit, singura parte din liturghie care-l mai interesa era predica, deoarece avea legătură cu viaÈ›a. Mam'zelle Beauce întinse niÈ™te degete de păianjen îmbrăcate într-o mănușă neagră de piele de căprioară. Ea fusese în serviciul celor mai distinse familii, È™i ochii ei, cam triÈ™ti în faÈ›a gălbuie, păreau a întreba: "EÈ™ti bine c-r-r-r-escută"? Căci ori de câte ori Holly sau Jolly făceau ceva ce nu era pe placul ei, lucru care se întâmpla destul de des, le spunea: "Copiii Taylor nu făceau niciodată una ca asta, erau atât de bine c-r-r-r-escuÈ›i". Jolly îi ura pe copiii Taylor; Holly era grozav de mirată cum de nu poate ajunge È™i ea ca ei. Bătrânul Jolyon o socotea Mam'zelle Beauce "o mică făptură ciudată È™i uscată". Masa fu foarte reuÈ™ită; ciupercile pe care le culesese chiar el din pivniÈ›a de ciuperci, căpÈ™unele alese de el È™i încă o sticlă de Steinberg Cabinet îl umplură de-o anumită spiritualitate aromată, dându-i convingerea că a doua zi va avea puÈ›ină eczemă. După masă se aÈ™ezară sub stejar È™i băură cafea turcească. Nu-i păru deloc rău când Mademoiselle Beauce se retrase, pentru a-È™i scrie, ca în fiecare duminică, scrisoarea către sora ei, al cărei viitor fusese pus în primejdie de un ac pe care-l înghiÈ›ise mai demult. Acest eveniment era povestit în fiecare zi copiilor, pentru a-i învăța să mănânce încet È™i să mestece bine pentru a digera bucatele. La picioarele băncii, pe o pătură, se jucau Holly È™i câinele Balthazar, sâcâindu-se reciproc. Iar bătrânul Jolyon, picior peste picior, la umbră, își gusta cu desfătare È›igara, privind-o pe Irene care È™edea în leagăn. Era o silueta uÈ™oară, gri, ce se legăna încet, cu buzele întredeschise, cu ochi negri È™i suavi sub pleoapele puÈ›in lăsate, pe care, ici È™i colo, juca o pată de soare. Părea mulÈ›umită; desigur, vizita aceasta i-a făcut bine! Egoismul vârstei nu-l prinsese încă în ghearele lui, căci încă mai găsea plăcere în plăcerile altora È™i înÈ›elegea că, deÈ™i ceea ce dorea el era foarte important, nu era chiar totul — E liniÈ™te aici, îi zise; nu trebuie să mai vii dacă găseÈ™ti că e plictisitor. Dar pentru mine e o plăcere să te privesc. ÃŽn afară de faÈ›a ta, singura care-mi face plăcere e aceea a scumpei mele Holly. Din zâmbetul ei, bătrânul Jolyon pricepu că lui Irene îi plăcea încă să fie admirată, È™i asta îl liniÈ™ti. — Să È™tii că nu sunt vorbe goale; n-am spus niciodată unei femei c-o admir fără să fi fost adevărat. De fapt, nici nu È™tiu dacă am spus vreunei femei c-o admir, în afară de soÈ›ia mea, iar È™i asta a fost demult de tot; de altfel, nevestele sunt atât de ciudate! Tăcu, apoi deodată continuă: — Avea obiceiul să-mi ceară să-i spun asta mult mai des decât o simÈ›eam, dar n-aveam ce-i face. Pe faÈ›a lui Irene apăru o tulburare neobiÈ™nuită È™i, speriat că poate a spus un lucru dureros pentru ea, continuă repede: — Când scumpa mea Holly se va căsători, nădăjduiesc că își va găsi un bărbat care să înÈ›eleagă sensibilitatea femeilor. Atunci eu n-am să mai fiu; dar în căsătorie sunt cam multe lucruri alandala È™i tare n-aÈ™ vrea să se lovească de ele. Și, când își dădu seama că în loc să dreagă lucrurile le stricase È™i mai rău, adăugă: Câinele acesta te va zgâria. Urmă un răstimp de tăcere. La ce s-o fi gândind această frumoasă creatură a cărei viață era distrusă: care terminase cu dragostea È™i care era, totuÈ™i, făcută pentru iubire? Poate că într-o bună zi, când el nu va mai fi în viață, își va găsi un alt bărbat, nu atât de zănatic ca tânărul acela care s-a lăsat călcat de omnibuz. Ah! dar bărbatul ei? — Soames nu te supără niciodată? întrebă. Ea dădu din cap. Și brusc, faÈ›a i se crispă. Căci, cu toată dulceaÈ›a, avea în ea ceva de neînduplecat. Și prin mintea lui trecu o licărire de lumină È™i se gândi la aversiunea sexuală care nu cunoaÈ™te îndurare. Gândirea lui se formase în mentalitatea de a începutul epocii victoriene — era mult mai veche decât cea actuală — È™i nu se gândise niciodată la lucruri atât de primitive. — Asta mă liniÈ™teÈ™te, îi zise. Azi se vede tribuna cea mare. Vrei să facem o plimbare? O conduse prin grădina de flori È™i fructe, pe lângă ale cărei ziduri exterioare se înÈ™irau, în plin soare, piersici È™i nectarine; pnn grajduri, vie, în pivniÈ›a unde se cultivau ciuperci, printre straturile de sparanghel, în grădina de trandafiri, în chioÈ™c — bal se duse chiar È™i în grădina de zarzavat pentru a-i arăta mazărea verde, cu boabe mărunte, pe care Holly le scotea cu atâta plăcere din păstăi, iar apoi le culegea, cu limba, din palma ei arsă de soare. ÃŽi arătă multe lucruri frumoase, în timp ce Holly È™i câinele Balthazar se jucau înaintea lor, sau veneau din când în când lângă ei pentru a nu fi trecuÈ›i cu vederea. Aceasta a fost una din cele mai fericite după-amieze ale vieÈ›ii lui, dar era cam obosit, de aceea a fost bucuros când s-a putut aÈ™eza în sala de muzică, unde Irene i-a servit ceaiul. Venise în vizită o mică prietenă intimă a lui Holly, o copiliță blondă, cu părul tuns scurt, băieÈ›eÈ™te. Cele două fetiÈ›e se jucau prin casă, pe sub scări, pe scări È™i jos, în galerie. Bătrânul Jolyon o rugă din nou să-i cânte ceva din Chopin. Ea îi cântă studii, mazurci, valsuri, până când cele două fetiÈ›e se apropiară, încet-încet, se aÈ™ezară la capătul pianului — un cap brun È™i altul blond, aplecate înainte, în ascultare. Bătrânul Jolyon le urmărea. — DansaÈ›i ceva amândouă? Sfioase, cu paÈ™i greÈ™iÈ›i, începură. ÃŽn ritmul valsului săltau, se învârteau, serioase, dar nu prea îndemânatice, ocolind de câteva ori fotoliul său. El le privea, È™i faÈ›a celei care cânta se întorcea zâmbind către micile dansatoare, iar el gândi: "Unul din cele mai frumoase tablouri pe care le-am văzut vreodată". O voce zise: — Holly-i-i! Mais enfin! Qu'est-ce que tu fais là ? Danser, le dimanche! Viens donc! Dar fetiÈ›ele se refugiară lângă bătrânul Jolyon, È™tiind că el le va salva, È™i se uitară în ochii lui, în care se citea desluÈ™it că "fusese prins". — Cu cât e mai bună ziua, cu atât e mai bună fapta, Mam'zelle! Eu sunt de vină. Haide, puiÈ™orilor, duceÈ›i-vă repede la ceai. Și după ce plecară, urmate de câinele Balthazar, care nu scăpa nici o masă, se uită clipind la Irene È™i zise: — Ei, asta este! Spune È™i tu dacă nu sunt dulci! Ai È™i tu fetiÈ›e atât de mici printre elevii tăi? — Da, trei. Două dintre ele sunt foarte drăguÈ›e. — Frumoase? — DrăgălaÈ™e! Bătrânul Jolyon oftă; el nu se putea sătura de copiii mici — Scumpa mea Holly adoră muzica: într-o bună zi va deveni pianistă. Vrei să fii drăguță È™i s-o asculÈ›i cum cântă, È™i apoi să-mi spui părerea ta? — FireÈ™te că vreau. — Probabil că n-ai vrea să... Dar nu mai rosti cuvintele "să-i dai lecÈ›ii". Ideea că ea dădea lecÈ›ii îi era neplăcută; dar dacă ar fi acceptat, ar fi putut-o vedea în mod regulat. Ea se ridică de la pian È™i veni spre fotoliul lui: — AÈ™ face-o cu mare plăcere, dar ce mă fac cu June? Când se întorc? Bătrânul Jolyon își încreÈ›i fruntea. — Nu vin înainte de mijlocul lunii viitoare. Dar ce importanță are? — Ai spus că June m-a iertat, dar nu va uita niciodată, unchiule Jolyon. Uitare! Trebuie să uite, dacă doreÈ™te el. Dar, drept răspuns, Irene dădu din cap. — Știi bine că nu poate; omul nu uită niciodată! Mereu trecutul acela blestemat! Și puÈ›in supărat, dar hotărât, spuse: — Bine; vom vedea. ÃŽi vorbi un ceas, sau poate È™i mai mult despre copii È™i nenumărate alte fleacuri, până când sosi trăsura pentru a o duce acasă. După ce plecă, se întoarse în fotoliul său, È™i netezindu-È™i obrajii È™i bărbia, visă la ziua care-a trecut. ÃŽn aceeaÈ™i seară, după masă, se duse în biroul său È™i luă o coală de hârtie. Câteva clipe stătu pe loc, fără să scrie, apoi se ridică È™i se apropie de tabloul intitulat Bărci pescăreÈ™ti olandeze în apusul soarelui. Nu se gândea la pictura aceea, ci la viaÈ›a lui. Hotărâse să-i lase È™i ei ceva prin testament, căci nimeni È™i nimic pe lume nu răscolise atât de adânc liniÈ™tea gândurilor È™i amintirilor lui. Astfel îi va lăsa È™i ei o parte din bogăția lui, din aspiraÈ›iile, acÈ›iunile, însuÈ™irile, înfăptuirile lui — adică tot ceea ce realizase această bogăție. ÃŽi va lăsa, de asemenea, o parte din tot ceea ce el nu gustase în viață, pentru că È™i-o trăise după principii sănătoase È™i înÈ›elepte. Ah! Ce pierduse oare? "Bărcile pescăreÈ™ti olandeze" nu-i dădură răspuns. Se duse până la uÈ™a de sticlă, dădu la o parte perdelele È™i o deschise. Se stârnise vânt, È™i una din frunzele de stejar din anul trecut, uscată, care scăpase de mătura grădinarului, se târa cu un foÈ™net uÈ™or, de-a lungul terasei pietruite. Se însera. ÃŽn afară de acest zgomot delicat, domnea o liniÈ™te adâncă; dinspre heliotrop venea un miros plăcut, fusese udat mai adineauri. Un liliac trecu în zbor. O pasăre își cânta ultimele triluri. Tocmai deasupra stejarului apăru cea dintâi stea. Faust, la operă, È™i-a vândut sufletul pentru câțiva ani de tinereÈ›e. Nebună idee! Asemenea târguri nu se pot face, È™i asta era o adevărată tragedie! Omul nu se poate reînnoi nici pentru iubire, nici pentru viață È™i nici pentru altceva. Lui nu-i mai rămăsese decât să se bucure de frumuseÈ›e de la distanță, atât cât va mai putea, È™i apoi să-i lase ceva prin testament. Dar cât? Atmosfera de libertate È™i pace din această noapte la È›ară nu era nimerită pentru a face socoteli, de aceea se întoarse în birou È™i se duse spre cămin. Pe el erau aÈ™ezate câteva statui de bronz la care È›inea el cel mai mult: Cleopatra cu È™arpele la piept; Socrate; un ogar care se juca cu puii lui; un bărbat puternic care È›inea câțiva cai în frâu. "Acestea rămân", cugetă el, È™i o durere adâncă îi străpunse inima. Acestea aveau o mie de ani de viață în faÈ›a lor! "Cât să-i lase lui Irene?" ÃŽn orice caz, atâta cât să-i ajungă pentru a nu îmbătrâni înainte de vreme, pentru a se feri cât se poate mai mult de brazdele de pe obraz È™i firele cenuÈ™ii care i-ar mânji părul strălucitor. El poate va mai trăi cinci ani. Atunci ea va fi bine trecută de treizeci. "Cât?" ÃŽn vinele ei nu curgea nici o picătură de sânge de-al lui! Fidel principiului pe care îl avusese în viață ,de patruzeci de ani încoace, È™i poate È™i mai mult, adică de când s-a căsătorit È™i a întemeiat acea aÈ™ezare misterioasă, familia, în mintea lui apăru ideea: "Nici o picătură de sânge străin nu are dreptul la nimic!" Deci, acest gând era un lux din partea lui, o extravaganță, un răsfăț pornit din fantezia unui om bătrân, una din prostiile pe care le fac bătrânii când cad în mintea copiilor. Adevăratul lui viitor îl reprezentau cei de un sânge cu el, È™i în ei va trăi el mai departe după ce va muri. Se întoarse de la bronzuri È™i se opri pentru a privi fotoliul său vechi de piele, în care a fumat atâtea sute de È›igări. Și, deodată, i se păru c-o vede È™ezând acolo, îmbrăcată în gri, parfumată, dulce plină de graÈ›ie, cu ochii negri îndreptaÈ›i către el. Ei, aÈ™! Nici nu-i păsa de el; ea nu se gândea decât la iubitul ei pe care l-a pierdut. Dar, cu sau fără voia ei, Irene intrase în viaÈ›a lui frumuseÈ›ea È™i graÈ›ia ei îi dăruiau bucurie. Nimeni nu are dreptul s-o poftească la el È™i s-o roage să-i cânte la pian în timp ce-o privea, fără a da ceva în schimb. ÃŽn lumea aceasta plăcerea se plăteÈ™te. "Dar cât?" ÃŽn definitiv, el avea destul; fiul său È™i cei trei nepoÈ›i ai săi nu vor simÈ›i lipsa unei frânturi din averea lui. El a agonisit singur aproape fiecare penny; deci, poate să lase cât pofteÈ™te, are dreptul să-È™i permită această mică plăcere. Se întoarse la birou. "Am s-o fac", gândi el. "Lasă-i să creadă ce-o vrea. Am s-o fac!" Și se aÈ™eză. "Cât?" Zece mii, douăzeci de mii — cât? Măcar dac-ar putea cumpăra cu banii aceÈ™tia un an, chiar È™i numai o lună de tinereÈ›e. Și, înfiorat de acest gând, scrise iute: "Dragă Herring, Te rog întocmeÈ™te un codicil la testamentul meu, care să aibă următorul cuprins: «Las nepoatei mele Irene Forsyte, născută Heron, nume pe care-l poartă actualmente, cincisprezece mii de lire sterline libere de orice taxă de moÈ™tenire» Al dumitale, Jolyon Forsyte." După ce închise È™i pecetlui plicul, se întoarse la fereastră È™i răsuflă adânc. Era întuneric, dar pe cer străluceau multe stele. IV Noaptea, la ora două È™i jumătate, se trezi din somn; È™tia din lunga lui experiență că această oră intensifică până la panică toate gândurile negre. Dar tot experienÈ›a îl învățase că, la ora obiÈ™nuită — opt dimineaÈ›a — deÈ™teptarea îi va arăta că panica aceea fusese nebunie. Gândul care luase proporÈ›ii nemăsurate în noaptea aceea fusese că, dacă se îmbolnăveÈ™te — lucru verosimil la vârsta lui — n-o va mai putea vedea. De aici nu mai era decât un pas până la gândul că n-o va mai putea vedea nici după ce se vor întoarce din Spania fiul său È™i June. Cum ar putea justifica el dorinÈ›a de a sta în preajma unei femei care a furat — la ore atât de mici omul nu-È™i mai prea măsoară cuvintele — logodnicul lui June? Logodnicul acela era mort; însă June era o făptură mică È™i încăpățânată; nu era rea la suflet, dar încăpățânată ca un catâr È™i — într-adevăr! — era o ființă care nu uită! Către mijlocul lunii următoare ei se vor întoarce. Avea abia cinci săptămâni pentru a se bucura de această nouă preocupare care îi umplea zilele ce le mai avea de trăit, întunericul nopÈ›ii îl făcu să vadă foarte desluÈ™it că sentimentul său era absurd. AdmiraÈ›ie pentru frumuseÈ›e — dorinÈ›a arzătoare de a privi pe aceea ce-i desfăta ochii, la vârsta lui, ce nebunie! Și totuÈ™i, nu găsea alt argument pentru a-i cere lui June să îndure răscolirea unor amintiri atât de dureroase; È™i cum să facă pe fiul său È™i pe soÈ›ia fiului său să nu-l socotească foarte bizar? Nu-i mai rămânea decât să se furiÈ™eze din când în când la Londra, lucru istovitor pentru el; È™i apoi cea mai mică indispoziÈ›ie îl va împiedica să meargă acolo. Ședea culcat, cu ochii deschiÈ™i, strângând din dinÈ›i la această perspectivă, zicându-È™i că e un nebun bătrân, în timp ce inima îi bătea tare, ca apoi să i se pară că se opreÈ™te È™i nu mai bate deloc. ÃŽnainte de a readormi, prin crăpăturile jaluzelelor, văzu zorile, auzi păsările ciripind, cocoÈ™ii cântând È™i întâmpină dimineaÈ›a obosit, dar bine dispus. Mai erau cinci săptămâni până să înceapă grijile; la vârsta lui, o eternitate! Dar panica din timpul nopÈ›ii lăsase urme: întărise voinÈ›a unui om care făcuse întotdeauna tot ce-a vrut. O va vedea atât de des cât va dori! De ce să nu se ducă chiar el în oraÈ™, la avocatul său pentru a face cu mâna lui codicilul la testament, în loc să dispună prin scrisoare? Poate că ei i-ar face plăcere să meargă la operă! Dar va merge cu trenul, căci nu vrea ca grăsanul acela de Beacon să râdă de el. Servitorii erau aÈ™a de proÈ™ti; È™i apoi, foarte probabil, cunoÈ™teau toată povestea aceea a lui Irene cu Bosinney; servitorii È™tiu totul, È™i ceea ce nu È™tiu bănuiesc. ÃŽn aceeaÈ™i dimineață îi scrise: "Scumpa mea Irene, Mâine trebuie să vin în oraÈ™. Dacă-È›i face plăcere să mergi la operă, vino să luăm masa împreună, liniÈ™tiÈ›i..." Dar unde? Au trecut zeci de ani de când el nu mai mâncase la Londra în altă parte decât la clubul său sau într-o casa particulară. Ah, da! hotelul acela "È™ic" de lângă Covent Garden... "Lasă-mi o vorbă mâine dimineață la «Piemont Hotel», ca să È™tiu dacă e cazul să te aÈ™tept acolo la ora 7 seara. Al tău, cu tot dragul Jolyon Forsyte O să priceapă că nu dorea decât să-i facă o mică plăcere; căci gândul că ea ar putea ghici cum tânjeÈ™te după bucuria de a o vedea îi displăcea profund. Nu se prea cuvenea ca un om atât de bătrân să se abată într-atât de la stilul vieÈ›ii lui pentru a privi frumuseÈ›ea, mai ales la o femeie. Călătoria din ziua următoare, deÈ™i scurtă, apoi vizita la avocatul său îl obosiră. Era È™i cald, aÈ™a că, după ce se îmbrăcă pentru seară, se întinse pe canapeaua din camera lui de la hotel pentru a se odihni puÈ›in. Trebuie să fi avut un fel de leÈ™in, căci după ce-È™i reveni, avu o senzaÈ›ie foarte ciudată È™i se sculă cu destulă greutate pentru a suna. Cum? Trecuse de ora È™apte! Probabil ea îl aÈ™tepta È™i el era încă aici. Dar, brusc, ameÈ›eala îi reveni È™i fu silit să se întindă din nou pe canapea. Auzi vocea servitoarei: — AÈ›i sunat, domnule? — Da, vino aici; n-o putea vedea desluÈ™it, căci avea un nor în faÈ›a ochilor. Nu mă simt bine, adu-mi niÈ™te săruri de mirosit. — Da, domnule, zise ea cu vocea speriată. Bătrânul Jolyon făcu un efort. — Nu pleca. Du-te până la nepoata mea, o doamnă care aÈ™teaptă jos, în hol, o doamnă în gri. Spune-i că domnul Forsyte nu se simte bine — din pricina căldurii. ÃŽi pare foarte rău; dacă nu va coborî la timp, este rugată să nu-l aÈ™tepte cu masa. După ce fata plecă, ameÈ›it, gândi: "De ce i-oi fi spus o doamnă în gri? Poate că e îmbrăcată altfel. Săruri de mirosit"! Cu toate că nu mai leÈ™ină, nu-È™i dădu seama cum a ajuns Irene să stea lângă el, È›inându-i sărurile la nas È™i împingându-i o pernă sub cap. O auzi spunând, speriată: — Dragă unchiule Jolyon, ce s-a întâmplat? SimÈ›i, vag, apăsarea dulce a buzelor ei pe mâna lui; apoi inspiră adânc din săruri È™i deodată le simÈ›i tăria È™i strănută. — Ha! nu e nimic. Cum ai ajuns aici? Du-te, te rog, jos È™i ia masa; biletele sunt pe masa de toaletă. Peste un minut am să-mi revin complet. SimÈ›i mâna ei rece pe frunte, mirosi parfum de violete, ezitând între plăcerea de a fi îngrijit de ea È™i hotărârea de a se face bine. — Uite! EÈ™ti îmbrăcată în gri! îi zise. Ajută-mă să mă ridic. Când se văzu în picioare, se scutură. — Ce mi-o fi venit să leÈ™in aÈ™a? Și merse încet spre oglindă. Ce mutră cadaverică! Dar în spatele său, vocea lui Irene È™opti: — Nu trebuie să cobori, unchiule. Trebuie să te odihneÈ™ti. — Da' de unde! Un pahar de È™ampanie mă va reface imediat. Nu se poate să scapi opera din pricina mea. Dar călătoria de-a lungul coridorului fu penibilă. Ce covoare aveau ăștia în hotelurile acestea moderne, atât de groase, încât te poticneÈ™ti la fiece pas! ÃŽn lift băgă de seamă că Irene era îngrijorată È™i îi zise, încercând să zâmbească: — Frumoasă gazdă, n-am ce zice! Când liftul se opri, ea îl sprijini de scaun, căci altfel ar fi căzut. După supă È™i un pahar de È™ampanie, se simÈ›i mult mai bine È™i începu să se bucure de această boală care o făcuse să se poarte atât de cald față de el. — Mi-ar fi plăcut să fii fata mea, îi zise deodată; È™i văzând zâmbetul din ochii ei, continuă: La vârsta ta nu trebuie să te îngropi în amintiri; ai parte de ele din belÈ™ug când ajungi la vârsta mea. Frumoasă rochie ai — îmi place linia ei. — Mi-am făcut-o singură. Ah! O femeie care È™tie să-È™i facă singură o rochie nu È™i-a pierdut interesul pentru viață. — Grâul se coace cât mai bate soarele, îi zise; È™i bea, te rog, paharul acesta. AÈ™ vrea să-È›i văd obrajii îmbujoraÈ›i. Nu trebuie să ne irosim viaÈ›a; n-are nici un rost. Astă-seară apare o nouă Margaretă; să sperăm că nu va fi grasă. Iar Mefisto — eu nu-mi pot închipui ceva mai îngrozitor decât un actor gras jucând rolul diavolului. Dar, în cele din urmă, tot nu s-au dus la operă, căci, după ce s-au ridicat de la masă, îl apucară din nou ameÈ›elile, iar ea insistă să stea liniÈ™tit È™i să se culce devreme. Când s-a despărÈ›it de ea, la intrarea hotelului, după ce plătise unui birjar s-o ducă la Chelsea, se mai aÈ™eză o clipă pentru a se bucura de amintirea cuvintelor ei: "EÈ™ti atât de bun cu mine, unchiule Jolyon!" Cum? Dar cine n-ar fi? I-ar fi plăcut să rămână în oraÈ™ încă o zi pentru a o duce la Grădina Zoologică, dar două zile petrecute cu el ar plictisi-o, desigur, de moarte! Nu! Trebuia să aÈ™tepte până duminica următoare să-i dea lecÈ›ii lui Holly, numai pentru o lună. Și atât È™i tot e ceva. Mica Mam'zelle Beauce n-o să fie mulÈ›umită, dar va trebui să înghită. ÃŽnchise vechiul lui clat apăsându-l de piept È™i se urcă în lift. A doua zi dimineață luă o birjă È™i porunci să-l ducă la gara Waterloo, luptându-se cu dorinÈ›a de a spune: "Du-mă în Chelsea". Dar prea avea mult bun-simÈ›. Și apoi, în afară de aceasta, se simÈ›ea cam slăbit È™i nu voia să riÈ™te să-È™i piardă din nou cunoÈ™tinÈ›a ca în seara trecută, departe de casă. Mai era È™i Holly care-l aÈ™tepta, pe el È™i ceea ce era în geamantan pentru ea. Nu că scumpa lui ar fi fost interesată — doar era toată numai afecÈ›iune! Apoi, cu cinismul cam amar al omului bătrân, se gândi o clipă dacă nu cumva È™i Irene era atât de drăguță cu el din vreun interes oarecare? Nu, nici ea nu făcea parte din acel soi de oameni. Dimpotrivă, biata făptură avea prea puÈ›in simÈ› practic nu È™tia cum să-È™i ungă pâinea cu unt, n-avea simÈ› de proprietate. Și, în afară de acestea, el nu suflase o vorbă despre acel codicil È™i nici n-avea de gând s-o facă — ajunge zilei bucuria ei. La gară îl aÈ™tepta trăsura cu Holly, care abia îl putea stăpâni pe câinele Balthazar, iar dezmierdările lor făcură din drumul până acasă o întoarcere triumfală. Restul acelei zile frumoase È™i calde, ca È™i cele ce-i urmară, a fost plin de pace È™i mulÈ›umire; se odihnea la umbră, în timp ce razele soarelui, ce zăboveau mult pe cer, revărsau aur peste pajiÈ™ti È™i flori. Dar joi seara, când luă masa singur, începu a număra ceasurile; mai erau È™aizeci È™i cinci până când va coborî în vale pentru a o întâlni din nou în micul crâng È™i pentru a se întoarce peste câmp alături de ea. Se gândise să consulte un doctor pentru leÈ™inul pe care-l avusese, dar era sigur că acesta va insista să stea liniÈ™tit, să nu aibă emoÈ›ii È™i alte asemenea; iar el nu avea de gând să se lase legat de picioare, nu voia să i se vorbească de boală, chiar dacă ar fi suferit de ceva; nu era momentul să i se vorbească despre asta, acum când în viaÈ›a lui apăruse o nouă preocupare. De aceea, în scrisoarea către fiul său, avu grijă să nu pomenească despre ceea ce i se întâmplase. Căci aÈ™a ceva i-ar face să se întoarcă imediat! Bătrânul Jolyon nu a avut timp să se întrebe dacă tăcerea lui se datora grijii de a nu tulbura plăcerea lor sau pentru a nu È™i-o tulbura pe a lui. ÃŽn seara aceea era în birou; își isprăvise tocmai È›igara È™i moțăia uÈ™or, când auzi un foÈ™net de rochie È™i simÈ›i parfum de violete. Deschise ochii È™i o văzu, îmbrăcată în gri, în picioare, lângă cămin, cu braÈ›ele deschise. Ceea ce era mai ciudat, însă, era că, deÈ™i braÈ›ele acelea nu păreau a cuprinde ceva, erau totuÈ™i îndoite în jurul gâtului unui om, iar capul ei era dat pe spate, buzele întredeschise È™i ochii închiÈ™i. Ea dispăru de îndată, È™i în locul ei rămase căminul cu statuetele lui de bronz. Dar bronzurile acelea È™i căminul nu fuseseră acolo când o văzuse pe ea; nu fusese decât uÈ™a căminului È™i peretele! Se ridică, clătinându-se tulburat. "Trebuie să iau o doctorie", gândi el; "se vede că nu mi-e bine". Inima îi bătea prea iute, avea o senzaÈ›ie de apăsare în piept; se duse la fereastră È™i o deschise pentru a răsufla. Undeva, în depărtare, lătra un câine; nu încape îndoială că era unul din câinii de la ferma lui Gage, dincolo de crâng. Era o noapte minunată, liniÈ™tită, dar întunecată. "Am aÈ›ipit", se gândi; "asta e tot! TotuÈ™i, pot jura că aveam ochii deschiÈ™i!" Drept răspuns, auzi un sunet ce semăna cu un suspin. — Ce-i asta? spuse cu vocea aspră. Cine e aici? Duse mâna în dreptul inimii pentru a-i mai potoli bătăile È™i ieÈ™i pe terasă. Ceva moale se strecură pe lângă picioarele lui. "Ș-È™-È™-t!" Era un pisoi mare, cenuÈ™iu. Apoi gândi: "Tânărul Bosinney semăna cu un pisoi! El era acela pe care ea... pe care ea l-a... Și acum e tot a lui!" Se duse până la marginea terasei È™i privi în jos, în întuneric; abia putea vedea petele albe ale margaretelor, presărate pe pajiÈ™tea necosită. Azi aici, mâine pe cealaltă lume. Apoi răsări luna, care vedea toată lumea, tineri È™i bătrâni, vii È™i morÈ›i, È™i nici nu-i păsa de ei! ÃŽn curând vine È™i rândul lui. Pentru o singură zi de tinereÈ›e ar da tot ce-i mai rămăsese de trăit! Se întoarse din nou cu faÈ›a spre casă. Privi ferestrele de la camerele copiilor. Scumpa lui mititică o fi adormit. "Sper că n-o va trezi din somn câinele acela!" gândi. Ce ne-o fi făcând să iubim, È™i ce ne-o fi facând să murim? Trebuie să mă duc la culcare!" Și, pășind pe pietrele de pe terasă, care în lumina lunii păreau cenuÈ™ii, se întoarse în casă. Un bătrân trebuie să-È™i petreacă zilele visând la vremurile frumoase de odinioară. O asemenea preocupare nu-i dă nici fierbinÈ›eală È™i nici emoÈ›ii, e ca soarele de iarnă cu raze palide. Carapacea bătrâneÈ›ii rezistă bine la valurile memoriei. Căci omul bătrân trebuie să fie neîncrezător față de prezent, iar de viitor trebuie să se păzească. Dacă stă la umbră deasă, poate privi soarele strălucitor, dar razele lui să nu-i atingă decât vârful ghetelor! ArÈ™iÈ›a soarelui de vară nu-i pentru el! Soarele de toamnă — de vară târzie! — e singurul de care se mai poate bucura. Trăind astfel, cu prudență, se va stinge uÈ™or, încetiÈ™or, pe nesimÈ›ite; iar într-o bună zi, în zori, pe când toată lumea doarme, nerăbdătoarea Natură îl va strânge mai tare în braÈ›e, îi va tăia răsuflarea, È™i omul își va da sufletul. Iar pe piatra funerară se va scrie: "Mort în plină putere!" Da! Un Forsyte care-È™i respectă principiile poate trăi chiar È™i după moarte. Bătrânul Jolyon admitea toate aceste teorii, dar, acum, în sufletul său ardea o flacără neforsyteiană. Căci, de când lumea È™i pământul, stă scris: "Un Forsyte nu trebuie să iubească frumuseÈ›ea mai mult decât raÈ›iunea È™i nici plăcerea mai mult decât sănătatea" ...Dar în ultima vreme zvâcnea ceva în fiinÈ›a lui È™i fiecare zvâcnet îi rodea carapacea vieÈ›ii, subÈ›iind-o neîncetat. Mintea lui ageră era conÈ™tientă de bătăile inimii lui, dar în acelaÈ™i timp È™tia că nu le poate domoli. Ba chiar dacă ar fi putut, bătrânul Jolyon nu le-ar fi împiedicat. Și totuÈ™i, dacă cineva i-ar fi spus că trăieÈ™te din capitalul fiinÈ›ei lui, l-ar fi doborât cu privirea. Nu, nu! Nu se cade să trăieÈ™ti din capital! Crezul unei vieÈ›i trecute este mai puternic decât realitățile prezentului. Pentru bătrânul Jolyon a trăi din capital a fost È™i era păcat de moarte, de aceea n-ar fi îngăduit nimănui să vorbească astfel cu el. Plăcerea e sănătoasă, iar frumuseÈ›ea îți face bine s-o priveÈ™ti; să trăieÈ™ti din tinereÈ›ea celor tineri e bine — È™i făcea el oare altceva? Cu metoda pe care o avusese toată viaÈ›a, își organizase È™i acum timpul. ÃŽn fiecare marÈ›i pleca cu trenul la oraÈ™; Irene lua masa cu el È™i se duceau apoi la operă. ÃŽn fiecare joi se ducea cu trăsura la oraÈ™; vizitiul cel gras, împreună cu caii, trăgeau într-altă parte, el se întâlnea cu Irene în Kensington Gardens, iar după ce o conducea acasă, își lua trăsura È™i se întorcea acasă la timp, pentru cină. Inventase pretextul că în aceste două zile avea treabă la Londra. Miercurea È™i sâmbăta venea Irene pentru a da lecÈ›ii de pian lui Holly. Cu cât plăcerea de a sta cu ea devenea mai mare, cu atât devenea mai atent la convenienÈ›e È™i se purta ca un unchi prietenos. ÃŽntr-adevăr, nici sentimentele lui nu depășeau această realitate — căci, oricum, era un om bătrân. Și totuÈ™i, dacă ea întârzia, era din cale-afară de îngrijorat. Dacă cumva nu venea, ceea ce s-a întâmplat de două ori, ochii săi se întristau ca aceia ai unui câine bătrân, È™i noaptea nu putea dormi. Astfel a trecut o lună — o lună de vară pe câmpuri È™i în inima lui, cu arÈ™iÈ›a verii È™i cu osteneala ei. Cine ar fi crezut acum câteva săptămâni că bătrânul Jolyon va aÈ™tepta reîntoarcerea fiului său È™i a nepoatei sale cu un sentiment ce semăna cu spaima? Săptămânile acestea cu vreme minunată îi dăduseră o libertate încântătoare, redobândise acea independență de care se bucură un bărbat înainte de a întemeia o familie; È™i apoi mai era această nouă prietenie cu o ființă care nu-i cerea nimic, care îi rămăsese tot timpul cam necunoscută, vrăjindu-l prin misterul ei. Era ca È™i cum ar fi băut vin, el, care de atâta vreme băuse numai apă, încât aproape uitase tulburarea pe care vinul i-o produce în vine È™i ameÈ›eala pe care i-o dă în creier. Florile aveau culori mai vii, miresmele, muzica È™i razele soarelui aveau o valoare reală, nu erau deloc reminiscenÈ›e ale bucuriilor din trecut. Acum avea pentru ce să trăiască, ceva ce-l mâna neîncetat spre planuri de viitor. Trăia, dar nu privind în urmă; iar deosebirea între aceste două stări era enormă la un om de vârsta lui. Plăcerile mâncării care, la un om cumpătat ca el, nu avuseseră niciodată rol important, își pierduseră orice valoare. Mânca puÈ›in; nu È™tia ce mănâncă; slăbea cu fiecare zi ce trecea È™i părea din ce în ce mai ostenit. Devenise din nou "tras printr-un inel"; iar la acest trup slab, fruntea lui masivă, cu tâmplele scobite, îi dădea mai multă demnitate decât avusese el vreodată. ÃŽÈ™i dădea foarte bine seama că ar trebui să consulte un doctor, dar libertatea îi era prea dulce. El nu-È™i putea permite să se răsfeÈ›e cu accesele în timpul cărora abia putea respira È™i cu durerea dintr-o parte, căci ar fi însemnat să plătească asta cu libertatea lui. Să se întoarcă la viaÈ›a vegetativă pe care o dusese între revistele de agricultură cu fotografii de sfeclă în mărime naturală, înainte ca această nouă preocupare să fi apărut în viaÈ›a lui — nu! Depăși apoi È™i raÈ›ia de È›igări îngăduită. Fumase întotdeauna două pe zi. Acum fuma trei È™i uneori patru È›igări, aÈ™a cum fumează omul când e plin de spirit creator. Dar adeseori se gândea: "Trebuie să renunÈ› la tutun È™i la cafea; trebuie să renunÈ› la plecările în oraÈ™". Dar nu făcea nimic din toate acestea; nu exista nimeni în preajma lui care să fi avut autoritatea de a-i atrage atenÈ›ia, È™i acesta era un privilegiu din cale-afară de mare. Poate că servitorii se mirau, dar — fireÈ™te — rămâneau muÈ›i. Mam'zelle Beauce era prea preocupată cu propria-i digestie È™i prea "bine c-r-r-rescută" pentru a face vreo aluzie de ordin personal. Holly nu avea încă ochiul format pentru a percepe schimbarea din înfățiÈ™area bunicului ei, care era, pentru ea, o jucărie È™i un zeu. Nu rămânea decât Irene care să-l roage să mănânce mai mult, să stea culcat în ceasurile calde ale zilei, să ia un tonic È™i aÈ™a mai departe. Dar nu-i spunea că tocmai ea e pricina slăbiciunii lui — căci omul nu vede dezastrul pe care-l produce el însuÈ™i. Un om de optzeci È™i cinci de ani nu are pasiuni, dar frumuseÈ›ea care face să răsară pasiunea lucrează după vechiul ei meÈ™teÈ™ug, până când moartea închide ochii care tânjesc după ea. ÃŽn prima zi din a doua săptămână a lunii iulie, primi o scrisoare de la fiul său din Paris, în care îl înÈ™tiinÈ›a că sosesc cu toÈ›ii vineri. Acesta era un eveniment care, pentru el, fusese tot timpul mai real decât chiar moartea; dar, cu nepăsarea impresionantă pe care natura le-o dăruieÈ™te celor bătrâni pentru ca să poată îndura totul până la sfârÈ™it, bătrânul Jolyon a refuzat să-l realizeze cu adevărat. Acum însă nu mai avea încotro È™i trebuia să facă ceva. Nu mai concepea viaÈ›a fără această nouă preocupare, dar câteodată te izbeÈ™ti È™i de lucruri pe care omul nu le poate concepe; È™i cei din neamul Forsyte au avut necontenit prilejul să constate asta pe pielea lor. Șezând în vechiul său fotoliu de piele îndoi scrisoarea, în timp ce mesteca între buze capătul unei È›igări neaprinse. De mâine încolo, excursiile lui — de fiecare marÈ›i — în oraÈ™ încetează. Poate că va mai putea pleca o dată pe săptămână, pretextând că are de lucru cu omul lui de afaceri. Dar chiar È™i aceasta va depinde de starea sănătății lui, căci de acum înainte iarăși vor începe să se ocupe cu toÈ›ii de el. LecÈ›iile! LecÈ›iile trebuie să continue! Ea va trebui să-È™i înghită scrupulele, iar June trebuie să-È™i pună sentimentele în buzunar. De altfel o mai făcuse o dată, a doua zi după moartea lui Bosinney; desigur că poate face din nou acum ceea ce făcuse atunci. Trecuseră patru ani de când suferise acea jignire; nu-i creÈ™tinesc să È›ii minte dureri atât de vechi. June avea o voință puternică, dar a lui era È™i mai puternică, deoarece lui îi fugea pământul de sub picioare. Irene era blândă È™i nu încape îndoială că va face aceasta pentru el; mai degrabă își va înfrânge reticenÈ›ele ei explicabile, decât să-l facă pe el să sufere! LecÈ›iile trebuie să meargă înainte È™i, dacă aveau să continue, e salvat. ÃŽn sfârÈ™it, își aprinse È›igara È™i începu să cugete cum anume le-ar putea prezenta faptele È™i cum le-ar putea tălmăci această stranie intimitate; cum ar putea învălui È™i acoperi, în faÈ›a lor, adevărul pur, că nu poate îngădui să i se răpească plăcerea de a privi frumuseÈ›ea. Ah! Holly! Holly era îndrăgostită de ea, lui Holly îi plăceau lecÈ›iile cu ea. Ea îl va salva, scumpa lui micuță! Și la această idee fericită se însenină È™i se minună c-a putut să-È™i facă atâtea griji È™i atâta spaimă. Nu trebuie să fie îngrijorat; întotdeauna după o asemenea stare se simÈ›ea cam slăbit, era o senzaÈ›ie curioasă, ca È™i cum È™i-ar simÈ›i trupul numai pe jumătate. ÃŽn seara aceea, după masă, i-au revenit ameÈ›elile, dar n-a leÈ™inat. N-a vrut să sune, pentru că È™tia că ar începe de îndată agitaÈ›ia în jurul său È™i s-ar pune, eventual, în discuÈ›ie plecarea lui de mâine. De ce oare când omul îmbătrâneÈ™te, toată lumea din jurul lui È›ese o conspiraÈ›ie pentru a-i mărgini libertatea? Și numai pentru a-l mai È›ine în viață câtăva vreme! Dar cu un asemenea preÈ› nu o dorea. Numai câinele Balthazar l-a văzut revenindu-È™i singur din această ameÈ›eală; el își urmărea îngrijorat stăpânul care se dusese la dulap pentru a bea un pahar de brandy, în loc să-i fi dat lui un biscuit. ÃŽn sfârÈ™it, când se simÈ›i în stare să urce, cu greu, scările, bătrânul Jolyon se duse la culcare. Și, cu toate că a doua zi dimineaÈ›a se simÈ›i cam slăbit, ideea că va petrece seara cu ea îl învioră È™i îi dădu putere. ÃŽntotdeauna îi făcea plăcere să-i ofere o masă bună: bănuia că nu mănâncă destul când e singură; iar la operă, când vedea cum ochii i se luminează È™i strălucesc, cum pe buzele ei apare, fără să vrea, un zâmbet!... Ea nu avea prea multe plăceri, È™i astăzi e ultima seară în care îi poate oferi o distracÈ›ie. Dar în timp ce-È™i pregătea trusa, se surprinse că dorea să scape de osteneala de a-È™i schimba hainele pentru seară È™i de sforÈ›area de a-i vorbi despre întoarcerea lui June. ÃŽn seara aceea, la operă, se reprezenta Carmen, È™i abia în ultimul antract îi spuse Jolyon vestea; o amânase în mod instinctiv până în ultimul moment. Ea o primi în liniÈ™te, ciudat; de fapt nici nu È™i-a putut da seama cum o primise, căci muzica aceea capricioasă reîncepu, impunându-le tăcere. FaÈ›a ei era acoperită de o mască, masca aceea în dosul căreia se petreceau atâtea lucruri pe care el nu le putea vedea. ÃŽi trebuia timp, desigur, pentru a se gândi la vestea pe care i-o dăduse! N-avea de gând s-o zorească, deoarece tot va veni mâine după amiază la lecÈ›ie È™i atunci, după ce se va fi obiÈ™nuit cu ideea, va vedea el ce gândeÈ™te. ÃŽn birjă au vorbit numai despre Carmen; el văzuse odinioară È™i reprezentaÈ›ii mai bune, dar nici aceasta nu fusese rea. Când i-a strâns mâna pentru a-i spune noapte bună, ea se aplecă È™i îl sărută pe frunte. — Rămas bun, dragă unchiule Jolyon, ai fost atât de bun cu mine! — Pe mâine, zise el. Noapte bună! Somn uÈ™or! Ea îi răspunse în È™oaptă: — Somn uÈ™or! Și din fereastra cupeului care pleca, o văzu cum întoarce capul după el È™i cum ridică mâna în semn de despărÈ›ire. Găsi cu greu camera. Nu-i dădeau niciodată aceeaÈ™i cameră È™i cu greu se putea obiÈ™nui cu aceste camere "nou-nouÈ›e", cu mobile noi È™i cu covoare gri-verzui presărate cu trandafiri stacojii. Nu putea dormi È™i blestemata aceea de Habanera îi suna mereu în cap. Nu È™tia destul franÈ›uzeÈ™te pentru a pricepe cuvintele cântecului, dar îi cunoÈ™tea sensul, dacă avea vreun sens ceva È›igănesc — sălbatic È™i greu de tălmăcit. Da, există în viaÈ›a ceva care-È›i răstoarnă toată prevederea È™i toate planurile, ceva ce face pe bărbaÈ›i È™i pe femei să cadă în cursă. Și stătea aÈ™a, culcat cu ochii săi adânciÈ›i în orbite privind în bezna în care se legăna acel ceva greu de tălmăcit! Crezi că eÈ™ti stăpânul vieÈ›ii tale, dar iată că-È›i scapă, È™i acel ceva te prinde de ceafă, te împingi încoace È™i încolo, pentru ca după aceea, de cele mai multe ori să stoarcă viaÈ›a din tine! AÈ™a o fi cu stelele, n-ar fi de mirare să le ia È™i pe ele, să le frece una cu nasul de cealaltă, apoi să le arunce, una într-o parte, alta în alta; căci viaÈ›a nu se satură niciodată de farsele ei. ÃŽn învălmășeala acestui oraÈ™ trăiesc cinci milioane de oameni È™i toÈ›i sunt la discreÈ›ia acestei forÈ›e vitale, ca o grămadă de boabe de mazăre mărunte È™i uscate care sar încoace È™i încolo pe masă, dacă dai cu pumnul în ea. El însă nu va mai sări multă vreme; ce bine are să-i prindă un somn bun È™i lung! Ce cald era aici sus! Ce gălăgie! Fruntea îi ardea: ea-l sărutase tocmai în locul unde-l durea întotdeauna; chiar acolo ca È™i cum ar fi cunoscut locul exact È™i ar fi vrut să-i È™teargă toată durerea prin sărutarea ei. Dar în loc s-o È™teargă, buzele ei lăsaseră o pată de neliniÈ™te dureroasă. Niciodată nu-i vorbise cu asemenea voce până acum, niciodată nu făcuse gestul acela de despărÈ›ire È™i nici nu întorsese capul după trăsura cu care pleca el. Se ridică din pat È™i trase perdelele la o parte; camera lui dădea spre Tamisa. Aerul nu era prea proaspăt, dar acea apă lată, care curgea liniÈ™tită, veÈ™nică, îl domoli. "Cel mai important este", cugetă el, "să nu devin pentru nimeni o povară. Am să mă gândesc la scumpa mea mititică È™i am să mă culc." Dar trecu multă vreme până când căldura È™i zgomotul acelei nopÈ›i londoneze se stinseră în scurtul somn al dimineÈ›ii de vară. Iar bătrânul Jolyon abia aÈ›ipi puÈ›in. A doua zi, când ajunse acasă, se duse în grădina de flori È™i, cu ajutorul lui Holly, care È™tia să se poarte cu gingășie față de flori, adună un buchet mare de garoafe. ÃŽi spusese că erau pentru "doamna în gri" — căci aÈ™a îi ziceau când vorbeau între ei. Le aÈ™eză într-un vas din biroul lui, căci acolo avea de gând să discute cu Irene — chiar în momentul sosirii ei — problema June È™i lecÈ›iile de pian din viitor. Parfumul È™i culorile florilor îl vor ajuta. După masă se culcă, deoarece se simÈ›ea foarte ostenit, iar trăsura nu va sosi cu ea de la gară înainte de ora patru. Dar pe măsură ce se apropia ceasul, deveni din ce în ce mai neliniÈ™tit È™i se duse în odaia de lucru a copiilor, de unde putea vedea È™oseaua. Jaluzelele erau lăsate. Holly È™i Mademoiselle Beauce erau È™i ele acolo, adăpostindu-se de arÈ™iÈ›a înăbuÈ™itoare a acestei zile de iulie È™i ocupându-se de viermii de mătase. Bătrânul Jolyon avea o antipatie firească împotriva acestor făpturi metodice, găsea că seamănă cu elefanÈ›ii în ceea ce privea culoarea È™i capetele; È™i rodeau prea multe găuri în frunzele frumoase, verzi È™i — după părerea lui — aveau un miros îngrozitor. Se aÈ™eză liniÈ™tit lângă fereastră, pe o banchetă acoperită cu cint, de unde se vedea drumul È™i unde putea lua È™i puÈ›in aer, iar câinele Balthazar — care în zilele calde preÈ›uia cintul — sări lângă el. Peste pianină era o acoperitoare mov, decolorată, aproape gri, iar pe ea erau primele flori de levănÈ›ică, al căror parfum umplea încăperea. Cu toate că era răcoare, poate tocmai din pricina răcorii, pulsaÈ›iile vieÈ›ii izbeau din plin simÈ›urile sale care se stingeau. Fiecare rază de soare care străbătea prin crăpăturile jaluzelelor avea o strălucire supărătoare; câinele mirosea foarte tare; parfumul de levănÈ›ică era ameÈ›itor; viermii aceia de mătase, ridicându-È™i spatele verde-cenuÈ™iu, i se păreau înspăimântător de vii; iar capul lui Holly — cu părul ei negru — aplecat asupra lor avea o strălucire splendidă, ca mătasea. Când omul e bătrân È™i slab, viaÈ›a e un lucru minunat, puternic È™i dur; parcă își bate joc de tine cu nenumăratele ei forme de manifestare È™i cu vitalitatea care pulsează în ea. Până în aceste câteva săptămâni nu simÈ›ise niciodată acea senzaÈ›ie ciudată, că o jumătate din fiinÈ›a lui era purtată cu iuÈ›eală de valurile vieÈ›ii, iar cealaltă stătea pe mal urmărind acea înaintare în care nu poate interveni. Numai când era È™i Irene cu el își pierdea această dublă conÈ™tiință. Holly întoarse capul, arătă cu micul său pumn ars de soare spre pian — căci nu era "bine c-r-r-rescut" să arăți cu degetul spre pian — È™i zise cu È™iretenie: — Uită-te la doamna în gri, bunicuÈ›ule; nu-i aÈ™a că e frumoasă azi? Inima bătrânului Jolyon zvâcni, È™i pentru o secundă camera i se păru învăluită într-un nor; apoi se lumină, È™i îi zise clipind: — Cine a îmbrăcat-o? — Mam'zelle. — Holly! Nu vorbi prostii! A naibii franÈ›uzoaică! Nu i-a trecut încă necazul că nu-i mai dă ea lecÈ›ii de pian lui Holly. Dar n-are a face! Scumpa lui mititică era singura lor prietenă. LecÈ›iile erau lecÈ›ii. Și nu va ceda pentru nimic în lume. Mângâie părul încins de pe capul lui Balthazar, È™i o auzi pe Holly spunând: — Nu-i aÈ™a că după ce se întoarce mama nu se face nici o schimbare? Știi că ei nu-i plac străinii. Vorbele rostite de fetiță l-au făcut parcă să simtă atmosfera aceea glacială de opoziÈ›ie pe care o va avea în preajma lui È™i i-au dezvăluit toată ameninÈ›area iminentă la libertatea pe care abia È™i-o găsise. Ah! Va trebui ori să se resemneze că este un om bătrân care depinde de grija È™i dragostea altora, ori să lupte pentru a-È™i menÈ›ine această nouă È™i preÈ›ioasă prietenie; dar lupta îl obosea de moarte. Se uită la ceasul lui, bătrân È™i subÈ›ire ca È™i el; îl purta de cincizeci de ani. Trecuse de ora patru! Sărută pe Holly în creÈ™tet, trecu mai departe È™i coborî în hol. Voia să pună mâna pe ea înainte de a urca la lecÈ›ie. La primul zgomot al roÈ›ilor ieÈ™i în ușă È™i văzu că trăsura e goală. — Trenul a sosit, domnule, dar doamna n-a venit. Bătrânul Jolyon îl măsură aspru de jos în sus, ca È™i cum ochii lui ar fi vrut să alunge curiozitatea grăsanului aceluia, pentru a nu vedea amarnica dezamăgire pe care o simÈ›ea. — Foarte bine, îi zise È™i se întoarse în casă. Se duse în biroul său È™i se aÈ™eză, tremurând ca varga. Ce-o fi însemnând asta? Să fi pierdut trenul? Știa el prea bine că nu acesta era motivul. "Rămas bun, dragă unchiule Jolyon!" De ce "rămas bun" È™i nu "noapte bună"? Și apoi mâna care făcea gesturile acelea! Și sărutul ei! Ce înseamnă asta? Deodată îl cuprinseră spaima È™i o enervare violentă. Se ridică È™i începu să măsoare cu paÈ™i mari covorul turcesc dintre fereastră È™i perete. Adică, are de gând să-l părăsească! Era convins — È™i nu se putea apăra. Un om bătrân care doreÈ™te să privească frumuseÈ›ea! Era ridicol! Vârsta îi închisese gura, îi paralizase puterea de luptă. El n-avea dreptul la căldură È™i viață, el n-avea dreptul la nimic în afară de amintiri È™i tristeÈ›e. Nu putea să discute cu ea; căci chiar È™i un om bătrân își are demnitatea lui. Nu se putea apăra! Fără a È›ine seama de oboseală, păși în sus È™i-n jos vreme de un ceas, trecând pe lângă vasul cu garoafe pe care le culesese È™i care, prin parfumul lor, își băteau parcă joc de el. Dintre toate lucrurile greu de suportat, cel mai greu e să-È›i simÈ›i voinÈ›a zdrobită, mai ales când ai fost un om care a făcut întotdeauna ceea ce a vrut. Natura l-a prins în mrejele ei, È™i acum, ca un peÈ™te nenorocit, se învârtea È™i înota încoace È™i încolo, izbindu-se de ochiurile plasei fără să găsească o gaură, o ieÈ™ire. La ora cinci i se aduse ceaiul È™i o scrisoare. Pentru o clipă, nădejdea se trezi în sufletul lui. Tăie plicul cu cuÈ›itul de unt È™i citi: "Scumpul meu unchi Jolyon, ÃŽmi vine foarte greu să-È›i scriu ceva ce te-ar dezamăgi, dar ieri-seară am fost lașă pentru a È›i-o spune. Acum, că June se întoarce, simt că nu mai pot veni la voi pentru a-i da lecÈ›ii lui Holly. Anumite lucruri sunt prea profund înrădăcinate pentru a putea fi uitate. Pentru mine a fost o mare plăcere să te văd atât pe dumneata, cât È™i pe Holly. Poate că am să te mai întâlnesc când vei veni în oraÈ™, cu toate că sunt convinsă că nu-È›i face bine; văd că te oboseÈ™ti prea mult. Cred că trebuie să stai liniÈ™tit atâta vreme cât mai È›ine căldura, È™i acum, după ce se întorc fiul dumitale È™i June, ai să fii atât de fericit! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc mult, mult de tot, pentru cât ai fost de bun cu mine. Cu tot dragul, a dumitale. Irene." Deci, aÈ™a stau lucrurile! Nu-i făcea bine să aibă nici o plăcere È™i nici să se bucure de ceea ce îi era cel mai scump; nu-i făcea bine să încerce a scăpa de senzaÈ›ia că sfârÈ™itul e inevitabil, că moartea se apropie cu paÈ™i furiÈ™i, ce abia se aud. Nu-i făcea bine! Nici Irene nu văzuse că tocmai ea îi dădea o nouă preocupare în viață, că ea întruchipa toată frumuseÈ›ea pe care simÈ›ea c-o pierde încetul cu încetul! Ceaiul se răci, È›igara rămase neaprinsă; È™i el continua să străbată încăperea cu paÈ™i mari în sus È™i-n jos, zvârcolindu-se între demnitatea lui È™i setea de viață. Nu putea îndura să fie stors de viață aÈ™a, pe nesimÈ›ite, fără a spune măcar o vorbă, să trăiască aÈ™a, cu voinÈ›a în mâinile altora, încălcată de grija È™i de dragostea lor apăsătoare. Nu, aÈ™a ceva nu putea îndura! Voia să vadă ce efect va avea dacă îi va spune adevărul — adevărul că doreÈ™te mai mult s-o vadă decât să trăiască tânjind. Se aÈ™eză la biroul său vechi È™i luă un toc. Dar nu putea scrie. ÃŽl revolta să-È™i pledeze cauza în felul acesta; s-o roage să vină ca să-È™i încălzească ochii privind frumuseÈ›ea ei. Era ca È™i cum ar mărturisi că a căzut în mintea copiilor. Nu putea face una ca asta. De aceea scrise următoarele: "Am sperat că nu vei îngădui ca amintirea rănilor din trecut să stea în calea plăcerii È™i a beneficiului meu È™i al micii mele nepoate. Dar oamenii bătrâni învață să renunÈ›e la bucuriile lor; ei sunt siliÈ›i s-o facă, trebuie să renunÈ›e — mai devreme sau mai târziu — chiar È™i la dorinÈ›a de a trăi È™i poate că, cu cât o fac mai devreme, cu atât e mai bine. Cu tot dragul, Jolyon Forsyte." "Amarnic", gândi el, "dar n-am ce face. Sunt ostenit". Pecetlui plicul È™i-l introduse în cutie, pentru poÈ™ta de seară. Când îl auzi căzând, gândi: "Iată cum trece tot, tot ce speram!" ÃŽn seara aceea, după masa de care abia se atinse, după È›igara pe care o fuma numai pe jumătate, căci îi venea ameÈ›eală, se urcă încet la etaj È™i se duse pe furiÈ™ în dormitorul copiilor. Se aÈ™eză pe banca de la fereastră. Lampa de pe masa de noapte ardea È™i putea vedea faÈ›a lui Holly, cu o mână sub obraz. Un cărăbuÈ™, apărut înainte de vreme, bâzâia în foiÈ›a cu care acoperiseră gura căminului; iar în grajd, unul din cai dădea neîncetat din picioare. Să dormi aÈ™a, ca un copil! întredeschise jaluzelele È™i privi afară. Luna tocmai răsărea, era roÈ™ie ca sângele. Nu văzuse niciodată o lună atât de roÈ™ie. ÃŽn ultimele licăriri ale soarelui de vară, pădurile È™i câmpurile se aÈ™terneau È™i ele pentru somn. Iar frumuseÈ›ea, ca o fantomă, se plimba. "Am avut o viață lungă", cugeta, "am avut aproape tot ce-a fost mai bun din toate lucrurile. Sunt un nerecunoscător; am avut parte de frumuseÈ›e la vremea mea. Sărmanul Bosinney a spus că am avut simÈ›ul frumosului. Astă-seară se vede un chip de om în lună!" Trecu un fluture de noapte, apoi altul È™i iarăși altul. "Doamna în gri!" închise ochii. ÃŽl cuprinse sentimentul că nu-i va mai deschide niciodată; adânci acest simțământ, se lăsă dus de el; apoi, cu un fior, se scutură È™i-È™i desfăcu pleoapele. Nu încape îndoială că se petrece ceva prost cu el, ceva foarte prost. Trebuie să cheme un doctor, aÈ™a nu mai merge. Acum, nu mai avea importanță! Jos, în crâng, trebuie să fi pătruns luna, aruncând umbre; iar acele umbre sunt singurele care nu dorm. Nu mai sunt păsări, flori sau insecte; se miÈ™că numai umbrele. "Doamna în gri!" Umbrele se cațără pe buturuga aceea È™i È™uÈ™otesc între ele. Ea cu Bosinney? Ce idee smintită! BroaÈ™tele È™i vietățile mici È™optesc pe acolo! Ce tare ticăie ceasul aici în cameră! Acolo, afară, în lumina acelei luni roÈ™ii, totul era din altă lume. Dar È™i aici, înăuntru, cu mica lumină a lămpii, cu ceasul care ticăie È™i cu capotul guvernantei atârnat de colÈ›ul paravanului, înalt, ca silueta unei femei, era o altă lume. "Doamna în gri!" Deodată îl cuprinse un gând straniu: "Să fi existat oare? Să fi venit ea vreodată la el? Sau poate că nu era decât emanaÈ›ia iubirii lui nemărginite pentru frumuseÈ›ea de care trebuie să se despartă în curând? N-o fi numai o fantomă gri, cu reflexe de mov, cu ochii negri È™i cu o coroană de păr ca chihlimbarul, care umblă pe aici în lumina lunii È™i în zorii zilei, la vremea când înfloresc zambilele? Ce era ea, cine era ea, o fi existat oare?" Se ridică È™i stătu o clipă în picioare, strângând în mână pervazul ferestrei, pentru a redobândi o senzaÈ›ie reală; apoi porni în vârful picioarelor spre ușă. Se opri la capătul patului, iar Holly, ca È™i cum È™i-ar fi dat seama că privirile îi sunt aÈ›intite asupra ei, se miÈ™că, oftă È™i se ghemui mai strâns, parcă se apăra. Merse mai departe în vârful picioarelor È™i ieÈ™i din coridorul întunecat; ajunse în camera lui, se dezbrăcă È™i se opri, în cămașă de noapte, în faÈ›a oglinzii. Ce momâie — cu gropi în tâmple È™i cu picioare subÈ›iri! Ochii săi priviră cu îndrăzneală chipul din oglindă, È™i pe faÈ›a lui apăru o expresie de mândrie. Toate se uniseră pentru a-l doborî, chiar È™i imaginea lui din oglindă, dar el încă nu era dărâmat! Intră în pat È™i rămase multă vreme culcat, fără a dormi, încercând să se resemneze, deÈ™i È™tia prea bine că frământarea È™i dezamăgirea îi făceau foarte rău. DimineaÈ›a se deÈ™teptă atât de abătut È™i fără putere, încât trimise după doctor. După ce acesta îl ascultă, făcu o mutră lungă cât braÈ›ul È™i îi recomandă să stea în pat È™i să nu mai fumeze. Aceasta nu era prea greu, n-avea pentru ce se scula din pat, È™i când se simÈ›ea bolnav, tutunul își pierdea întotdeauna gustul. Petrecu toată dimineaÈ›a zăcând moleÈ™it, cu storurile lăsate, răsfoind ziarul The Times, fără a citi prea mult, câinele Balthazar stând întins lângă patul său. O dată cu prânzul, veni o telegramă cu următorul cuprins: "Primit scrisoarea; sosesc după-amiază; voi fi la dumneata la ora patru È™i treizeci minute. Irene." Vine! ÃŽn sfârÈ™it! Deci ea exista, iar el nu era părăsit! Vine la el! Un val de căldură îi trecu prin mădulare; obrajii È™i fruntea îi erau fierbinÈ›i. Bău supa, împinse la o parte tava È™i rămase nemiÈ™cat în pat până când au strâns masa È™i l-au lăsat singur; dar din când în când clipea mulÈ›umit din ochi. Vine! Inima îi bătea iute, apoi se oprea, parcă nu mai bătea deloc. La ora trei se sculă È™i se îmbrăcă încetiÈ™or, fără a face zgomot. Holly È™i Mam'zelle erau în odaia copiilor, iar servitorii, foarte probabil, își dormeau somnul de după amiază. Cu multă prudență deschise uÈ™a È™i coborî scările. Câinele Balthazar era singur, culcat pe jos, în hol; È™i, urmat de el, bătrânul Jolyon trecu în birou È™i de acolo ieÈ™i afară, în dogoreala după-amiezei. Avea de gând să pornească la vale, pentru a o întâmpina în crâng, dar simÈ›i deodată că în arÈ™iÈ›a aceea nu era în stare să facă atâta drum. De aceea se aÈ™eză sub stejar, lângă leagăn, iar câinele Balthazar, care suferea È™i el din pricina căldurii, se întinse alături. Și rămase acolo, zâmbind. Ce desfătare, ce clipe fericite! Ce zumzet de insecte È™i ce uguit de porumbei! Nu poate exista o zi de vară mai frumoasă ca asta! Splendid! Iar el era fericit — fericit ca un copil! Ea vine; nu l-a părăsit! Avea tot ce È™i-a dorit în viață — numai de-ar putea răsufla mai bine È™i de l-ar apăsa mai puÈ›in — chiar în locul acesta! O va vedea ieÈ™ind din desiÈ™ul de ferigă, venind spre el, mlădiindu-se uÈ™or, o siluetă gri, cu reflexe mov, care trece printre margarete È™i păpădii È™i printre "soldaÈ›ii" pajiÈ™tii, floarea-soarelui cu coroanele ei înflorite. El va rămâne pe loc, iar ea va veni spre el, zicându-i: "Dragă unchiule Jolyon, îmi pare foarte rău!", È™i se va aÈ™eza în leagăn, iar el o va putea privi în timp ce-i va povesti că nu s-a simÈ›it prea bine, dar că acum i-a trecut totul; iar câinele îi va linge mâna. Câinele È™tia că stăpânul său o iubea; câinele ăsta era un câine bun. Sub stejar era umbră deasă; soarele nu ajungea până acolo, dar restul lumii strălucea în razele lui, È™i bătrânul Jolyon vedea, departe în zare, foarte departe, tribuna cea mare de la Epsom, precum È™i vacile care pășteau trifoiul de pe câmp È™i alungau muÈ™tele cu cozile. SimÈ›ea miros de tei È™i levănÈ›ică. Ah, da! de aceea făceau albinele atâta zarvă. Erau emoÈ›ionate, agitate, întocmai cum era È™i inima lui, emoÈ›ionată È™i agitată. Erau adormite, da, erau adormite È™i se îmbătaseră de miere È™i fericire; È™i inima lui era adormită È™i beată. Ca È™i cum albinele mari È™i albinele mici, ba chiar È™i muÈ™tele, spuneau: vară, vară! Ceasul de la grajd bătu patru; peste o jumătate de oră va fi aici. O să aÈ›ipească puÈ›in, deoarece în ultima vreme dormise foarte puÈ›in. Apoi va fi înviorat pentru a se bucura de ea, de tinereÈ›ea È™i frumuseÈ›ea care va veni spre el peste pajiÈ™tea scăldată în soare: doamna în gri! Și, rezemându-se de spătarul fotoliului său, închise ochii. Pe aripile unei adieri abia simÈ›ite, veni un fulg de scaiete care se prinse de mustaÈ›a lui; era mai alb decât ea. El nu-l văzu, dar cum era prins de mustață, se miÈ™ca la fiecare răsuflare. Prin frunze pătrunse o rază de soare È™i i se aÈ™eză pe gheată. Un bărzăun se lăsă jos È™i se plimbă pe fundul pălăriei lui de panama. Și valul minunat al somnului aceluia uÈ™or ajunse la capul de sub această pălărie, capul îi căzu înainte È™i se sprijini pe piept. Și zumzetul continua: vară, vară! Ceasul de la grajd bătu ora patru È™i jumătate. Câinele Balthazar se întinse È™i ridică ochii către stăpânul lui. Fulgul de scaiete nu se mai miÈ™ca. Câinele își aÈ™eză botul peste piciorul luminat de soare. Nici piciorul nu se miÈ™că. Câinele își retrase iute botul, se ridică È™i urcă pe genunchii bătrânului Jolyon, se uită în faÈ›a lui È™i chelălăi; sări jos, se aÈ™eză pe picioarele dinapoi È™i-È™i È›intui privirea în sus. Apoi, deodată, scoase un urlet, lung, lung de tot. Dar fulgul de scaiete rămase nemiÈ™cat ca moartea, întocmai ca È™i faÈ›a bătrânului său stăpân. Vară — vară — vară! PaÈ™ii fără sunet, peste iarbă! ÃŽNCÃTUȘAÞI DE LEGE "Și două case mândre È™i bogate Străvechea ură-o vor preface-n moarte ". Romeo È™i Julieta PARTEA ÃŽNTÂI Capitolul I LA TIMOTHY Instinctul de proprietate nu stă niciodată pe loc. ÃŽn vremuri de înflorire ca È™i în vremuri de bejenie, pe ger È™i pe arÈ™iță, el urmează legile evoluÈ›iei chiar È™i în familia Forsyte, care credea că-l È›ine pe loc pentru veÈ™nicie. ÃŽntocmai cum calitatea cartofilor depinde de pământul în care sunt cultivaÈ›i, nici acest instinct nu se poate despărÈ›i de mediul lui înconjurător. Când va veni vremea să se scrie istoria ultimelor două decade ale veacului al nouăsprezecelea din Anglia, istoricul va descrie evoluÈ›ia relativ rapidă de la un provincialism, satisfăcut de sine, la un imperialism È™i mai satisfăcut de sine, dar mai puÈ›in moderat; se va vedea, cu alte cuvinte, desfășurarea "instinctului de proprietate" al naÈ›iunii. Și conformându-se acestei tendinÈ›e, familia Forsyte a evoluat în acelaÈ™i sens. Ea s-a dezvoltat nu numai în afară, ci È™i în miezul ei. Când, în anul 1895, Susan Hayman, singura căsătorită dintre surorile Forsyte, È™i-a urmat soÈ›ul la o vârstă ridicol de mică, È™aptezeci È™i cinci de ani, È™i a fost arsă la crematoriu, cei È™ase fraÈ›i Forsyte din generaÈ›ia bătrână au fost destul de puÈ›in tulburaÈ›i. Apatia lor avea trei pricini. Mai întâi: înmormântarea aproape clandestină, în anul 1892, a bătrânului Jolyon la Robin Hill. Era primul din familia Forsyte care dezertase din cavoul familial din cimitirul Highgate. Această înmormântare care avusese loc abia la un an de la înmormântarea lui Swithin — care fusese săvârÈ™ită aÈ™a cum se cuvine — provocase multe discuÈ›ii la "Bursa Forsyte", în locuinÈ›a lui Timothy Forsyte din Londra, Bayswater Road, unde se mai adunau È™i acum, răspândind apoi cleveteala familială. Erau diferite păreri, de la tânguirile mătuÈ™ii Juley până la afirmaÈ›ia rostită de Francie, că "e foarte bine să se pună capăt poveÈ™tii aceleia cu înmorÂmântările din Highgate". ÃŽn ultimii ani ai vieÈ›ii lui — adică chiar de atunci când se petrecuse acea întâmplare stranie È™i lamentabilă dintre tânărul Bosinney, logodnicul nepoatei sale June, È™i Irene, soÈ›ia nepotului său Soames — unchiul Jolyon zgâlțâise puternic încheieturile familiei; È™i, cu toate că mersese întotdeauna pe calea lui, familia începu să se cam minuneze de ceea ce făcea. FireÈ™te că înclinarea lui spre filozofie l-a predispus întotdeauna spre încălcarea principiilor pe care era clădit forsyteismul pur, aÈ™a încât familia fusese pregătită, în oarecare măsură, pentru înmormântarea lui în loc străin. TotuÈ™i, întreaga poveste era stranie, iar când cuprinsul testamentului său a devenit monedă curentă la "Bursa Forsyte", întregul clan s-a cutremurat. Din averea lui (în valoare de 145 304 lire sterline cifră brută, cu un pasiv de 35 lire 7 È™ilingi È™i 4 penny) lăsase 15 000 lire sterline — "cui crezi tu, scumpa mea? Lui Irene!" — soÈ›ia nepotului său Soames, care fugise de acasă! Femeia care a adus cea mai mare ruÈ™ine asupra familiei, È™i, ceea ce era mai uluitor, nu era rudă de sânge cu el. Desigur, nu trecuse chiar banii în proprietatea ei; îi lăsase numai o rentă viageră, venitul sumei! TotuÈ™i, aceasta era situaÈ›ia; È™i pretenÈ›iei bătrânului Jolyon de a fi un Forsyte desăvârÈ™it i se pusese capăt, o dată pentru totdeauna. Acesta era deci primul motiv pentru care înmormântarea lui Susan Hayman, la Woking, n-a făcut prea mare vâlvă. Al doilea motiv era mai cuprinzător È™i mai puternic. ÃŽn afară de casa din Campden Hill, Susan avea o reÈ™edință (pe care Hayman i-o lăsase ei când a murit) în apropiere de Hants; pe moÈ™ia aceea învățaseră băieÈ›ii Hayman să tragă la È›intă È™i să călărească atât de bine. Lucrul le făcea, fireÈ™te, cinste, dar întărea È™i prestigiul familiei. Iar faptul că Susan avea o proprietate cu adevărat rurală părea a justifica, în oarecare măsură, împrăștierea rămășiÈ›elor ei pământeÈ™ti — cu toate că familia n-a putut ghici cine-i vârâse în cap ideea incinerării! TotuÈ™i s-au făcut invitaÈ›iile cuvenite, iar Soames È™i tânărul Nicholas s-au dus chiar la moÈ™ie; iar testamentul a fost perfect satisfăcător, cu atât mai mult cu cât ea nu avea decât renta viageră a averii, aÈ™a că totul s-a împărÈ›it simplu, în părÈ›i egale, între copii. Al treilea motiv pentru care înmormântarea lui Susan a produs puÈ›ină vâlvă era cel mai cuprinzător dintre toate. El a fost rostit cu îndrăzneală de către Euphemia cea palidă È™i slabă: — Ei bine, eu cred că oamenii au dreptul să facă ceea ce vor cu corpul lor, chiar È™i după moarte. Având în vedere că aceste vorbe fuseseră spuse de fiica lui Nicholas, un liberal din È™coala veche È™i tiran din cale-afară, observaÈ›ia ei a produs consternare È™i a arătat, fulgerător, câtă apă a curs pe sub podurile Tamisei de la moartea mătuÈ™ii Ann, în 1886, tocmai pe vremea când dreptul de proprietate al lui Soames asupra corpului soÈ›iei sale devenise atât de incert, iar certitudinea lui produsese un dezastru atât de mare. Euphemia a vorbit, fireÈ™te, ca un copil fără experiență; căci, cu toate că trecuse de treizeci de ani, purta încă numele Forsyte. Dar, chiar dacă i se acordă toate scuzele, remarca ei dovedeÈ™te, negreÈ™it, o lărgire a principiului de libertate, descentralizarea È™i deplasarea centrului de gravitate al proprietății de la ceilalÈ›i în bloc, la fiecare individ în parte. Când Nicholas a aflat, de la mătuÈ™a Hester, remarca fiicei sale, a izbucnit furios: — Neveste È™i fete! ÃŽn vremurile astea libertatea lor nu mai are margini! Cazul Jackson — am È™tiut-o — va avea urmări; aÈ™a se întâmplă când exagerarea nu mai cunoaÈ™te limită! De fapt, el n-a iertat cu adevărat niciodată legea în legătură cu averea dotală a femeilor măritate, care i-ar fi stricat mult socotelile dacă n-ar fi avut norocul să se însoare mai înainte de promulgarea ei. E drept că nimeni nu putea nega revolta generaÈ›iei tinere împotriva faptului de a fi socotită proprietatea altora; întocmai după cum se dezvolta neîncetat dorinÈ›a de independență a coloniilor, dorință care — oricât de paradoxal i se părea — fusese pionierul imperialismului. ToÈ›i cei din generaÈ›ia tânără erau acum căsătoriÈ›i, în afară de George, care își petrecea viaÈ›a între turf È™i clubul "Iseeum"; de Francie, care își desăvârÈ™ea cariera muzicală într-un conservator din King's Road, în Chelsea, È™i care poftea încă pe "curtezanii" ei la balurile pe care le dădea la ea acasă; de Euphemia, care trăia mai departe în casa părintească È™i se plângea de Nicholas; È™i cei doi fraÈ›i siamezi, Giles È™i Jesse Hayman. A treia generaÈ›ie era încă prea puÈ›in numeroasă; tânărul Jolyon avea trei copii, Winifred Dartie patru, tânărul Nicholas È™ase, tânărul Roger unul, Marian Tweetyman tot unul, St. John Hayman doi. Dar restul din cei È™aisprezece căsătoriÈ›i: Soames, Rachel È™i Cicely din familia lui James; Eustace È™i Thomas din aceea a lui Roger; Ernest, Archibald È™i Florence din a lui Nicholas; Augustus È™i Annabel Spender din familia Hayman își trăiau zilele fără urmaÈ™i. Astfel, din cei zece Forsyte bătrâni, se născuseră douăzeci È™i unu de Forsyte; dar cei douăzeci È™i unu de Forsyte tineri dădură abia È™aptesprezece urmaÈ™i; È™i părea destul de puÈ›in probabil să se sporească cu mai mult de unul sau doi. Un statistician ar fi putut constata că numărul naÈ™terilor variază în raport cu procentele pe care le dădeau banii. Bunicul "Superior Dosset" Forsyte, care trăise la începutul veacului al nouăsprezecelea, lua zece la sută pentru banii lui, deci a avut zece copii. Dintre aceÈ™tia zece, exceptând pe cei patru care nu s-au căsătorit È™i pe Juley, al cărei bărbat — Septimus Small — murise, desigur, prea devreme, luau patru până la cinci la sută pentru banii lor, de aceea numărul copiilor fusese în raport cu procentele. Cei douăzeci È™i unu de urmaÈ™i ai lor nu luau decât trei la sută dobândă după rentele de stat în care își transformaseră părinÈ›ii lor averea pentru a scăpa de taxele de moÈ™tenire. Astfel că cei È™ase Forsyte, din a doua generaÈ›ie care au avut urmaÈ™i, au avut È™aptesprezece copii, adică tocmai doi È™i cinci È™esimi pentru fiecare ramură a arborelui familial. Această progenitură, redusă la număr, mai avea È™i altă explicaÈ›ie. AÈ™a cum este firesc, în familiile în care bunăstarea e asigurată, tinerii nu aveau încredere în puterea lor de a câștiga bani, È™i apoi fiecare era convins că tatăl său nu va muri curând, ceea ce îi făcea să nu-È™i creeze noi obligaÈ›ii familiale. Dacă omul avea copii È™i venitul nu era prea mare, nivelul de trai, luxul È™i confortul trebuia să scadă; ceea ce era destul pentru doi, nu ajungea pentru patru, È™i aÈ™a mai departe — deci, era mai bine să aÈ™tepte pentru a vedea ce face tata. ÃŽn afară de toate acestea, mai era È™i foarte plăcut să-È›i petreci vacanÈ›ele nestingherit. De aceea, în loc să aibă copii, au preferat să-È™i concentreze toată afecÈ›iunea asupra persoanei lor, conform tendinÈ›ei din ce în ce mai accentuate în vremea aceea numită fin de siècle. AÈ™a că, nu aveau aproape nici un risc È™i fiecare își putea permite să aibă un automobil. E drept că Eustace È™i-a cumpărat unul, dar îl scutura îngrozitor, È™i-a rupt chiar È™i un dinte canin; aÈ™a încât era mai bine să aÈ™tepte până când se vor fabrica unele mai sigure. Iar între timp, nici un copil în plus! Chiar È™i tânărul Nicholas È™i-a mai redus pretenÈ›iile, È™i de trei ani încoace n-a mai adăugat nici unul la cei È™ase pe care-i avea. Cu toate că familia Forsyte, ca grup, decăzuse, adică mai degrabă se risipise — toate cele de mai sus fiind simptomele acestui fapt — ei nu se destrămaseră într-atât încât să nu se adune la moartea lui Roger, în anul 1899. Fusese o vară minunată; toÈ›i își petrecuseră vacanÈ›a în străinătate sau la mare È™i se întorseseră la Londra când Roger, cu originalitatea lui din totdeauna, È™i-a dat sufletul pe neaÈ™teptate, în casa lui din Prince Gardens. La Timothy se È™optea, cu tristeÈ›e, că sărmanul Roger a fost întotdeauna prea excentric în ceea ce privea digestia lui: nu era el, de pildă, acela care prefera berbecul din Germania tuturor celorlalte soiuri de carne de berbec? Dar oricum ar fi fost, înmormântarea lui la Highgate a fost desăvârÈ™ită; È™i la întoarcere, Soames Forsyte se duse aproape automat la unchiul Timothy, în Bayswater Road, să povestească. Desigur că "Bătrânelor" — mătuÈ™ii Juley È™i mătuÈ™ii Hester — le va face plăcere să asculte. Tatăl său — James — care avea optzeci È™i opt de ani, nu se simÈ›ise în stare să reziste la oboseala înmormântării, iar Timothy, fireÈ™te, nu s-a dus, aÈ™a încât singurul frate care a luat parte a fost Nicholas. TotuÈ™i, fusese o înmormântare frumoasă, iar mătuÈ™ile Juley È™i Hester se vor bucura când le-o va descrie. Dar acest gând binevoitor era amestecat È™i cu dorinÈ›a inevitabilă de a trage un folos din oriÈ™ice faptă, caracteristica principală a neamului Forsyte È™i — ca să fim drepÈ›i — a tuturor elementelor sănătoase din sânul unei naÈ›iuni. ÃŽn obiceiul de a merge la Timothy, în Bayswater Road, pentru a discuta chestiunile familiale, Soames pășea pe urmele tatălui său, care toată viaÈ›a lui se ducea cel puÈ›in o dată pe săptămână la Timothy pentru a-È™i vizita surorile. La vârsta de optzeci È™i È™ase de ani a fost însă silit să renunÈ›e la acest obicei, căci nu mai avea putere să umble singur, fără ajutorul lui Emily. Iar să meargă acolo cu Emily n-avea nici un rost, căci cine poate sta de vorbă aÈ™a cum se cuvine, dacă e de față È™i nevasta lui? ÃŽntocmai cum făcea odinioară James, Soames găsea timp aproape în fiecare duminică pentru a È™edea în micul salon în care — cu gustul lui de netăgăduit — reuÈ™ise să facă unele schimbări însemnate; le hotărâse să pună câteva porÈ›elanuri — deÈ™i nu erau chiar pe gustul lui atât de ales, È™i, în sfârÈ™it, două îndoielnice tablouri din È™coala de la Barbizon, dăruite de el de Crăciun. El făcuse afaceri foarte bune cu tablourile din Școala de la Barbizon; în ultimii ani se îndreptase către Maris, Israels È™i Mauve, sperând să facă afaceri È™i mai bune. ÃŽn casa lui, aproape de Mapledurham, aÈ™ezată pe malul Tamisei, avea o galerie de tablouri splendid orânduite È™i luminate, pe care o cunoÈ™teau aproape toÈ›i negustorii de tablouri din Londra. ColecÈ›ia lui constituia atracÈ›ia recepÈ›iilor de duminică după amiază, pe care i le organizau câteodată surorile lui, Winifred È™i Rachel. Căci, cu toate că nu prea vorbea mult când își prezenta tablourile, calmul È™i siguranÈ›a lui influenÈ›au întotdeauna pe vizitatori, care È™tiau că reputaÈ›ia lui nu se întemeia numai pe fantezie estetică, ci È™i pe capacitatea lui de a prevedea ce anume pânze vor creÈ™te în valoare. Aproape de fiecare dată când mergea la Timothy, avea de povestit câte o victorie asupra unui negustor de tablouri È™i, într-adevăr, îi făceau plăcere exclamaÈ›iile pline de mândrie cu care îl primeau mătuÈ™ile. ÃŽnsă în această după-amiază era în cu totul altă dispoziÈ›ie; înapoindu-se de la înmormântarea lui Roger, îmbrăcat elegant în haine negre — nu chiar negre de tot, căci un unchi nu era decât un unchi, iar el nu putea suferi manifestarea exagerată a sentimentelor — È™edea rezemat într-un fotoliu cu cochetărie È™i, peste nasul său ridicat, se uita fix la pereÈ›ii albaÈ™tri, împodobiÈ›i cu rame aurite. Era extraordinar de tăcut. Fie din pricină că fusese la o înmormântare, fie din alte pricini, în această după-amiază se vedea foarte desluÈ™it trăsătura caracteristică a feÈ›ei lui de Forsyte; cu toate că o față concavă È™i lungă, cu o bărbie atât de osoasă, era ceva destul de neobiÈ™nuit, faÈ›a lui, aproape numai bărbie, nu era urâtă deloc. SimÈ›ea mai intens ca oricând că nu mai era nici o speranță pentru a moderniza casa lui Timothy È™i că mătuÈ™ile aveau mentalitatea îngrozitor de demodată de pe la mijlocul erei victoriene. Despre un singur subiect i-ar fi plăcut să vorbească — situaÈ›ia lui de om nedivorÈ›at — dar era cu neputință. Și totuÈ™i, problema îl preocupa mai presus de orice. Abia de astă-primăvară începuse frământarea aceasta È™i simÈ›ea că se trezeÈ™te în el un sentiment care îl împinge spre un lucru despre care È™tia prea bine că e o nebunie din partea unui Forsyte în vârstă de patruzeci È™i cinci de ani. ÃŽn ultima vreme È™i-a dat din ce în ce mai bine seama că "începe să îmbătrânească". Poseda o avere destul de mare în momentul când s-a decis să construiască, la Robin Hill, casa aceea care, în cele din urmă, a distrus căsătoria lui cu Irene, apoi averea a crescut surprinzător de mult în ultimii doisprezece ani, în care timp a trăit singur È™i nu s-a ocupat de aproape nimic altceva. Astăzi avea mult mai mult de o sută de mii de lire sterline È™i nu avea cui să-i lase moÈ™tenire È™i nici un scop pentru care să meargă înainte în munca lui, devenită religie. Chiar dacă nu s-ar mai strădui atâta, banii tot produc bani È™i simÈ›ea că, azi-mâine, va avea o avere de o sută cincizeci de mii de lire sterline. Soames a fost întotdeauna om gospodar È™i foarte dornic de copii dar, respins È™i dezamăgit, È™i-a ascuns această latură a firii lui. acum însă, în "floarea vârstei", dorinÈ›a de copii încolÈ›ise din nou. De câtăva vreme îl atrăgea frumuseÈ›ea de netăgăduit a unei tinere fete, È™i astfel dorinÈ›a lui se concentrase È™i se fixase devenind o adevărată obsesie. Fata era franÈ›uzoaică, È™i nu părea să-È™i piardă capul într-atât încât să accepte o situaÈ›ie ilegală. De altfel nici lui Soames nu-i convenea acest lucru. De-a lungul nenumăraÈ›ilor ani de burlăcie forÈ›ată, gustase È™i el din murdăria vieÈ›ii sexuale nelegitime; pe ascuns, È™i întotdeauna cu dezgust, căci era pretenÈ›ios È™i avea înnăscut simÈ›ul legalității È™i al ordinii. Nu dorea o legătură suspectă È™i ascunsă. O căsătorie la Ambasada din Paris, urmată de o călătorie de câteva luni, l-ar fi putut ajuta s-o aducă pe Anette la Londra, despărÈ›ind-o cu desăvârÈ™ire de un trecut care, într-adevăr, nu era prea distins, deoarece ea È›inea socotelile în restaurantul mamei sale din cartierul Soho. Cu gustul ei parizian È™i stăpânirea de sine care o caracteriza, s-ar putea întoarce cu ea prezentând-o drept o noutate, o femeie chic, care va fi stăpâna casei lui din apropiere de Mapledurham. La "Bursa Forsyte" È™i printre prietenii săi distinÈ™i se va răspândi zvonul că într-una din călătoriile lui a întâlnit o tânără franÈ›uzoaică încântătoare, cu care s-a căsătorit. O soÈ›ie franÈ›uzoaică ar însemna o nuanță de romantism È™i o anumită originalitate. Nu! Acestea nu-l îngrijorau deloc; numai de nu s-ar mai afla în această blestemată situaÈ›ie de bărbat nedivorÈ›at! Mai era È™i întrebarea dacă Anette l-ar lua, dar nu îndrăznea s-o întrebe până ce nu-i va putea oferi un viitor precis È™i chiar uluitor. ÃŽn salonul mătuÈ™ilor sale abia auzea, cu jumătate de ureche, întrebările obiÈ™nuite: "Ce face scumpul tău tată?" Desigur, acum nu mai ieÈ™ea căci vremea se răcise. Oare nu va uita Soames să-i spună tatălui său că ceea ce i-a astâmpărat cel mai bine mătuÈ™ii Hester durerea aceea dintr-o parte au fost frunze de ilice fierte? O cataplasmă pusă din trei în trei ore È™i apoi o flanelă roÈ™ie pe deasupra. Și, ar putea gusta măcar un borcănel din excelenta lor dulceață de prune — le reuÈ™ise excepÈ›ional de bine în anul acesta È™i ar avea un efect minunat. Oh! È™i apoi despre familia Dartie — "auzise Soames că Winifred, draga de ea, are mari necazuri cu Montague?" Timothy era de părere că, într-adevăr, ar avea nevoie să fie ajutată. Se zice — dar Soames nu trebuie să fie chiar sigur de acest lucru — că ar fi dat o parte din bijuteriile lui Winifred unei abjecte dansatoare. ÃŽi dădea o pildă atât de rea lui Val, È™i asta tocmai acum, când intră în universitate! Soames nu auzise nimic? Oh! Trebuie să se ducă neapărat pe la sora lui să vadă cum stau lucrurile! Și apoi "crede Soames că burii aceia vor rezista cu adevărat?" Timothy era foarte îngrijorat. Rentele de stat aveau preÈ› atât de ridicat, È™i el avea atâția bani învestiÈ›i în ele! "Crede oare Soames că vor scădea dacă se va face război?" Soames dădu din cap. Dar se va sfârÈ™i foarte repede. Dacă nu, ar fi foarte rău pentru Timothy, Și, desigur, È™i iubitul lui tată, la vârsta lui, va fi foarte impresionat. Din fericire sărmanul Roger, dragul de el, a scăpat de această teamă îngrozitoare. Și mătuÈ™a Juley scoase o batistă mică pentru a È™terge o lacrimă mare, prinsă în umflătura de pe obrazul ei stâng, veÈ™tejit de tot; își adusese aminte de dragul ei Roger cât era de original È™i cum avea obiceiul s-o înÈ›epe cu ace, pe vremea când erau amândoi copii mici. MătuÈ™a Hester care, instinctiv, se ferea de tot ceea ce era neplăcut, interveni în acel moment: "Crede oare Soames c-o să-l facă chiar acum prim-ministru pe domnul Chamberlain?" El ar aranja totul în foarte puÈ›ină vreme. Tare i-ar plăcea să-l vadă pe acel bătrân Kruger trimis la Sfânta Elena. ÃŽÈ™i aducea aminte atât de bine de moartea lui Napoleon È™i de uÈ™urarea pe care i-o produsese bunicului său. Desigur că ea È™i Juley — "Eram încă în pantalonaÈ™i, scumpul meu" — nu È™tiau prea bine ce însemna această veste. Soames luă ceaÈ™ca de ceai pe care i-o oferi, o bău iute È™i mâncă trei din acele pricomigdale care făceau renumele casei lui Timothy. Zâmbetul său vag, palid È™i dispreÈ›uitor se adânci puÈ›in, într-adevăr, familia lui era provincială È™i nu era nici o nădejde să se schimbe cu toate că membrii ei erau proprietarii unei părÈ›i din Londra. ÃŽn zilele acestea de dezvoltare rapidă, provincialismul lor te izbea mai mult ca de obicei. Cum să nu fie aÈ™a, când bătrânul Nicholas susÈ›inea încă principiile ComerÈ›ului Liber È™i era membru în clubul "Remove", acel cămin antediluvian al Liberalismului, deÈ™i, nu încape îndoială, toÈ›i membrii clubului erau acum Conservatori, altfel el n-ar fi putut intra în rândurile lor; È™i apoi, se zice că Timothy dormea È™i acum cu boneÈ›ică pe cap. MătuÈ™a Juley vorbi din nou. "Scumpul Soames arată foarte bine, abia pare cu o zi mai bătrân decât atunci când a murit Ann, draga de ea, È™i când erau cu toÈ›ii împreună, Jolyon, Swithin, dragii de ei, È™i sărmanul Roger." Se opri È™i È™terse lacrima care se prinsese acum de umflătura de pe obrazul drept. "A mai — a mai auzit ceva în ultima vreme despre Irene?" MătuÈ™a Hester o lovi în mod vizibil cu umărul, într-adevăr, Juley spunea întotdeauna câte ceva deplasat! Zâmbetul de pe faÈ›a lui Soames dispăru; puse ceaÈ™ca pe masă. Iată subiectul care îi convenea È™i, cu toate că dorea să vorbească despre el, nu putu profita de ocazie. MătuÈ™a Juley continuă destul de grăbită: — Se zice că la început Jolyon, dragul de el, i-a lăsat în deplină proprietate cincisprezece mii de lire sterline; È™i că, fireÈ™te, după aceea È™i-a dat seama că nu e bine ceea ce face È™i i-a lăsat numai venitul acelei sume. "Auzise Soames despre asta?" Soames dădu din cap. — Vărul tău Jolyon e văduv acum. Și e fideicomisul ei. Desigur că È™tii, nu-i aÈ™a? Soames făcu semn că nu È™tie. De fapt È™tia, dar voia să arate că nu-l interesează. Nu se întâlnise cu tânărul Jolyon din ziua morÈ›ii lui Bosinney. MătuÈ™a Juley continuă pe un ton visător: — Acum trebuie să fi ajuns È™i el om în toată firea. Ia să vedem. S-a născut când scumpul tău unchi locuia în Mount Street; mult înainte de a se muta în Stanhope Gate, în luna decembrie a anului 1847, înainte de Comună. Are peste cincizeci de ani! Cum trece vremea! Ce copil frumos È™i cât am fost de mândri de el, noi toÈ›i; a fost primul dintre voi toÈ›i! MătuÈ™a Juley oftă, È™i o È™uviță de păr — care nu era tocmai părul ei — se desfăcu È™i se răsfiră în aÈ™a fel, încât mătuÈ™a Hester se cutremură. Soames se ridică; făcuse o descoperire ciudată în legătură cu propria lui ființă. Vechea rană, în mândria È™i respectul său de sine, nu se vindecase încă. Venise aici crezând că va putea vorbi despre Irene, ba chiar dorea să vorbească despre situaÈ›ia lui de bărbat cu libertatea îngrădită È™i, iată, dă îndărăt în faÈ›a amintirilor trezite de mătuÈ™a Juley, care era renumită pentru faptul că spunea totdeauna tocmai ceea ce nu era nimerit. "Oh! Soames pleacă atât de repede!" Soames zâmbi puÈ›in răzbunător È™i spuse: — Da! La revedere. TransmiteÈ›i, vă rog, cele cuvenite unchiului Timothy! Și după ce le sărută cu răceală frunÈ›ile, ale căror zbârcituri păreau că încearcă să se agaÈ›e de buzele lui, ca È™i cum ar fi dorit să fie netezite prin sărut, plecă, în timp ce amândouă îl urmăreau cu ochii strălucitori: "scumpul meu Soames, ce frumos din partea lui c-a venit la ele azi, când nu se simÈ›eau prea..." Cu inima strânsă de regrete, Soames coborî scările care miroseau întotdeauna, destul de plăcut, a camfor È™i vin de porto, căci în casa aceea nu era îngăduit să se aerisească deoarece se făcea curent. Bietele bătrâne, n-a vrut să fie nepoliticos cu ele! Dar în stradă le uită brusc, căci fu cuprins din nou de imaginea lui Anette È™i de blestematele lanÈ›uri în care era legat. De ce n-a pus el capăt întregii poveÈ™ti atunci când nenorocitul acela de Bosinney a fost călcat de omnibuz È™i când avea suficiente dovezi pentru a cere divorÈ›ul? Și porni spre locuinÈ›a surorii lui, Winifred Dartie, în Green Street, Mayfair. Capitolul II PLEACà UN "OM DE LUME" Faptul că un om de lume atât de supus vicisitudinilor soartei ca Montague Dartie încă mai locuia în aceeaÈ™i casă de cel puÈ›in douăzeci de ani ar fi fost o mare minune dacă chiria, dobânzile, taxele È™i reparaÈ›iile ei n-ar fi fost plătite de socrul său. Printr-o măsură simplă, poate prea generală, James Forsyte asigurase o oarecare stabilitate în viaÈ›a fiicei sale È™i a nepoÈ›ilor săi. Căci un acoperiÈ™ sigur peste capul unui "sportsman" atât de îndrăzneÈ› ca Dartie merită orice sacrificiu. ÃŽn tot cursul anului, până la evenimentele din ultimele câteva zile, Dartie fusese de o seriozitate aproape supranaturală. Cumpărase jumătate dintr-o mânză a lui George Forsyte, care era nelipsit de la curse, spre marea desperare a lui Roger, desperare astâmpărată numai de mormânt. Sleeve-links era o mânză roÈ™cată, născută din Martyr care era, la rândul ei, născută din Shirt-on-fire È™i Suspender; avea trei ani È™i, din diferite motive, nu se arătase încă în adevărata ei "formă". Faptul că era proprietarul unei jumătăți din acest animal plin de speranÈ›e trezise tot idealismul latent din Dartie — existent în oricare alt bărbat — È™i-l potolise pentru câteva luni. Când un bărbat are o perspectivă frumoasă, pentru care merită să trăiască, devine de o sobrietate uimitoare; dar perspectiva lui Dartie era cu adevărat frumoasă, o È™ansă de unul la trei pentru handicapul de toamnă, preÈ›uită în public pentru douăzeci È™i cinci la unu. Demodatul rai era un fleac pe lângă visul lui, iar el își mizase È™i cămaÈ™a pe fiica lui Martyr. Dar de nepoata lui Suspender depindea nu numai cămaÈ™a lui Dartie! Vârsta primejdioasă, de patruzeci È™i cinci de ani, care pusese la încercare chiar È™i pe bărbaÈ›ii din neamul Forsyte, cu toate că e o vârstă ca oricare alta, îl pusese în primejdie chiar È™i pe Dartie Montague, care-È™i fixase fantezia rebelă asupra unei dansatoare. Nu era o pasiune oarecare; dar fără bani, chiar fără mulÈ›i bani, risca să rămână un amor eteric, aÈ™a cum erau È™i fustele dansatoarei; iar Dartie nu avea bani niciodată, abia își ducea zilele cu ceea ce împrumuta sau cerÈ™ea de la Winifred, femeie cu caracter ferm, care È™edea cu el pentru că era tatăl copiilor ei È™i pentru că mai păstra vagi urme de admiraÈ›ie pentru frumuseÈ›ea lui, acum dispărută, dar care, în tinereÈ›ea lor din Wardour Street, o fermecase. Ea, împreună cu câte cineva care îi împrumuta bani, precum È™i pierderile lui la cărÈ›i È™i la curse (este extraordinar cum È™tiu unii oameni să profite È™i din pierderi), erau singurele lui mijloace de subzistență; căci James era acum prea bătrân È™i nervos pentru a se mai putea apropia de el, iar Soames era din cale-afară de neînduplecat. Nu exagerăm dacă spunem că Dartie a trăit luni de zile din speranÈ›e. El n-a È›inut niciodată la bani în sine, a dispreÈ›uit întotdeauna pe cei din neamul Forsyte pentru obiceiul lor de a investi, cu toate că avea grijă să profite de ei cât mai mult. El iubea banii numai pentru ceea ce putea cumpăra cu ei — senzaÈ›ii personale. "Un adevărat sportsman nu se sinchiseÈ™te de bani", zicea el când împrumuta de la cineva un È™iling, văzând că nu-i rost de-o liră. Montague Dartie avea totuÈ™i ceva delicios. După cum spunea George Forsyte, era "o perlă". DimineaÈ›a zilei în care avea loc cursa, ultima zi a lui septembrie, se arătă senină È™i luminoasă, iar Dartie, care în noaptea precedentă se întorsese de la Newmarket, se găti într-un costum cadrilat, imaculat, È™i se urcă pe o colină pentru a privi mânza, care era pe jumătate proprietatea lui, făcându-È™i ultimul galop. Dacă va câștiga, va pune în buzunar trei mii de lire sterline — recompensă destul de mică pentru sobrietatea È™i răbdarea din aceste trei săptămâni de speranță, în care o dădăciseră pentru alergare. Dar mai mult decât atât, Dartie n-ar fi putut face. Oare ar fi bine să reducă pariul la opt la unu, până la cât ajunsese mânza? Acesta era singurul lui gând, în timp ce ciocârliile îi cântau deasupra capului; din pământul aÈ™ternut cu iarbă se ridica o aromă dulce, iar frumoasa mânză trecu prin faÈ›a lui cu capul ridicat semeÈ›, strălucitoare, ca mătasea. ÃŽn sfârÈ™it, dacă pierde, nu va plăti el, dar dacă reduce pariul, câștigul lui scade cam cu o mie cinci sute de lire — bani care abia îi ajung pentru a pune mâna, în deplină proprietate, pe dansatoare. Dar mai puternică decât oriÈ™ice, era dorinÈ›a de emoÈ›ii cât mai mari, dorință ce curgea în sângele fiecărui Dartie. Se întoarse către George È™i zise: — Fuge ca vântul! O să-i bată pe toÈ›i! Eu merg până-n pânzele albe. George pariase pe toÈ›i banii pe care-i avea, ba chiar È™i mai mult, È™i era sigur că va câștiga, orice s-ar întâmpla. ÃŽl privi de la înălÈ›imea staturii sale masive, zâmbindu-i, È™i zise: — AÈ™a, zău! Dar sălbatic mai eÈ™ti! Căci, după o ucenicie care-l pusese la grea încercare, ucenicie ale cărei speze le suportase Roger cu profundă mâhnire, sângele lui de Forsyte începuse a-i fi de folos în meseria de proprietar de cal de curse. ÃŽn viaÈ›a oamenilor există momente în care deziluziile sunt atât de mari, încât un observator sensibil se fereÈ™te să le înregistreze. E de ajuns dacă spunem că speranÈ›ele s-au spulberat, Sleeve-links nu s-a clasat. Dartie își pierdu cămaÈ™a de pe el. Câte nu se întâmplaseră din ziua în care s-au petrecut acestea, È™i până în ziua în care Soames se îndrepta spre Green Street! Când un om cu firea lui Montague Dartie a trăit luni de zile într-o autodisciplină din motive religioase È™i la urmă nu este răsplătit, nu-l blestemă pe Dumnezeu È™i se omoară, ci-l blestemă pe Dumnezeu È™i trăieÈ™te, spre nenorocirea familiei lui. Winifred — o femeie energică, cu toate că puÈ›in prea mondenă — care-i răbdase vreme de douăzeci È™i unu de ani împliniÈ›i capriciile, n-ar fi crezut niciodată că Dartie va săvârÈ™i ceea ce a făcut de data aceasta. Ca multe alte soÈ›ii, credea că pățise tot ce putea păți mai rău, dar nu È™tia totuÈ™i ce ar putea zace în el la vârsta de patruzeci È™i cinci de ani când Montague, ca È™i alÈ›i bărbaÈ›i, simÈ›ea că a sosit momentul: "acum ori niciodată", în ziua de 2 octombrie ea făcu o vizită de inspecÈ›ie la caseta ei de bijuterii È™i rămase înspăimântată văzând că îi lipseÈ™te podoaba È™i mândria feminității ei, perlele pe care i le dăruise Montague în anul 1886, când l-a născut pe Benedict, È™i pe care James a fost silit să le plătească în anul 1887 pentru a evita un scandal. Winifred își întrebă imediat soÈ›ul. Acesta încercă să treacă uÈ™or peste chestiune. "Las' că vin ele înapoi"! Dar când ea îi spuse, apăsat: "Atunci foarte bine, Monty, mă voi duce chiar eu la Scotland Yard", el consimÈ›i să vadă ce e de făcut. Ce păcat că fermitatea È™i hotărârea necesare pentru ducerea la bun sfârÈ™it a unor operaÈ›ii atât de importante sunt zădărnicite de băutură! ÃŽn noaptea aceea Dartie se întoarse acasă într-o stare care-l făcea să nu-i pese de nimeni pe lume, È™i-i alunga orice reticență. ÃŽn împrejurări normale, Winifred se încuia în camera ei È™i îl lăsa să doarmă singur până se trezea; dar îngrijorarea È™i spaima pentru perlele ei o făcură să-l aÈ™tepte. Dartie scoase un mic revolver din buzunar È™i, sprijinindu-se de masa din sufragerie, îi spuse de-a dreptul că, atâta timp cât stă liniÈ™tită, lui nu-i pasă dacă ea trăieÈ™te, dar în ceea ce-l priveÈ™te pe el, s-a săturat de viață. Winifred, sprijinindu-se de cealaltă parte a mesei, răspunse: — Nu face pe clovnul, Monty. Spune-mi, ai fost la Scotland Yard? Dartie puse revolverul în dreptul pieptului È™i apăsă de mai multe ori pe trăgaci. Nu era încărcat. Apoi, înjurând, îl trânti pe masă È™i mârâi: — De dragul copiilor, È™i se prăbuÈ™i într-un scaun. Winifred ridică revolverul È™i îi dădu puÈ›in sifon. Băutura avu un efect magic. ViaÈ›a a fost nedreaptă cu el: Winifred nu l-a "î-î-î-nÈ›'les" niciodată. N-avea oare dreptul să ia acele perle pe care chiar el i le dăruise? Mânza aceea spaniolă le-a mâncat. Dacă Winifred are de făcut vreo "o-o-bi'cÈ›iune", el își va "t-t-t-ăia" beregata. Ce importanță are? (Probabil că în asemenea împrejurări s-au născut aceste cuvinte folosite atât de des — cele mai clasice fraze au origini atât de obscure!) Școala vieÈ›ii lui Winifred a fost dură, de aceea învățase să se stăpânească. Se uită la el È™i-i spuse: — Mânza spaniolă! Vrei să spui, fata aceea pe care am văzut-o dansând în baletul de la "Pandemonium"? EÈ™ti un hoÈ› È™i-un ticălos! Acesta a fost ultimul fir de pai azvârlit pe o conÈ™tiință amarnic împovărată; din fotoliul în care È™edea, Dartie se întinse È™i o prinse pe Winifred de braÈ›; apoi, aducându-È™i aminte de eroismele copilăriei lui, i-l răsuci bine. Ea rabdă durerea cu ochii plini de lacrimi, dar fără murmur. Pândi un moment de slăbiciune din partea lui È™i-È™i smulse braÈ›ul. Apoi, trecând de cealaltă parte a mesei, îi zise printre dinÈ›i: — Monty, eÈ™ti un om de nimic. (Nu încape îndoială că în împrejurări asemănătoare s-a născut această frază). Winifred se urcă sus, lăsându-l pe Dartie cu spume albe pe mustaÈ›a-i neagră; după ce încuie uÈ™a camerei, își puse braÈ›ul în apă caldă È™i nu închise ochii toată noaptea, gândindu-se la perlele ei care împodobeau gâtul unei alte femei È™i la răsplata pe care soÈ›ul ei o primise, probabil, în schimbul lor. Omul de lume se trezi cu sentimentul că e pierdut pentru această lume È™i cu o vagă amintire că fusese numit "om de nimic". ÃŽn zorii zilei È™ezu vreme de o jumătate de ceas în fotoliul în care dormise È™i petrecu poate cea mai nefericită jumătate de ceas din viaÈ›a lui, căci chiar È™i pentru Dartie un sfârÈ™it are ceva tragic. Și el È™tia prea bine că a ajuns la sfârÈ™it. Nu va mai dormi niciodată în sufrageria lui È™i nici nu-l va mai trezi lumina care se filtra prin perdelele cumpărate de Winifred la "Nickens and Jarveys" cu banii lui James. Nu va mai mânca niciodată la masa aceasta din lemn de trandafir, rinichi la grătar, după o baie fierbinte È™i comprese cu cearÈ™afuri reci. Scoase portofelul din buzunarul redingotei. Patru sute de lire în hârtii de câte cinci È™i zece, iată ce i-a produs jumătatea lui din Sleeve-links, vândută aseară cu bani peÈ™in lui George Forsyte care, câștigând ceva în acea alergare, nu fusese cuprins, ca el, de un dezgust subit pentru mânză. Poimâine baletul pleacă la Buenos Aires È™i el de asemenea. ÃŽncă nu primise răsplata completă pentru perle; ajunsese abia la aperitive. Urcă în vârful picioarelor la etaj. Nu îndrăzni să facă baie sau să se bărbierească (de altfel la ora aceea apa era rece), dar își schimbă hainele È™i împacheta pe furiÈ™ tot ce putu. Era greu să laÈ™i aici atâtea ghete lustruite, dar omul trebuie să sacrifice ceva. Apoi, ducând în fiecare mână câte o valiză, ieÈ™i pe coridor. Casa era foarte liniÈ™tită, casa aceasta în care concepuse cei patru copii ai săi. Momentul era ciudat; el, afară, în faÈ›a uÈ™ii de la camera soÈ›iei sale, pe care a admirat-o odinioară, pe care poate că a È™i iubit-o, È™i care i-a zis "om de nimic". Aceste cuvinte îi mai dădură puÈ›in curaj È™i merse în vârful picioarelor mai departe; dar prin faÈ›a uÈ™ii următoare a fost mai greu de trecut. Era camera în care dormeau fetele lui. Maud era la pension, dar Imogen era, desigur, în pat; È™i ochii nedormiÈ›i ai lui Dartie se umeziră. Dintre cei patru copii, ea îi semăna cel mai mult. Avea părul negru È™i ochii negri, dulci. Frumoasă fată, tocmai acum va ieÈ™i în lume! Puse jos cele două valize. Această abdicare, aproape categorică, de la rolul său de tată, îl durea. Lumina dimineÈ›ii cădea pe un obraz chinuit de o emoÈ›ie reală. Nu era miÈ™cat de sentimente false, cum ar fi pocăinÈ›a; dar avea simțământul firesc al unui tată, È™i apoi melancolia pe care È›i-o dă cuvântul "niciodată". ÃŽÈ™i umezi buzele È™i o desăvârÈ™ită nehotărâre îi paraliza — pentru o clipă — picioarele în pantalonii cu carouri. Era greu, greu să fii silit să-È›i părăseÈ™ti căminul în acest fel. "Să fie al dracului", mârâi el, "niciodată n-am crezut c-o să ajung aici"! Zgomotele de la etajul de sus îi dădură de veste că servitoarele au început să se trezească. Prinse din nou cele două valize È™i, în vârful picioarelor, coborî scările. Obrajii îi erau umezi, dar constatarea acestui fapt îi făcu plăcere, ca È™i cum ar fi fost o dovadă că face un sacrificiu adevărat. Mai zăbovi puÈ›in în camerele de la parter, pentru a-È™i împacheta toate È›igările pe care le avea, câteva hârtii, un clac, o tabacheră de argint È™i un ghid de-al lui Ruff. Apoi își făcu un whisky and soda tare, își aprinse o È›igară È™i se opri în faÈ›a fotografiei cu ramă de argint a celor două fiice ale sale. Ezită: aparÈ›inea lui Winifred. Apoi gândi: "Nu-mi pasă! Ea își poate procura alta, eu nu!" O strecură în valiză. ÃŽÈ™i îmbrăcă pardesiul, își puse pălăria, luă pe braÈ› celelalte două pardesie, în mână cel mai bun baston din trestie de Malacca, o umbrelă, È™i deschise uÈ™a de la ieÈ™ire. După ce o închise uÈ™urel în urma lui, ieÈ™i în stradă, împovărat, cum nu fusese niciodată în viaÈ›a lui, È™i merse până la primul colÈ›, unde se opri, aÈ™teptând să treacă o birjă... Astfel a părăsit Montague Dartie — în al patruzeci È™i cincilea an al vieÈ›ii sale — casa despre care zicea că e a lui... Când Winifred coborî, își dădu seama că nu e în casă; primul ei sentiment a fost o mânie surdă, pentru că în felul acesta Dartie se eschivase din faÈ›a dojenilor pe care i le pregătise cu atâta grijă de-a lungul acelor ceasuri nesfârÈ™ite de veghe. Foarte probabil că a plecat la Newmarket sau la Brighton, cu femeia aceea. Dezgustător! Era obligată să ascundă totul în faÈ›a lui Imogen È™i a servitoarelor, își dădea bine seama că nervii tatălui ei nu mai suportă această veste, aÈ™a că nu s-a putut reÈ›ine de-a nu merge, în aceeaÈ™i după-amiază, la Timothy pentru a-È™i vărsa focul, povestind mătuÈ™ilor Juley È™i Hester — în mare taină — întâmplarea cu perlele. Abia a doua zi de dimineață, observă că dispăruse fotografia. Ce înseamnă asta? După ce cercetă cu grijă obiectele rămase de la soÈ›ul ei, pricepu că plecase definitiv. După ce această convingere i se întări, se opri nemiÈ™cată în mijlocul camerei lui de toaletă, cu toate sertarele deschise, încercând sa-È™i dea seama de ceea ce simte. Nu era nicidecum uÈ™or! Cu toate că era "un om de nimic", el făcea parte din proprietatea ei È™i deci, trebuia să recunoască, n-avea încotro, că devenise mai săracă. Să fii singură È™i să nu fii totuÈ™i văduvă, la patruzeci È™i doi de ani, cu patru copii; să te arate lumea cu degetul, să fii obiectul milei oamenilor! El plecase în braÈ›ele unei curtezane spaniole! Amintiri, sentimente pe care le crezuse moarte de multă vreme prinseră viață în sufletul ei cu o nedomolită durere È™i tristeÈ›e. Cu miÈ™cări mecanice împinse la loc sertar după sertar, se duse la pat, se întinse È™i își îngropă obrazul în perne. Nu plânse. La ce-ar folosi? Când se ridică de pe pat, pentru a coborî la micul dejun, simÈ›i că un singur lucru i-ar putea face bine: să-l aibă pe Val lângă ea. El, cel mai mare băiat al ei, era la Littlehampton cu antrenorul, făcând ultimele exerciÈ›ii de galop pentru examenul de admitere — aÈ™a s-ar fi exprimat tatăl său — Ia Universitatea din Oxford, unde spera să intre în luna următoare, pe cheltuiala lui James. Scrise o telegramă È™i o trimise la poÈ™tă. — Trebuie să mă ocup de hainele lui. Nu-l pot trimite la Oxford aÈ™a, oricum. BăieÈ›ii aceia sunt atât de ciudaÈ›i. ÃŽi spuse lui Imogen. — Val are o grămadă de lucruri, îi răspunse Imogen. — Știu, dar trebuie împrospătate. Sper că va veni. — Va veni ca din puÈ™că, mamă. Dar, foarte probabil, va cădea la examen. — N-am ce-i face, zise Winifred. Am nevoie de el. Imogen privi nevinovat, dar pătrunzător, faÈ›a mamei sale, È™i nu mai scoase nici o vorbă. Desigur, e din pricina tatălui ei! Val sosi "ca din puÈ™că" la ora È™ase seara. Dacă vă închipuiÈ›i o încruciÈ™are între o haimana È™i un Forsyte, îl vedeÈ›i pe tânărul Publius Valerius Dartie. De altfel, un tânăr cu asemenea nume nici nu putea ieÈ™i altfel. Când se născuse el, Winifred, în culmea fericirii È™i a dorinÈ›ei de distincÈ›ie, hotărî să dea copiilor ei nume pe care nu le purtase nimeni niciodată. (Acum își dădea seama ce noroc a avut că n-a botezat-o pe Imogen — Thisbe). Dar numele lui Val se datorează lui George Forsyte, care se È›inea întotdeauna de glume. Și iată cum s-a întâmplat: o săptămână după naÈ™terea fiului È™i moÈ™tenitorului său, Dartie lua masa împreună cu el, la club, È™i îi povesti dorinÈ›a lui Winifred. — Botează-l Cato, zise George, e al dracului de picant! Tocmai atunci câștigase o hârtie de zece lire pe un cal cu acest nume. — Cato! repetă Dartie, nu, e prea exagerat, nu e un nume creÈ™tin. — Hallo, dom'le! strigă George unui chelner cu pantaloni scurÈ›i. Adu-mi din bibliotecă volumul cu litera C din Enciclopedia Britanică. Chelnerul i-l aduse. — Ei poftim! îi zise George, arătând cu È›igara: "Cato — Publius Valerius, născut din Virgil È™i Lydia". Tocmai ceea ce doreÈ™ti. Publius Valerius sunt nume destul de creÈ™tine! Ajuns acasă, Dartie i le comunică lui Winifred. Ea fu încântată! Era atât de chic! Și astfel, micuÈ›ul băieÈ›el fu numit Publius Valerius, cu toate că mai târziu aflară că s-au luat după numele celui mai puÈ›in însemnat Cato. Dar în anul 1890, când micul Publius avea aproape zece ani, cuvântul chic nu mai era la modă, îi luase locul sobrietatea: Winifred începu să aibă îndoieli. Acestea i-au fost confirmate chiar de micul Publius care, întorcându-se acasă după primul semestru de È™coală, se plânse că pentru el viaÈ›a e o povară! Colegii îi ziceau Pubby. Winifred, femeie cu adevărat hotărâtă, i-a schimbat imediat È™coala, iar numele de Publius nu i-a mai rămas nici măcar ca iniÈ›ială. La vârsta de nouăsprezece ani era un tânăr zvelt, pistruiat, cu gura cărnoasă, ochii albaÈ™tri, gene lungi È™i negre, un zâmbet aproape fermecător, cu bogate experienÈ›e în domenii pe care n-ar fi trebuit să le cunoască È™i cu prea puÈ›ine cunoÈ™tinÈ›e despre ceea ce ar fi trebuit să cunoască È™i să înfăptuiască. PuÈ›ini băieÈ›i au fost mai aproape de eliminarea din È™coală — era o secătură atrăgătoare. După ce își sărută mama È™i o ciupi pe Imogen, alergă sus pe scări — sărind peste trei trepte deodată — se îmbrăcă pentru masa de seară È™i coborî sărind peste patru trepte deodată. ÃŽi părea foarte rău, dar nu putea mânca acasă, deoarece "antrenorul" său, care venise È™i el la Londra, îl poftise să ia masa la clubul "Oxford and Cambridge", È™i nu-l putea refuza —-bătrânul s-ar supăra. Winifred îl lăsă să plece; era mândră, dar nenorocită. Ar fi dorit ca Val să rămână acasă, dar îi făcea mare plăcere că preparatorul lui îl iubea atât de mult. IeÈ™i, trăgând cu ochiul la Imogen È™i zise: — Ascultă, mamă, se poate să mi se pregătească două ouă de fluierar pentru când mă întorc acasă? Am văzut că bucătăreasa a adus câteva. Sunt atât de bune pentru sfârÈ™itul mesei! Oh! È™i încă o chestie, ai ceva bani? A trebuit să iau cu împrumut o hârtie de cinci lire de la bătrânul Snobby. Winifred îl privi aspru, dar È™i cu dragoste, È™i răspunse: — Scumpul meu, eÈ™ti cam uÈ™uratic cu banii. ÃŽn orice caz, nu trebuie să-i plăteÈ™ti chiar în această seară, când eÈ™ti invitatul lui. Ce frumos È™i zvelt era în vesta lui albă —, cu genele acelea bogate, negre! — Oh, mamă! Dar mergem È™i la teatru È™i, înÈ›elegi È™i tu, eu trebuie să plătesc biletele. El e în criză de bani întotdeauna, după cum È™tii prea bine. Winifred scoase o hârtie de cinci lire sterline, zicând: — Bine, poate că e mai bine să-i achiÈ›i datoria, dar atunci nu trebuie să plăteÈ™ti È™i biletele. Val puse hârtia în buzunar. — Dacă îi restitui datoria, nici nu mai pot plăti biletele. Noapte bună, mami! IeÈ™i cu capul sus, cu pălăria într-o parte, vesel, sorbind aerul din Piccadilly ca un câine de vânătoare căruia i s-a dat drumul în pădure. Faină afacere. După Littlehampton — clubul acela vechi, mucegăit È™i plicticos! FireÈ™te că nu È™i-a întâlnit "preparatorul" la "Oxford and Cambridge", ci la "Goat Club". "Preparatorul" său era cu un an mai mare decât el, un tânăr chipeÈ™, cu ochi negri frumoÈ™i, cu păr mătăsos, gură mică, față ovală, albă, subÈ›ire; în oarecare măsură, rece; era tipul tinerilor care, fără efort, dobândesc ascendent moral față de colegii lor. Era cu un an înaintea lui Val la È™coală È™i scăpase È™i el ca prin urechile acului de eliminare: făcuse un an la Oxford È™i Val vedea aproape o aureolă în jurul capului său. ÃŽl chema Crum È™i nimeni nu-l întrecea în cheltuirea banilor. Acesta părea a fi singurul È›el al vieÈ›ii lui, iar Val era uluit căci, din când în când, se trezea Forsyte-ul din el È™i se întreba pe ce oare se pot duce atâția bani. Mâncară liniÈ™tit, distins È™i gustos; părăsiră clubul cu È›igări de foi în gură, după ce băură exact două sticle de È™ampanie, È™i se aÈ™ezară în două staluri de la teatrul Liberty. Melodiile cântecelor comice È™i perspectiva picioarelor frumoase care dansau erau întunecate È™i întrerupte de îngrozitoarea temere care-l cuprinsese pe Val, că nu va putea ajunge niciodată un dandy calm cum era Crum. Acesta era pentru el bărbatul ideal È™i, comparându-se cu el, Val nu se simÈ›ea niciodată la largul său. Desigur că gura lui era prea mare, jiletca lui nu avea croiala cea mai bună, nu avea trese pe pantaloni, iar mănuÈ™ile lui de culoarea levănÈ›icii n-aveau tigheluri subÈ›iri, negre, pe dosul palmei. Și, apoi, râdea prea mult; Crum nu râdea niciodată, el zâmbea numai, ridicându-È™i uÈ™or sprâncenele negre È™i arcuite în aÈ™a fel, încât formau un fel de streaÈ™ină deasupra genelor lui uÈ™or lăsate. Nu! nu va ajunge niciodată ca Crum! Cu toate acestea spectacolul era foarte bun, iar Cynthia Dark era pur È™i simplu încântătoare. ÃŽn pauze, Crum l-a distrat împărăteÈ™te povestindu-i o seamă de amănunte din viaÈ›a particulară a Cynthiei, iar Val ajunse la grozava convingere că, dacă vrea, Crum poate pătrunde între culise. Nu avea altă dorință decât să-i spună: "Ascultă, du-mă È™i pe mine!", dar nu îndrăznea, avea prea multe complexe; de aceea ultimele două acte au fost cam chinuitoare. La ieÈ™ire Crum zise: — Mai e o jumătate de oră până la închidere, hai să mergem la "Pandemonium"! Luară o birjă pentru a-i duce cei nici o sută de metri cât ar fi avut de mers, apoi cumpărară două bilete, care costară câte È™apte È™ilingi È™i jumătate, deoarece spectacolul era aproape de sfârÈ™it, È™i intrară pe promenada din faÈ›a scenei. Tocmai prin aceste fleacuri, prin această risipă nepăsătoare a banilor, Crum avea un stil fermecător. Erau ultimele dansuri È™i ultima reprezentaÈ›ie a baletului, de aceea circulaÈ›ia pe promenadă era destul de dificilă. BărbaÈ›ii È™i femeile erau îngrămădiÈ›i pe trei rânduri în faÈ›a rampei. Vârtejul È™i lumina de pe scenă, care-È›i luau ochii, semiîntunericul de pe promenadă, amestecul fumului de tutun cu parfumul femeilor, toate aceste ciudate ispite ale promiscuității caracteristice promenadelor începură să-l dezbare pe Val de complexele de mai adineauri. Privi cu admiraÈ›ie faÈ›a unei femei tinere, văzu însă că nu era tânără deloc È™i întoarse iute capul. Nu aducea nici pe departe cu Cynthia Dark! Fără să vrea, femeia își atinse braÈ›ul de al lui: îi veni un miros de mosc È™i rezeda. Val se uită la ea cu coada ochiului. Poate că totuÈ™i era tânără. Ea îl calcă pe picior; apoi îi ceru iertare. Val zise: — Nu face nimic; nu-i aÈ™a că baletul e frumos? — Oh! pe mine m-a cam pictisit; pe dumneata nu? Tânărul Val zâmbi cu gura lui cărnoasă È™i zâmbetul lui fermecător. Mai departe decât atâta nu putu merge, nu era încă convins. Sângele lui de Forsyte aÈ™tepta dovezi mai sigure. Iar pe scenă baletul se învârtea ca un caleidoscop format din diferite culori: alb ca zăpada, roÈ™u-stacojiu, verde ca smaraldul, liliachiu, încremenind apoi deodată într-o piramidă mută È™i strălucitoare. Izbucniră aplauzele, È™i spectacolul se sfârÈ™i. Cortina cafenie puse capăt È™i aplauzelor. Semicercul format din bărbaÈ›i È™i femei înghesuiÈ›i în jurul rampei se rupse, È™i femeia își apăsă braÈ›ul de acela al lui Val. La câțiva paÈ™i de el, pare-se că se iscase o mică învălmășeală în jurul unui bărbat cu garoafă roÈ™ie la butonieră; Val aruncă pe furiÈ™ o privire femeii care se uita într-acolo. Trei bărbaÈ›i, clătinându-se, porniră È›inându-se de braÈ›. Cel din mijloc purta jiletcă albă, garoafă roÈ™ie È™i avea mustață neagră; se cam bălăbănea pe picioare. Crum zise cu voce joasă È™i egală: — Uită-te la secătura aceea, e făcut de-a binelea! Val se întoarse È™i privi. "Secătura" își desfăcu braÈ›ul È™i arătă spre el. Glasul lui Crum, egal ca întotdeauna, zise: — Pare-se că te cunoaÈ™te! Iar "secătura" zise: — Hallo! UitaÈ›i-vă acolo, băieÈ›i! Uite-l pe fiul meu, o puÈ™lama! ÃŽl văzu È™i Val. Era tatăl lui! S-ar fi ascuns de ruÈ™ine sub covorul cel roÈ™u. Nu pentru că se întâlniseră în acest local, nici chiar pentru că tatăl lui era "făcut"; ceea ce-l durea era vorba lui Crum, "secătura", căci în acea clipă o revelaÈ›ie divină îi spusese că vorba era adevărată. Da, într-adevăr, tatăl său arăta ca o secătură, cu faÈ›a brună È™i chipeșă, cu garoafa roÈ™ie È™i cu mersul greoi, sigur de sine. Și, fără vorbă, Val se strecură în spatele tinerei femei È™i o È™terse de pe promenadă. Auzi în spatele lui cuvântul "Val!", dar coborî în goana mare scările acoperite cu covoare groase, trecu pe lângă controlorii de bilete È™i se opri în scuar. Poate că cea mai amarnică încercare din viaÈ›a unui tânăr este aceea de a-i fi ruÈ™ine de propriul său tată. ÃŽn timp ce fugea în grabă, lui Val i se păru că, înainte de a începe, cariera lui s-a sfârÈ™it. Cum să se mai ducă el la Oxford, între toÈ›i acei băieÈ›i distinÈ™i, prietenii lui Crum, care vor afla că tatăl său era o "secătură"! Și, deodată, îl urî pe Crum. Dar, la urma urmei, cine dracu era Crum ca să poată spune una ca asta? Dacă în momentul acela Crum ar fi fost lângă el, l-ar fi îmbrâncit È™i l-ar fi dat jos de pe trotuar. Tatăl lui, propriul lui tată! SimÈ›i că se sufocă; își vârî mâinile adânc în buzunarele pardesiului. Dracu' să-l ia pe Crum! ÃŽi veni ideea nebunească să fugă înapoi, să-È™i caute tatăl, să-l ia de braÈ› È™i să iasă cu el prin faÈ›a lui Crum; dar renunță iute È™i o porni pe Piccadilly. O femeie tânără îi tăie drumul. — Nu fi atât de mânios, drăguÈ›ule! Val se sperie, o ocoli, dar se potoli brusc. Dacă Crum va spune vreodată o vorbă, o să-i spargă capul, È™i astfel o să pună capăt întregii poveÈ™ti. Satisfăcut de această idee, străbătu o sută de paÈ™i sau poate mai mult, È™i deodată fu cuprins din nou de neliniÈ™te. Problema nu era atât de simplă! ÃŽÈ™i aduse aminte că pe vremea când era la È™coală, dacă venea un părinte care nu era chiar la nivelul celorlalÈ›i, copilul rămânea pecetluit pe veci! De ce s-a măritat maică-sa cu tatăl lui dacă acesta era o "secătură"? Ce nedreptate cruntă — frumoasă lovitură dată unui băiat — să-i dai o "secătură" drept tată! Ceea ce era mai grav, era că vorba aceasta fusese pronunÈ›ată de Crum; își dădea seama că, în subconÈ™tient, el È™tia de mult că taică-său nu era "ușă de biserică". Era cel mai îngrozitor lucru ce i se întâmplase unui om! Și cu sufletul zdrobit cum nu fusese încă niciodată, sosi în Green Street È™i intră în casă cu ajutorul unui È™peraclu pe care-l È™terpelise. ÃŽn sufragerie îl aÈ™teptau, ademenitor, ouăle de fluierar, câteva felii de pâine cu unt, iar pe fundul unei carafe un pic de whisky. După părerea lui Winifred, atât era tocmai de-ajuns pentru a te simÈ›i bărbat. Dar numai privind, simÈ›ea că i se întoarce stomacul pe dos, de aceea urcă sus fără să le atingă. Winifred îl auzi trăncănind È™i gândi: "Scumpul meu băiat s-a întors. Slavă Domnului! Dacă ar lua-o pe urmele tatălui său, nu È™tiu zău ce m-aÈ™ face! Dar nici vorbă, seamănă cu mine. Scumpul meu Val"! Capitolul III SOAMES SE PREGÃTEȘTE Sà IA MÃSURI Când Soames intră în micul salon al surorii sale, mobilat în stil Ludovic al XV-lea, cu un balcon îngust, împodobit vara cu flori agățătoare de andriÈ™el iar acum cu ghivece de crin, fu izbit de gândul că anumite lucruri din viaÈ›a oamenilor rămân neschimbate. Totul era întocmai ca acum douăzeci È™i unu de ani, când făcuse prima vizită tinerilor căsătoriÈ›i. Mobilierul îl alesese chiar el È™i totul era atât de desăvârÈ™it, încât nici o piesă cumpărată ulterior n-a putut schimba atmosfera încăperii. Da, o instalase bine pe sora lui, de altfel era un lucru necesar pentru ea. ÃŽntr-adevăr, faptul că după atâția ani de convieÈ›uire cu Dartie, Winifred mai era încă bine "instalată", era o dovadă că procedase just. Soames descoperise din primul moment firea lui Dartie, ascunsă sub aparenÈ›a manierelor lui alese È™i a înfățișării lui chipeÈ™e, care o ameÈ›ise pe Winifred, pe mama ei È™i chiar pe James în aÈ™a măsură, încât i-au îngăduit acelui individ s-o ia în căsătorie pe fiica lor fără să aducă măcar o băncuță. Act fatal. După ce se uită la mobilă, o văzu pe Winifred, care È™edea la biroul său Boulle cu o scrisoare în mână. Se ridică È™i veni spre el. Era înaltă ca È™i el, cu umerii obrajilor puternici, bine îmbrăcată, dar ceva în expresia feÈ›ei ei îl tulbură pe Soames. Mototoli scrisoarea în pumn, dar apoi, răzgândindu-se, i-o întinse lui. El era atât avocatul, cât È™i fratele ei. Pe hârtia cu emblema "Iseeum Club", Soames citi următoarele: "Nu vei mai avea prilejul să mă insulÈ›i la mine acasă. Mâine plec din È›ară. Comedia s-a sfârÈ™it. Am obosit de insultele tale. Þi-ai făcut-o singură. Nici un bărbat care se respectă nu le poate răbda. De azi înainte n-am să-È›i mai cer nimic. Rămâi cu bine. Am luat fotografia celor două fete. Transmite-le dragostea mea. Nu-mi pasă de ce va spune familia ta. Totul este opera lor. Eu încep o viață nouă. M.D." Acest bilet, scris după o masă bună, avea o pată ce încă nu se uscase complet. Soames se uită la Winifred — pata provenea, desigur, din ochii ei; de aceea își înghiÈ›i vorbele: "Drum bun! Cale bătută!" Apoi îi veni în minte că prin această scrisoare, ea ajunge în situaÈ›ia din care el caută să scape cu orice chip, situaÈ›ia unui Forsyte care nu era divorÈ›at. Winifred se întoarse È™i aspiră adânc dintr-o sticlă micuță, cu capac de aur. ÃŽn inima lui Soames se trezi o compătimire surdă, împreună cu un vag sentiment că i se întâmplă lui o nedreptate. Venise aici pentru a-i vorbi despre situaÈ›ia în care se afla el È™i de a găsi înÈ›elegere din partea ei, È™i iat-o È™i pe ea în aceeaÈ™i situaÈ›ie È™i dorind, fireÈ™te, să vorbească despre ea È™i să găsească înÈ›elegere din partea lui. AÈ™a se întâmplă întotdeauna. Nimănui nu-i trece prin gând că È™i celălalt își are necazurile È™i preocupările lui. ÃŽndoi scrisoarea cu pata înăuntru È™i zise: — Ia spune-mi, acum, ce s-a întâmplat? Winifred povesti liniÈ™tită întâmplarea cu perlele. — Soames, tu crezi că a plecat cu adevărat? Vezi bine în ce stare era când a scris-o. Soames — care când dorea un lucru îmblânzea ProvidenÈ›a spunând că nu crede că se va întâmpla — răspunse: — N-aÈ™ crede. Dar am să aflu mai precis la clubul său. — Dacă George e acolo, el È™tie, desigur, totul, zise Winifred. — George? L-am văzut la înmormântarea tatălui său. — Atunci, desigur, e la club. Bunul-simÈ› al lui Soames constată cu plăcere că sora lui are un spirit atât de ager È™i zise mânios: — Bine, am să trec pe la club. Ai spus ceva în Park Lane? — I-am spus lui Emily, răspunse Winifred, care îi zicea mamei ei pe nume, pentru că aÈ™a era mai chic. Tata ar fi avut un È™oc. ÃŽntr-adevăr, în ultima vreme se străduiau cu toÈ›ii să-l ferească pe James de orice lucru neplăcut. După ce își mai roti o dată ochii peste mobile, ca È™i cum ar fi vrut să măsoare exact poziÈ›ia socială a surorii sale, Soames ieÈ™i È™i porni pe Piccadillv. Se lăsa încet seara, ceaÈ›a de octombrie te înfrigura. Merse iute, cu aerul său închis È™i preocupat. Trebuia să isprăvească repede, căci dorea să ia masa în Soho. Când portarul de la "Iseeum" îi spuse că domnul Dartie nu fusese în ziua aceea la club, privi mirat È™i se hotărî să mai întrebe dacă domnul George Forsyte era la club. Da, era. Soames l-a privit întotdeauna cu ochi răi pe vărul său, George, care nu pierdea nici un prilej de a face glume pe socoteala lui; de data aceasta păși însă în urma boy-ului cu oarecare liniÈ™te, căci se gândea că George È™i-a pierdut tatăl de curând. Trebuie să fi moÈ™tenit cam treizeci de mii de lire, pentru a scăpa astfel de taxele succesorale. George È™edea într-o firidă, uitându-se peste o farfurie cu brioÈ™e pe jumătate goală. Silueta lui înaltă, corpolentă, îmbrăcată în negru, părea aproape amenințătoare, cu toate că își menÈ›inea eleganÈ›a aceea supranaturală a bărbatului amator de curse. Pe faÈ›a lui apăru un rânjet vag È™i zise: — Hallo, Soames! Vrei o brioșă? — Nu, mulÈ›umesc, mârâi Soames, mângâindu-È™i pălăria, È™i căutând să spună ceva potrivit È™i cald, adăugă: Ce face mama ta? — MulÈ›umesc, zise George; aÈ™a È™i aÈ™a. Nu te-am mai văzut de veacuri. Tu nu mergi niciodată la curse? Ce mai e nou în City? Soames, simÈ›ind că se apropie o glumă, i-o tăie, È™i răspunse: — Am vrut să te întreb despre Dartie. Aud că a... — A È™ters-o, a zburat la Buenos Aires cu frumoasa Lola. E foarte bine pentru Winifred È™i copii. Dartie e o poamă bună. Soames dădu din cap. Cu toate că între ei era o duÈ™mănie înnăscută, Dartie îi făcu să simtă că sunt rude. — Acum unchiul James poate dormi liniÈ™tit, încheie George; îmi închipui că a luat bani frumoÈ™i È™i de la tine. Soames zâmbi. — Oh! Tu l-ai cunoscut mai bine, zise George prietenos. E un adevărat È™uieră-vânt! Tânărul Val va avea nevoie de puÈ›in control. Mie mi-a părut întotdeauna rău de Winifred. E o femeie curajoasă. Soames dădu din nou din cap. — Trebuie să mă întorc la ea. Vreau să È™tiu precis. Acum va trebui să luăm măsuri. Sper că nu încape nici o îndoială. — Este absolut O.K., zise George; el era inventatorul multor expresii originale care fuseseră atribuite altor surse. Astă noapte era beat turtă, dar de dimineață a plecat cu desăvârÈ™ire treaz. S-a îmbarcat pe "Tuscarora"; È™i, pescuind o carte de vizită din buzunar, citi pe un ton batjocoritor: "Domnul Montague Dartie, PoÈ™te Restante, Buenos Aires". Eu, dacă aÈ™ fi în locul tău, m-aÈ™ grăbi să iau măsurile cuvenite. Ieri seară mi-a fost chiar greață de el. — Da, dar nu e întotdeauna uÈ™or, zise Soames. Apoi, simÈ›ind din privirea lui George că remarca aceasta îi trezeÈ™te amintiri din propria lui viață, se ridică È™i îi întinse mâna. George se ridică È™i el. — Transmite-i salutări lui Winifred. Dacă m-ai întreba pe mine, te-aÈ™ sfătui să intenteze imediat acÈ›iune de divorÈ›, cu toate riscurile. Ajuns la ușă, Soames se întoarse È™i-i aruncă o privire piezișă. George se aÈ™ezase din nou È™i privea fix înaintea lui; părea mare È™i izolat în hainele acelea negre. Soames nu-l cunoscuse niciodată atât de blând. "ÃŽmi închipui că, într-un fel, l-a atins È™i pe el moartea tatălui său", cugetă el. "ToÈ›i spun că trebuie să aibă cam câte cincizeci de mii fiecare. Ar trebui să păstreze averea întreagă, fără s-o împartă. Dacă vine războiul, valoarea caselor va scădea. TotuÈ™i unchiul Roger a judecat bine". Mergând pe strada peste care se lăsa seara, îi apăru chipul Anettei: cu părul ei castaniu, ochii albaÈ™tri È™i genele negre, cu obrajii proaspeÈ›i È™i buzele care, în ciuda aerului din Londra, erau umede È™i înfloritoare; È™i silueta ei desăvârÈ™it franÈ›uzească. "Să iau măsuri", gândi. Ajuns la Winifred, se întâlni cu Val È™i intrară împreună. Lui Soames îi veni o idee. Vărul său Jolyon era fideicomisul lui Irene, deci prima măsură de luat este să-i facă o vizită la Robin Hill! Robin Hill! Ah, ce sentiment straniu — foarte straniu — îi reînviau aceste cuvinte! Robin Hill — casa pe care Bosinney a construit-o pentru el È™i Irene — casa pe care ei n-au locuit-o niciodată, casa fatală! Iar acum, Jolyon locuia în ea! H-m-m-m! Și deodată gândi: "Aud că are un băiat la Oxford! De ce să nu-l iau È™i pe Val, pentru a i-l prezenta? Acesta e un pretext bun. E mai natural, da, mult mai natural". Astfel, în timp ce urcau scările, îi spuse lui Val: — Tu ai un văr care studiază la Oxford; dar nu l-ai văzut niciodată. Mi-ar plăcea să vii mâine împreună cu mine la el acasă, pentru a-È›i face cunoÈ™tință cu el. Ai să vezi c-o să-È›i fie de folos. Val primi ideea cu entuziasm moderat, dar Soames È›inea morÈ›iÈ™ la ea. — Mâine, după micul dejun, trec să te iau. LocuieÈ™te la È›ară, nu departe. O să-È›i facă plăcere. ÃŽn pragul salonului își aduse aminte, cu efort, că măsurile pe care trebuia să le ia în momentul acela o priveau pe Winifred È™i nu pe el. Winifred È™edea tot în faÈ›a biroului ei Boulle. — E adevărat. S-a dus la Buenos Aires, a plecat azi-dimineață, ar fi bine să-l punem sub urmărire în momentul când acostează vaporul. Am să telegrafiez imediat. Altfel vom avea o groază de cheltuieli. Cu cât procedăm mai iute, cu atât e mai bine. Eu am regretat întotdeauna că n-am... se opri È™i privi dintr-o parte pe Winifred care tăcea. Dar până una alta, ai vreo dovadă de violență? Winifred zise cu voce joasă: — Nu È™tiu. Ce înseamnă violență? — Adică lovituri sau ceva asemănător. Winifred se scutură È™i strânse din buze. — Mi-a răsucit braÈ›ul. Sau, are vreo valoare că m-a ameninÈ›at cu pistolul? Sau că era atât de beat încât nu se putea dezbrăca, sau — nu! — nu pot amesteca copiii. — Nu, zise Soames; nu. Ia să vedem! FireÈ™te că există separaÈ›ia legală, aceasta o putem obÈ›ine. Dar separaÈ›ia... Hm! — Ce înseamnă asta? întrebă Winifred deznădăjduită. — ÃŽnseamnă că el nu se poate atinge de tine sau tu de el. Fiecare din voi este căsătorit È™i necăsătorit. Apoi gemu din nou. ÃŽn fapt, nu era decât situaÈ›ia în care se afla el, dar consacrată prin justiÈ›ie. Nu! într-o asemenea situaÈ›ie n-o va lăsa pe sora lui! — Trebuie să se pronunÈ›e divorÈ›ul, zise el cu hotărâre. ÃŽn lipsă de violență, există părăsire de domiciliu conjugal. Există un mijloc de a scurta termenul de doi ani. Vom cere tribunalului să-l oblige a-È›i satisface drepturile conjugale. Dacă el nu se supune, putem cere divorÈ›ul după expirarea unui termen de È™ase luni. FireÈ™te că tu nu doreÈ™ti să se întoarcă înapoi. Dar instanÈ›a nu trebuie să È™tie. ÃŽn orice caz riscăm ca el să se întoarcă. Tot mai bine e să încerc în baza violenÈ›ei. Winifred dădu din cap. — E atât de dezgustător! — Bine, mârii Soames, poate că nu avem riscuri prea mari atâta vreme cât este îndrăgostit È™i mai are bani. Nu spune nimănui nimic È™i nu plăti nici o datorie de-a lui. Winifred oftă. Cu toate că trecuse prin atâtea necazuri, o apăsa sentimentul că a pierdut ceva. Iar ideea că nu trebuie să plătească datoriile o făcu să realizeze pierderea mai mult decât toate celelalte fapte. I se părea că o bogăție a dispărut din viaÈ›a ei. Acum trebuie să apară în faÈ›a oamenilor fără bărbatul ei, fără perlele ei, fără sentimentul intim că a fost eroică în toate furtunile din căsnicia ei. Se simÈ›ea într-adevăr îndoliată. ÃŽn sărutarea rece pe care i-o dădu Soames pe frunte, era totuÈ™i mai multă căldură ca de obicei. — Mâine trebuie să dau o fugă până la Robin Hill. Vizită de afaceri la tânărul Jolyon. El are un băiat care învață la Oxford. Mi-ar plăcea să-l iau cu mine È™i pe Val, pentru a-l prezenta, vino să petreci sâmbăta È™i duminica la mine, împreună cu copiii. Ah! dar uitam! Nu se poate. Am alÈ›i invitaÈ›i. Acestea spuse, se întoarse È™i plecă spre Soho. Capitolul IV SOHO Dintre toate cartierele acelui amalgam ciudat È™i îndrăzneÈ› lumit Londra, probabil că Soho se potriveÈ™te cel mai puÈ›in cu Ispiritul Forsyte. "So-ho, nebunule!" ar fi spus George, dacă l-ar fi văzut pe vărul său mergând într-acolo. Acest cartier murdar, plin de greci, ismaeliÈ›i, pisici, italieni, pătlăgele roÈ™ii, restaurante, flaÈ™nete, È›esături de toate culorile, nume bizare, oameni care-È™i scot capetele prin ferestruici de mansardă — cade în afara vieÈ›ii sociale È™i politice a poporului britanic. TotuÈ™i are un instinct de proprietate specific lui, care îi dă o prosperitate economică specifică, datorită căreia chiriile de aci cresc, în vreme ce în alte cartiere scad. De mulÈ›i ani de zile avea Soames legături cu bastionul răsăritean al cartierului Soho, cu Wardour Street. Acolo cumpărase el multe tablouri bune, cu preÈ› foarte mic. Chiar È™i de-a lungul celor È™apte ani în care locuise la Brighton, cumpărase câteodată adevărate comori, cu toate că nu avea loc unde să le atârne. După ce Bosinney a murit È™i Irene a fugit de la el, a trecut vreme până să se convingă că îl părăsise definitiv, dar în cele din urmă s-a convins È™i a pus o tablă pe casa din Montpellier Square: DE VÂNZARE InformaÈ›ium despre condiÈ›iunile de achiziÈ›ionare a acestei locuinÈ›e confortabile se pot lua de la domnii Lesson È™i Tukes, Court Street, Belgravia. ÃŽn termen de o săptămână vându această locuință confortabilă, la adăpostul perfecÈ›iunii căreia un bărbat È™i o femeie È™i-au mâncat sufletul. ÃŽntr-o seară ceÈ›oasă de ianuarie, tocmai înainte de a se scoate anunÈ›ul de pe casă, Soames s-a mai dus o dată acolo È™i, oprindu-se în faÈ›a ei, rezemat de gardul ce dădea spre scuar, a privit la ferestrele neluminate, rumegând amintirile lui de proprietar care îi lăsau un gust atât de amar în gură. De ce oare nu l-a iubit ea niciodată? De ce? I-a dat tot ce-a dorit È™i în schimb, vreme de trei ani, ea i-a dat tot ceea ce dorea el, în afară de inima ei. Fără să vrea, îi scăpă un geamăt uÈ™or, iar un sergent de stradă care trecea se uită bănuitor la el, la el care nu mai avea dreptul să intre pe această poartă verde cu ciocan de aramă cizelată, deasupra căreia era atârnată tabla De vânzare! SimÈ›ea că i se pune un nod în gât È™i porni cu paÈ™i grăbiÈ›i în ceață. ÃŽn seara aceea s-a mutat la Brighton... ÃŽn timp ce se apropia de Malta Street, în Soho, È™i de restaurantul "Bretagne", unde Anette stătea cu inimoÈ™ii ei umeri aplecaÈ›i peste notele de plată, Soames se gândea cu uimire la cei È™apte ani petrecuÈ›i la Brighton. Cum a putut trăi el È™apte ani de zile în acel oraÈ™ în care nu era miros de măzăriche, în care nu avea nici măcar spaÈ›iu pentru a-È™i aÈ™terne comorile? E drept că aceÈ™tia au fost anii în care n-a avut deloc vreme să se uite la ele, în care patima lui a fost să câștige bani, în care "Forsyte, Bustard and Forsyte" deveniseră jurisconsulÈ›i ai atâtor societăți anonime, încât abia pridideau cu munca. DimineaÈ›a venea înÂtr-un vagon Pullman în City, seara într-alt vagon Pullman se întorcea din City. După cină studia dosare, apoi se culca ostenit, È™i dimineaÈ›a pornea din nou. Sâmbăta È™i duminica le petrecea în oraÈ™ la clubul său — ciudată abatere de la viaÈ›a lui obiÈ™nuită, călăuzită după principiul pe care È™i l-a stabilit instinctiv: că în timp ce lucrează atât de mult, are nevoie de aer de mare, pe care-l respira de două ori pe zi, o dată mergând spre gară È™i a doua oară când se întorcea de la tren. Iar în timpul liber se ocupa de plăcerile lui casnice. Vizita de fiecare duminică la familia lui în Park Lane, la Timothy È™i în Green Street, ca È™i vizitele ocazionale în alte părÈ›i i se păreau tot atât de necesare pentru sănătate ca È™i aerul de mare în zilele de lucru. Chiar È™i după ce se mutase la Mapledurham È™i-a menÈ›inut acele obiceiuri până când a cunoscut-o pe Anette. AÈ™a după cum nu se È™tie unde începe circumferinÈ›a cercului, tot aÈ™a nu È™tia nici el dacă Anette produsese revoluÈ›ia din perspectivele lui de viitor, sau perspectivele lui de viitor o produseseră pe Anette. Proiectele lui erau complicate È™i cu totul învăluite în convingerea, din ce în ce mai fermă, că averea fără urmaÈ™i este o negaÈ›ie a principiilor unui adevărat Forsyte. De un an È™i mai bine, era obsedat de ideea că trebuie să aibă un moÈ™tenitor prin care să trăiască mai departe, care să înceapă acolo unde s-a oprit el, adică să se asigure că munca lui nu se întrerupe. ÃŽntr-o seară din aprilie, după ce cumpărase un porÈ›elan de Wedgwood, se duse în Malta Street pentru a vizita o casă de-a tatălui său care fusese transformată într-un restaurant — măsură cam riscantă È™i nu tocmai în acord cu prevederile contractului de închiriere. Se opri puÈ›in pentru a privi faÈ›ada, zugrăvită într-o culoare gălbuie, convenabilă; în faÈ›a intrării, în niÈ™te firide, erau două vase mari de culoarea cozii de păun cu doi pomi mici de leandru iar deasupra lor cuvintele "Restaurantul Bretagne", scrise cu litere de aur. Impresia era destul de bună. Intră, văzu mai mulÈ›i oameni aÈ™ezaÈ›i la niÈ™te mese mici, rotunde, vopsite în verde; pe fiecare masă erau vaze mici, cu flori proaspete, È™i farfurii de faianță englezească. Adresându-se unei chelneriÈ›e curățele, îi spuse că vrea să stea de vorbă cu proprietarul. Fu poftit într-o cameră dosnică unde, la un birou simplu, acoperit cu hârtie, È™edea o fată, iar alături se afla o măsuță rotundă, aÈ™ternută pentru două persoane. Impresia de curățenie, ordine È™i bun-gust i-a fost întărită când fata se ridică, spunându-i cu accent străin: — DoriÈ›i s-o vedeÈ›i pe Maman, Monsieur? — Da, răspunse Soames, sunt reprezentantul proprietarului dumneavoastră; adică sunt fiul său. — VreÈ›i să luaÈ›i loc, vă rog? Spune-i lui Maman că o aÈ™teaptă un domn. Faptul că tânăra părea impresionată i-a plăcut, căci asta dovedea că avea instinct comercial; È™i, brusc, observă că era foarte frumuÈ™ică, atât de frumuÈ™ică, încât cu greu È™i-a mai putut dezlipi ochii de pe faÈ›a ei. ÃŽn miÈ™cările pe care le făcu pentru a-i oferi un scaun, ea se mlădie într-un mod atât de deosebit, de parcă membrele i-ar fi fost legate între ele cu o măiestrie tainică: iar faÈ›a È™i gâtul ei decoltat păreau atât de proaspete, ca È™i cum ar fi fost stropite cu rouă. Probabil că în acele clipe a hotărât Soames că n-au fost violate clauzele contractului de închiriere; cu toate că atât el, cât È™i tatăl său, È™tiau prea bine că aceste transformări erau ilicite, dar le-au îngăduit pentru că, pe de o parte clădirea corespundea acestui scop, iar pe de alta ridicau valoarea casei, È™i apoi Madame Lamotte era o persoană cu un spirit comercial remarcabil. A avut grijă, bineînÈ›eles, să lase unele probleme nerezolvate, care-l obligau să mai treacă pe acolo, astfel că a venit adeseori în mica încăpere dosnică; se obiÈ™nuiseră cu silueta lui slabă, destul de solidă, dar distinsă, È™i cu faÈ›a lui palidă, cu bărbia puternică, mustaÈ›a tunsă È™i părul negru care începuse a încăÂrunÈ›i la tâmple. Madame Lamotte găsi că este un Monsieur tres distingué1 iar apoi, văzând că nu-È™i ia ochii de la fiica ei, adăugă: — Tres amical, tres gentil.2 —-- 1 Domn foarte distins (fr.). 2 Foarte prietenos, foarte gentil (fr.) —-- Ea era una din acele franÈ›uzoaice bine făcute, cu obrazul fin, cu părul brun, care prin tonul vocii È™i prin fiecare gest, îți inspiră o desăvârÈ™ită încredere în temeinicia spiritului gospodăresc, în priceperea la arta culinară È™i în grija necontenită de a-È™i mări depunerile la bancă. După ce începură vizitele la restaurantul "Bretagne", celelalte încetară — fără să fi luat vreo hotărâre definitivă, fireÈ™te — căci Soames, ca È™i toÈ›i cei din neamul Forsyte, È™i întocmai ca marea majoritate a compatrioÈ›ilor săi, era un empiric înnăscut. Dar această schimbare în felul lui de viață trezi în el, în mod definitiv, dorinÈ›a de a-È™i schimba situaÈ›ia din aceea a unui bărbat necăsătorit È™i căsătorit totodată, în aceea a unui bărbat recăsătorit. ÃŽn seara aceea, de la începutul lunii octombrie 1899, mergând spre Malta Street, Soames cumpără un ziar pentru a vedea cum evoluează cazul Dreyfus — problemă care-i era de mult ajutor pentru a se apropia de Madame Lamotte È™i de fiica ei, deoarece ele erau catolice È™i împotriva lui Dreyfus. Cercetă cu băgare de seamă coloanele ziarului, dar nu găsi nici o È™tire din FranÈ›a, în schimb observă o cădere generală la Bursă È™i un articol de fond pesimist despre situaÈ›ia din Transvaal. Intră în restaurant cu gândul: "Desigur, va fi război. Am să-mi vând rentele de Stat". El, personal, nu avea multe, dobânzile erau mult prea mici; dar va sfătui societățile al căror jurisconsult era — rentele de Stat vor scădea în mod cert. Când trecu prin uÈ™a restaurantului, își dădu seama dintr-o singură privire că afacerile mergeau tot aÈ™a de bine ca de obicei È™i acest fapt — care în luna aprilie i-ar fi făcut plăcere — acum îl neliniÈ™tea în oarecare măsură. Dacă, în urma măsurilor pe care vrea să le ia, va reuÈ™i să se căsătorească cu Anette, i-ar conveni tare mult s-o vadă pe mama ei întoarsă È™i aÈ™ezată le ea acasă, în FranÈ›a, dar bunul mers al restaurantului "Bretagne" ar putea fi o piedică la această mutare. N-avea încotro, va trebui să le cumpere întreprinderea, doar francezii nu vin în Anglia decât pentru a face bani; dar, cu cât afacerile merg mai bine, cu atât preÈ›ul va fi mai mare. SenzaÈ›ia aceea ciudată È™i dulce din fundul gâtului, ca È™i o uÈ™oară accelerare a bătăilor inimii, pe care le încerca întotdeauna în faÈ›a uÈ™ii de la micuÈ›a cameră, l-au împiedicat să aprecieze cât de mare va fi preÈ›ul. Intrând înăuntru, Soames zări o bogată fustă neagră care dispărea tocmai pe uÈ™a dinspre restaurant È™i pe Anette care-È™i potrivea părul. Era, dintre toate, atitudinea în care o prefera — atât de minunat de dreaptă È™i de mlădioasă. Și îi spuse: — Am venit să vorbesc cu mama dumitale despre despărÈ›itura care trebuie făcută jos. Nu, n-o chema încă! — Monsieur doreÈ™te să ia masa cu noi? Va fi gata în zece minute. Soames, care-i È›inea încă mâna, se simÈ›ea stăpânit de un îndemn care-l umplu de mirare. — EÈ™ti atât de frumoasă în seara aceasta, îi spuse, foarte frumoasă! Știi cât eÈ™ti de frumoasă, Anette? Anette își retrase mâna È™i roÈ™i. — Domnul este prea bun! — Nu sunt bun deloc, spuse Soames, È™i se aÈ™eză posomorât. Anette schiță câteva gesturi de înÈ›elegere; un surâs îi înflori buzele roÈ™ii, neatinse de fard. Și, uitându-se la buzele ei, Soames zise: — EÈ™ti fericită aici, sau doreÈ™ti să te întorci în FranÈ›a? — Oh, îmi place Londra. Și Parisul, desigur. Dar la Londra e mai bine decât la Orleans, iar Anglia e o È›ară atât de frumoasă! Am fost la Richmond duminica trecută. Soames petrecu un moment făcând calcule. Mapledurham! Să îndrăznească? La urma-urmelor, ar fi bine să îndrăznească È™i să-i arate calea pe care trebuie s-o urmeze. Da! Acolo se puteau spune lucrurile acestea. ÃŽn camera asta, însă, era cu neputință. — AÈ™ dori ca dumneata È™i mama dumitale, spuse el pe neaÈ™teptate, să veniÈ›i duminică după amiază la mine. Casa mea e pe malul Tamisei, iar vremea e atât de blândă, încât nu e prea târziu; pot să vă arăt câteva tablouri bune. Ce părere ai? Anette bătu din palme. — O să fie foarte frumos. Tamisa e minunată. — Atunci, ne-am înÈ›eles. Am s-o rog eu pe Madame. ÃŽn seara aceea nu era cazul să spună mai mult, căci s-ar fi putut trăda. Dar oare nu spusese prea mult? Cine pofteÈ™te în casa lui de la È›ară proprietari de restaurant cu fete frumoase, fără un scop precis? Chiar dacă Anette nu pricepe, Madame Lamotte va È™ti despre ce e vorba. De altfel sunt puÈ›ine lucruri pe lume pe care Madame Lamotte să nu le descopere. Și apoi, era pentru a doua oară că lua masa la ele, era obligat să le poftească È™i el... ÃŽn drum spre Park Lane — căci locuia la tatăl său — simÈ›ea încă atingerea mâinii moi È™i îndemânatice a Anettei, È™i gândurile lui erau foarte plăcute, uÈ™or senzuale, dar mai ales încurcate. Să ia măsuri! Ce măsuri? Cum? Să-È™i spele rufele murdare în public? Uf! El, renumit pentru iscusinÈ›a lui, pentru capacitatea de a vedea departe È™i de a descurca afacerile altora, el, reprezentantul intereselor atâtor oameni avuÈ›i, să ajungă o jucărie în mâna JustiÈ›iei, el, unul dintre stâlpii ei! Gândul acesta era revoltător. Chestiunea lui Winifred era È™i ea destul de neplăcută! Doză dublă de publicitate în aceeaÈ™i familie! N-ar fi mai bună o legătură, o legătură È™i un fiu pe care l-ar putea adopta? Dar Madame Lamotte, atentă, solidă, întunecată, stătea în calea acestei perspective. Nu! Asta nu va merge. Ar fi fost cu totul altceva dacă Anette ar fi făcut o adevărată pasiune pentru el; dar la vârsta ei nimeni nu se poate aÈ™tepta la aÈ™a ceva. Poate, dacă mama ei o dorea, dacă avantajele materiale erau destul de mari. Dacă nu, refuzul este cert. Și apoi, mai gândi: "Eu nu sunt un netrebnic. Nu vreau să-i fac rău; nu vreau nimic suspect. Dar o vreau pe ea, vreau un fiu! Deci, nu rămâne altceva decât divorÈ›ul — cum, necum, într-un fel oarecare — divorÈ›ul"! Sub umbra platanilor, în lumina felinarelor, pășea încet de-a lungul gardurilor din Green Park. Printre formele albăstrii ale pomilor din spatele È™irului de felinare, plutea ceaÈ›a. De câte sute de ori nu trecuse el pe lângă aceÈ™ti platani din faÈ›a casei tatălui său din Park Lane când era tânăr, È™i apoi pe lângă cei din faÈ›a casei lui din Montpellier Square, în cei patru ani cât fusese căsătorit! Iar în această seară, fiind hotărât să se elibereze — dacă putea — din acea legătură îndelungată, fără rost, a căsătoriei sale. ÃŽi veni ideea să meargă înainte, prin Hyde Park Corner, să iasă la Knightsbridge Gate, întocmai pe drumul său obiÈ™nuit de odinioară, când se întorcea acasă la Irene. Cum o fi arătând ea acum? Cum o fi trăit ea în anii care au trecut de când a văzut-o ultima oară — doisprezece în total — trecuseră È™apte ani de când unchiul Jolyon îi lăsase moÈ™tenire banii aceia! Oare era încă frumoasă? Ar recunoaÈ™te-o oare dacă ar vedea-o? "Eu nu m-am schimbat mult", cugetă el; "dar cred că ea s-a schimbat. M-a făcut să sufăr". ÃŽi veni brusc în minte o seară, întâia în care a ieÈ™it în oraÈ™ să ia masa de seară singur — o masă cu foÈ™tii săi colegi de È™coală — în primul an al căsniciei lor. Cu câtă nerăbdare se întorsese acasă; È™i când intră, uÈ™urel ca un pisoi, o auzi cântând la pian. Deschise fără zgomot uÈ™a salonului È™i se opri privind expresia de pe faÈ›a ei — cu totul alta decât cea cunoscută de el — atât de deschisă, plină de încredere, ca È™i cum ar fi pus în muzică un suflet neÈ™tiut de el până atunci! Și își aduse aminte cum s-a oprit, l-a privit È™i cum faÈ›a i s-a schimbat, devenind cea cunoscută de el, iar prin trupul lui trecuse un fior de gheață, ceea ce nu l-a împiedicat ca în clipa următoare s-o mângâie pe umeri. Da, a suferit din pricina ei. DivorÈ›ul! După atâția ani de separaÈ›ie completă, părea chiar ridicol! Dar trebuia! Altă cale nu exista! Apoi, deodată, deveni realist: "Problema este care din noi îl cere? Ea ori eu? Ea m-a părăsit. Deci să plătească pentru ceea ce a făcut. Cred că are pe cineva". Fără să vrea, scoase un geamăt uÈ™or È™i, întorcându-se din drum, porni spre Park Lane. Capitolul V JAMES ARE VIZIUNI Majordomul îi deschise uÈ™a È™i, după ce o închise uÈ™or, chiar în prag, îi È™opti: — Tatălui dumneavoastră nu-i e bine. N-a vrut să se culce până nu veniÈ›i. Este încă în sufragerie. Soames îi răspunse tot în È™oaptă, căci acum nu se mai vorbea în casă decât pe tonul acesta. — Ce are, Warmson? — Cred că e nervos, domnule. Poate din pricina înmormântării; poate pentru că doamna Dartie a trecut azi după amiază pe aici. Cred c-a auzit ceva ce nu trebuia să audă. I-am dat un pahar de vin cald. Doamna a urcat mai adineauri. Soames își atârnă pălăria într-un corn de cerb făcut din lemn de mahon. — Bine, Warmson, poÈ›i să te duci la culcare. Am să-l conduc eu sus. Și intră în sufragerie. James È™edea în faÈ›a căminului, într-un fotoliu mare; pe umeri, peste redingotă, avea un È™al foarte uÈ™or È™i cald, din păr de cămilă, pe care cădeau favoriÈ›ii săi albi, lungi. Părul lui alb, încă destul de des, strălucea în lumina lămpii; puÈ›ină umezeală, prelinsă din ochii lui cenuÈ™ii-deschiÈ™i, cu privirea fixă, îi udase obrajii încă bine coloraÈ›i, iar două brazde lungi È™i adânci coborau până în colÈ›ul buzelor rase complet care se miÈ™cau ca È™i cum ar fi bolborosit ceva. Picioarele lui lungi È™i subÈ›iri ca de cioară, vârâte în niÈ™te pantaloni de flanelă, erau îndoite aproape în unghi drept, iar pe unul din genunchi o mână slabă, cu unghii ascuÈ›ite È™i lucioase, miÈ™ca neîncetat niÈ™te degete larg răsfirate. Alături de el, pe un scaun mic, stătea un pahar de vin fiert, băut pe jumătate È™i voalat cu broboane de aburi calzi. Aici È™edea el ziua întreagă, ridicându-se numai pentru a lua masa. Avea optzeci È™i opt de ani, era trupeÈ™te sănătos, dar suferea groaznic la gândul că nimeni nu-i spune nimic. ÃŽntr-adevăr, nu se È™tie cum aflase de înmormântarea lui Roger, căci Emily nu-i spusele nimic. Ea îi ascundea întotdeauna orice veste, Emily avea È™aptezeci de ani! James era oarecum invidios pe tinereÈ›ea soÈ›iei lui. Câteodată se gândea chiar că, dacă ar fi È™tiut că ea va mai avea de trăit atâția ani, pe când el mai avea atât de puÈ›ini, nici nu ar fi luat-o de nevastă. Nici nu era firesc. Ea va mai trăi cincisprezece sau douăzeci de ani după moartea lui È™i va cheltui o groază de bani; căci a avut întotdeauna gusturi extravagante. După cum o cunoÈ™tea el, era în stare să-È™i cumpere chiar È™i un automobil. Cicely, Rachel, Imogen È™i toÈ›i cei tineri umblă cu bicicletele, È™i Dumnezeu È™tie pe unde se tot duc. Iar Roger a murit. El nu È™tia ce se întâmplă. ÃŽntr-adevăr, familia se destramă. Soames trebuie să È™tie ce moÈ™tenire a lăsat unchiul lui. Curios! Se gândea la Roger în calitate de unchi al lui Soames, nu de frate al lui. Soames! Pe măsură ce trecea vremea, el devenea singurul punct ferm în această lume care dispărea încetul cu încetul. Soames era precaut; era un bărbat bun; dar nu avea nici un urmaÈ™ căruia să-i lase banii. AÈ™a stau lucrurile! El nu mai È™tie ce să se facă! Și apoi mai era È™i individul acela, Chamberlain! Principiile politice ale lui James fuseseră stabilite între anii 1870 È™i 1885, când acel "Radical panglicar" era principalul ghimpe înfipt în coasta proprietății, È™i James È™i-a menÈ›inut până în ziua aceea neîncrederea față de el, cu toate că între timp Chamberlain s-a convertit; va duce È›ara de râpă, va scădea valoarea banului, înainte de a o scoate din încurcătură. Prea era furtunos! Dar oare unde o fi Soames? Desigur, s-a dus la înmormântarea pe care au încercat să i-o ascundă. El însă È™tia prea bine ce se întâmplase; văzuse pantalonii fiului său! Roger! Roger! ÃŽn coÈ™ciug! ÃŽÈ™i aduse aminte cum, în 1824, întorcându-se de la È™coală, È™edeau amândoi pe capra diligenÈ›ei, È™i cum Roger a intrat apoi înăuntru È™i s-a culcat. James râse încet. Caraghios mai era Roger, un original! Nu mai pricepea nimic! Mai tânăr decât el È™i în coÈ™ciug! Familia se destramă. Iar Val intră acum în universitate; în ultima vreme n-a mai trecut pe la el. O să coste bani frumoÈ™i întreÈ›inerea lui acolo. Ce epocă extravagantă trăim! Iar în faÈ›a ochilor lui James dansau cifrele frumuÈ™ele, care reprezentau cheltuielile necesare pentru educaÈ›ia celor patru nepoÈ›i ai săi. Nu-i era atât de bani, cât de riscul pe care-l puteau avea chiar ei prin cheltuirea atâtor bani; se temea că sunt din ce în ce mai puÈ›in puÈ™i la adăpost. Iar acum, că Cicely s-a măritat, va avea È™i ea copii. El nu mai È™tia nimic! Nu È™tia ce e de făcut! ÃŽn zilele astea nimeni nu avea altă preocupare decât să cheltuiască bani, să umble încoace È™i încolo È™i să "petreacă", după cum spuneau ei. Prin faÈ›a ferestrei trecu un automobil. Ce obiect mare, urât È™i belaliu, È™i câtă larmă face! Dar n-ai ce-i face, È›ara merge de râpă! Oamenii sunt atât de grăbiÈ›i, încât nu mai au vreme să dea atenÈ›ie stilului lor de viață; un echipaj ca trăsura lui cu doi murgi face cât toate aceste vehicule moderne. Iar rentele de Stat la 116! Trebuie să fie o grămadă de bani în È›ară! Și, apoi, mai există È™i acest bătrân Kruger! ToÈ›i au încercat să i-l ascundă pe bătrânul Kruger. Dar el È™tia prea bine; o să iasă o frumoasă istorioară de acolo! Prevăzuse el ce-o să se întâmple de pe vremea când Gladstone — slavă Domnului, murise! — făcuse atâta gălăgie după afacerea aceea îngrozitoare din Majuba. N-ar fi de mirare dacă Imperiul s-ar fărimiÈ›a È™i s-ar duce de ripă. Iar această viziune despre Imperiul care se duce de râpă îl stăpâni vreme de un sfert de ceas, chinuindu-l din pricina marii îngrijorări care-l cuprinsese. Din pricina asta, abia se atinse de mâncare la micul dejun. Dar adevăratul dezastru pentru nervii lui veni abia după masă. Tocmai începuse să moțăie, când auzi voci, voci în È™oaptă. Ah! lui nu-i spuneau niciodată nimic! Era glasul lui Winifred È™i al mamei ei. "Monty!" Adică Dartie, întotdeauna acel Dartie! Vocile se îndepărtară È™i James rămase singur, cu urechile ciulite ca un iepure, È™i în inima lui pătrunse frica. De ce l-au lăsat aici singur? De ce nu vin să-i spună È™i lui? ÃŽn creierul său apăru din nou, viu, un gând înspăimântător, care îl chinuise mulÈ›i ani de-a rândul. Dartie a dat faliment — faliment fraudulos — È™i pentru a o salva pe Winifred È™i pe copii, el, James, va trebui să plătească! Oare n-ar putea el, nu l-ar putea Soames îngloba într-o societate pe acÈ›iuni cu răspundere limitată? Nu, nu se putea! N-avea încotro! Cu fiecare minut care trecea, imaginea devenea din ce în ce mai fioroasă. O aÈ™tepta pe Emily. Te pomeneÈ™ti că e vorba de un fals în acte publice! James trecea prin torturi îngrozitoare È™i privea cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra tabloului — îndoielnic — de Turner din mijlocul peretelui. ÃŽl vedea pe Dartie pe banca acuzării, pe nepoÈ›ii săi pe drumuri, iar pe sine însuÈ™i în pat. Vedea cum îndoielnica pânză a lui Turner se vinde la licitaÈ›ie la Jobson, È™i tot edificiul măreÈ› al averii lui în ruină. ÃŽn închipuirea lui o văzu pe Winifred îmbrăcată demodat È™i i se păru că aude glasul lui Emily zicând: "James, nu te enerva"! ÃŽntotdeauna spunea: "Nu te enerva"! Ea n-avea nervi; n-ar fi trebuit să se căsătorească cu o femeie care avea cu optsprezece ani mai puÈ›in decât el. Dar iată, vocea lui Emily se auzi cu adevărat: — Ai tras un somnuleÈ› bun, James? SomnuleÈ›! El era chinuit È™i ea, poftim ce-l întreba! — Ce s-a întâmplat cu Dartie? îi zise, uitându-se drept în ochii ei. Emily nu-È™i pierdea cumpătul niciodată, era stăpânită. — Ce-ai auzit? întrebă ea biniÈ™or. — Ce e cu Dartie? repetă James. A dat faliment. — AÈ™, de unde! James făcu un mare efort È™i se ridică, îndreptându-È™i trupul care semăna cu al unui cocostârc. — Voi nu-mi spuneÈ›i niciodată nimic. A dat faliment. Emily își dădu seama că, pentru moment, cel mai important lucru era să-i scoată din cap această idee fixă. — N-a dat faliment, îi răspunse ea hotărâtă. A plecat la Buenos Aires. Dacă i-ar fi spus că: "A plecat în planeta Marte", vestea nu l-ar fi izbit mai mult; era năucit. ÃŽn imaginaÈ›ia lui nu figurau decât valori exclusiv britanice, de aceea Buenos Aires sau planeta Marte nu se deosebeau între ele. — Dar pentru ce s-a dus acolo? Bani n-avea. Ce-a luat cu el? Enervată de veÈ™tile pe care i le dăduse Winifred È™i înfuriată de repetarea neîncetată a jeremiadei lui, Emily zise liniÈ™tită: — A luat perlele lui Winifred È™i o dansatoare. — Ce? zise James È™i se aÈ™eză. PrăbuÈ™irea lui bruscă o sperie È™i, mângâindu-i fruntea, îi zise: — Ei, James, nu te enerva! Un roÈ™u închis se răspândi pe fruntea È™i obrajii lui James. — Eu le-am plătit! zise el tremurând, e un hoÈ›! Eu — eu am È™tiut că aÈ™a o să se întâmple. Omul ăsta mă bagă în groapă; el... Nu mai găsea cuvinte È™i rămase nemiÈ™cat. Emily, care era convinsă că-È™i cunoaÈ™te bine bărbatul, se sperie È™i se duse la dulapul în care È›inea sărurile de mirosit. Ea nu vedea că în acel trup slab, tremurând, lucra spiritul dârz al unui Forsyte, luptând împotriva emoÈ›iei pe care i-o provocase această nereuÈ™ită violare a principiilor Forsyte. Spiritul Forsyte, adânc înrădăcinat în el zicea: "Nu te lăsa doborât, È›ine-te bine. Trebuie să-È›i digeri dejunul. Dacă nu, ai să ai un atac"! Toate acestea ea nu le vedea, dar erau mai tămăduitoare pentru James decât sărurile ei. — Bea, te rog, îi zise. James îi dădu la o parte mâna în care È›inea paharul. — Dar ce i-a venit lui Winifred de l-a lăsat să-i ia perlele? Emily văzu că primejdia crizei trecuse. — Am să i le dau pe ale mele, zise ea pe un ton liniÈ™titor. Eu nici aÈ™a nu le port niciodată. Mai bine să dea divorÈ›. — Asta-È›i lipseÈ™te! zise James. DivorÈ›! Noi n-am avut nici un divorÈ› în familie. Unde-i Soames? — Trebuie să se întoarcă acum. — Nu, nu vine, zise James aproape furios; el e la înmormântare. Voi credeÈ›i că eu nu È™tiu nimic! — Foarte bine, zise Emily cu calm, n-ar trebui să te enervezi atât de mult când îți povestesc câte ceva. Apoi îi aÈ™eză pernele, puse sărurile de mirosit alături de el È™i părăsi camera. Dar James rămase locului È™i avu viziuni: Winifred în faÈ›a Tribunalului de divorÈ›uri È™i numele familiei în ziare; pământul care cade peste coÈ™ciugul lui Roger; Val care o ia pe urmele tatălui său; perlele pe care el le plătise È™i pe care nu le va revedea niciodată; dobânzile de la banii lui coborând la patru la sută È™i È›ara ducându-se de râpă; È™i pe măsură ce după-amiaza trecea È™i seara se apropia — trecu È™i vremea ceaiului, È™i vremea cinei — viziunile lui deveneau din ce în ce mai confuze È™i amenințătoare; lui nu-i spuneau nimic, până când nu-i va fi rămas nimic din averea lui, È™i tot nu-i spuneau nimic. Unde era Soames? De ce nu vine acasă?... Puse mâna pe paharul cu vin fiert È™i-l ridică să bea, când îl văzu pe fiul său, în picioare, privindu-l. Slobozi printre buze un scurt oftat de uÈ™urare È™i, după ce puse paharul la loc, zise: — Bine c-ai venit. Dartie a plecat la Buenos Aires. Soames dădu din cap. — E foarte bine, zise, drum bun È™i cale bătută! Un val de destindere trecu peste chipul lui James. Soames È™tia ce spune. Dintre toÈ›i, Soames era singurul care avea bun-simÈ›. De ce oare nu se mută el aici, acasă? El nu avea fiu. Și zise, pe un ton plângător: — La vârsta mea am devenit nervos. Mi-ar plăcea să stai mai mult pe acasă, băiete! Soames dădu din cap. Masca de pe obrazul lui nu trăda că ar fi înÈ›eles aluzia, dar se apropie È™i, ca din întâmplare, atinse umărul tatălui său. — Cei de la Timothy îți trimit salutări. Totul a decurs în ordine. Am trecut È™i pe la Winifred. Voi lua măsuri. Și gândi: "Da! dar dumneata nu trebuie să le afli". James ridică privirea; favoriÈ›ii lui lungi, albi, tremurau, gâtul subÈ›ire părea foarte zbârcit È™i golaÈ™ între colÈ›urile îndoite ale gulerului. — Toată ziua m-am simÈ›it prost, îi zise; ei nu-mi spun niciodată nimic. Inima lui Soames se strânse. — Totul e în ordine. N-ai nici un motiv de îngrijorare. Vrei să vii sus la culcare? È™i puse mâna sub braÈ›ul tatălui său. James se ridică supus È™i tremurând, trecură încet prin camera foarte luminată de focul din cămin È™i ieÈ™iră pe scări. Urcară foarte încet. — Noapte bună, băiete, zise James din uÈ™a camerei de culcare. — Noapte bună, tată, răspunse Soames. ÃŽÈ™i trecu mâna peste mâneca de sub È™al; dar parcă nu era nimic în ea, atât de slab era braÈ›ul. Și, întorcând spatele luminii care se vedea prin uÈ™a deschisă, urcă sus, la celălalt etaj, spre camera lui de culcare. "Vreau să am un fiu", cugetă în timp ce È™edea pe marginea patului, "vreau un fiu". Capitolul VI LA TÂNÃRUL JOLYON — CARE NU MAI ERA TÂNÃR — ACASà Pomii nu prea È›in seamă de trecerea Timpului, È™i bătrânul stejar de pe pajiÈ™tea de sus de la Robin Hill nu părea cu nimic mai bătrân decât atunci când Bosinney, întins sub el, îi declarase lui Soames: "Forsyte, am găsit locul pentru casa dumitale". De atunci, sub crengile lui visase Swithin È™i murise bătrânul Jolyon. Iar acum, chiar lângă leagăn, picta adeseori tânărul Jolyon, care nu mai era tânăr. De pe întreaga suprafață a luncii, acesta era locul cel mai sfânt pentru el, căci își iubise tatăl. Privind trunchiul gros al stejarului — noduros È™i acoperit pe alocuri cu muÈ™chi, dar încă negăunos — se gândea cum trece vremea. Poate că pomul acesta văzuse întreaga istorie a Angliei; n-ar fi de mirare să fi trăit È™i în zilele reginei Elisabeta. Cei cincizeci de ani ai lui erau nimic față de lemnul acestui stejar. Când casa din spatele copacului, care acum era proprietatea lui, va avea trei sute de ani în loc de doisprezece, stejarul acesta va sta tot aici, imens È™i scorburos — căci cine ar putea săvârÈ™i sacrilegiul de a-l tăia? Poate că tot un Forsyte va locui în această casă, păzind-o cu gelozie. Și Jolyon se întreba cum va arăta casa peste care vor trece atâția ani. PereÈ›ii ei erau de pe acum acoperiÈ›i cu glicină, nu mai părea o casă nouă. ÃŽÈ™i va păstra aerul, locul È™i demnitatea pe care i-o dăruise Bosinney, sau o va împresura uriaÈ™a Londră, făcând din ea o oază în mijlocul unei sălbăticii de case ieftine? Adeseori — când era în casă sau în afara ei — era convins că Bosinney fusese inspirat când a construit-o. ÃŽntr-adevăr, È™i-a pus toată inima în această casă. Se prea poate să devină exemplu de "casă din Anglia", o realizare rară în zilele acelea când arhitectura era pe cale de a degenera. Iar simÈ›ul lui estetic, mână-n mână cu simÈ›ul său de proprietate ce se transmite din tată-n fiu — simÈ› specific unui Forsyte — îl făcea să privească cu plăcere È™i mândrie această proprietate a lui. DorinÈ›a lui de a lăsa casa moÈ™tenire fiului său, È™i fiului fiului său, avea o nuanță de respect È™i de cult al strămoÈ™ilor (chiar dacă în acest caz nu era decât unul). Tatăl său iubise casa, iubise priveliÈ™tea, pământul, stejarul; cei din urmă ani ai vieÈ›ii lui au fost fericiÈ›i aici, È™i înaintea lui nu locuise nimeni în casă. Ultimii unsprezece ani petrecuÈ›i la Robin Hill îi dăduseră lui Jolyon — în calitate de pictor — o perioadă de succes remarcabil. Ajunsese acum printre primii acuareliÈ™ti, È™i picturile lui erau cotate ca fiind cele mai bune. Lucrările lui aveau preÈ›uri mari. Cu dârzenia înnăscută a neamului său, se specializase într-o singură ramură a artei sale È™i "reuÈ™ise" — ce-i drept, cam târziu — dar nu prea târziu pentru un membru al familiei care È›ine cu orice preÈ› să trăiască veÈ™nic. Arta lui devenise, cu adevărat, mai profundă È™i de mai bună calitate. După cum îi cerea situaÈ›ia, își lăsase o barbă scurtă, blondă, care tocmai începea să încărunÈ›ească È™i care-i ascundea bărbia lui de Forsyte; faÈ›a brună nu mai avea expresia aceea întunecată din vremea când era ostracizat. S-ar fi putut spune chiar că întinerise. Pierderea soÈ›iei sale, în anul 1894, a fost una din acele tragedii domestice care, în cele din urmă, se transformă în binefacere pentru toată lumea. O iubise cu adevărat È™i până în ultimul moment, căci el era sentimental, cu toate că viaÈ›a cu ea fusese din ce în ce mai grea; era geloasă pe fiica ei vitregă June, geloasă chiar È™i pe propria ei fetiță Holly, È™i necontenit se plângea că el n-o poate iubi, bolnavă cum era, "nimănui de nici un folos, mai bine moartă". A plâns-o din tot sufletul, dar după moartea ei faÈ›a lui păru mai tânără. Cu cât mai fericiÈ›i ar fi fost cei douăzeci de ani ai convieÈ›uirii lor, dacă ea ar fi fost convinsă că-l făcea fericit! June nu s-a înÈ›eles niciodată prea bine cu această femeie, care luase locul mamei ei într-un mod neîngăduit; după moartea bătrânului Jolyon, se instalase într-un fel de studio din Londra. Dar după moartea mamei sale vitrege s-a întors la Robin Hill È™i a luat hățurile gospodăriei în mâinile ei mici, dar hotărâte. Jolly, în vremea aceea, era la Harrow; iar Holly mai învăța încă cu Mademoiselle Beauce. Nu mai era nimic să-l È›ină pe Jolyon acasă, de aceea plecă, împreună cu necazurile È™i cu cutia de vopsele, în străinătate. Cel mai mult hoinărise prin Bretania, apoi s-a întors acasă cu faÈ›a întinerită È™i cu barba scurtă, blondă. El se simÈ›ea bine oriunde locuia, de aceea faptul că June domnea la Robin Hill îi convenea, căci era liber să plece cu È™evaletul său când È™i unde poftea. E drept că June era pornită să considere casa aceasta mai degrabă drept azil pentru protejaÈ›ii ei; dar zilele pe care Jolyon le-a trăit în calitate de "paria" l-au făcut È™i pe el să aibă o trainică simpatie pentru orice "paria", astfel că "neajutoraÈ›ii" pe care îi aducea June acolo nu-l supărau. Să È™i-i aducă È™i să le dea de mâncare cât vor voi ei; iar cu umorul său cam cinic, observa că aceÈ™tia îi satisfăceau pe de o parte dorinÈ›a ei de dominaÈ›ie, pe de alta îi încălzeau inima generoasă, È™i el o admira mereu pentru că avea atâția oameni care depindeau de ea. Pe măsură ce treceau anii, atitudinea lui față de fiul È™i fiicele sale devenea din ce în ce mai detaÈ™ată È™i frățească, tratându-i, în mod ciudat, ca pe niÈ™te egali ai săi. Când se ducea la Harrow pentru a-È™i vizita fiul, nu prea È™tia niciodată care e cel mai bătrân dintre ei doi, È™i È™edeau amândoi alături, mâncând cireÈ™e din aceeaÈ™i pungă de hârtie, în timp ce un zâmbet cald È™i ironic îl făcea să ridice o sprânceană È™i-i curba puÈ›in buzele. Avea întotdeauna grijă să aibă bani în buzunar È™i să fie elegant îmbrăcat, pentru ca fiul său să nu roÈ™ească din pricina lui. Erau foarte buni prieteni, dar niciodată nu-È™i împărtășeau necazurile prin viu grai, fiind amândoi Forsyte ambiÈ›ioÈ™i, cu conÈ™tiinÈ›a valorii lor. Ei È™tiau că la orice necaz vor fi unul alături de celălalt, dar nu simÈ›eau nevoia s-o spună. Jolyon se ferea mai mult decât orice de a fi moralist — pe de o parte era un păcat înnăscut al său, pe de alta provenea din fapta imorală pe care o săvârÈ™ise în tinereÈ›e. El îi putea spune fiului său cel mult: "Ascultă, băiete, nu uita că eÈ™ti un gentleman", È™i apoi, ciudat cum era, se întreba dacă nu cumva acest sentiment dovedea snobism. Se pare că cea mai neplăcută È™i grea încercare prin care treceau cei doi în fiecare an era marele meci de cricket, căci Jolyon învățase la Eton. ÃŽn timpul meciului se străduiau să fie din cale-afară de atenÈ›i unul față de altul È™i de aceea, când se întâmpla vreun dezastru colegiului Harrow, iar inima lui Jolyon tresărea de bucurie, exclama: "Huraaa! Uh! N-ai avut noroc, băiatule!", iar când jocul se întorcea È™i colegiul Eton suferea vreo înfrângere, Jolly, încântat, striga: Huraaa! Uh! Ghinion, tată!" Cu acest prilej, pentru ca fiul său să nu se simtă prost alături de el, purta pălăria-È›ilindru gri în loc de cea de fetru moale pe care o purta de obicei, dar È›ilindru negru nu punea pe cap cu nici un preÈ›. Când Jolly a plecat la Oxford. Jolyon l-a întovărășit È™i a fost zâmbitor, smerit È™i puÈ›in cam speriat, ca nu cumva să-l facă de ruÈ™ine pe fiul său printre toÈ›i acei tineri care păreau mult mai bătrâni È™i mai siguri de ei decât dânsul. Adeseori gândea: "Ce bine că sunt pictor" — renunÈ›ase de mult la meseria de agent de asigurare la societatea "Lloyd's" — "e o meserie atât de inofensivă! Nu te poÈ›i uita de sus la un pictor, nu-l poÈ›i lua prea în serios". Jolly, care avea un fel de nobleÈ›e naturală, intrase de la început — în taină — într-un grup foarte restrâns, fapt care îl distra pe tatăl său. Băiatul avea păr blond, uÈ™or ondulat, È™i ochi cenuÈ™ii ca oÈ›elul adânciÈ›i în orbite ca ai bunicului său. Era bine făcut È™i se È›inea foarte drept, iar Jolyon, cu simÈ›ul lui estetic, îl privea întotdeauna cu plăcere, dar era È™i puÈ›in cam speriat de el, aÈ™a cum se întâmpla întotdeauna cu artiÈ™tii care admiră fiziceÈ™te o persoană de acelaÈ™i sex cu ei. ÃŽn asemenea ocazii, își lua inima-n dinÈ›i, își făcea curaj pentru a da un sfat fiului său, È™i iată ce-i spunea: — Ascultă, băiete, dacă vei intra în datorii, È›ine minte ce-È›i spun, vino imediat la mine. FireÈ™te, am să È›i le plătesc întotdeauna. Dar trebuie să È™tii că, până la urmă, omul se respectă pe sine mai mult dacă È™i le plăteÈ™te singur. Și, te rog, să nu te împrumuÈ›i de la nimeni altul în afară de mine. Ne-am înÈ›eles? Iar Jolly zicea: — Foarte bine, tată, n-am să fac datorii. Și nici n-a făcut niciodată. — Și, apoi, mai este ceva. Eu nu È™tiu prea multe despre moralitate È™i alte asemenea, dar una È™tiu: înainte de a face ceva, merită să cântăreÈ™ti bine dacă nu cumva fapta ta face altei persoane un rău mai mare decât este absolut necesar. Jolly părea îngândurat, dădea din cap, pe urmă strângea mâna tatălui său. Iar Jolyon se gândea: "Mă întreb dacă am avut dreptul să-i spun una ca asta"! Avusese întotdeauna un fel de groază ca nu cumva să piardă acea încredere mută pe care o aveau unul într-altul: căci își aducea aminte cum, atâta amar de vreme, el pierduse încrederea tatălui său, astfel că nu mai rămăsese între ei decât dragoste de la mare distanță. Nu încape îndoială că Jolyon nu preÈ›uise la justa ei valoare schimbarea de mentalitate care se produsese din anul 1865, când el fusese la universitatea din Cambridge, È™i până acum, È™i probabil că nu preÈ›uia la justa valoare nici puterea de discernământ a fiului său care pricepuse că tatăl său era îngăduitor până în măduva oaselor. Această îngăduință, È™i poate È™i scepticismul ei, au făcut ca în raporturile sale cu June să ia o atitudine ciudată, defensivă. Ea era o ființă hotărâtă: È™tia îngrozitor de bine ce voia; urmărea cu perseverență ceea ce dorea, încât până la urmă dobândea totul È™i apoi, fireÈ™te, lăsa să-i scape totul din mână, ca un cartof fierbinte. AÈ™a a fost È™i mama ei, È™i acesta fusese izvorul atâtor lacrimi. Nepotrivirea dintre el È™i fiica lui nu semăna nicidecum cu aceea dintre el È™i prima doamnă Jolyon, cea tânără. Când e vorba de fiica ta, poÈ›i să te distrezi pe socoteala ei; dar când e vorba de soÈ›ia ta, nu mai este aceeaÈ™i situaÈ›ie. Nu-l supăra când o vedea pe June punându-È™i în joc tot sufletul È™i toată bărbia până dobândea ceea ce dorea, căci niciodată voinÈ›a ei n-a încălcat cu totul libertatea lui Jolyon; de altfel acesta era singurul lucru în care È™i bărbia lui era de o rigiditate absolută, o bărbie fermă, ascunsă sub acea barbă scurtă, ce începea a încărunÈ›i. Și apoi, n-au ajuns niciodată să se ciocnească fățiÈ™. ÃŽn asemenea cazuri, Jolyon se refugia în ironie, lucru pe care era nevoit să-l facă destul de des. Adevăratul necaz cu June era că nu-i satisfăcuse niciodată simÈ›ul lui estetic, cu toate că ar fi putut să-i placă, cu părul ei roÈ™u-auriu, cu ochii ei albaÈ™tri È™i cu acel ceva de Berserker în firea ei. Holly era cu totul altfel, blândă È™i liniÈ™tită, tăcută È™i sentimentală, cu un drăcuÈ™or jucăuÈ™, pe undeva. Urmărise cu un interes deosebit dezvoltarea fetiÈ›ei lui în prima copilărie. O să fie oare frumoasă? Poate că da, poate nu; avea faÈ›a ovală gălbuie, ochi cenuÈ™ii visători È™i gene lungi negre. Abia în anul acesta din urmă a putut ghici. Da, va fi frumoasă ca o lebădă — cu pene cam negre, È™i sfioasă ca întotdeauna, dar o lebădă adevărată. Acum avea optsprezece ani. Mademoiselle Beauce plecase; distinsa doamnă se mutase — după ce unsprezece ani i-a chinuit cu pomenirea permanentă a "copiilor Taylor atât de bine c-r-r-r-rescuÈ›i" — la o altă familie, a cărei inimă va bate de aici încolo la pomenirea "copiilor Forsyte atât de bine c-r-r-r-rescuÈ›i". A învățat-o pe Holly să vorbească limba franceză întocmai ca ea. Jolyon nu era specialist în portrete, dar o pictase de trei ori pe cea mai mică fiică a lui, È™i, în după-amiaza zilei de 4 octombrie 1899, lucra tocmai la al patrulea portret al ei, când i se aduse o carte de vizită care îl făcu să-È™i ridice sprâncenele: MR. SOAMES FORSYTE The Shelter, Mapledurham. Connoisseurs' Club. St James's. Dar aici, Forsyte Saga trebuie să facă o nouă digresiune... Un om atât de impresionabil È™i cald la suflet ca Jolyon n-a uitat niciodată, È™i nici nu poate uita vreodată, ziua aceea în care s-a întors dintr-o călătorie lungă în Spania È™i a găsit o casă mohorâtă, pe mica lui fetiță zăpăcită È™i înecată în lacrimi, iar pe tatăl său iubit întins È™i dormind în pace somnul său de veci. TotuÈ™i, peste acea zi tristă plutea un văl de mister, care învăluia È™i sfârÈ™itul acelui om a cărui viață a fost atât de bine rânduită, echilibrată È™i fără ascunziÈ™uri. Era de necrezut ca tatăl său să se fi stins aÈ™a, fără a-i comunica intenÈ›ia lui, fără a lăsa un ultim cuvânt către fiul său, fără să-È™i fi luat rămas bun, după cum se cuvenea. Apoi, acele aluzii greu de înÈ›eles ale micuÈ›ei Holly, despre "doamna în gri", precum È™i cele povestite de Mademoiselle Beauce È™i Madame Errant învăluiau totul într-o ceață care s-a ridicat puÈ›in când a citit testamentul tatălui său È™i codicilul adăugat ulterior. Datoria lui — în calitate de executor testamentar — a fost să-i dea de È™tire lui Irene, soÈ›ia vărului său Soames, că moÈ™tenise renta viageră după suma de cincisprezece mii de lire sterline. Jolyon i-a făcut o vizită pentru a-i spune că banii sunt investiÈ›i, conform dorinÈ›ei exprese a testatorului, în acÈ›iuni "India Stock" care îi vor produce o rentă de 430 de lire sterline anual, libere de orice impozit. Era pentru a treia oară că o vedea pe soÈ›ia vărului său — dacă mai era încă soÈ›ia lui; lucrul nu era sigur. ÃŽÈ™i aducea aminte că o văzuse aÈ™ezată pe o bancă în Grădina Botanică, aÈ™teptându-l pe Bosinney — o făptură pasivă, fascinantă, care-l făcuse să se gândească la Iubirea Divină a lui Titian, apoi a mai văzut-o în Montpellier Square, trimis acolo de tatăl său, în după-amiaza zilei în care s-a aflat de moartea lui Bosinney. Imaginea de atunci era încă vie pentru Jolyon; apariÈ›ia ei neaÈ™teptată în pervazul uÈ™ii de la salon, faÈ›a ei splendidă care, de la o expresie sălbatică de nădejde, încremenise în deznădejde. Þinea încă minte mila pe care o simÈ›ise față de ea, zâmbetul ursuz al lui Soames, vorbele lui: "Nu primim pe nimeni", È™i zgomotul cu care i-a trântit uÈ™a în față. A treia oară a văzut o față È™i un trup mult mai frumoase, care nu mai erau învăluite în acea urzeală de nădejde sălbatică È™i de deznădejde. Privind-o, gândi: "Da, aÈ™a cum eÈ™ti, nu mă mir că tata te-a admirat!" Și, încetul cu încetul, povestea stranie din "vara târzie" a tatălui său i se desluÈ™i. Ea a vorbit despre bătrânul Jolyon cu respect È™i cu lacrimi în ochi. — A fost atât de neînchipuit de bun cu mine; È™i nu È™tiu de ce. Era atât de frumos È™i atât de liniÈ™tit, aÈ™ezat în scaunul acela de sub stejar; cred că È™tii că eu am fost prima care l-am văzut aÈ™a. Ce zi minunată era! Nu-mi pot închipui un sfârÈ™it mai frumos. ToÈ›i am vrea să ne stingem în felul acesta. "Da, ai dreptate!" cugetă el. "Cu toÈ›ii am vrea să ne stingem în plină vară, cu frumuseÈ›ea venind spre noi peste o pajiÈ™te." Și, privind în jurul său, în micul salon aproape gol, o întrebă ce are de gând să facă de acum înainte. — Am să încep din nou a trăi puÈ›in, Jolyon. E minunat să ai banii tăi proprii. Eu n-am avut niciodată. Cred că am să rămân mai departe în acest apartament; m-am învățat cu el: dar am să pot pleca în Italia. — Foarte bine! murmură Jolyon, privind buzele ei care zâmbeau uÈ™or. Apoi plecă gândind: "Fermecătoare femeie! Ce păcat de ea! Ce bine îmi pare că tata i-a lăsat aceÈ™ti bani!" De atunci n-a mai revăzut-o; la fiecare trei luni îi semna un cec, pe care-l trimitea la banca indicată de ea, È™i în acelaÈ™i timp îi trimitea o scrisoare la Chelsea pentru a o înÈ™tiinÈ›a de expedierea banilor. De fiecare dată primea câteva rânduri de confirmare, de obicei de la ea de acasă, dar uneori din Italia; astfel că personalitatea ei era întruchipată într-o hârtie de scrisori gri, cu un parfum uÈ™or, înÂtr-un scris frumos È™i drept, È™i în cuvintele: "Dragul meu văr Jolyon". Pentru că ajunsese un om bogat, adeseori, când semna cecul acela atât de neînsemnat, gândea: "Cred că abia își duce viaÈ›a cu banii aceÈ™tia", È™i apoi îl cuprindea o vagă mirare: cum o fi putând trăi o femeie în lumea aceasta în care bărbaÈ›ii nu prea lasă frumuseÈ›ea fără s-o posede? La început Holly vorbea uneori despre ea, dar "doamnele în gri" dispar repede din memoria copiilor. Apoi, văzând-o pe June cum strângea buzele ori de câte ori — în primele săptămâni după moartea bunicului ei — se pomenea numele fostei sale prietene, n-a mai îndrăznit să vorbească despre ea. Numai o singură dată a vorbit June desluÈ™it: "Eu am iertat-o. Și mă bucur foarte mult că acum e independentă..." Când primi cartea de vizită a lui Soames, Jolyon spuse servitoarei, căci el nu putea suferi servitorii bărbaÈ›i: — Condu-l, te rog, în birou È™i spune-i că sosesc îndată; se uită la Holly È™i întrebă: ÃŽÈ›i aduci aminte de "doamna în gri" care-È›i dădea lecÈ›ii de pian? — O, da! De ce? A venit? Jolyon dădu din cap È™i nu mai spuse nici o vorbă. Schimbă bluza de olandă cu o haină È™i își dădu seama brusc că o poveste ca aceasta nu era făcută pentru urechile unei fiinÈ›e atât de tinere. Iar în timp ce pășea spre birou, faÈ›a lui devenise întruchiparea curiozității È™i a uluirii. ÃŽn dreptul uÈ™ii cu geamuri, stăteau privind peste terasă, spre stejar, două siluete: un bărbat de vârstă mijlocie È™i altul tânăr; se întrebă: "Cine o fi băiatul acela? Doar e sigur că ei n-au avut copii". Silueta cea mai mare se întoarse. ÃŽntâlnirea dintre doi Forsyte din a doua generaÈ›ie, cu mult mai emancipată decât prima, în casa clădită pentru unul È™i care acum era proprietatea celuilalt È™i locuită de acesta, a fost caracterizată prin multă răceală, ascunsă în dosul unei încercări de cât mai caldă cordialitate. Jolyon gândea: "Să fi venit pentru soÈ›ia lui?", iar Soames: "Cum să încep?" în timp ce Val, adus pentru a sparge gheaÈ›a, stătea nepăsător, scrutând pe sub genele lui negre È™i dese pe "leopardul cu barbă". — Acesta este Val Dartie, zise Soames, fiul surorii mele. Intră chiar acum la Oxford. Și am crezut că e bine să-l cunoască pe fiul tău. — Oh! ÃŽmi pare rău, dar Jolly nu-i acasă. La ce colegiu? — B.N.C., răspunse Val. — Jolly e la Cămin, dar îi va face mare plăcere să te viziteze. — MulÈ›umesc foarte mult. — Holly e încă acasă, dacă te mulÈ›umeÈ™ti cu o rubedenie feminină; îți va arăta ea casa. Dacă treci printre perdele, o găseÈ™ti în hol. Tocmai îi făceam portretul. Val zise din nou "mulÈ›umesc foarte mult" È™i dispăru, lăsând în urmă pe cei doi veri, între care gheaÈ›a nu fusese încă spartă. — Am văzut câteva tablouri de-ale tale la expoziÈ›ia de acuarele, zise Soames. Jolyon tresări. De douăzeci È™i È™ase de ani nu mai avusese nici o legătură cu cea mai mare parte a familiei Forsyte, È™i în mintea lui ei erau legaÈ›i de tabloul lui Frith Ziua Derby-ului È™i de reproducerile lui Landseer. Auzise de la June că Soames era expert în tablouri, ceea ce îl plictisea È™i mai rău. Apoi își dădu seama că simÈ›ea o ciudată repulsie față de el. — Nu te-am văzut de multă vreme, îi zise. — Nu, răspunse Soames printre buzele-i strânse, de atunci de când s-a întâmplat ceea ce m-a adus aici. Am auzit că eÈ™ti fideicomisul ei. Jolyon dădu din cap. — Doisprezece ani sunt vreme lungă, zise Soames iute; m-am... m-am săturat. Jolyon nu găsi răspuns mai potrivit decât: — DoreÈ™ti o È›igară? — Nu, mulÈ›umesc. Jolyon aprinse o È›igaretă. — Vreau să fiu liber, zise Soames scurt. — Eu n-o văd, murmură Jolyon prin fumul È›igaretei. — Dar îmi închipui că È™tii unde locuieÈ™te. Jolyon dădu din cap. Fără consimțământul ei, nu avea de gând să-i dea adresa. Soames părea să-i fi ghicit gândul. — Nu-mi trebuie adresa ei. O cunosc. — Atunci ce anume doreÈ™ti? — Ea m-a părăsit. Vreau să divorÈ›ez. — Nu È›i se pare că e cam târziu? — Ba da, zise Soames. Urmă o tăcere. — Eu nu mă pricep prea bine la asemenea lucruri — adică, am uitat, zise Jolyon cu un zâmbet schimonosit. (El fusese silit să aÈ™tepte moartea, pentru a fi despărÈ›it de prima doamnă Jolyon.) Vrei să vorbesc cu ea despre această chestiune? Soames ridică privirea către obrazul vărului său. — Cred că are pe cineva, îi zise. Jolyon ridică din umeri. — Eu nu È™tiu nimic. ÃŽmi închipui că fiecare din voi a trăit ca È™i cum celălalt ar fi fost mort. AÈ™a se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări. Soames se întoarse spre fereastră. Câteva frunze de stejar căzute înainte de vreme erau răspândite pe terasă È™i se rostogoleau în bătaia vântului. Jolyon văzu pe Holly împreună cu Val Dartie trecând peste pajiÈ™te, înspre grajduri, È™i gândi: "Nu pot È›ine doi pepeni într-o mână. Trebuie să apăr interesele ei. AÈ™a ar fi dorit tata". Și, pentru o clipă, i se păru că-l vede — chiar în spatele lui Soames — pe tatăl său aÈ™ezat în fotoliul cel vechi, picior peste picior, cu The Times în mână. Viziunea se È™terse. — Tatăl meu a iubit-o, zise el liniÈ™tit. — Nu È™tiu cum a putut-o iubi, răspunse Soames fără a întoarce capul. Ea a îndurerat-o pe fiica ta, June, ne-a îndurerat pe toÈ›i. Eu i-am dat tot ceea ce a dorit. I-aÈ™ fi dat chiar È™i iertarea, dar a preferat să mă părăsească. Tonul acelei voci înfundate sugrumă mila lui Jolyon. Ce-o fi având omul acesta de-È›i vine atât de greu să-i împărtășeÈ™ti necazurile? — Dacă doreÈ™ti, pot merge să vorbesc cu ea, îi zise. Cred că ar fi mulÈ›umită să divorÈ›eze, dar eu nu È™tiu nimic. Soames dădu din cap. — Du-te, te rog. După cum È›i-am spus, îi cunosc adresa; dar nu doresc s-o văd. ÃŽÈ™i lingea neîncetat buzele, ca È™i cum ar fi fost foarte uscate. — DoreÈ™ti un ceai? zise Jolyon înghiÈ›ind cuvintele: "È™i să vizitezi casa." Porni înainte spre hol. După ce sună È™i comandă ceaiul, se duse la È™evalet È™i întoarse tabloul cu faÈ›a la perete. SimÈ›ea că n-ar suporta ca Soames să vadă ce lucra; acesta stătea în picioare în mijlocul încăperii mari, plănuită anume pentru a avea spaÈ›iu suficient spre a-È™i atârna tablourile. Privind faÈ›a vărului său care — prin acea pecete familială nevăzută — semăna atât de bine cu a lui, cu bărbia puternică, ovalul prelung, căutătura concentrată, Jolyon văzu ceva ce-l făcu să-È™i zică: "Omul acesta nu va putea uita niciodată nimic È™i niciodată nu se va trăda. E impresionant!" Capitolul VII MÂNZUL ȘI MÂNZA Când tânărul Val plecă de lângă reprezentanÈ›ii generaÈ›iei anterioare, gândi: "Plicticoasă afacere! Unchiul Soames mi-a făcut-o! Sunt curios cum arată mânza!" Nu se aÈ™tepta să-i placă societatea ei; È™i, deodată, o văzu stând în faÈ›a lui È™i privindu-l. Ah! dar era frumoasă! Ce noroc! — Mă tem că nu mă cunoÈ™ti. Mă cheamă Val Dartie — suntem neamuri, veri de-al doilea, sau aÈ™a ceva. Mama mea este născută Forsyte. Holly, a cărei mânuță subÈ›ire, brună, rămase în mâna lui pentru că era prea sfioasă pentru a o retrage, zise: — Eu nu cunosc pe nici una dintre rudele mele. Sunt mulÈ›i? — O grămadă. Cei mai mulÈ›i sunt îngrozitori. ÃŽn sfârÈ™it, nu È™tiu — o parte din ei. Rudele sunt întotdeauna îngrozitoare, nu-i aÈ™a? — ÃŽmi închipui că È™i ei, la rândul lor, îi socotesc pe ceilalÈ›i îngrozitori, zise Holly. — Nu È™tiu de ce ar gândi aÈ™a. ÃŽn orice caz, pe tine nu te-ar putea găsi nimeni îngrozitoare. Holly se uită la el; candoarea È™i seriozitatea din ochii aceia mari, cenuÈ™ii, treziră deodată în Val sentimentul că trebuie s-o ocrotească. — Adică, vreau să spun că sunt oameni È™i oameni, adăugă el, cu viclenie. De pildă, tatăl dumitale pare îngrozitor de cumsecade. — O, da! zise Holly cu entuziasm; aÈ™a È™i este. Obrajii lui Val roÈ™iră — scena aceea de pe promenada de la "Pandemonium" — bărbatul brun cu garoafa roÈ™ie la butonieră, care s-a dovedit a fi tatăl său! — Dar tu È™tii cum sunt cei din familia Forsyte, zise el aproape cu duÈ™mănie. Oh! am uitat: tu nu-i cunoÈ™ti. — Dar cum sunt? — Oh! ÃŽnspăimântător de prudenÈ›i È™i deloc mărinimoÈ™i. Uită-te la unchiul Soames! — AÈ™ vrea să-l văd, zise Holly. Val își reÈ›inu dorinÈ›a de a o prinde de braÈ›. — O, nu! Hai să ieÈ™im afară. Ai să-l vezi bine, în curând. Dar cum arată fratele tău? Holly îl conduse peste terasă È™i apoi prin pajiÈ™te, fără a-i răspunde. Cum să-l descrie ea pe Jolly care, de când e lumea lume, a fost pentru ea domnul, stăpânul È™i idealul ei? — Te bate mult la cap? întrebă Val cu răutate. Am să-l cunosc la Oxford. Voi aveÈ›i cai? Holly făcu semn din cap. — Vrei să-i vezi în grajduri? — Da, È™i încă cum! Trecură pe sub stejar, apoi printre niÈ™te tufiÈ™uri din lăstari, È™i intrară în curtea cu grajduri. Acolo, sub un turn cu ceas, era culcat un câine flocos, băiÈ›at alb cu cafeniu, atât de bătrân, încât nu se mai putea ridica, dar dădea uÈ™or din coada răsucită peste spinare. — Acesta e Balthazar. E atât de bătrân, îngrozitor de bătrân, aproape tot atât de bătrân cât È™i mine. Biet flăcău bătrân! E foarte legat de tata! — Balthazar! Ce nume original. Dar È™tii, nu-i rasă pură. — Nu! dar e o comoară! È™i se aplecă pentru a mângâia câinele. Amabilă È™-i graÈ›ioasă, cu părul negru, cu gâtul È™i mâinile subÈ›iri arse de soare, Holly i se păru lui Val atât de stranie È™i dulce, ca un obiect care s-a strecurat între el È™i tot ce văzuse până atunci. — Când a murit bunicul meu, n-a vrut să mănânce două zile. Știi? El l-a văzut murind. — Acela a fost bătrânul unchi Jolyon? Mama spune întotdeauna că era un om cu totul deosebit. — AÈ™a È™i era, zise Holly simplu, È™i deschise uÈ™a de la grajd. ÃŽntr-o boxă liberă, stătea o iapă bălÈ›ată cu reflexe argintii, înaltă cam de cincisprezece palme, cu coadă È™i coamă lungă, neagră. — Aceasta e a mea: Fairy. — Ah! zise Val. Frumoasă iapă de paradă. Dar ar trebui să-i tăiaÈ›i coada. Ar părea È™i mai zveltă. Apoi, văzând că-l priveÈ™te cu atâta uimire, gândi: "Nu È™tiu, nici asta nu-i pe placul ei"! Apoi respiră adânc aerul din grajd. Caii sunt ceva admirabil. Nu-i aÈ™a? Tatăl meu... dar se opri. — Poftim? zise Holly. Deodată îl cuprinse dorinÈ›a de a-È™i deschide sufletul — se stăpâni însă. — Oh! Nu prea È™tiu, dar deseori a sărit peste cal. Și eu mă simt în largul meu la călărie È™i vânători călare. ÃŽmi plac grozav cursele; mi-ar plăcea să fiu un gentleman-rider. Uitând că nu mai are decât o zi de stat la Londra È™i două întâlniri fixate, zise fără a sta pe gânduri: — Ascultă, dacă închiriez mâine un cal, vrei să vii să facem o plimbare călare prin Richmond? — O, da! Ador să călăresc. Dar iată aici calul lui Jolly, de ce nu-l încaleci? Poftim, îți stă la dispoziÈ›ie. O să încălecăm după ceai. Val se uită È™ovăielnic la picioarele lui cu pantaloni lungi. El se închipuise apărând în faÈ›a ochilor ei cu pantaloni de călărie speciali, cu cizme înalte cafenii È™i cu È™ireturi în josul carâmbului. — N-aÈ™ încăleca cu plăcere calul lui. Poate că el nu ar fi de acord. Și apoi, cred că unchiul Soames vrea să se întoarcă acasă. Cu toate că, È™tii, nu mă las condus de el. Tu ai vreun unchi? Acesta e un animal frumos, adăugă măsurând din ochi calul lui Jolly, cafeniu-închis, care îi privea arătându-le albul ochilor. Pare-mi-se că voi nu aveÈ›i pe aici terenuri de vânătoare călare, nu-i aÈ™a? — N-avem. Dar nici n-aÈ™ putea spune că mi-ar face plăcere să merg la vânătoare. FireÈ™te, trebuie să fie îngrozitor de emoÈ›ionant, dar nu e oare cam brutal? June zice că e brutal. — Brutal? exclamă Val. Da' de unde? Cine e June? — Sora mea — È™tii, pe jumătate soră — mult mai mare decât mine. Cuprinse între palme capul calului lui Jolly È™i își frecă nasul de botul lui cu un smiorcăit uÈ™or, care avea parcă un efect hipnotic asupra animalului. Val privi prelung obrazul lipit de botul calului È™i ochii ei strălucitori care se uitau la el. "ÃŽntr-adevăr, e încântătoare!" gândi. ÃŽn drum spre casă au fost mai puÈ›in vorbăreÈ›i; de data aceasta câinele Balthazar se È›inea după ei, mergând mai încet decât orice făptură de pe lume, È™i se vedea desluÈ™it că pretindea să È›ină È™i ei pasul lui. Se opriră sub stejar spre a-i îngădui câinelui Balthazar să-i ajungă din urmă, iar Val zise: — E minunat aici. — Da, zise Holly È™i oftă. Dar mie mi-ar plăcea să umblu peste tot. Mi-ar plăcea să fiu È›igancă. — Da, È›igăncile sunt frumoase, răspunse Val cu o neaÈ™teptată convingere. Știi că tu semeni cu o È›igancă? Deodată faÈ›a lui Holly căpătă o strălucire puternică, de parcă era o frunză întunecată aurită de soare. — Să umbli în voie peste tot, să vezi tot ce-È›i place, să trăieÈ™ti în aer liber... Oh! Nu e minunat? — Hai s-o facem, zise Val. — Bine, haidem! — O să fie foarte frumos, numai tu È™i cu mine. Apoi Holly își dădu seama că e cam îndrăzneață È™i roÈ™i. — Bine, să È™tii c-o s-o facem, zise Val cu încăpățânare, roÈ™ind însă È™i el. Eu cred că e bine ca omul să facă ceea ce doreÈ™te. Acolo ce e? — Grădina cu zarzavaturi È™i lacul cu crângul È™i ferma. — Hai să mergem acolo! Holly aruncă o privire înapoi spre casă. — Cred că e vremea ceaiului. Uite că tata ne face semn. Val mârâi mânios È™i o urmă spre casă. Când intrară în hol, chipul celor doi Forsyte care luau ceaiul împreună avu un efect magic asupra lor, È™i tăcură amândoi. ÃŽnÂtr-adevăr, era un spectacol impresionant. Cei doi È™edeau alături pe o canapea de trei locuri cu marchetărie, argintie cu stacojiu, iar în faÈ›a lor era o masă de ceai joasă. Parcă se aÈ™ezaseră acolo atât de departe unul de altul, pe cât le îngăduia canapeaua, pentru ca să nu fie siliÈ›i a se privi prea mult în față; È™i mai mult mâncau È™i beau decât vorbeau; Soames avea un aer de dispreÈ› față de cake-ul pe care-l consuma, iar Jolyon părea că se distrează. Dacă, întâmplător, i-ar fi privit cineva, nici unul nu i s-ar fi părut mâncăcios, cu toate că acum mâncau pe săturate amândoi. Chiar după ce au fost serviÈ›i È™i tinerii, ceilalÈ›i doi continuară să mănânce în tăcere È™i cu aceeaÈ™i râvnă, până când Jolyon, aprinzându-È™i È›igareta, i se adresă lui Soames: — Și ce face unchiul James? — MulÈ›umesc, e foarte slăbit. — Nu-i aÈ™a că noi suntem o familie minunată? Deunăzi am calculat vârsta medie a celor zece Forsyte din generaÈ›ia bătrână — erau înscriÈ™i în Biblia familială a tatălui meu. Am ajuns la media de optzeci È™i patru de ani, dar cinci dintre ei sunt încă în viață. AceÈ™tia vor bate recordul; È™i uitându-se cu viclenie la Soames, adăugă: Dar să È™tii că noi nu suntem cum erau ei. Soames zâmbi. Părea să spună: "Tu crezi cu adevărat că eu admit să nu fiu ca ei?"; "sau că aÈ™ putea fi în stare să renunÈ› la ceva È™i mai ales la viață?" — Poate că vom atinge È™i noi vârsta lor, continuă Jolyon, dar să È™tii că conÈ™tiinÈ›a de sine e un handicap È™i asta este deosebirea dintre ei È™i noi. Noi nu mai avem convingeri. Nu pot descoperi cum È™i când a luat naÈ™tere conÈ™tiinÈ›a de sine. Tatăl meu o avea în mică măsură, dar nu cred că vreunul din bătrânii Forsyte să fi avut vreo picătură. Să nu te vezi niciodată aÈ™a cum te văd alÈ›ii e un mijloc extraordinar de conservare. Toată istoria veacului trecut face deosebirea dintre ei È™i noi. Iar între noi È™i voi, adăugă el, privind printr-un inel de fum spre Val È™i Holly, care nu se simÈ›eau prea bine sub privirile lui batjocoritoare, va fi de asemenea o altă deosebire. Mă întreb chiar în ce va consta. Soames scoase ceasul. — Trebuie să plecăm, zise, dacă vrem să mai prindem trenul. — Unchiul Soames nu scapă trenul niciodată, mârâi Val cu gura plină. — Și de ce l-aÈ™ scăpa? răspunse Soames simplu. — Oh! Nu È™tiu, dar alÈ›i oameni îl scapă, mormăi Val. ÃŽn faÈ›a uÈ™ii principale, strânse mâna subÈ›ire È™i brună a lui Holly prelung È™i pe furiÈ™. — Mâine după amiază la ora trei, îi È™opti, aÈ™teaptă-mă pe È™osea. Astfel câștigăm timp. Vom face o plimbare minunată. De la ieÈ™irea din parc mai întoarse o dată capul pentru a o vedea, È™i dacă nu l-ar fi împiedicat principiile lui de om de lume, i-ar fi făcut semn cu mâna. Nu era dispus să discute cu unchiul său. Dar această primejdie nu-l ameninÈ›a. Soames era cu desăvărÈ™ire mut, preocupat de gânduri ce-l duceau departe. Frunze galbene cădeau peste cei doi bărbaÈ›i care parcurgeau pe jos acea milă È™i jumătate de drum pe care Soames îl făcuse atât de des în zilele de demult, când venea aici pentru a urmări cu tainică mândrie construcÈ›ia casei — a casei ce trebuia să fie căminul lui È™i al ei — al ei, femeia de care voia acum să scape. Mai întoarse capul o dată spre priveliÈ™tea potecii nesfârÈ™ite ce È™erpuia printre gardurile aurii ale toamnei. Parcă trecuse un veac! "Nu vreau s-o văd", îi spusese lui Jolyon. "Să fie oare adevărat? Poate că va fi necesar", se gândi el È™i se cutremură. ÃŽl cuprinse unul din fiorii aceia stranii, despre care se spune că sunt paÈ™i ce te duc spre mormânt. Ce lume de gheață! Ce lume stranie! Și, uitându-se peste umăr la nepotul său, gândi: "Ah, de-aÈ™ fi de vârsta lui! Oare cum o fi arătând ea acum"? Capitolul VIII JOLYON ÎȘI ÃŽNDEPLINEȘTE MISIUNEA După ce plecară cei doi oaspeÈ›i, Jolyon nu se mai întoarse la pictura lui, căci lumina zilei scăzuse, ci se duse la birou, străduindu-se, fără să È™tie, să reînvie viziunea aceea fulgerătoare, a tatălui său È™ezând în fotoliul vechi, de piele cafenie, picior peste picior, privind cu ochii săi pătrunzători pe sub bolta sprâncenelor masive. ÃŽn această încăpere, cea mai comodă din toată casa, Jolyon căuta adeseori să prindă o clipă de comunicare cu tatăl său. FireÈ™te, nu credea deloc în supravieÈ›uirea spiritului omenesc — acest sentiment nu era logic — dar era altceva, mai degrabă o miÈ™care în atmosferă, ca o mireasmă, sau una din acele puternice impresii de viață pe care o iau formele, sau efecte de lumină, pe care le percep atât de uÈ™or ochii unui artist. Numai aici — în această mică odaie în care nu s-a schimbat nimic, È™i în care tatăl său petrecuse cele mai multe ceasuri de veghe — regăsea el sentimentul că nu plecase de tot, că duhul acelui sfetnic bătrân care emana căldura iubirii lui dominante mai trăia încă. Ce sfat i-ar fi dat tatăl său acum, la brusca recrudescență a vechii tragedii — ce-ar zice el la această ameninÈ›are împotriva aceleia de care se ataÈ™ase în ultimele săptămâni ale vieÈ›ii lui? "Trebuie să fac tot ce pot pentru ea", gândi Jolyon. "Tata mi-a încredinÈ›at-o mie prin testamentul lui. Dar cum este mai bine?" Și, ca È™i cum ar fi căutat să regăsească înÈ›elepciunea, echilibrul È™i deosebitul bun-simÈ› al acelui batrân Forsyte, se aÈ™eză în vechiul fotoliu, picior peste picior. Dar simÈ›ea că în locul acela È™edea o umbră vană; nu-i venea nici o inspiraÈ›ie, iar degetele vântului băteau uÈ™or în geamurile uÈ™ii celei mari, care se întunecau din ce în ce. "Să mă duc la ea?" cugetă, "sau s-o rog să vină ea aici? Ce viață o fi ducând oare? Și, mă întreb, cum trăieÈ™te acum? Ce sălbăticie, să răscoleÈ™ti trecutul după atâta vreme!" Și iarăși îi apăru în față chipul vărului său stând cu o mână pe uÈ™a de la intrare, vopsită verde-măsliniu; imaginea era atât de vie, că semăna cu acele mici figurine ce apar din orologiile vechi când bate ceasul; iar vorbele lui răsunau în urechile lui Jolyon mai limpede decât orice clopot: "Eu îmi văd singur de treburile mele. Þi-am spus o dată, È›i-o spun încă o dată: nu primim pe nimeni"! Antipatia pe care o simÈ›ise atunci pentru Soames — pentru obrazul său supt, ras, pe care era întipărită încăpățânarea lui de buldog, pentru trupul său slab, pătrat, elegant, uÈ™or aplecat înainte, ca È™i cum ar fi înghiÈ›it un os pe care nu-l putea digera — îi reveni acum mai vie ca oricând. "Nu-l pot suferi", cugetă el; "mi-e nesuferit până în străfundul fiinÈ›ei mele. Și ăsta e norocul meu, căci astfel îmi va fi mai uÈ™or să-i apăr soÈ›ia. Jumătate artist È™i jumătate Forsyte, Jolyon avea o aversiune înnăscută față de ceea ce numea el "frecături"; în afară de cazul când se înfuria, el era adeptul vechiului principiu: "fuga e ruÈ™inoasă, dar e sănătoasă." Un zâmbet uÈ™or i se aÈ™eză peste barbă. Ce ironie a soartei! Ca Soames să vină la el, în această casă, pe care È™i-o clădise pentru el! Cum a măsurat totul din ochi, cum a privit cu gura căscată această ruină a planurilor lui de odinioară; cum a scrutat cu coada ochiului pereÈ›ii, scările, È™i cum a preÈ›uit în gând fiecare lucru! Și, fără să vrea, Jolyon gândi: "Cred că lui Soames i-ar plăcea să locuiască aici chiar È™i acum. El nu poate renunÈ›a niciodată la ceva ce a fost proprietatea lui! Ei, È™i acum, într-un fel sau altul, trebuie să trec la fapte. Dar e greu, foarte greu"! ÃŽn aceeaÈ™i seară, târziu de tot, scrise lui Irene, întrebând-o dacă e dispusă să-l primească. Veacul bătrân, care văzuse pomul individualismului înflorind cu atâta măreÈ›ie, apunea acum sub un cer portocaliu, vestitor de furtună. ViaÈ›a din Londra, la sfârÈ™itul vacanÈ›ei de vară, era È™i mai zbuciumată, din pricina zvonurilor de război. Iar lui Jolyon, care nu mergea deseori în oraÈ™, străzile i se părură foarte agitate, din pricina atâtor birje È™i a automobilelor, care-l supărau din punct de vedere estetic. Mergând în trăsură, începu să numere acele vehicule noi È™i stabili că proporÈ›ia lor era de unu la douăzeci. "Acum un an, era unu la treizeci", gândi, "se vede că se încetățenesc. O să fie È™i mai mult uruit de roÈ›i È™i miros mai greu." Căci el era unul dintre acei liberali, de altfel destul de rari, care se opuneau oricărui lucru nou când acesta se concretiza într-o formă materială. Porunci birjarului să iasă cât mai curând din străzile cu circulaÈ›ie mare È™i să ajungă pe malul Tamisei, căci dorea să privească apa prin perdeaua mlădioasă a platanilor. Ajuns în faÈ›a micului bloc de locuinÈ›e ieftine, care era aÈ™ezat cam la cincizeci de paÈ™i de malul râului, spuse birjarului să-l aÈ™tepte, È™i urcă la etajul întâi. "Da, doamna Heron era acasă"! Observă de la prima aruncătură de ochi efectele produse de un venit sigur, chiar dacă era foarte modest; căci È›inea încă minte rafinamentul jerpelit care domnea în acel mic apartament acum opt ani, când venise aici pentru a-i aduce lui Irene vestea cea bună. Totul era proaspăt, delicat È™i scăldat în miresme de flori. ÃŽn general, coloritul era argintiu cu urme de negru, de culoarea hortensiilor È™i de auriu. "Femeia are un gust deosebit", gândi el. Timpul se purtase blând cu Jolyon, căci el era un Forsyte. Dar pe Irene parcă n-o atinsese — cel puÈ›in aceasta a fost impresia lui. Cum stătea în faÈ›a lui, îmbrăcată într-o rochie de catifea de culoarea cârtiÈ›ei, cu ochii suavi, negri, È™i părul de aur întunecat, cu mâna întinsă È™i un zâmbet uÈ™or, i se păru că n-a îmbătrânit nici măcar cu o zi. — Vrei să iei loc? Probabil că niciodată nu s-a aÈ™ezat într-un scaun cu mai multă emoÈ›ie decât acum. — EÈ™ti absolut neschimbată, îi zise. — Iar dumneata, Jolyon, pari mai tânăr. Jolyon își trecu mâinile prin păr, care, fiind des, îl mai liniÈ™ti. — Sunt bătrân, dar n-o simt. Pictura are un lucru bun: te menÈ›ine tânăr. Titian a trăit nouăzeci È™i nouă de ani, È™i atunci a trebuit să vină ciuma ca să-l omoare. Știi că prima oară când te-am văzut m-am gândit la una din picturile lui? — Când m-ai văzut pentru prima oară? — ÃŽn Grădina Botanică. — Cum m-ai recunoscut, dacă nu mă văzuseÈ™i niciodată până atunci? — După cineva cu care te-ai întâlnit. O privi atent, dar faÈ›a ei nu se schimbă; È™i Irene răspunse liniÈ™tit: — Da; de atunci au trecut multe vieÈ›i. — Ce reÈ›etă foloseÈ™ti dumneata pentru tinereÈ›e, Irene? — Oamenii care nu trăiesc se conservă admirabil. Hm! Amare vorbe! Oamenii care nu trăiesc! Dar putea intra în temă, È™i începu: — ÃŽÈ›i mai aduci aminte de vărul meu Soames? Văzu că Irene zâmbeÈ™te uÈ™or la această viclenie a lui, È™i continuă fără oprire: — A fost pe la mine alaltăieri! Vrea să divorÈ›eze. Dumneata vrei? — Eu? zise ea cu uimire. După doisprezece ani? Cred că e cam târziu. N-o să fie greu? Jolyon se uită fix în ochii ei È™i zise: — Presupunând că... — Presupunând că am acum un amant. Dar n-am È™i n-am avut nici un amant de atunci. Ce-o fi simÈ›it el când a auzit simplicitatea È™i candoarea cu care au fost rostite aceste vorbe? UÈ™urare, surpriză, milă! Venus, vreme de doisprezece ani, fără iubit! — Și totuÈ™i, cred că ai da mult ca să fii liberă? — Nu È™tiu. Ce importanță are, acum? — Dar dacă te-ai îndrăgosti din nou? — AÈ™ iubi. ÃŽn acest răspuns simplu, ea concentrase toată filozofia unei fiinÈ›e pe care lumea o dăduse la o parte. — Bine. Ai ceva de spus, ca eu să-i transmit? — Spune-i numai că-mi pare rău că nu e liber. Odată ar fi avut prilejul să fie. Nu pricep de ce nu l-a folosit. — Pentru că era un Forsyte: dumneata È™tii că noi nu ne despărÈ›im niciodată de ceva, până ce nu avem altceva în loc. Și uneori nici atunci. Irene zâmbi. — Nici dumneata, Jolyon? Eu cred că dumneata nu eÈ™ti aÈ™a. — Da, adevărat, eu sunt cam corcitură, nu sunt chiar Forsyte pur. Eu nu reduc niciodată sutimile din cecurile pe care le întocmesc, mai degrabă le rotunjesc, zise Jolyon cam stingherit. — Ei, È™i ce pune Soames acum în locul meu? — Nu È™tiu; dar poate copii. Ea tăcu puÈ›in, cu ochii în pământ. — Da, murmură ea; e greu. Dacă aÈ™ putea, l-aÈ™ ajuta să fie liber. Jolyon își È›intui privirea în pălăria pe care o È›inea pe genunchi; emoÈ›ia lui creÈ™tea din ce în ce mai mult, întocmai ca È™i admiraÈ›ia, uluirea È™i mila. Femeia aceasta era atât de fermecătoare È™i atât de singură; È™i totul era atât de încurcat. — Bine, îi zise. Am să-l caut pe Soames. Dacă-È›i pot fi de folos, sunt întotdeauna la dispoziÈ›ia dumitale. Trebuie să mă consideri un biet înlocuitor al tatălui meu. ÃŽn orice caz, am să te È›in la curent despre ceea ce voi vorbi cu Soames. Poate că va da chiar el un motiv valabil. Irene dădu din cap. — Vezi dumneata, el are mult de pierdut; eu nu pierd nimic. AÈ™ vrea să-l È™tiu liber, dar nu prea văd ce-aÈ™ putea face. — Pentru moment, nu È™tiu nici eu, zise Jolyon È™i, foarte curând, plecă. Coborî la birjă. "Două È™i jumătate! Soames trebuie să fie încă la birou." — Du-mă la Poultry, strigă birjarului. ÃŽn faÈ›a Parlamentului È™i în Whitehall, vânzătorii de ziare strigau: "SituaÈ›ie gravă în Transvaal!", dar abia auzea strigătele lor, căci era preocupat de amintirea acelei splendide femei, de privirea suavă a ochilor ei negri, È™i de vorbele: "N-am avut nici un amant de atunci". Cum o fi trăind o femeie pe care valurile vieÈ›ii au dat-o la o parte? Singură, neocrotită, cu mâinile tuturor bărbaÈ›ilor îndreptate asupra ei, întinse pentru a pune mâna pe ea la cel mai mic semn din parte-i. Și, an de an, își ducea zilele astfel! Cuvântul "Poultry", scris deasupra capetelor oamenilor care forfoteau, l-a readus la realitate. "Forsyte, Bustard and Forsyte", scris cu litere negre pe un fond de culoarea supei de mazăre, îi dădu un fel de energie È™i porni să urce scările mârâind: "Ne mănâncă proprietatea! Și, totuÈ™i, nu putem fără ea!" — Caut pe domnul Soames Forsyte, zise feciorului care îi deschise uÈ™a. — Pe cine să anunÈ›? — Pe domnul Jolyon Forsyte. Tânărul se uită mirat la el, căci nu văzuse niciodată un Forsyte cu barbă, È™i dispăru. Birourile "Forsyte, Bustard and Forsyte" au înghiÈ›it încetul cu încetul birourile "Tooting and Bowles" È™i acum ocupau etajul întâi în întregime. ÃŽn prezent nu mai lucra în el decât Soames, asistat de numeroÈ™i secretari È™i funcÈ›ionari. Retragerea completă din activitate a lui James — cu È™ase ani în urmă — dăduse un imbold considerabil afacerilor, dar adevăratul succes a început după plecarea lui Bustard, istovit — după părerea multora — de procesul "Fryer contra Forsyte", care era adus în faÈ›a justiÈ›iei mai des decât fusese vreodată, iar sorÈ›ii de reuÈ™ită erau mai reduÈ™i ca oricând. Soames, care preÈ›uia lucrurile într-un fel mai sănătos, nu s-a lăsat tulburat niciodată de acest proces; dimpotrivă, își dăduse seama că providenÈ›a îi dăruia prin el un venit net — permanent — de 200 de lire sterline anual, deci, de ce să nu-l lungească? Când Jolyon intră, vărul său întocmea o listă a rentelor de Stat posedate de societățile al căror reprezentant era È™i pe care, din pricina zvonurilor de război, avea de gând să le sfătuiască să le pună imediat în vânzare înainte ca alte societăți să procedeze la fel. Privi cu coada ochiului pe Jolyon È™i zise: — Ce mai faci? Iartă-mă un minut. Ia loc, te rog. Mai scrise pe listă trei cifre, puse o linie în dreptul punctului până la care ajunsese în registru È™i se întoarse către Jolyon muÈ™cându-È™i vârful degetului arătător, plat. — Ei? zise. — I-am vorbit. Soames încreÈ›i fruntea. — Și? — A rămas fidelă amintirii. După ce rosti aceste vorbe, Jolyon se ruÈ™ină. Peste obrazul vărului său năvăli o roÈ™eață gălbuie, întunecată. De ce asmuÈ›ea oare biata fiară? — Vreau să spun că-i pare rău că nu eÈ™ti liber. Doisprezece ani e vreme lungă. Tu cunoÈ™ti legile mai bine decât mine, precum È™i posibilitățile pe care È›i le dau. Soames scoase un mic grohăit ciudat, apoi tăcură amândoi un minut întreg. "E ca ceara!" gândi Jolyon, urmărind faÈ›a aceea crispată, de pe care roÈ™eaÈ›a dispăruse încet. "N-o să aflu niciodată ce gândeÈ™te sau ce are de gând să facă. E ca ceara!" Și își mută privirea către tabloul reprezentând acel înfloritor oraÈ™, tablou pe care îl atârnaseră pe peretele biroului pentru a excita instinctul de proprietate al clienÈ›ilor. ÃŽi trecu deodată prin minte o idee fantastică. "Oare îmi întocmeÈ™te o notă de plată pentru demersurile pe care le-am făcut — «Pentru vizita domnului Jolyon Forsyte în problema divorÈ›ului meu, pentru darea de seamă pe care mi-a făcut-o despre întrevederea cu soÈ›ia mea È™i pentru însărcinarea de a vorbi încă o dată cu ea, È™aisprezece È™ilingi È™i opt pence»...?" Brusc Soames zise: — Eu nu mai pot trăi aÈ™a. ÃŽÈ›i spun că aÈ™a nu mai merge. Ochii îi umblau încoace È™i încolo; era ca un animal încolÈ›it care caută o cale de scăpare. Tânărul Jolyon gândi: "Suferă cu adevărat. Și tocmai pentru că nu-l pot suferi, trebuie să iau bine seama la acest lucru". — Desigur, zise cu blândeÈ›e, totul depinde de tine. Un bărbat poate pune capăt acestor lucruri dacă ia totul asupra lui. Soames se întoarse către el È™i, cu un glas care părea a veni de la mari adâncimi, zise: — De ce să sufăr mai mult decât am suferit până acum? Pentru ce? Jolyon nu-i putu răspunde, dădu doar din umeri. Nu È™tia de ce, raÈ›iunea lui era de acord cu Soames, dar simțămintele îi erau potrivnice. — Tatăl tău, continuă Soames, a simpatizat-o — de ce, Dumnezeu È™tie! Și-mi închipui că È™i tu, zise, privindu-l aspru pe Jolyon. Mi se pare că pentru a cuceri simpatia tuturor omul trebuie să facă doar un rău cuiva. Nu È™tiu cu ce am greÈ™it, n-am È™tiut-o niciodată. ÃŽntotdeauna m-am purtat bine cu ea. I-am dat tot ce È™i-ar fi putut dori. Mi-era dragă. RaÈ›iunea lui Jolyon aproba din nou, dar instinctul era iarăși potrivnic. "Ce-o fi cu mine?" cugetă el; "e ceva care nu e în ordine. Dar dacă e aÈ™a, prefer să nu fie, decât să fie în ordine". — ÃŽn definitiv, zise Soames cu un fel de furie posomorâtă, a fost soÈ›ia mea. Ca fulgerul trecu prin mintea interlocutorului său gândul: "Asta e! Proprietatea! Da, posedăm cu toÈ›ii obiecte. Dar — chiar È™i făpturi omeneÈ™ti! Oribil!" — Trebuie să priveÈ™ti faptele, îi zise el sec, sau mai degrabă lipsa lor. Soames îi aruncă din nou o privire iute È™i bănuitoare. — Lipsa lor? îi zise. Da, dar nu sunt întocmai de părerea ta. — Iartă-mă, te rog, răspunse Jolyon; eu È›i-am relatat ceea ce a spus ea. Era desluÈ™it. — După experienÈ›a pe care am avut-o, nu pot avea încredere oarbă în vorbele ei. Vom vedea. Jolyon se ridică. — La revedere, zise el scurt. — La revedere, răspunse Soames. Jolyon ieÈ™i, încercând să descifreze expresia de pe faÈ›a lui Soames, pe de o parte uimită, È™i pe de alta amenințătoare. Porni foarte tulburat spre staÈ›ia Waterloo, simÈ›indu-se ca È™i cum înveliÈ™ul fiinÈ›ei lui morale ar fi fost jupuit; È™i, pe tot drumul parcurs până la tren, se gândi la Irene, singură în apartamentul ei, È™i la Soames, singur în biroul său, È™i la strania paralizie pe care viaÈ›a a aÈ™ternut-o asupra amândurora. "încătuÈ™aÈ›i de lege!" cugetă el. "Amândoi cu laÈ›ul de gât — È™i al ei e atât de frumos!" Capitolul IX VAL AFLà VESTEA Respectarea angajamentelor luate nu era una din însuÈ™irile caracteristice ale tânărului Val Dartie È™i astfel faptul că din cele trei întâlniri pe care le avea nu s-a dus la două, È›inându-se de cuvânt numai față de o singură persoană, nu era un eveniment care să-l pună pe gânduri. TotuÈ™i plimbarea cu Holly a fost o surpriză, È™i la asta se gândea în timp ce se îndrepta, agale, spre Londra, venind dinspre Robin Hill. Era chiar mai frumuÈ™ică decât i se păruse ieri, călare pe iapa ei argintie cu coadă lungă, È™i cum se întorcea în amurgul ceÈ›os al lui octombrie prin periferiile Londrei, i se păru — cu simÈ›ul autocritic pe care-l avea — că în cele două ore pe care le petrecuse cu ea, numai cizmele lui străluciseră. Scoase din buzunar noul lui ceas de aur — cadou de la James — È™i se uită, nu la ceas, ci la diferitele părÈ›i din obrazul lui reflectate în capacul deschis. Avea un mic coÈ™ deasupra uneia din sprâncene, lucru care îl supăra mult căci, desigur, lui Holly nu-i plăcuse. Crum nu avea coÈ™uri niciodată. Dar gândul la Crum îi reînvie scena de pe promenada de la "Pandemonium". Astăzi n-a avut nici cea mai mică dorință de a-È™i deschide sufletul în faÈ›a lui Holly, plângându-È™i durerea pricinuită de tatăl său. Tatăl său era lipsit de poezie, iar acum, pentru prima oară de nouăsprezece ani — câți avea el — simÈ›ea poezia fremătând în inima lui. Teatrul Liberty, cu Cynthia Dark, care întruchipase aproape mitul desfătării, "Pandemonium", cu femeia de vârstă incertă i se părură lui Val cu totul "de domeniul trecutului"; căci el era emoÈ›ionat È™i schimbat de prietenia cu această nouă veriÈ™oară a lui, sfioasă È™i cu părul negru. Și apoi călărea grozav de bine, aÈ™a încât a fost cu atât mai măgulitor pentru el că l-a lăsat s-o conducă în nesfârÈ™itele galopuri din Richmond Park, deÈ™i ea cunoÈ™tea parcul mult mai bine decât dânsul. Privind în urmă la toate cele petrecute, se minuna de uscăciunea conversaÈ›iei lui; simÈ›ea că i-ar putea spune "îngrozitor de multe lucruri spirituale", dacă ar mai avea prilejul; iar gândul că trebuie să se întoarcă mâine la Littlehampton, iar pe ziua de doisprezece trebuie să plece la Oxford, "la examenul acela scârbos", fără cea mai mică È™ansă de a o revedea înainte de plecare, îi aÈ™ternu pe suflet un întuneric mai mare decât acela al serii ce se lăsa. Dar o să-i scrie, È™i ea a făgăduit că-i va răspunde. De asemenea, se prea poate că va veni la Oxford pentru a-l vedea pe fratele ei. Gândul acesta a fost prima stea pe cerul întunecat al inimii lui, în timp ce cobora spre grajdurile cu cai de închiriat ale lui Padwick, din vecinătatea lui Sloane Square. Descăleca È™i se întinse copios din toate încheieturile, căci călărise în ziua aceea mai bine de douăzeci È™i cinci de mile. Dartie din el îl făcu să vorbească vreme de cinci minute cu tânărul Padwick despre calul favorit al curselor de la Cambridge; apoi, cu genunchii îndepărtaÈ›i È™i lovindu-È™i cizmele cu mica lui cravaÈ™a cu noduri, plecă spunând: — Pune calul în contul meu. "N-am nici o poftă să ies deseară", gândi. "Să vedem cu ce onorează mama ultima mea seară aici!" Cu puÈ›ină băutură È™i amintiri, va putea petrece o seară plăcută în sânul familiei. Când, după o baie bună, coborî dichisit, o găsi pe mama lui îmbrăcată corect, într-o rochie de seară decoltată È™i — spre necazul lui — pe unchiul său Soames. Când intră, convorbirea lor se opri brusc, apoi unchiul său zise: — E mai bine să-i spunem. Când auzi aceste vorbe, care se refereau negreÈ™it la tatăl său, primul gând al lui Val se îndreptă spre Holly. O fi ceva josnic? Mama lui începu a vorbi. — Tatăl tău, zise ea cu o voce egală È™i distinsă, în timp ce îți făcea milă s-o vezi cum frământă între degete brocartul verde ca marea al rochiei ei, tatăl tău, scumpul meu, a... nu este la Newmarket; e în drum spre America de Sud. Ne-a... ne-a părăsit... Val își mută privirea de la ea, la Soames. I-a părăsit! Era oare trist? ÃŽÈ™i iubea tatăl? I se păru că nu È™tie precis. Apoi, deodată — parcă ar fi simÈ›it mirosul de garoafă È™i È›igări — inima îi tresări, È™i iată că era trist. Tatăl tău e... tatăl tău È™i nu putea să dispară în felul acesta, nu se cuvenea! Doar n-a fost întotdeauna "secătură", aÈ™a cum îl văzuse pe promenada de la "Pandemonium". Val avea amintiri frumoase în legătură cu tatăl său — ateliere de croitorie, cai, bani de buzunar la È™coală È™i multă bunătate È™i generozitate când avea noroc la joc. — Dar de ce? zise. Apoi, fiind el însuÈ™i un sportsman, îi păru rău de întrebare. Masca de pe faÈ›a mamei sale se tulbură; atunci izbucni: — Foarte bine, mamă! Nu-mi spune! Spune-mi numai ce însemnează asta. — Tare mă tem, Val, că însemnează divorÈ›. Val scoase un mârâit ciudat, privi iute spre unchiul său, la acel unchi pe care fusese învățat să-l socotească drept o garanÈ›ie față de consecinÈ›ele ce le avea de suferit din pricină că avea un tată, drept o pavăză chiar È™i față de sângele Dartie care curgea în vinele lui. FaÈ›a aceea cu obraji subÈ›i părea că tremură, È™i aceasta îl neliniÈ™ti din cale-afară. — Nu-i aÈ™a că nu se va da publicității? ÃŽn acel moment își aduse aminte cu câtă plăcere urmărea coloanele ziarelor care relatau detaliile penibile ale atâtor procese de divorÈ›. — Nu s-ar putea face cumva în taină? E atât de neplăcut pentru mama È™i... pentru toată lumea. — PoÈ›i să fii sigur că totul va decurge în cea mai mare taină posibilă. — Bine... dar, în definitiv, de ce trebuie să îl faceÈ›i? Mama nu vrea să se remărite. Numele lui, al surorilor lui, mânjit în faÈ›a colegilor È™i a lui Crum, a studenÈ›ilor de la Oxford, a lui... Holly! Era de neîndurat! Și ce câștigă dacă-l face? — Nu-i aÈ™a, mamă? zise el aspru. Văzându-se contrazisă în sentimentul care o domina tocmai de către fiinÈ›a pe are o iubea cel mai mult pe lume, Winifred se ridică din fotoliul Empire în care È™edea. ÃŽÈ™i dădea bine seama că fiul ei va fi contra ei, atâta vreme cât nu-i povesteÈ™te totul; È™i totuÈ™i — cum să-i spună? Astfel, frământând mai departe brocartul verde ca marea, își aÈ›inti privirile asupra lui Soames. Val, de asemenea, își È›intui ochii asupra lui. Nu încape îndoială că el, întruchiparea cinstei È™i a simÈ›ului de proprietate, nu doreÈ™te să aducă o asemenea pată asupra propriei lui surori! Soames trecu uÈ™or, cu un cuÈ›it de tăiat hârtie incrustat, peste suprafaÈ›a netedă a unei mese de marchetărie; apoi, fără a se uita la nepotul său, începu. — Tu nu poÈ›i înÈ›elege ce a avut de îndurat mama ta de-a lungul acestor douăzeci de ani. Aceasta este doar ultima picătură, Val. Ridicând privirea, se uită cu coada ochiului la Winifred È™i adăugă: Să-i spun? Winifred tăcea. Dacă nu-i spune, Val va fi contra ei. TotuÈ™i, ce îngrozitor este să-i spună aÈ™a ceva despre tatăl lui! Strângând din buze, dădu aprobativ din cap. Soames vorbi iute, cu o voce egală: — El a fost întotdeauna o povară de gâtul mamei tale. Ea a plătit în repetate rânduri datoriile pe care le făcea; adeseori a venit acasă beat, insultând-o È™i amenințând-o, iar acum a plecat la Buenos Aires cu o dansatoare. Și, ca È™i cum s-ar fi îndoit de eficacitatea vorbelor lui asupra băiatului, continuă în grabă: A luat chiar È™i perlele mamei tale, pentru a i le da ei. Atunci, Val ridică mâna cu o smucitură. La acest semnal de deznădejde, Winifred strigă: — Ajunge, Soames! OpreÈ™te-te! ÃŽn băiat se dădea o luptă între Dartie È™i Forsyte. Pentru băutură, datorii, dansatoare, avea o anumită simpatie; dar perlele... Nu! Asta era din cale-afară! Și deodată, simÈ›i mâna mamei sale mângâind-o pe a lui. — Vezi tu, auzi glasul lui Soames, nu putem lăsa să înceapă iarăși toată povestea. Există o margine: trebuie să batem fierul cât e cald. Val își trase mâna de sub aceea a mamei sale. — Dar... sper că... nu veÈ›i invoca chestiunea cu perlele! AÈ™a ceva nu pot suporta, nu, nicidecum! — Nu, nu, Val... nu! Þi-am spus-o numai ca să vezi că nu se poate trăi cu tatăl tău! Și unchiul său dădu din cap. Val se liniÈ™ti puÈ›in; scoase o È›igară. Tatăl său îi cumpărase această tabacheră subÈ›ire È™i puÈ›in curbată. Oh! Era greu de îndurat, tocmai acum când intra la Oxford! — Dar fără divorÈ›, mama n-ar putea fi apărată? zise. AÈ™ putea-o ocroti È™i eu. Și apoi, dacă e neapărat necesar, s-ar putea face È™i mai târziu. Pentru o clipă, pe buzele lui Soames apăru un zâmbet, zâmbet care deveni în curând amar. — Tu habar n-ai ce vorbeÈ™ti: în asemenea chestiuni nu e nimic mai grav decât amânarea. — Pentru ce? — Eu îți spun, băiete, nu e nimic mai grav. O È™tiu din experiență. ÃŽn vocea lui răsuna exasperarea. Val deschise ochii mari È™i se uită la unchiul său pe care niciodată nu-l văzuse exprimând vreun sentiment. Oh! Da... acum își aduce aminte... a fost odată o mătușă Irene È™i s-a întâmplat ceva — ceva ce oamenii din jurul lui tăinuiau; îl auzise el odată pe tatăl său folosind, în legătură cu ea, o vorbă ce nu se putea repeta. — Eu nu vreau să-l vorbesc de rău pe tatăl tău, continuă Soames hotărât, dar îl cunosc destul de bine pentru a fi sigur că nu va trece un an È™i va fi iarăși aici, în chip de povară pentru mama ta. ÃŽÈ›i poÈ›i închipui ce-ar însemna asta, pentru ea È™i pentru voi toÈ›i, după cele întâmplate! Tot ce putem face este să tăiem răul din rădăcină. ÃŽmpotriva voinÈ›ei lui, Val era impresionat, È™i, privind din întâmplare faÈ›a mamei lui, pricepu, poate pentru prima dată în viață, că nu întotdeauna treceau pe primul plan simțămintele lui. — Foarte bine, mamă. O să te ajutăm. AÈ™ vrea să È™tiu numai când va avea loc. Știi bine că intru în primul semestru. N-aÈ™ vrea să fiu acolo în vremea când va avea loc procesul. — Oh, scumpul meu! murmură Winifred, e greu pentru tine. Și numai din obiÈ™nuință formulă ea atât de simplu un lucru pe care — judecat după expresia de pe faÈ›a ei — îl regreta din tot sufletul. — Când va avea loc, Soames? — Nu È™tiu, dar nu înainte de câteva luni. Mai întâi trebuie să cerem restabilirea vieÈ›ii tale conjugale. "Ce dracu o mai fi È™i asta?" gândi Val. "Ce animale neghioabe sunt avocaÈ›ii aceÈ™tia! Nu înainte de câteva luni! Eu È™tiu una È™i bună: astă-seară n-am să mănânc acasă!" Și zise: — ÃŽmi pare nespus de rău, mamă, dar trebuie să iau masa în oraÈ™. Cu toate că era ultima seară, Winifred dădu din cap, mulÈ›umită; amândoi simÈ›eau că au mers cam departe cu exprimarea sentimentelor lor. Indiferent È™i deprimat, Val își căută libertatea în ceaÈ›a de pe Green Street. Dar numai când ajunse la Piccadilly, descoperi că nu are decât optsprezece pence. Cu atâția bani nu putea lua o masă, iar lui îi era foame. Se uită tânjind la vitrinele clubului "Iseeum", unde mâncase de atâtea ori cele mai alese bucate, împreună cu tatăl său. Perlele acelea! Nu le poate uita! Dar cu cât se gândea mai mult È™i cu cât mergea mai departe, cu atât era mai flămând. Dacă nu se întoarce acasă, nu-i rămân decât două locuri unde ar putea merge: la bunicul său în Park Lane È™i la Timothy în Bayswater Road. Care din locurile astea era mai puÈ›in plictisitor? Probabil că la bunicul său îi va da o masă mai bună, chiar dacă pică pe neaÈ™teptate. La Timothy mesele erau excelente, dar numai când erai poftit. Se hotărî pentru Park Lane, cu atât mai mult cu cât nu se cădea, nici față de bunicul său, să plece la Oxford fără a-i da prilejul să-i vâre în buzunar niÈ™te bani. FireÈ™te, mama lui va auzi că a fost acolo È™i i se va părea cam curios, dar n-avea ce face. Sună. — Hallo, Warmson, aveÈ›i ceva de mâncare pentru mine? Ce crezi? — Tocmai acum s-au aÈ™ezat la masă, domnule Val. Domnul Forsyte va fi foarte încântat că aÈ›i venit. Tocmai la prânz a spus că în ultima vreme n-aÈ›i mai dat pe la noi. Val rânji: — Ei, iată-mă, aici sunt! TăiaÈ›i viÈ›elul cel gras; Warmson, adu È™ampania! Warmson zâmbi puÈ›in; după părerea lui, Val nu era decât un boboc. — Am s-o întreb de doamna Forsyte, domnule Val. — Ascultă, mormăi mânios Val, dezbrăcându-È™i pardesiul. Să È™tii că nu mai sunt la È™coală. Warmson, care nu era lipsit de simÈ›ul umorului, deschise uÈ™a de lângă cuierul garnisit cu coarne de cerb, zicând: — Domnul Valerius, ma'am. Val intră zicând în gând: "Dracu să te ia!" După calda îmbrățiÈ™are a lui Emily È™i "Bine ai venit, Val", È™i după salutul cam tremurător al lui James, "ÃŽn sfârÈ™it, ai venit!", demnitatea lui fu restabilită. — De ce nu ne-ai înÈ™tiinÈ›at că vii? Nu avem decât spinare de berbec. Șampanie, Warmson, zise Emily. Și intră în sufragerie. La masa cea mare, scurtată cât se poate de mult, sub care s-au adăpostit atâtea picioare distinse, È™edea într-un capăt James, în celălalt Emily, iar Val la mijloc între ei. Și singurătatea în care trăiau bunicii săi acum, după ce toÈ›i cei patru copii ai lor zburaseră, îl miÈ™că în oarecare măsură. "Sper să dau ortu' popii mult înainte de-a ajunge atât de bătrân ca el!" se gândi. "Sărman bătrân, e subÈ›ire ca un băț!" Și în timp ce bunicul lui discuta cu Warmson despre zahărul din supă, zise lui Emily cu voce joasă: — E rău de tot pe la noi pe-acasă. Cred că È™tii. — Da, scumpul meu. — Când am plecat, era la noi unchiul Soames. Ce crezi, nu există nici o modalitate pentru a evita divorÈ›ul? De ce se încăpățânează el în halul acesta? — S-s-st, scumpule! È™opti Emily, nu vrem să afle bunicul tău. De la celălalt capăt al mesei auzi vocea lui James: — Ce e? Despre ce vorbiÈ›i? — Despre universitatea lui Val, răspunse Emily. Tânărul Pariser a învățat tot acolo; îți aduci aminte, James, el a fost acela care a făcut să sară banca la Monte Carlo. James mormăi că nu È™tie — Val va trebui să-È™i poarte bine de grijă, căci altfel poate apuca pe căi greÈ™ite. Se uită cu tristeÈ›e la nepotul său, dar din privirile lui se citea dragoste È™i îngrijorare. — De ceea ce mă tem eu, zise Val cu capul în farfurie, e că am s-o duc greu cu banii. Știa, instinctiv, că punctul sensibil al acestui bătrân era grija ca nepoÈ›ii lui să fie bine puÈ™i la adăpost. — Bine, zise James, iar supa din lingură i se vărsă în farfurie; vei avea o sumă bunicică, dar trebuie să fii chibzuit. — FireÈ™te că da, murmură Val; te chibzuieÈ™ti numai dacă ai cu ce. Cât va fi, bunicule? — Trei sute È™i cincizeci; e chiar prea mult. Când eram eu de vârsta ta, n-aveam mai nimic. Val oftă. El sperase patru È™i se temuse că n-o să-i dea decât trei. — Nu È™tiu cât primeÈ™te vărul tău, zise James; tot acolo învață È™i el. Tatăl său e un om bogat. — Dar dumneata nu eÈ™ti? întrebă cu îndrăzneală Val. — Eu? răspunse James, iritat. Eu am avut atâtea cheltuieli. Tatăl tău... È™i tăcu. — Vărul meu Jolyon locuieÈ™te într-o casă teribil de frumoasă. Am fost acolo cu unchiul Soames; splendide grajduri. — Ah! mârâi James, oftând adânc. Casa aceea — am È™tiut eu ce o să se întâmple! Și căzu trist pe gânduri, privind peste oasele de peÈ™te din farfuria lui. Tragedia fiului său È™i profunda dezbinare pe care a produs-o în familia Forsyte mai avea È™i acum forÈ›a de a-l târî într-un vârtej de îndoieli È™i temeri. Val, care avea poftă să vorbească despre Robin Hill, căci Robin Hill însemna Holly, se întoarse către Emily zicând: — Casa aceea fusese clădită pentru unchiul Soames? Și, primind drept răspuns doar un semn din cap, continuă: AÈ™ vrea să-mi povesteÈ™ti È™i mie, bunico. Ce-a devenit mătuÈ™a Irene? Mai trăieÈ™te? Astă-seară unchiul Soames părea îngrozitor de frământat de ceva. Emily își puse un deget pe buze, dar urechea lui James prinse cuvântul Irene. — Ce este? zise, oprindu-È™i bucata de berbec chiar lângă buze. Cine a văzut-o? Am È™tiut eu c-o să mai auzim vorbindu-se de ea. — Lasă, James, zise Emily; mănâncă liniÈ™tit. Nimeni n-a văzut pe nimeni. James puse furculiÈ›a jos. — AÈ™a eÈ™ti tu. Pot să mor È™i mie tot nu-mi spui. Te pomeneÈ™ti că Soames vrea să divorÈ›eze. — Prostii, zise Emily cu o liniÈ™te nemaiîntâlnită ; Soames e mult prea cuminte. James își duse mâna la gât, împreunându-È™i favoriÈ›ii lungi È™i albi pe bărbia care nu era decât piele È™i os. — Ea, ea a fost totdeauna..., zise, È™i cu această remarcă enigmatică se încheie conversaÈ›ia, căci se întorsese Warmson. După spinarea de berbec urmară prăjituri, fructe È™i brânză, apoi Val primi din partea bunicului său un cec de douăzeci de lire È™i o sărutare, care nu semăna cu nici o altă sărutare de pe lume, cu buzele strânse brusc, cu un fel de teamă, ca È™i cum bătrânul ar fi fost cuprins de slăbiciune; după aceea Val trecu în hol È™i reluă firul convorbirii. — VorbeÈ™te-mi de unchiul Soames, bunico. De ce È›ine cu orice preÈ› ca mama să divorÈ›eze? — Unchiul tău Soames, zise Emily, iar glasul ei avea o siguranță exagerată, este avocat, scumpul meu. El È™tie mai bine ca oricine ce trebuie făcut. — Da? mârâi Val. Dar ce-a devenit mătuÈ™a Irene? După câte îmi amintesc, era foarte frumoasă. — Ea, zise Emily, s-a purtat foarte prost. Noi nu vorbim despre ceea ce a făcut. — Bine, dar eu n-aÈ™ vrea ca la Oxford să afle toată lumea despre "afacerile noastre", exclamă Val; e o idee groaznică. De ce nu s-ar putea lua măsuri contra tatei, fără ca totul să devină public? Emily oftă. Datorită preocupărilor ei de a frecventa numai lume bună, trăise întotdeauna într-o atmosferă de divorÈ›uri — atât de mulÈ›i dintre oamenii ale căror picioare au stat sub masa ei au ajuns să facă oarecare publicitate în jurul lor. TotuÈ™i, când era vorba de familia ei, o supăra tot atât de mult ca È™i pe ceilalÈ›i. Dar ea avea un simÈ› practic deosebit; era o femeie curajoasă, care nu se lua niciodată după umbre, ci urmărea să pună mâna pe însăși substanÈ›a lucrurilor. — Mama ta va fi fericită dacă va fi liberă de tot, Val. Noapte bună, scumpul meu; È™i să nu porÈ›i jiletci prea strigătoare la Oxford, căci acum nu mai sunt la modă. Iată un mic cadou. Cu încă cinci lire în mână, cu un pic de căldură în inimă — căci o iubea pe bunica lui — Val porni spre Park Lane. Vântul alungase ceaÈ›a, frunzele de toamnă foÈ™neau, iar stelele străluceau. Având atâția bani în buzunar, îl cuprinse pofta de a "vedea puÈ›ină viață"; dar nu merse nici patruzeci de paÈ™i către Piccadilly È™i îi apăru chipul lui Holly, sfios, cu ochii ei serioÈ™i în care juca parcă un drăcuÈ™or, iar în inimă simÈ›i niÈ™te furnicături ca atunci când i-a strâns mâna. "Nu mă duc nicăieri! Mă întorc acasă!" Capitolul X SOAMES FACE PLANURI DE VIITOR Era cam târziu pentru a merge pe malul Tamisei, dar vremea era frumoasă È™i vara mai zăbovea încă pe sub frunzele ce îngălbeneau. ÃŽn dimineaÈ›a acelei duminici, din grădina lui de lângă râu, aproape de Mapledurham, Soames se uitase de mai multe ori la cer, pentru a vedea cum se anunță ziua. ÃŽmpodobi chiar el, cu flori, mica lui barcă, È™i pregăti totul pentru ca după dejun să-È™i plimbe musafirii pe Tamisa. ÃŽn timp ce aÈ™eza pernele îmbrăcate în mătase chinezească, nu È™tia nici el dacă prefera să iasă cu barca numai cu Anette sau È™i cu mama ei. Era atât de frumoasă... putea fi sigur oare că nu va spune prea mult, că nu va trece peste limitele discreÈ›iei? Trandafirii din jurul verandei erau încă în floare, gardurile erau verzi, nu era nici un semn de miez de toamnă, care ar fi putut răci atmosfera; totuÈ™i era nervos, nu-È™i găsea astâmpăr È™i avea o stranie neîncredere în puterile lui de a cârmui totul pe calea cea bună. Plănuise această vizită pentru ca Anette È™i mama ei să-È™i dea seama de averea lui, în aÈ™a fel, încât să primească cu respect orice declaraÈ›ie pe care ar fi fost dispus s-o facă mai târziu. Se îmbrăcă cu mare grijă, pentru a nu părea prea tânăr, nici prea bătrân; era foarte încântat că părul său era încă des È™i mătăsos È™i că nu avea fire albe. Urcă de trei ori în galeria de tablouri. Dacă ele s-ar pricepe câtuÈ™i de puÈ›in, ar vedea îndată că numai colecÈ›ia aceasta face cel puÈ›in treizeci de mii de lire sterline. Apoi făcu o inspecÈ›ie amănunÈ›ită în frumoasa odaie de culcare, ale cărei ferestre dădeau spre râu, unde vor intra ele pentru a-È™i scoate pălăriile. Va fi poate odaia ei de culcare... dacă planurile îi vor reuÈ™i, È™i Anette va deveni soÈ›ia lui. Se duse la masa de toaletă È™i-È™i trecu mâna peste perniÈ›a îmbrăcată în mov, în care erau împlântate fel de fel de ace; într-un vas erau adunate petale de diferite flori, care răspândeau un miros ce-l ameÈ›i puÈ›in. SoÈ›ia lui! Ce bine ar fi dacă totul s-ar aranja de-a dreptul, fără coÈ™marul acela cu divorÈ›ul, pe care va trebui să-l rezolve înainte de oriÈ™ice; cu fruntea încreÈ›ită, privi spre râul care strălucea dincolo de trandafiri È™i pajiÈ™te. Madame Lamotte nu va rezista niciodată la asemenea perspectivă pentru fiica ei; iar Anette nu-i va rezista niciodată mamei sale! Ah! numai dacă el ar fi liber! Plecă la gară, în întâmpinarea lor, cu teama în suflet. Ce mult gust aveau franÈ›uzoaicele! Madame Lamotte era îmbrăcată în negru cu urme de mov, Anette în olandă mov cu nuanÈ›e cenuÈ™ii, cu mănuÈ™i È™i pălărie de un alb-gălbui. Era cam palidă È™i avea un aer londonez; iar ochii ei albaÈ™tri priveau grav. Stând în uÈ™a deschisă a sufrageriei, Soames le aÈ™tepta să coboare la dejun; era tulburat de desfătarea aceea a simÈ›urilor pe care È›i-o dau soarele È™i florile È™i pomii, dar pe care n-o simÈ›i din plin decât atunci când tinereÈ›ea È™i frumuseÈ›ea le împărtășesc împreună cu tine. Pregătise masa cu deosebită grijă; vinul era un Sauternes cu totul deosebit, meniul perfect alcătuit; cafeaua, excelentă, a fost servită în verandă. Madame Lamotte a luat cremă de mentă; Anette a refuzat. Purtarea ei era fermecătoare, dar aveai vaga impresie că e conÈ™tientă de frumuseÈ›ea ei. "Da", gândi Soames; "încă un an în Londra È™i felul de viață pe care-l duce, È™i îi dispare tot farmecul." Madame era reÈ›inută în exclamaÈ›iile pe care le făcea în limba franceză: — Adorable! Le soleil est È™i bon!1 Nu-i aÈ™a, Anette, că totul este atât de chic? Monsieur este un adevărat Monte-Cristo. —- 1Adorabil! Ce soare plăcut! (fr.) —-- Anette aprobă murmurând È™i ridică ochii către Soames cu o privire pe care el n-o putea tălmăci. Le-a propus o plimbare pe apă. Dar să vâsleÈ™ti conducând o barcă cu două persoane, dintre care una atât de încântătoare, rezemată de pernele chinezeÈ™ti, te făcea să suferi că nu puteai profita de un prilej atât de bun. De aceea le duse numai puÈ›in spre Pangbourne, È™i apoi se întoarse încet acasă, în timp ce, din când în când, toamna scutura câte o frunză galbenă peste Anette sau peste corpolenÈ›a înveÈ™mântată în negru a mamei sale. Soames nu era fericit, îl chinuia gândul: "Cum — când — unde pot vorbi — È™i ce"? Ele nici nu È™tiau că era căsătorit. Dacă le spune că e căsătorit, toate È™ansele lui sunt primejduite; totuÈ™i, dacă nu le dă de înÈ›eles în mod desluÈ™it că vrea să ceară mâna lui Anette, ea poate cădea pe mâna altcuiva, mai înainte ca el să fie liber pentru a o lua. La ceaiul pe care amândouă l-au băut cu lămâie, Soames vorbi despre Transvaal. — O să fie război, zise. Madame Lamotte regretă. — Ces pauvres gens bergers! De ce nu-i lasă în pace? Soames zâmbi; întrebarea i se păruse absurdă. Fiind o femeie care se pricepe în afaceri, trebuia să înÈ›eleagă că britanicii nu-È™i pot abandona interesele comerciale legitime. — AÈ™a da! ÃŽnsă Madame Lamotte găsea că englezii sunt cam ipocriÈ›i. Ei vorbesc despre dreptate È™i uitlanderi, nu despre interese comerciale. Monsieur era primul care spunea lucrurilor pe nume. — Burii sunt numai pe jumătate civilizaÈ›i, zise Soames. Ei stau în calea progresului. Noi nu vom renunÈ›a niciodată la suveranitatea noastră. — Ce înseamnă asta? Suveranitate! Ce cuvânt ciudat! Iritat de aceste amenințări privitoare la principiul dreptului de proprietate È™i stimulat de ochii lui Anette, fixaÈ›i asupra lui, Soames vorbi cu elocvență. Iar când ea zise: — Eu cred că Monsieur are dreptate. Trebuie să-i înveÈ›e minte! — el fu încântat. Fata era deÈ™teaptă. — FireÈ™te, continuă el, trebuie să procedăm cu moderaÈ›ie. Eu nu sunt pentru o politică de asuprire prea acerbă. Trebuie să fim duri, dar fără brutalitate. VreÈ›i să mergem sus să vă arăt tablourile mele? ÃŽn timp ce treceau de la o comoară la alta, văzu îndată că habar n-aveau de pictură. Trecură pe lângă ultimul său Mauve, acel remarcabil studiu intitulat Car cu fân în drum spre casă, ca È™i cum ar fi fost o litografie. AÈ™tepta aproape cu spaimă reacÈ›ia lor în faÈ›a celei mai preÈ›ioase piese din colecÈ›ia lui: un Israels, al cărui preÈ› se urcase văzând cu ochii È™i care, era aproape sigur, ajunsese acum la punctul culminant; de aceea socotea că e bine să-l pună în vânzare. Nici nu-l băgară în seamă. Pentru el a fost un È™oc; totuÈ™i, se mângâia cu gândul că e mai bine să aibă de-a face cu gustul virgin al lui Anette, pe care îl poate forma el cu timpul, decât cu gustul prost al burgheziei engleze. La capătul galeriei era un Meissonier de care îi era cam ruÈ™ine — valoarea pânzelor lui Meissonier scădea pe zi ce trece. Madame Lamotte se opri în faÈ›a tabloului. — Meissonier! Ah! Ce bijuterie! Era singurul nume de care auzise. Soames profită de ocazie. Atingând foarte uÈ™or braÈ›ul lui Anette, o întrebă: — Cum îți place casa mea, Anette? Nu-È™i retrase braÈ›ul, dar nici nu răspunse, se uită drept la el, coborî privirea, apoi È™opti: — Ar putea să nu-i placă cuiva? E atât de frumoasă! — Poate într-o bună zi..., zise Soames, dar se opri. Era atât de frumoasă, atât de stăpânită — îl speria. Ochii ei albaÈ™tri ca florile de cicoare, miÈ™carea gâtului ei alb ca spuma, liniile ei gingaÈ™e È™i rotunde erau o nedomolită ispită pentru a spune vorbe neîngăduite! Nu! Nu! Trebuie să fie mai stăpân pe situaÈ›ie, mult mai sigur de sine! "Dacă mă stăpânesc", cugetă el, "am s-o pun pe gânduri eu pe ea". Și trecu lângă Madame Lamotte, care stătea încă în faÈ›a lui Meissonier. — Da, este un exemplar destul de bun, dintre ultimele lui lucrări. Trebuie să mai veniÈ›i, Madame, să le vedeÈ›i la lumina electrică. Trebuie să veniÈ›i È™i să petreceÈ›i o noapte aici. Doamna era încântată; ce frumoase trebuie să fie tablourile la lumina electrică! Iar râul, în lumina lunii, trebuie să fie minunat! Anette murmură: — EÈ™ti sentimentală, Maman! Sentimentală! Această femeie îmbrăcată în negru, simpatică È™i puternică, o franÈ›uzoaică — ea È™tie ce e lumea! Și se simÈ›i deodată cât se poate de convins că nici una dintre ele nu era sentimentală. Cu atât mai bine. La ce e bun sentimentul? Și totuÈ™i... Le conduse cu trăsura până la gară È™i le urcă în tren. I se păru că degetele lui Anette au răspuns puÈ›in la strângerea mâinii lui; prin întuneric, văzu un zâmbet pe faÈ›a ei. Se întoarse îngândurat la trăsură. — ÃŽntoarce-te acasă, Jordan, eu vreau să merg pe jos, zise vizitiului. Porni cu paÈ™i mari pe potecile peste care se lăsa întunericul; în sufletul lui se jucau de-a v-aÈ›i ascunselea prudenÈ›a È™i dorinÈ›a ca Anette să fie a lui. "Bonsoir, Monsieur!" Ce dulce i-a spus-o. Dar cine È™tie ce e în mintea ei? FranÈ›uzoaicele sunt ca pisicile, nu È™tii ce zace în ele! Dar e frumoasă foc! Ce desăvârÈ™ită È™i tânără făptură de È›inut în braÈ›e! Ce mamă nimerită pentru moÈ™tenitorul său! Și, zâmbind, se gândi la familia lui, la surpriza lor că È™i-a luat nevastă franÈ›uzoaică, la curiozitatea lor È™i la felul cum i-ar dejuca È™i s-ar distra pe socoteala lor. "Dracu să-i ia!" Plopii suspinau în întuneric; o bufniță striga. Umbrele de pe apă se adânceau. "Vreau È™i trebuie să fiu liber", gândi. "Nu vreau să mai amân. Am să mă duc să vorbesc cu Irene. Dacă vrei ca un lucru să fie făcut, fă-È›i-l singur. Eu trebuie să trăiesc din nou, vreau să am viață, să mă miÈ™c È™i să exist." Și drept ecou la această stranie referință biblică, clopotele bisericilor începură să sune, chemând pe credincioÈ™i la rugăciunea de seară. Capitolul XI ȘI SE ÃŽNTOARCE ÃŽN TRECUT MarÈ›i seara, după ce luă masa la clubul său, Soames porni la înfăptuirea unui act care cerea cel mai mult curaj È™i cea mai puÈ›ină delicateÈ›e dintre toate actele pe care le întreprinsese în viaÈ›a lui, în afară poate de naÈ™terea lui È™i de încă o altă faptă. Alesese vremea serii, în parte pentru că era mai probabil s-o găsească pe Irene acasă, dar mai ales pentru că în lumina zilei nu È™i-a putut aduna destul curaj, È™i apoi mai avea nevoie È™i de vin pentru a-i biciui îndrăzneala. Coborî din birjă pe malul Tamisei È™i merse pe jos până la Biserica Veche, neÈ™tiind exact care este blocul de locuinÈ›e ieftine în care locuia ea. ÃŽl găsi ascuns în dosul unei clădiri mult mai mari; citi numele, "Doamna Irene Heron" — Heron, înÂtr-adevăr! Numele ei de fată: purta deci din nou acel nume! Se întoarse în stradă pentru a se uita la ferestrele de la etajul întâi. De la apartamentul din colÈ› se vedea lumină È™i auzi acorduri de pian. Lui nu-i plăcuse niciodată prea mult muzica, ba în trecut îi fusese chiar necaz pe ea, căci de câte ori nu se aÈ™ezase Irene la pian, făcându-È™i din muzică un loc de refugiu în care el nu putea pătrunde! Repulsie! îndelungată repulsie, la început reÈ›inută È™i tainică, la urmă dată pe față! Sunetele pianului îi treziră amintiri amare. Ea trebuie să fie cea care cântă, deci era aproape sigur c-o va vedea; se opri mai nehotărât decât fusese vreodată. ÃŽl cuprinseră fiorii pentru ceea ce avea de făcut; i se uscase limba, inima îi bătea iute. "Mie n-are de ce să-mi fie frică", gândi el. Apoi se trezi juristul în el. Oare nu face o greÈ™eală? N-ar fi fost mai bine dacă aranja o întrevedere în prezenÈ›a fideicomisului ei? Nu! Nu era bine să fie de față acel Jolyon care o simpatiza! ÃŽn nici un caz! Trecu trotuarul, intră pe poartă È™i încet, pentru a i se mai domoli bătăile inimii, urcă scările până la primul etaj È™i sună. Când se deschise uÈ™a, simÈ›i că-l învăluie un parfum: acea mireasmă de odinioară care-i trezi amintirile trecutului îndepărtat: miresmele salonului în care intra, ale casei care nu era a lui, miros de petale de trandafir uscate È™i de miere! — Anunță, te rog, pe domnul Forsyte. Știu că doamna mă va primi, zise după un plan dinainte stabilit, pentru a o face să creadă că e Jolyon! După ce servitoarea plecă È™i rămăsese singur în vestibulul îngust, în care o lampă cu abajur de mărgele răspândea o lumină slabă È™i în care pereÈ›ii, covorul, totul avea reflexe argintii, i se păru că se află într-o lume de stafii È™i îi veni un gând ciudat: "Să intru cu pardesiul, sau să-l dezbrac?" Muzica se opri, servitoarea îi zise din ușă: — IntraÈ›i, vă rog. Soames intră. Observă în mod mecanic că È™i aici totul era argintiu È™i că pianul era din lemn de santal. Ea se ridicase È™i stătea rezemată de el, cu capul puÈ›in dat pe spate; È™i, ca È™i cum ar fi căutat un sprijin, puse mâna pe clape È™i bătu un acord distonant pe care-l prelungi o clipă, apoi ridică degetele. Lumina de la lampa cu abajur de pe pian îi cădea pe gât, iar faÈ›a ei era aproape toată în umbră. Era într-o rochie de seară neagră, cu un fel de pelerină peste umeri. Nu-È™i aducea aminte s-o fi văzut vreodată îmbrăcată în negru È™i îi trecu prin gând: "Se îmbracă în rochie de seară chiar È™i când e singură". — Tu! o auzi È™optind. De multe ori repetase Soames în închipuirea lui această scenă. Dar repetiÈ›ia nu i-a folosit la nimic. Pur È™i simplu, nu putea vorbi. Nu crezuse niciodată că această femeie, pe care o dorise odinioară cu atâta patimă, care a fost în deplina lui proprietate È™i pe care n-o văzuse de doisprezece ani, îl poate impresiona în asemenea măsură. ÃŽn închipuirea lui el se vedea vorbind, luând măsuri, pe de-o parte ca un om de afaceri, pe de alta ca un judecător. Și când colo, se simÈ›ea nu ca în faÈ›a unei femei ca toate femeile È™i a unei soÈ›ii care a păcătuit, ci ca în prezenÈ›a unei forÈ›e subtile È™i efemere ca aerul, care pătrundea în el È™i îl învăluia. Valuri de ironie È™i apărare se treziră în el. — Da, o vizită ciudată! Sper că eÈ™ti bine. — MulÈ›umesc. Vrei să iei loc? Irene plecă de lângă pian, trecu la divanul de lângă fereastră È™i se prăbuÈ™i pe el, cu mâinile împreunate în poală. Acolo lumina cădea asupra ei, aÈ™a încât Soames îi putea vedea faÈ›a, ochii È™i părul, totul straniu, aÈ™a cum o È›inea minte, de o frumuseÈ›e deosebită. Se aÈ™eză pe marginea fotoliului din lemn de santal, cu perne îmbrăcate în material argintiu, lângă care stătuse până atunci în picioare. — Nu te-ai schimbat, îi zise. — Nu? Pentru ce ai venit? — Pentru a discuta anumite chestiuni. — Vărul tău mi-a spus ce doreÈ™ti. — Ei bine? — Sunt de acord. AÈ™a cum am fost întotdeauna. Sunetul glasului ei, reÈ›inut È™i închis, atitudinea ei stăpânită, atentă È™i defensivă, îi veniră acum într-ajutor. DeÈ™teptară în el mii È™i mii de amintiri în legătură cu ea, cu femeia care se ferea veÈ™nic de el, È™i zise cu amărăciune: — Atunci poate că vei fi atât de bună să-mi dai informaÈ›iile necesare în baza cărora aÈ™ putea face anumite demersuri. CerinÈ›ele legii trebuie satisfăcute. — Nu-È›i pot servi nici una peste ceea ce È™tii. — Doisprezece ani! Și tu îți închipui că eu pot crede aÈ™a ceva? — Eu nu-mi închipui că tu poÈ›i crede ceva din ceea ce-È›i spun eu; dar acesta e adevărul. Soames o privi aspru. ÃŽi spusese că nu era schimbată, dar acum o vedea că e alta. FaÈ›a nu i se schimbase, decât doar că era È™i mai frumoasă; È™i nici trupul, era doar puÈ›in mai plină. Se schimbase sufleteÈ™te. Devenise mai activă, mai îndrăzneață, nu mai avea acea nemăsurată rezistență pasivă. "Ah!" gândi el, "asta se trage din independenÈ›a ei materială! Să fie al dracului unchiul Jolyon!" — Cred că acum te descurci foarte bine, îi zise. — Da, mulÈ›umesc. — De ce nu mi-ai îngăduit să-È›i port eu de grijă? Þi-aÈ™ fi dat tot ceea ce-È›i trebuia, în ciuda celor întâmplate. Un zâmbet vag i se aÈ™ternu pe buze, dar nu-i răspunse. — Tu eÈ™ti încă soÈ›ia mea, zise Soames. De ce a spus asta, ce voia să spună cu aceste vorbe, n-a È™tiut când le-a rostit È™i nici după aceea. Era un adevăr de netăgăduit, dar efectul pe care l-a produs a fost uluitor. Irene se ridică de pe divan È™i rămase o clipă nemiÈ™cată, uitându-se la el. Soames văzu cum i se ridică È™i coboară sânii. Apoi se duse către fereastră È™i o deschise. — De ce deschizi? zise el aspru. Ai să răceÈ™ti în rochia asta. Nu sunt periculos. Și râse, puÈ›in trist. Ea îi răspunse ca un ecou, cu acelaÈ™i râs — slab, amarnic. — L-am deschis... din obiÈ™nuință. — Destul de ciudat obicei, zise el cu aceeaÈ™i amărăciune, închide fereastra! O închise È™i se aÈ™eză din nou. Devenise puternică femeia aceasta, această... soÈ›ie a lui! SimÈ›ea cum emană forÈ›a din ea, aÈ™a cum È™edea acolo, ca învăluită în zale. Și fără să-È™i dea seama, se ridică È™i se apropie de ea; dorea să vadă expresia de pe faÈ›a ei. Ochii ei se întâlniră cu ai lui, fără a clipi. Doamne, Dumnezeule! Cât erau de limpezi, cât erau de negri față de pielea aceea albă È™i părul acela ciudat de culoarea chihlimbarului! Și ce umeri albi! Ce senzaÈ›ie ciudată! Ar fi trebuit s-o urască. — Ar fi mai bine dacă mi-ai spune. Este în interesul tău, cât È™i al meu, să fim liberi. Povestea aceea de atunci este prea veche. — Þi-am spus tot ce aveam de spus. — Adică vrei să spui că n-a mai fost nimic — nimeni? — Nimeni. Trebuie să găseÈ™ti un motiv în viaÈ›a ta. Izbit de această replică, Soames se ridică, merse spre pian, apoi înapoi la cămin, pășind în sus È™i-n jos ca în zilele de odinioară, în salonul lor, când îl năpădeau sentimentele. — AÈ™a nu se poate. Tu m-ai "părăsit". Drept ar fi ca tu să... Văzu cum dă din umerii ei albi, È™i o auzi È™optind: — Ai dreptate. Dar de ce n-ai divorÈ›at de mine atunci? Trebuia să mă ocup eu de divorÈ›? Soames se opri È™i o privi atent, cu un fel de curiozitate. Ce viață o fi ducând fiinÈ›a aceasta, dacă într-adevăr trăieÈ™te atât de singură? Și de ce oare n-a divorÈ›at? ÃŽn timp ce o privea cu ochii larg deschiÈ™i, începu să-l chinuie durerea din trecut, faptul că ea niciodată nu l-a înÈ›eles, niciodată n-a fost dreaptă față de el. — De ce n-ai putut fi o soÈ›ie bună? — Da. A fost o crimă că m-am căsătorit cu tine. Am plătiÂt-o. Poate că, totuÈ™i, vei găsi o modalitate. Să nu-È›i faci griji pentru reputaÈ›ia mea; eu n-am ce pierde. Acum, cred că ar fi mai bine să pleci. Soames simÈ›ea că a fost înfrânt, că i se răpiseră argumentele pentru justificarea purtării lui, È™i fu cuprins de ceva ce nici el nu-È™i putea tălmăci, dar avea senzaÈ›ia că este învăluit într-un nor de ceață rece. Cu un gest mecanic ridică mâna, luă de pe cămin un mic vas de porÈ›elan, îl întoarse È™i zise: — Lowestoft. Unde l-ai găsit? Eu am cumpărat perechea lui la Jobson. Și îi veni deodată în minte cum, cu câțiva ani în urmă, el È™i ea cumpărau împreună porÈ›elanuri È™i rămase îngândurat, cu ochii fixaÈ›i asupra vasului, ca È™i cum în el ar fi fost cuprins tot trecutul lui. Vocea ei îl trezi. — Ia-l tu. Eu n-am nevoie de el. Soames îl puse la loc pe cămin. — Vrei să dai mâna cu mine? îi zise. Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet vag. ÃŽntinse mâna. Față de mâna lui cam fierbinte, a ei era rece. "E făcută din gheață", cugetă el: "ÃŽntotdeauna a fost de gheață". Dar tocmai când gândea astfel, simÈ›urile lui fură redeÈ™teptate de parfumul rochiei È™i trupului ei, ca È™i cum căldura din fiinÈ›a ei — căldura care niciodată nu radiase pentru el — se străduia să iasă la iveală. Și se întoarse brusc. IeÈ™i È™i plecă de parcă îl mâna cineva cu un bici de la spate; nu căută birjă, era bucuros că malul era pustiu, că dinspre râu venea aer rece È™i că frunzele de platan aruncau umbre întunecate — era zăpăcit, năuc, cu inima îndurerată È™i cam tulbure, parcă făcuse o mare greÈ™eală, ale cărei consecinÈ›e nu le putea prevedea. Și, deodată, năvăli asupra lui ideea fantastică: dacă în loc de "Cred că ar fi mai bine să pleci'", ar fi zis "Cred că ar fi mai bine să rămâi"! Ce-ar fi simÈ›it în acel caz? Ce-ar fi făcut oare? După toÈ›i aceÈ™ti ani de înstrăinare È™i gânduri amare, vraja blestemată a acestei femei mai avea încă putere asupra lui. O simÈ›ea în toată fiinÈ›a lui, gata să i se urce la cap la un semn, la o atingere a ei. "Am fost un prost că m-am dus la ea!" mârii el. "N-am câștigat nimic. Dar cine È™i-ar fi putut închipui? Eu n-aÈ™ fi crezut că...!" Memoria îi zbură înapoi la primii ani ai căsătoriei lor, torturându-l cu amintiri. N-ar fi meritat să-È™i păstreze frumuseÈ›ea — acea frumuseÈ›e pe care el o cunoÈ™tea atât de bine È™i care a fost proprietatea lui. ForÈ›a cu care o admira încă È™i acum îi umpluse sufletul de amărăciune. Cei mai mulÈ›i bărbaÈ›i ar fi urât-o, aÈ™a după cum bine merita. Ea i-a distrus viaÈ›a, l-a rănit de moarte în orgoliul său, i-a răpit posibilitatea de a avea un fiu. Și totuÈ™i, numai văzând-o, rece È™i duÈ™mănoasă ca întotdeauna, simÈ›ea că puterea ei de a-l scoate cu desăvârÈ™ire din fire dăinuia încă! Avea un fel de magnetism blestemat! Și n-ar fi de mirare să fi trăit vreme de doisprezece ani aÈ™a cum spune ea, singură, fără s-o fi atins cineva. Va să zică Bosinney — fie-i memoria blestemată! — a trăit în tot acest timp cu ea! Soames nu È™tia dacă era bucuros de această constatare, ori ba. Apropiindu-se de clubul său se opri pentru a cumpăra un ziar. Unul din titluri suna: "Burii au anunÈ›at că resping suveranitatea britanică!" Suveranitate! "ÃŽntocmai ca È™i ea!" cugetă Soames: "ÃŽntotdeauna a refuzat-o. Suveranitate! După lege o am chiar È™i acum. Ce îngrozitor de singură trebuie să se simtă în acel apartament mic È™i sărăcăcios!" Capitolul XII LA "BURSA FORSYTE" Soames era membru a două cluburi, "The Connoisseurs", menÈ›ionat pe cartea lui de vizită, unde se ducea însă rareori, È™i "The Remove", nemenÈ›ionat pe cartea de vizită, dar pe care-l frecventa. Intrase în această instituÈ›ie liberală cu cinci ani în urmă, după ce se convinsese că membrii clubului erau în momentul acela aproape cu toÈ›ii niÈ™te conservatori sănătoÈ™i la suflet È™i la pungă, chiar dacă nu în principiile lor. Unchiul Nicholas îl introdusese acolo. Frumoasa sală de lectură era mobilată în stil Adam. ÃŽn seara aceea se uită de cum intră pe ușă la telegrame, pentru a afla veÈ™ti din Transvaal, È™i observă că rentele de Stat scăzuseră, de dimineață, cu È™apte È™aisprezecimi. Se întoarse pentru a se îndrepta spre sala de lectură, când auzi o voce la spatele lui zicând: — Ei, Soames? Totul a decurs în ordine? Era unchiul Nicholas, în redingotă, cu gulerul său înalt cu colÈ›uri îndoite È™i cu cravata neagră trecută printr-un inel. Doamne Dumnezeule! Ce tânăr È™i vioi era la optzeci È™i doi de ani! — Cred că Roger ar fi fost mulÈ›umit, continuă unchiul său. Lucrurile au mers foarte bine. Blackley? Am să-mi notez. Buxton nu mi-a făcut bine. Burii ăștia mă scot din fire — Chamberlain ăsta duce tare la război. Tu ce crezi? — E inevitabil, mârâi Soames. Nicholas își trecu mâna peste obrajii săi complet raÈ™i, foarte rumeni după cura făcută astă-vară; buzele-i erau cam bosumflate. Afacerea aceasta îi reînviase toate principiile liberale. — Eu n-am nici o încredere în individul ăsta. Prea e zăpăcit. Dacă ar fi război, va scădea valoarea caselor. Vei avea bucluc cu averea lui Roger. Eu i-am spus deseori să mai vândă câteva din case. Dar întotdeauna a fost încăpățânat ca un catâr. "Leit tu!" gândi Soames. Dar el nu contrazicea niciodată pe vreun unchi al său, astfel că ei își menÈ›ineau părerea că Soames e "un băiat cu mintea ascuÈ›ită", È™i îl angajau drept jurisconsultul lor. — Am auzit la Timothy, zise Nicholas coborând glasul, că, în sfârÈ™it, Dartie a plecat. Asta va fi o mare uÈ™urare pentru tatăl tău. Era ca un ou putred. Soames dădu din cap. Dacă exista pe lume un subiect asupra căruia neamul Forsyte era cu adevărat de acord, apoi acela era caracterul lui Montague Dartie. — BăgaÈ›i bine de seamă, zise Nicholas, dacă nu luaÈ›i măsuri, se va întoarce iar pe capul vostru. După părerea mea, Winifred ar face mai bine dacă ar tăia răul din rădăcină. N-are nici un rost să dăinuiască ceva ce merge prost. Soames îl privi cu coada ochiului. Nervii lui exacerbaÈ›i de întrevederea pe care o avusese adineauri îl făceau să creadă că unchiul său făcea aluzie la el. — Eu sunt sfetnicul ei, răspunse scurt. — Bine, zise Nicholas, cupeul mă aÈ™teaptă. Trebuie să mă duc acasă. Mă simt foarte prost. Spune-i tatălui tău salutări din partea mea. După ce consfinÈ›i astfel din nou legăturile cu cei de un sânge cu el, coborî scările cu paÈ™i sprinteni, È™i portarul cel tânăr îl ajută să-È™i îmbrace haina îmblănită. "De când îl È™tiu pe unchiul Nicholas, zice că se simte foarte prost", gândi Soames, "È™i totuÈ™i mie mi se pare că e nemuritor. Ce familie! Judecând după el, mai am treizeci È™i opt de ani de sănătate înaintea mea. Și n-am de gând să-i irosesc." Se duse la oglindă È™i se opri examinându-È™i obrazul. N-avea decât un rid sau două È™i trei sau patru fire de păr alb în mica lui mustață neagră; să fi îmbătrânit el mai mult decât Irene? Amândoi erau în floarea vieÈ›ii! Și un gând fantastic îi străfulgera mintea. Absurd! Idiot! Dar revenea mereu. PersistenÈ›a acestui gând îl sperie, cum se sperie omul din fiorii reci care te trec înainte de o răceală straÈ™nică, cu febră; se aÈ™eză pe scaunul de pe cântar. Șaptezeci de kilograme! De douăzeci de ani greutatea lui n-a variat nici cu un kilogram. Ce vârstă avea ea? Aproape treizeci È™i È™apte — nu e încă prea bătrână pentru a avea un copil — nu, chiar deloc! împlineÈ™te treizeci È™i È™apte pe ziua de nouă a lunii următoare. Þinea bine minte data zilei ei de naÈ™tere, a sărbătorit-o întotdeauna cu sfinÈ›enie, chiar È™i ultima ei zi de naÈ™tere, puÈ›in timp înainte de a-l părăsi, când era aproape convins că îl înÈ™ală. Sărbătorise patru aniversări în casa lui. Le aÈ™tepta cu înfrigurare, căci darurile lui îl făceau să spere oarecare recunoÈ™tință È™i căldură din partea ei. FireÈ™te, ultima zi de naÈ™tere a făcut excepÈ›ie, pe atunci È™tia la ce să se aÈ™tepte. La această amintire se întoarse cu gândul în altă parte. Amintirea îngrămădeÈ™te frunze moarte peste fapte ce par cadavre, iar de sub această boltă de mormânt ele apar mai puÈ›in grave. Apoi, deodată, îi veni ideea: "AÈ™ putea să-i trimit un cadou de ziua de naÈ™tere. ÃŽn definitiv, suntem creÈ™tini! Oare n-aÈ™ putea... oare nu ne-am putea reîmpăca"!? Și cum È™edea acolo, oftă adânc. Anette! Da, dar între el È™i Anette era acel blestemat proces de divorÈ›! Și oare cum să-l obÈ›ină? Jolyon spusese: "Un bărbat poate pune capăt acestor lucruri, dacă ia totul asupra lui". Dar cum ar putea lua el asupra lui asemenea scandal, el care È™i-a consolidat cariera bazându-se tocmai pe corectitudinea lui, care-l transformase într-un stâlp al legalității? AÈ™a ceva nu se poate! Ar fi un donquijotism! Faptul că vreme de doisprezece ani a trăit separat de ea È™i nu a intentat acÈ›iunea exclude posibilitatea de a invoca în faÈ›a tribunalului drept motiv de divorÈ› purtarea ei cu Bosinney. Deoarece atunci n-a făcut nimic pentru a i se face dreptate, se presupune că a admis situaÈ›ia, È™i n-ar mai fi de nici un folos să aducă acum dovezi pe care, de altfel, le-ar putea aduna destul de greu. Și apoi, pe lângă toate acestea, orgoliul lui nu-i îngăduia să facă uz de acel vechi incident, căci suferise prea mult din pricina lui. Nu! Nu se puteau invoca decât fapte recente care ar dovedi greÈ™eli în purtarea ei — dar ea le-a negat: iar el i-a dat crezare. Era neputincios! Cu desăvârÈ™ire neputincios! Se ridică din fotoliul adânc, îmbrăcat în catifea roÈ™ie, È™i simÈ›i că i se strânge inima. Atâta vreme cât îl vor frământa aceste gânduri, nu va putea închide ochii! Și, punându-È™i din nou paltonul È™i pălăria, ieÈ™i È™i se îndreptă spre cartierul de răsărit. Ajuns la Trafalgar Square băgă de seamă că dinspre Strand vine spre el un val de oameni foarte agitaÈ›i. Erau vânzătorii de ziare care strigau atât de tare, încât nu putea pricepe nici o vorbă. Se opri pentru a auzi mai bine, È™i unul din ei trecu pe lângă el. "EdiÈ›ie specială! Kruger a dat un ultimatum! DeclaraÈ›ie de război!" Soames cumpără ziarul. Era întocmai. Scria la ultimele È™tiri. Primul lui gând fu: "Burii se sinucid". Al doilea: "Mai am oare ceva de vândut?" Dacă da, atunci pierduse orice È™ansă, căci mâine va fi prăbuÈ™ire la Bursă. Alungă gândul acesta cu o miÈ™care îndrăzneață din cap. Acest ultimatum e o obrăznicie, decât să-l înghită, prefera să piardă banii. Burii trebuie să se înveÈ›e minte È™i vor primi o lecÈ›ie bună; dar va dura cel puÈ›in trei luni până vor fi puÈ™i cu botul pe labe. Și trupele nu erau acolo. Guvernul acesta e mereu în întârziere! Dracu să-i ia pe jurnaliÈ™ti! Ce rost are să trezească lumea din somn? Era destul dacă dădeau vestea mâine dimineață. Dar, gândindu-se la tatăl său, se sperie. Desigur că tot aÈ™a strigă vânzătorii de ziare È™i în Park Lane. Opri o birjă È™i porunci să-l ducă acolo. James È™i Emily se duseseră tocmai la culcare, È™i după ce îi dădu vestea lui Warmson, Soames se pregăti să se urce È™i el. Se opri însă ezitând, È™i zise: — Dumneata ce părere ai, Warmson? Majordomul trecea tocmai peria speciala peste pălăria de mătase pe care o depusese Soames; se opri, își plecă puÈ›in capul înainte È™i zise cu voce joasă: — FireÈ™te că n-au nici o È™ansă de izbândă, domnule, dar am auzit că sunt foarte buni trăgători la È›intă. Eu am un fiu în regimentul Inniskillings. — Dumneata, Warmson? Cum? Nici n-am È™tiut că eÈ™ti însurat. — N-aveaÈ›i de unde È™ti. Eu nu vorbesc despre asta. Cred însă că-l vor duce È™i pe el. Soames fu cam surprins de descoperirea pe care o făcuse: că È™tie atât de puÈ›ine lucruri despre un om pe care credea că-l cunoaÈ™te atât de bine, dar fu È™i mai surprins la ideea că războiul poate atinge pe cineva chiar personal. El se născuse în anul în care a izbucnit războiul Crimeii, È™i începuse să gândească în mod conÈ™tient în vremea când răzvrătirea din India trecuse; de atunci Imperiul Britanic dusese multe războaie, dar neînsemnate È™i purtate numai de armate de militari profesioniÈ™ti, aÈ™a încât nu au atins deloc familia Forsyte È™i interesele lor politice. Desigur că nici acest război nu va face excepÈ›ie. TotuÈ™i, gândul lui trecu în grabă peste întreaga lui familie. Doi dintre băieÈ›ii Hayman — după cum auzise el — erau în Yeomanry sau ceva asemănător — întotdeauna se gândise cu plăcere la ei, căci unitățile de voluntari aveau o oarecare distincÈ›ie; purtau sau aveau obiceiul să poarte uniformă albastră garnisită cu argint È™i mergeau călare. ÃŽÈ™i aduse aminte că È™i Archibald intrase într-o asemenea unitate de voluntari, dar că foarte curând renunÈ›ase din pricina tatălui său, Nicholas, care făcuse o nemaipomenită gălăgie, pentru că "n-avea nici un rost să-È™i irosească vremea fudulindu-se ca un păun în uniforma aceea". Auzise nu de mult, undeva, că cel mai mare fiu al tânărului Nicholas, "cel mai tânăr Nicholas", s-a înrolat È™i el ca voluntar. ÃŽn timp ce urca încet treptele, Soames gândi: "Nu! N-are nici un rost!" Se opri pe coridorul din faÈ›a odăilor de culcare È™i de toaletă ale părinÈ›ilor săi, întrebându-se dacă e bine să deschidă uÈ™a È™i să le spună un cuvânt de îmbărbătare. Deschise fereastra de pe coridor È™i ciuli urechile. Singurele sunete pe care le auzea erau zgomotele din Piccadilly, È™i gândi: "Dacă zgomotul acestor trăsuri cu motor creÈ™te, proprietarii urbani vor fi lezaÈ›i în drepturile lor". Tocmai pornise sus spre odaia care era întotdeauna la dispoziÈ›ia lui, când auzi de departe strigătul răguÈ™it al unui vânzător de ziare ce se apropia în goană. Acum va trece prin faÈ›a casei. Bătu la uÈ™a mamei lui È™i intră. Tatăl lui È™edea în pat, cu urechile ciulite pe sub părul alb care, datorită lui Emily, era întotdeauna tuns È™i îngrijit. Obrazul era roÈ™u È™i părea de o curățenie extraordinară, cum È™edea în cearÈ™afurile È™i pernele albe, din care umerii săi înalÈ›i È™i slabi, acoperiÈ›i de cămaÈ™a de noapte, se ridicau ca niÈ™te colÈ›uri ascuÈ›ite. Numai ochii cenuÈ™ii i se miÈ™cau neîncrezători pe sub pleoapele veÈ™tejite, de la fereastră la Emily, care, îmbrăcată în capot, umbla prin odaie, apăsând pe un balon de cauciuc fixat într-o sticlă de parfum. ÃŽn cameră se vedea aburul uÈ™or al apei de colonie pe care o vaporiza. — Totul e în ordine! zise Soames, nu e incendiu. Burii au declarat război, atâta tot. Emily se opri. — Oh! spuse doar atât È™i se uită la James. Soames, la rândul lui, se uita la tatăl său. Acesta primi vestea altfel decât se aÈ™teptau ei, ca È™i cum ar fi fost preocupat de un gând pe care ei nu-l cunoÈ™teau. — Hm! mormăi el. Eu n-am să trăiesc să văd sfârÈ™itul acestui război. — AÈ™, da de unde, James! La Crăciun s-a isprăvit cu ei! — Doar nu te-oi pricepe È™i la asta? răspunse James aspru. Frumoasă poveste, È™i încă la ora asta târzie! Tăcu din nou, iar soÈ›ia È™i fiul său aÈ™teptau, ca hipnotizaÈ›i, să-l audă zicând: "N-am ce zice — nu È™tiu; È™tiam c-o să se întâmple aÈ™a"! Dar el tăcea mai departe. Ochii lui cenuÈ™ii se plimbau încoace È™i încolo, dar, fireÈ™te, nu vedeau nimic din cameră; apoi, pe sub aÈ™ternuturi se făcu miÈ™care È™i își ridică deodată genunchii sus de tot. — Ar trebui să-l trimită acolo pe Roberts. Totul ni se trage de la Gladstone È™i de la povestea lui cu Majuba. Cei doi ascultători observară în glasul său ceva neobiÈ™nuit, o adevărată frică. Parcă spunea: "N-am să mai văd bătrâna mea È›ară în pace È™i siguranță. Am să mor înainte de-a o vedea biruitoare". Și, cu toate că È™tiau că nu trebuie să-l lase să se frământe, erau amândoi emoÈ›ionaÈ›i. Soames se apropie de patul tatălui său È™i îi mângâie mâna lungă, zbârcită È™i cu vine groase, pe care o scosese de sub aÈ™ternuturi. — Þine minte ce-È›i spun! zise James, rentele de Stat vor scădea la valoarea nominală, iar Val se va înrola ca voluntar. — Oh! James, strigă Emily, vorbeÈ™ti ca È™i cum am fi în primejdie. Vocea ei atât de calmă îl mai potoli parcă puÈ›in. — Bine, mârâi el. V-am spus ce-o să se întâmple. Nu È™tiu, sunt convins — nimeni nu-mi spune nimic. Dormi aici, băiete? Criza trecuse; acum se va liniÈ™ti, trecând în starea lui obiÈ™nuită de îngrijorare; È™i după ce îi spuse tatălui său că-È™i va petrece noaptea acolo, Soames îl strânse de mână È™i se urcă în camera lui. ÃŽn după-amiaza următoare, în casa lui Timothy se adunase atâta lume, cum nu mai văzuseră de ani de zile. Când aveau loc evenimente de importanță naÈ›ională, ca acesta, era cu neputință să nu te duci la ei. Nu recunoÈ™teau pe față primejdia, dar simÈ›eau că e necesar să-È™i dea, reciproc, asigurări că nu au de ce se teme. Nicholas a venit devreme. ÃŽl văzuse în seara din ajun pe Soames care i-a spus că războiul e inevitabil. Bătrânul Kruger trebuie să fi dat în mintea copiilor; da, trebuie să fi trecut de È™aptezeci È™i cinci de ani! (Nicholas avea optzeci È™i doi.) Ce-a spus Timothy? El a avut un atac după Majuba. Burii ăștia erau din cale-afară de lacomi! Francie sosi imediat după el; cu părul ei negru, cu spiritul ei de contrazicere, aÈ™a cum se cuvenea acestei fete a lui Roger, caracterizată prin independenÈ›a ei, interveni: — Sacul È™i peticul! Unchiul Nicholas! Dar cât vor să sugă uitlandeni? Da! Cât vor să mai sugă? ÃŽncă o expresie nouă; desigur, vine de la fratele ei, George! MătuÈ™a Juley credea că Francie n-ar trebui să vorbească chiar aÈ™a. Nepotul doamnei MacAnder, Charlie MacAnder, este un uitlander, È™i nu se poate spune despre el că e lacom. Dar Francie îi răspunse din nou cu una din expresiile ei scandaloase, pe care le repeta atât de des: — Lasă, mătușă, taică-său e scoÈ›ian È™i mamă-sa o scorpie. MătuÈ™a Juley își astupă urechile, deÈ™i prea târziu; însă mătuÈ™a Hester zâmbi; iar Nicholas se bosumflă — rar o vorbă de spirit să fie pe placul său dacă nu era el autorul. Tocmai atunci sosi Marian Tweetyman, urmată aproape imediat de tânărul Nicholas. Când Nicholas îl văzu pe fiul său, se ridică. — Acum trebuie să plec, zise; rămâne Nick să vă spună cine va câștiga cursa. Și, după ce făcu această ironie la adresa celui mai mare fiu al său — care era unul din stâlpii contabilității È™i directorul unei societăți de asigurare È™i era tot atât de puÈ›in preocupat de sporturi ca È™i tatăl său — plecă. Dragul de Nicholas! Despre ce cursă o fi vorbind? Sau era iarăși una din glumele lui? Se È›inea foarte bine pentru vârsta lui! Câte bucăți de zahăr dorea Marian? Ce mai fac Giles È™i Jesse? MătuÈ™a Juley credea că trupele lor de voluntari trebuie să fie foarte ocupate cu paza coastei, cu toate că, fireÈ™te, burii nu au vapoare. Dar nu se È™tie niciodată ce sunt în stare să facă francezii dacă li se oferă un prilej nimerit, mai ales de când au tras spaima aceea îngrozitoare la Fashoda, care l-a tulburat atât de mult pe Timothy, încât după aceea n-a mai investit, vreme de câteva luni, bani în rente de Stat. Ceea ce era mai înspăimântător, era ingratitudinea burilor după ce se făcuse totul pentru ei — chiar È™i doctorul Jameson a fost închis, È™i doamna MacAnder spunea întotdeauna că era un om foarte simpatic. Apoi a fost trimis, pentru a sta de vorbă cu ei, Sir Alfred Milner, un om atât de inteligent! Nu È™tia deloc ce-or mai fi vrând burii aceia. Dar în acea clipă, s-a produs unul din lucrurile acelea senzaÈ›ionale — atât de preÈ›uite în casa lui Timothy — care se ivesc uneori cu prilejul evenimentelor polititce. — DomniÈ™oara June Forsyte! MătuÈ™ile Juley È™i Hester se ridicară îndată în picioare, tremurând, pe de o parte de mânia lor înăbuÈ™ită, pe de alta de vechea lor dragoste care ieÈ™ea la suprafață, împreună cu mândria că June a lor, rătăcitoare, se întorcea la ele! Da! aceasta era o surpriză! Scumpa lor June — după atâta amar de ani! Și ce bine arăta! Nu s-a schimbat deloc! Era cât p-aci să-i spună: "Și ce mai face bunicul tău?" căci în momentul acela de zăpăceală uitaseră că sărmanul lor Jolyon era în mormânt de aproape È™apte ani. June a fost întotdeauna cea mai curajoasă È™i sinceră din tot neamul Forsyte; avea bărbie energică, ochi arzători, părul roÈ™u ca flacăra; zveltă È™i mărunÈ›ică, se aÈ™eză simplu într-un fotoliu cu lemn aurit È™i tapiserie brodată cu mărgele, zău, ca È™i cum n-ar fi trecut zece ani de când fusese ultima oară aici: zece ani de călătorii, independență È™i dăruire față de neajutoraÈ›ii ei. NeajutoraÈ›ii ei din ultima vreme erau aproape toÈ›i pictori, gravori sau sculptori, aÈ™a încât acum suporta È™i mai greu lipsa de simÈ› artistic a familiei Forsyte, care părea să fie fără leac. De fapt uitase aproape cu desăvârÈ™ire că mai există familia, de aceea se uita acum în jurul ei cu atâta uimire provocatoare, încât toÈ›i cei de față se simÈ›iră de-a dreptul stingheriÈ›i. Venise să le vadă pe cele două "biete bătrâne" È™i nu aÈ™tepta să dea de atâtea neamuri; dar nu prea È™tia nici ea pentru ce anume venise. E drept că, trecând prin Oxford Street, spre un atelier din Latimer Road, își adusese aminte brusc — cu remuÈ™cări — de ele, ca de niÈ™te bătrâne neajutorate pe care le uitase de prea multă vreme. MătuÈ™a Juley sparse tăcerea zicând: — Tocmai spuneam, scumpa mea, ce groaznică e chestiunea asta cu burii! Și ce neruÈ™inare din partea bătrânului Kruger! — NeruÈ™inare! zise June. Eu cred că are foarte multă dreptate. Cu ce drept ne amestecăm noi în treburile lor? Dacă i-ar da afară pe toÈ›i acei uitlanderi, ar face foarte bine. Ei s-au dus acolo numai pentru a face bani. Tăcerea produsă de declaraÈ›ia senzaÈ›ională a lui June fu întreruptă de Francie: — Ce? Tu eÈ™ti filo-bură? (Nu încape îndoială că această expresie s-a rostit atunci pentru prima oară.) — Da! De ce să nu-i lăsăm în pace? zise June, tocmai în clipa în care servitoarea anunță din pragul uÈ™ii deschise: — Domnul Soames Forsyte! SenzaÈ›ie peste senzaÈ›ie! Salutările au fost destul de vagi; toÈ›i erau curioÈ™i să vadă cum va fi întâlnirea dintre June È™i Soames, căci cu toate că nu È™tiau precis, bănuiau oarecum că nu mai dăduseră ochii unul cu altul de când a avut loc acea tristă întâmplare dintre Bosinney, logodnicul ei, È™i soÈ›ia lui Soames. Văzură că abia își strânseră mâinile È™i se priviră numai cu coada ochiului. MătuÈ™a Juley le veni într-ajutor: — June, draga de ea, este atât de originală! ÃŽnchipuieÈ™te-È›i, Soames, ea e de părere că burii nu sunt de condamnat. — Ei nu cer decât, independență, zise June, È™i de ce n-ar dobândi-o? — Pentru că, răspunse Soames zâmbind cu jumătate de gură, au acceptat, din întâmplare, suveranitatea noastră. — Suveranitate! repetă June cu dispreÈ›; nouă nu ne-ar plăcea suveranitatea altuia asupra noastră. — Au avut avantaje băneÈ™ti de pe urma ei, răspunse Soames; un contract e un contract. — Contractele nu sunt întotdeauna echitabile, izbucni June; È™i când sunt nedrepte, trebuie reziliate. Burii sunt mult mai slabi decât noi. Noi trebuie să fim generoÈ™i. Soames strâmbă din nas È™i zise: — Ãsta e sentimentalism ieftin. MătuÈ™a Hester — pe care nimic pe lume n-o supăra mai mult decât neînÈ›elegerea dintre oameni — se aplecă puÈ›in în momentul acela È™i zise cu hotărâre: — Ce vreme frumoasă pentru toamna asta târzie! Dar June nu voia să schimbe vorba. — Nu pricep pentru ce vorbeÈ™ti cu ton batjocoritor despre sentimentalism. Este cel mai frumos lucru din lume. Se uită cu dispreÈ› în jurul ei, dar de data asta interveni mătuÈ™a Juley: — Ai mai cumpărat ceva tablouri în ultima vreme, Soames? Instinctul ei neîntrecut de a spune întotdeauna ceea ce nu trebuie nu dădu greÈ™ nici de data asta. Soames roÈ™i. Dacă ar da pe față numele ultimelor sale cumpărături, ar însemna că se azvârle de-a dreptul în braÈ›ele dispreÈ›ului general. Căci cunoÈ™teau cu toÈ›ii preferinÈ›ele lui June pentru "genii" necunoscute încă È™i dispreÈ›ul ei pentru "succesele" la care nu contribuise È™i ea. — Unul sau două, mormăi el. Dar June se schimbă la față; elementul Forsyte din ea prinsese o ocazie bună. De ce n-ar cumpăra Soames câteva din pânzele lui Eric Cobbley, ultimul ei protejat? Și porni deodată la atac: CunoaÈ™te Soames lucrările lui? Erau minunate! E un om de viitor. Da, Soames cunoÈ™tea lucrările lui. După părerea lui erau "È™terse" È™i niciodată nu vor avea succes. June izbucni. — A, fireÈ™te! Cum o să cumperi? Acesta e ultimul lucru la care se poate aÈ™tepta omul din partea ta! Eu credeam că eÈ™ti expert în materie de pictură, È™i nu negustor de tablouri. MătuÈ™a Juley zise iute: — FireÈ™te că Soames este un expert, are un gust extraordinar, el È™tie întotdeauna dinainte cine va avea succes. — Oh! spuse June aproape înecându-se È™i sări de pe scaunul brodat cu mărgele; urăsc aceste criterii de apreciere ale succesului. De ce nu cumpără oare oamenii tablouri pentru că le plac? — Vrei să spui pentru că îți plac È›ie? zise Francie. Și în mica pauză care se produse, se auzi glasul lui Nicholas spunând încetiÈ™or că Violet (al patrulea dintre copiii lui) lua lecÈ›ii de pictură, pastel, dar nu È™tia dacă îi erau de vreun folos. — Atunci, la revedere, zise June, trebuie să plec. Sărută amândouă mătuÈ™ile, se uită cu dispreÈ› la toÈ›i cei dimprejur, È™i cu un nou "la revedere", ieÈ™i. Parcă o dată cu ea s-ar fi ridicat È™i o adiere formată din suspinele tuturor. A treia senzaÈ›ie sosi înainte ca vreunul să fi putut scoate o vorbă: — Domnul James Forsyte! James intră, sprijinindu-se puÈ›in într-un baston, È™i cum era înfășurat într-o haină îmblănită, părea mult mai corpolent decât era în realitate. ToÈ›i se ridicară în picioare. James era atât de bătrân, È™i nu mai fusese la Timothy de aproape doi ani. — E cald aici la voi, zise. Soames îl ajută să-È™i dezbrace blana È™i nu se putu împiedica să nu privească plin de admiraÈ›ie curățenia È™i eleganÈ›a tatălui său. James se aÈ™eză; fiinÈ›a lui era parcă numai genunchi, coate, redingotă È™i favoriÈ›i albi, lungi. — Ce însemnează asta? zise. Cu toate că întrebarea lui nu avea un sens precis, toată lumea È™tia că se referea la June. Ochii lui scrutau faÈ›a fiului său. — M-am gândit că e mai bine să văd cu ochii mei. Ce i-au răspuns lui Kruger? Soames scoase din buzunar un jurnal de seară È™i citi titlul articolului de fond. — "Guvernul acÈ›ionează imediat. S-a declarat stare de război!" — Ah, zise James È™i oftă. Mă temeam că vor da înapoi È™i o vor rupe la fugă ca È™i bătrânul Gladstone. De data asta s-a isprăvit cu ei. ToÈ›i îl priveau cu ochii larg deschiÈ™i. James! întotdeauna agitat, nervos È™i speriat! James, care spunea mereu: "V-am spus eu c-o să se întâmple aÈ™a!"; pesimistul care făcea investiÈ›ii atât de prudente! Această declaraÈ›ie atât de hotărâtă, făcută de către cel mai bătrân Forsyte actualmente în viață, era cu totul neobiÈ™nuită. — Unde e Timothy? zise James. Ar fi trebuit să fie atent la ceea ce se petrece. MătuÈ™a Juley îi răspunse că nu È™tie; Timothy n-a prea vorbit azi la dejun. MătuÈ™a Hester se ridică È™i ieÈ™i uÈ™urel din cameră, iar Francie zise cu oarecare răutate: — Burii sunt duÈ™mani greu de învins, unchiule James! — Hm! mârâi James; dar de unde îți iei tu informaÈ›iile? Mie nu-mi spune nimeni nimic. Tânărul Nicholas zise cu aceeaÈ™i voce timidă că Nick (cel mai mare fiu al său) merge regulat la instrucÈ›ia militară. — Ah! mormăi James, privind fix înaintea lui; gândurile lui zburară către Val. El trebuie să se ocupe de mama lui, n-are vreme de instrucÈ›ie È™i alte asemenea, cu un tată ca al lui. Aceste vorbe misterioase au impus tăcere, până când tot James o sparse: — Ce a căutat June aici? Privirile lui trecură, bănuitoare, de jur-împrejur, de la unul la celălalt. Tatăl ei acum e om bogat. Apoi începură a vorbi despre Jolyon È™i despre data când fusese văzut ultima oară. Probabil că acum, după ce i-a murit soÈ›ia, călătoreÈ™te în străinătate È™i face cunoÈ™tință cu fel de fel de oameni; acuarelele lui erau expuse peste tot, avea succes. Francie a mers chiar atât de departe încât a spus: — Mi-ar face plăcere să-l întâlnesc; era drăguÈ›. MătuÈ™a Juley își aduse aminte cum a adormit Jolyon într-o zi chiar pe divanul pe care È™edea James. A fost întotdeauna un băiat drăguÈ›; ce părere avea Soames? Știau cu toÈ›ii că Jolyon e fideicomisul lui Irene, de aceea È™i-au dat seama că întrebarea era delicată È™i se uitară cu interes la Soames. Obrajii lui se înroÈ™iră puÈ›in: — A început să încărunÈ›ească, zise. ÃŽntr-adevăr? Adică Soames l-a văzut? Soames dădu din cap È™i roÈ™eaÈ›a din obraz îi dispăru. Deodată James zise: — Ei bine! Eu nu È™tiu, n-am ce zice. Vorbele lui tălmăceau în mod desăvârÈ™it sentimentul pe care-l aveau toÈ›i cei de față; È™tiau că în dosul fiecărui lucru se ascunde câte ceva, aÈ™a că nu-i răspunse nimeni. ÃŽn aceeaÈ™i clipă se întoarse mătuÈ™a Hester. — Timothy, spuse ea aproape în È™oaptă, Timothy a adus o hartă È™i a înfipt în ea... a înfipt în ea trei steaguri. — Timothy a...! Tot salonul suspină uÈ™urat. Dacă Timothy a È™i înfipt trei steaguri, e foarte bine! Iată o dovadă de ce este capabilă naÈ›iunea când i se trezeÈ™te entuziasmul. Războiul e ca È™i sfârÈ™it. Capitolul XIII JOLYON ÎȘI Dà SEAMA DE SITUAÞIA LUI Jolyon privea de la fereastra fostei camere de culcare a lui Holly, pe care o transformase în atelier, nu pentru că lumina îi venea de la nord, ci pentru priveliÈ™tea ce se desfășura până la tribuna cea mare de pe hipodromul de la Epsom. Apoi se mută la fereastra laterală care dădea spre curtea grajdurilor È™i fluieră spre câinele Balthazar, care dormea dus sub turnul cu ceas. Bătrânul câine ridică privirea È™i dădu din coadă. "Sărman bătrân!" gândi Jolyon, È™i se întoarse la cealaltă fereastră. ÃŽntreaga săptămână care trecuse n-a avut astâmpăr; de când a încercat să-È™i împlinească sarcina de fideicomis, conÈ™tiinÈ›a lui era foarte tulburată. Pe de o parte simÈ›ea un fel de milă, pe de alta însă, avea o senzaÈ›ie stranie; ca È™i cum simÈ›ul lui estetic ar fi găsit întruchiparea desăvârÈ™ită a frumuseÈ›ii. Toamna cuprinsese stejarul cel bătrân, frunzele lui îngălbeneau. ÃŽn vara aceasta soarele a fost strălucitor È™i fierbinte. ViaÈ›a oamenilor e ca È™i a copacilor! "Ar trebui să trăiesc mult", cugetă Jolyon, "dacă n-am căldură mă umplu cu pete de rugină. Dacă n-am să pot lucra, plec la Paris." Dar amintirea Parisului nu-i făcu nici o plăcere. Și apoi, cum ar putea să plece? Trebuie să rămână pe loc, pentru a vedea ce are de gând Soames. "Sunt fideicomisul ei. N-o pot părăsi aÈ™a, fără ocrotire", gândi el. I se păru chiar foarte curios, cum de o poate vedea atât de limpede pe Irene — în închipuire — în micul ei salon, în care el nu intrase decât de două ori. FrumuseÈ›ea ei trebuie să aibă un fel de armonie neobiÈ™nuită. Nu există portret care s-o poată reda aÈ™a cum este; esenÈ›ialul din fiinÈ›a ei era... ah! da! ce anume?... Zgomotul de copite îl chemă la cealaltă fereastră. Holly, pe calul ei bălÈ›at, intra în curte. Se uită în sus, iar el îi făcu semn cu mâna. ÃŽn ultima vreme fusese cam tăcută. Se maturizează È™i e preocupată de viitorul ei, ca toÈ›i tinerii! Timpul este, fără îndoială, un diavol. Dar dându-È™i seama că era un păcat de neiertat să-È™i irosească vremea, când îi stă în față o perspectivă atât de bună, puse din nou mâna pe pensulă. Dar degeaba; nu-È™i putea concentra privirile; È™i, apoi, lumina nu mai era atât de bună. "Mă duc în oraÈ™", gândi. ÃŽn vestibul întâlni o servitoare. — Vă caută o doamnă, doamna Heron. Ce coincidență extraordinară! Trecu în galeria de tablouri — căci aÈ™a i-a rămas numele — unde o văzu pe Irene stând în dreptul ferestrei. Veni spre el, zicând: — Am făcut un lucru neîngăduit. Am trecut prin crâng È™i prin grădină. ÃŽntotdeauna veneam pe acolo la unchiul Jolyon. — Aici dumneata nu poÈ›i face lucruri neîngăduite. Istoria îți dă dreptul să faci oriÈ™ice. Tocmai la dumneata mă gândeam. Irene zâmbi. Și parcă prin zâmbetul ei străbătea o lumină; nu, nu era numai spiritualitate, era ceva mai senin, mai desăvârÈ™it, mai ispititor. — Istoria! murmură ea. I-am spus odată unchiului Jolyon că iubirea e veÈ™nică. Ei bine, nu-i aÈ™a. Numai aversiunea dăinuieÈ™te. Jolyon deschise ochii mari. Să-l fi uitat, în sfârÈ™it, pe Bosinney? — Da! zise el; aversiunea e mai profundă decât iubirea sau ura, căci este un proces natural al nervilor, È™i pe aceÈ™tia nu-i putem schimba. — Am venit să-È›i spun că Soames a fost la mine. Mi-a spus ceva ce m-a înspăimântat. Mi-a declarat: "Tu eÈ™ti încă soÈ›ia mea"! — Ce? exclamă Jolyon. N-ar trebui să locuieÈ™ti singură. Și se uită mai departe la ea, în timp ce îl chinuia gândul că acolo unde există FrumuseÈ›e, nimic nu decurge cum ar trebui; de aceea mulÈ›i oameni privesc FrumuseÈ›ea drept ceva imoral. — Și ce È›i-a mai spus? — Mi-a spus să dau mâna cu el. — Și ai dat? — Da. Sunt convinsă că atunci când a venit la mine nu dorea aÈ™a ceva. Dar s-a schimbat în timp ce era acolo. — Ah! sunt convins că n-ar mai trebui să locuieÈ™ti singură. — Nu cunosc nici o femeie pe care aÈ™ putea-o lua să locuiască la mine, iar un amant nu-mi pot lua la poruncă, Jolyon. — Doamne fereÈ™te! zise Jolyon. Ce situaÈ›ie blestemată! Vrei să rămâi la masă? Nu? Atunci dă-mi voie să te conduc în oraÈ™; tot voiam să ies astă-seară. — ÃŽntr-adevăr? — Da. ÃŽn cinci minute sunt gata. ÃŽn drum spre gară vorbiră despre tablouri È™i muzică, făcând comparaÈ›ie între caracterul englezilor È™i al francezilor în ceea ce priveÈ™te atitudinea lor față de artă. Dar nu părerile schimbate între ei îl impresionau pe Jolyon; el era mult mai profund emoÈ›ionat de culorile gardurilor vii ce se întindeau de-a lungul potecii drepte, de ciripitul piÈ›igoilor care mergeau în pas cu ei, de parfumul buruienilor cărora venise vremea să li se dea foc, de miÈ™carea ei È™i de farmecul acelor ochi negri care se aplecau din când în când asupra lui, de vraja trupului ei întreg. Fără să-È™i dea seama, se È›inea mai drept È™i mergea cu paÈ™i mai elastici. ÃŽn tren îi luă aproape un interogatoriu asupra modului ei de viață. ÃŽÈ™i făcea rochiile, târguia, făcea vizite în spitale, cânta la pian, traducea din limba franceză. Pare-se că un editor îi dădea de lucru în mod regulat, ceea ce îi mărea puÈ›in veniturile. Rareori ieÈ™ea seara. — Vezi bine, am trăit atât de multă vreme singură, încât m-am obiÈ™nuit. Cred că sunt singuratică din fire. — Eu nu cred deloc, zise Jolyon. CunoÈ™ti multă lume? — Foarte puÈ›ină. ÃŽn gara Waterloo se urcară într-o birjă È™i o conduse până la poarta casei ei. La despărÈ›ire îi strânse mâna È™i zise: — Să È™tii că poÈ›i veni oriÈ™icând la noi, la Robin Hill. Trebuie să mă È›ii la curent cu tot ce se întâmplă. La revedere, Irene! — La revedere, îi răspunse ea dulce. Jolyon se urcă în birjă, întrebându-se pentru ce n-a poftit-o să mănânce cu el È™i să meargă apoi împreună la teatru. Ce viață singuratică, pustie È™i lipsită de rost avea femeia aceasta. — Clubul "Hotch-Potch", strigă birjarului prin fereastră. Când birja ajunse pe malul râului, văzu trecând un bărbat cu pardesiu È™i pălărie-È›ilindru, atât de aproape de ziduri, de parcă se freca de ele. "Doamne, Dumnezeule"! gândi Jolyon: "e chiar Soames! Ce-o fi având de gând?" Opri birja după colÈ›, coborî È™i se È›inu după el până într-un loc de unde putea observa intrarea casei ei. Soames se opri în faÈ›a casei È™i ridică puÈ›in capul pentru a vedea dacă apartamentul ei e luminat. "Dacă intră, ce trebuie să fac? Ce am dreptul să fac?" gândi el. Ceea ce spusese Soames era adevărat. Era încă soÈ›ia lui; È™i nimic nu o ocrotea față de el. "Ei bine, dacă intră, mă duc după el." Și porni spre casă. Soames mergea înainte È™i ajunse în faÈ›a intrării. Dar brusc se opri, se întoarse È™i porni înapoi spre Tamisa. "Ce mă fac acum?" gândi Jolyon. "ÃŽncă vreo câțiva paÈ™i È™i mă recunoaÈ™te." Și se întoarse È™i el. Ajunse la birjă înainte ca Soames să fi trecut colÈ›ul. — Pleacă! strigă birjarului. Dar în aceeaÈ™i clipă Soames apăru lângă cupeu. — Birjar! zise. Hallo! Liber? — Hallo! răspunse Jolyon. Tu eÈ™ti? Bănuiala pe care o citi pe faÈ›a vărului său, albă ca varul în lumina felinarului, îl făcu să ia o hotărâre: — Pot să te duc în oraÈ™ dacă mergi spre Piccadilly, îi zise. — MulÈ›umesc, răspunse Soames, È™i se urcă lângă el. — Am văzut-o pe Irene, zise Jolyon după ce birja porni. — Da? — Am aflat că ieri ai fost È™i tu la ea. — Da, am fost. Știi bine, este soÈ›ia mea, zise Soames. Tonul, miÈ™carea ironică a buzelor treziră în Jolyon o mânie neaÈ™teptată, dar se stăpâni. — Tu È™tii prea bine ce ai de făcut, dar dacă vrei să divorÈ›ezi, mi se pare că nu e foarte înÈ›elept să-i faci vizite. Nu-i aÈ™a? Nu poÈ›i fi È™i-n căruță È™i-n teleguță, zise Jolyon. — Faci foarte bine să-mi atragi atenÈ›ia: dar nu sunt încă decis. — Dar ea este hotărâtă, zise Jolyon privind drept înaintea lui; să È™tii că nu poÈ›i lega firul acolo unde s-a rupt acum doisprezece ani. — Asta rămâne de văzut. — Ascultă-mă, zise Jolyon. Irene se află într-o situaÈ›ie îngrozitoare; iar eu sunt singura persoană care are legalmente dreptul să intervină în afacerile ei. — ÃŽn afară de mine, replică Soames; iar eu, la rândul meu, mă aflu de asemenea într-o situaÈ›ie îngrozitoare. Ea È™i-a făcut-o singură; dar eu sunt în situaÈ›ia pe care mi-a creat-o ea. Eu nu sunt convins că n-ar fi È™i în interesul ei să-i cer să se întoarcă la mine. — Ce? exclamă Jolyon, È™i un fior îi străbătu trupul întreg. — Nu pricep ce vrei să spui prin acest "Ce?", răspunse Soames rece. IntervenÈ›ia ta în afacerile ei este mărginită la achitarea venitului ei; te rog să È›ii bine minte acest lucru. Prin faptul că n-am vrut s-o dezonorez cerând divorÈ›ul, mi-am menÈ›inut toate drepturile asupra ei, È™i, după cum È›i-am spus, nu sunt deloc convins că nu voi face uz de ele. — Doamne, Dumnezeule! exclamă Jolyon È™i râse scurt. — Da! zise Soames, È™i vocea lui avea o fermitate înspăimântătoare. Eu n-am uitat porecla pe care mi-a dat-o tatăl tău: "Proprietarul"! Și nu degeaba îmi port porecla. — Dar e fantastic, murmură Jolyon. TotuÈ™i asta nu o poate sili pe soÈ›ia lui să trăiască cu el! Oricum, vremurile acelea au trecut! Și se întoarse către Soames gândind: "Oare bărbatul acesta este într-adevăr un om"? Dar Soames părea într-adevăr un om, È™ezând puÈ›in îndoit dar elegant, cu mustaÈ›a-i tunsă, cu obrazul palid, È™i cu un dinte care se vedea pe sub buza ridicată într-un zâmbet încremenit. Urmă o tăcere lungă, în timpul căreia Jolyon gândi: "ÃŽn loc s-o ajut, am înrăutățit situaÈ›ia". Deodată Soames zise: — Asta ar fi, în multe privinÈ›e, cel mai bun lucru ce i s-ar putea întâmpla. La auzul acestor vorbe, în sufletul lui Jolyon se dezlănÈ›ui o asemenea furtună, încât abia mai putea È™edea liniÈ™tit în birjă. I se părea că e întemniÈ›at împreună cu sute de mii de compatrioÈ›i ai săi, întemniÈ›at cu acel ceva din caracterul naÈ›iei sale care l-a revoltat întotdeauna, ceva ce È™tia bine că este un sentiment din cale-afară de firesc È™i care i se părea totuÈ™i de neînÈ›eles — încrederea lor neclintită în contracte È™i în drepturile pe care le conferă legea, È™i convingerea pe care o aveau că dau dovadă de virtute, exploatându-le. Aici în birjă, lângă el, era întruchiparea desăvârÈ™ită, însumarea într-un singur trup, a instinctului de proprietate — È™i mai era È™i de acelaÈ™i sânge cu el! Era primejdios È™i intolerabil- "Dar aici este vorba de ceva mai mult decât atâta!" gândi el cu un sentiment dureros. "Se zice că apa trece È™i pietrele rămân. ÃŽntâlnirea cu ea a reînviat ceva în sufletul lui. FrumuseÈ›ea! FrumuseÈ›ea e lucrul dracului!" — După cum È›i-am spus, zise Soames, nu sunt încă hotărât. Þi-aÈ™ fi foarte recunoscător dacă nu te-ai mai ocupa absolut deloc de ea. Jolyon își muÈ™că buzele; el care s-a ferit întotdeauna de ceartă, de data asta s-ar fi certat cu plăcere. — AÈ™a ceva nu-È›i pot făgădui, răspunse el scurt. — Foarte bine, zise Soames; în cazul acesta È™tim cum stau lucrurile. AÈ™ vrea să cobor aici. Oprind trăsura, coborî fără o vorbă sau un semn de despărÈ›ire. Jolyon merse mai departe până la club. Pe străzi se strigau primele veÈ™ti despre război, dar el nu le luă în seamă. Cum i-ar putea veni în ajutor? Ah, ce bine ar fi dacă tatăl său ar mai fi în viață! El ar fi putut face multe! Dar de ce n-ar putea săvârÈ™i el tot ceea ce ar fi făcut tatăl său? Nu era încă destul de bătrân! — trecuse de cincizeci, fusese căsătorit de două ori, avea două fete mari È™i un fecior. "Ciudat", cugetă el. "Dacă ar fi urâtă, n-aÈ™ sta pe gânduri. Dar FrumuseÈ›ea e lucrul dracului, mai ales când eÈ™ti sensibil!" Intră în sala de lectură a clubului profund tulburat. ÃŽn aceeaÈ™i încăpere stătuse el de vorbă cu Bosinney într-o după-amiază de vară; își aducea bine aminte de prelegerea pe care i-o È›inuse tânărului arhitect în interesul lui June È™i de faptul că se încumetase să pună un diagnostic neamului Forsyte: È™i cât era de curios să È™tie ce fel de femeie era aceea de care îl sfătuia el pe Bosinney să se apere. Iar acum! Pare-se că ar trebui să se apere chiar el. "Foarte ciudat!" cugetă el; "ÃŽntr-adevăr nici nu se poate ceva mai ciudat"! Capitolul XIV SOAMES DESCOPERà CEEA CE VREA Este mult mai uÈ™or să zici: "în cazul acesta È™tim cum stau lucrurile", decât să spui lucrurilor pe nume. Dar pentru Soames aceste vorbe însemnau răbufnirea veninului produs de gelozia care-l chinuia. Când a coborât din trăsură era mânios È™i confuz: pe de o parte era supărat pe sine însuÈ™i pentru că nu se dusese la Irene, pe de alta era mânios pe Jolyon că o văzuse pe Irene È™i, în sfârÈ™it, îl necăjea faptul că nu-È™i putea da seama ce anume vrea. Coborâse din birjă pentru că nu mai putea suporta să È™adă lângă vărul său; È™i, mergând iute spre răsărit, cugetă: "Eu n-am încredere în Jolyon nici de doi bani. Un om o dată declasat, rămâne declasat pe veci! Băiatul acesta are înclinare firească spre... spre... un anumit fel de moravuri" (s-a ferit de cuvântul "păcat", căci era un termen prea melodramatic pentru a fi folosit de un Forsyte). Nehotărârea în dorinÈ›e era un sentiment cu totul nou pentru el. Era ca un copil care ezită între o jucărie care i s-a promis È™i alta, veche, care i-a fost luată; È™i era uimit de sine însuÈ™i. Nu mai mult decât duminica trecută, dorinÈ›a lui era simplă de tot: libertatea È™i Anette. "Mă duc să mănânc acolo", se gândi. Dacă o vede, poate va avea din nou o singură dorință, poate i se va potoli enervarea care-l cuprinsese È™i i se va limpezi mintea. Restaurantul era aproape plin: destul de mulÈ›i străini, iar ceilalÈ›i, judecaÈ›i după aspectul exterior, păreau scriitori sau artiÈ™ti. Printre zăngănitul farfuriilor È™i paharelor prinse frânturi de conversaÈ›ie. Era limpede că-i simpatizau pe buri È™i condamnau guvernul britanic. "N-aÈ™ putea spune că au o clientelă aleasă", gândi Soames. ÃŽnghiÈ›i cu plictiseală mâncarea, bău o cafea specială, fără a se face observat; apoi, după ce isprăvi masa, se strecură cu grijă, pentru a nu fi văzut, spre sanctuarul lui Madame Lamotte. Precum se aÈ™tepta, luau È™i ele masa — mâncărurile lor păreau mult mai bune decât cele pe care le comandase el, din care pricină simÈ›i un fel de necaz — È™i îl primiră cu o mirare atât de falsă, încât se gândi brusc, bănuitor: "Cred că È™tiau că sunt aici de cum am intrat". O scrută pe Anette cu priviri furiÈ™e. Era atât de frumoasă È™i aparent atât de candidă; unelteÈ™te oare să pună mâna pe el? Se întoarse către Madame Lamotte È™i zise: — Am luat masa aici. ÃŽntr-adevăr? Ce păcat că n-am È™tiut! I-ar fi putut recomanda câteva mâncăruri bune! ÃŽi părea rău. Bănuiala lui Soames deveni certitudine. "Trebuie să deschid bine ochii!", se gândi el deodată. — ÃŽncă o ceaÈ™că de cafea cu totul specială, Monsieur! un lichior Grand Marnier? È™i Madame Lamotte se ridică pentru a comanda acele delicatese. Rămas singur cu Anette, zise cu un uÈ™or zâmbet prudent pe buze: — Ce mai faci, Anette! Fata roÈ™i. Duminica trecută roÈ™irea lui Anette l-ar fi făcut să tresară din toată fiinÈ›a, acum îi dădea senzaÈ›ia pe care o are omul când câinele se gudură pe lângă el È™i se uită în ochi. Și, în mod ciudat, se simÈ›ea puternic, ca È™i cum i-ar putea spune: "Vino È™i sărută-mă", iar ea s-ar fi supus. Și totuÈ™i — ce straniu — parcă în aceeaÈ™i încăpere ar fi fost o altă ființă, cu altă față; iar nervii lui erau încordaÈ›i — oare din pricina aceleia — sau a acesteia? ÃŽntoarse capul spre restaurant È™i spuse: — AveÈ›i clienÈ›i destul de ciudaÈ›i. ÃŽÈ›i place viaÈ›a pe care o duci? Anette ridică pentru o clipă privirea către el, apoi o lăsă în jos, jucându-se cu furculiÈ›a în farfurie. — Nu. Nu-mi place. Soames gândi: "E a mea dacă vreau. Dar o vreau"? Era graÈ›ioasă, era frumuÈ™ică, da, frumuÈ™ică foc; era proaspătă È™i avea È™i oarecare gust. Ochii lui înconjurau mica încăpere; dar ochii sufletului său făceau cu totul alt drum: în faÈ›a lui apăru o cameră semiobscură, cu pereÈ›i argintii, o femeie rezemată de un pian din lemn de satin ce parcă se ferea de el, o femeie cu umerii albi, pe care îi È™tia atât de bine, cu ochii aceia negri pe care se străduise să-i pătrundă È™i cu părul de culoarea chihlimbarului întunecat. Și, întocmai cum un artist tinde spre desăvârÈ™irea pe care nu o poate atinge È™i este veÈ™nic însetat de ea, tot astfel se trezi în Soames setea după vechea lui pasiune, pe care niciodată nu È™i-a putut-o astâmpăra. — Nu face nimic, zise el liniÈ™tit; eÈ™ti tânără. Ai toată viaÈ›a în faÈ›a dumitale. Anette dădu din cap. — Câteodată cred că în faÈ›a mea nu este decât muncă grea. Mie nu-mi place munca aÈ™a cum îi place mamei mele. — Mama dumitale este o minune, zise Soames cu o uÈ™oară ironie; casa ei n-o să cunoască niciodată nereuÈ™ita. Anette oftă: — Cred că este admirabil să fii bogat. — Oh, ai să fii È™i dumneata bogată într-o bună zi, răspunse Soames cu aceeaÈ™i vagă ironie, n-ai nici o grijă! Anette dădu din umeri. — Monsieur e foarte bun. Și puse o bucată de ciocolată între buzele-i bosumflate. Soames zise în gând: "Da, draga mea, ai o gură foarte frumoasă"! Madame Lamotte veni cu cafea È™i lichior, È™i puse capăt convorbirii. Soames nu stătu mult. Afară, pe străzile cartierului Soho, care îi dădeau întotdeauna senzaÈ›ia unei proprietăți stăpânite pe nedrept, gândurile lui zburau. Dacă Irene i-ar fi dăruit un fiu, el n-ar umbla acum după femei! Acest gând țâșni din ascunziÈ™ul întunecat al conÈ™tiinÈ›ei lui È™i se arătă în plină lumină. Un fiu, ceva prin care să priveÈ™ti în viitor, ceva care să dea sens vieÈ›ii, un scop pentru zilele ce mai avea de trăit, ceva căruia să i te dăruieÈ™ti, o continuare a propriei tale făpturi. "Dacă aÈ™ avea un fiu", gândi el cu amărăciune, "un fiu legitim al meu, m-aÈ™ mulÈ›umi cu viaÈ›a pe care o duc acum. ÃŽn definitiv, femeile sunt toate la fel". Dar, mergând mai departe, dădu din cap. Nu! femeile nu sunt toate la fel. Odinioară, în zilele nefericite ale căsătoriei lui, încercase de multe ori să se convingă de acest lucru, dar nu reuÈ™ise niciodată. Și nici acum nu reuÈ™ea. ÃŽncerca să È™i-o închipuie pe Anette la fel cu cealaltă. Dar nu era aÈ™a, ea nu avea vraja acelei vechi pasiuni. "Iar Irene e soÈ›ia mea, soÈ›ia mea legitimă", cugetă el; "eu n-am făcut nimic pentru a o înstrăina. De ce nu s-ar întoarce la mine? Acesta este lucrul cel mai nimerit, conform legii. Nu produce scandal, nici un fel de tulburare. Dar dacă ei nu-i convine... dar de ce să nu-i convină? Eu nu sunt lepros, iar ea nu mai e îndrăgostită!" De ce să se expună el la È™iretlicurile, jignirile sordide È™i umilinÈ›ele perfide ale Tribunalului de DivorÈ›uri, când ea era aici, întocmai ca o casă goală care aÈ™teaptă să fie reluată în folosință È™i în deplină proprietate de către el, proprietarul ei legal? Pentru un om atât de închis ca Soames, ideea reintrării ei în posesiunea netulburată a proprietății lui, fără ca lumea să afle ceva, era ispititoare din cale-afară. "Nu", își zise el, "mă bucur că m-am dus s-o văd pe fata aceea. Acum È™tiu ce doresc cel mai mult. Dacă Irene ar accepta să se întoarcă la mine, m-aÈ™ purta întocmai cum pofteÈ™te ea; È™i-ar putea duce viaÈ›a ei; dar poate, poate s-ar apropia de mine." I se puse un nod în gât. Și porni hotărât spre casa tatălui său, de-a lungul gardurilor de la Green Park, încercând să calce pe propria lui umbră, care mergea înaintea lui în lumina strălucitoare a lunii. PARTEA A DOUA Capitolul I A TREIA GENERAÞIE ÃŽntr-o după-amiază de noiembrie, la Oxford, Jolly Forsyte se plimba pe High Street; Val Dartie se plimba, în sens invers, pe aceeaÈ™i stradă. Jolly tocmai schimbase costumul cu care fusese la vâslit È™i se ducea spre clubul "Frying-pan", în care fusese primit de curând. Val se schimbase de costumul de călărie È™i mergea spre "foc" — un bookmaker din Cornmarket. — Hallo! zise Jolly. — Hallo! răspunse Val. Cei doi veri se întâlniseră doar de două ori; o dată, când Jolly, student în anul doi, l-a poftit pe "boboc" la dejun; È™i a doua oară, chiar seara trecută, în împrejurări destul de ciudate. Deasupra unui croitor din Cornmarket, locuia unul din acei tineri fericiÈ›i, ziÈ™i "minori", care moÈ™tenise o avere mare de la părinÈ›ii săi morÈ›i, ai cărui tutori erau departe È™i care avea înclinări vicioase. La vârsta de nouăsprezece ani începuse una din acele vieÈ›i atractive, inexplicabilă pentru muritorii de rând, pentru care un faliment brusc e o sărbătoare. Era renumit că are o masă proprie de ruletă — singura existentă în Oxford — È™i că își mănâncă averea cu o iuÈ›eală ameÈ›itoare. ÃŽl întrecuse cu mult pe Crum, deÈ™i era un tip cam îndesat È™i vânjos, lipsit de melancolia fascinantă a celuilalt. Pentru Val, invitaÈ›ia de a juca ruletă la el a fost o solemnitate asemănătoare cu un botez, iar întoarcerea la colegiu după ora reglementară, printr-o fereastră care nu se închidea bine, era ca o confirmare. ÃŽn timpul acelei seri de desfătare, ridicând o dată privirea de pe stofa verde care-l vrăjise, zări, printr-un nor de fum, pe vărul său stând în picioare în faÈ›a lui. "Rouge gagne, impair, et manque." Apoi nu-l mai văzu. — Vino să iei un ceai cu mine la "Frying-pan", zise Jolly È™i intrară. Dacă un străin i-ar fi privit stând unul lângă altul, ar fi observat o asemănare aproape imperceptibilă între aceÈ™ti veri de-al doilea, a treia generaÈ›ie a neamului Forsyte; acelaÈ™i schelet osos al feÈ›ei, cu toate că ochii lui Jolly erau cenuÈ™ii-închis, iar părul mai blond È™i mai ondulat. — Chelner, ceai È™i prăjituri cu unt, te rog, zise Jolly. — DoreÈ™ti o È›igaretă? întrebă Val. Te-am văzut aseară. Ce-ai făcut? — N-am jucat. — Eu am câștigat cincisprezece lire. Jolly avea mare poftă să-i repete vorbele spirituale pe care le auzise odată din gura tatălui său în legătură cu jocurile de noroc: "Când È›i se iau banii eÈ™ti necăjit, iar când iei tu pe ai altora, îți pare rău"; dar se mulÈ›umi să spună doar: — Mi se pare cam scârbos jocul. Am fost coleg de È™coală cu băiatul acela. E înspăimântător de tâmpit. — Oh! N-am È™tiut, zise Val, ca omul care își apără un zeu hulit; în orice caz, e foarte nostim. Pufăiră în tăcere din È›igarete. — Tu cunoÈ™ti familia mea, nu-i aÈ™a? zise Jolly. Mâine vine să-mi facă o vizită. Val roÈ™i puÈ›in. — Zău? Să È™tii că-È›i pot da o idee straÈ™nică pentru handicapul Manchester, care va avea loc în noiembrie. — MulÈ›umesc, dar pe mine nu mă interesează decât cursele clasice. — Dar cu acelea nu poÈ›i face nici un ban, zise Val. — Nu pot să sufăr ringul, zise Jolly, e atâta înghesuială È™i putoare! îmi place numai în paddock. — Mie îmi place să-mi verific aprecierile, răspunse Val. Jolly zâmbi: zâmbetul său era leit ca al tatălui său. — Eu nu È™tiu să fac aprecieri. Ori de câte ori fac un pariu, îmi pierd banii. — Desigur că experienÈ›a se plăteÈ™te. — Da, dar până la urmă iei banii oamenilor. — FireÈ™te, căci altfel È›i-i iau ei pe ai tăi — tocmai aici e distracÈ›ia. Jolly îl privi cu oarecare dispreÈ›. — Tu cu ce-È›i petreci timpul liber? VâsleÈ™ti? — Nu, călăresc È™i mă plimb. ÃŽn semestrul viitor am de gând să joc polo, dacă reuÈ™esc să mai scot ceva bani de la bunicul meu. — Bătrânul unchi James, nu-i aÈ™a? Cum arată? — Mai bătrân decât munÈ›ii, zise Val, È™i tot timpul tremură că va fi ruinat. — Mi se pare că bunicul meu È™i cu el erau fraÈ›i. — Cred că nici unul din generaÈ›ia veche nu era sportiv, zise Val; pare-se că au avut cultul banilor. — Bunicul meu nu, zise Jolly cu căldură. Val scutură scrumul È›igaretei lui. — Banii nu sunt buni decât ca să-i cheltuieÈ™ti. Să fie al dracului! îmi pare rău că n-am mai mulÈ›i! Jolly îl măsură de jos în sus, cu privirea critică pe care o moÈ™tenise de la bătrânul Jolyon, È™i gândi: Despre bani nu se vorbeÈ™te! Apoi urmă din nou tăcere, în timp ce își băură ceaiul È™i mâncară prăjiturile. — Unde o să locuiască ai tăi? întrebă Val cu o falsă indiferență. — La "Rainbow". Ce părere ai despre război? — Până acum cam proastă. Burii nu sunt deloc eleganÈ›i. De ce nu atacă pe față? — Dar de ce ar face-o? Totul este împotriva lor, în afară de metoda lor de luptă. Eu am chiar admiraÈ›ie pentru ei. — E drept că È™tiu să încalece È™i să tragă la È›intă, recunoscu Val, dar sunt o bandă de păduchioÈ™i. Tu îl cunoÈ™ti pe Crum? — Cel de la Merton? ÃŽl È™tiu numai din vedere. Și el face parte din acel faimos grup, nu-i aÈ™a? E cam afectat, haimana È™i uÈ™uratic. Val zise cu voce fermă: — E unul din prietenii mei. — Oh! Iartă-mă! Și după ce puseră punctul pe cele mai delicate probleme din snobismul lor, È™ezură mai departe cu ochii aÈ›intiÈ›i în gol. Căci, fără să vrea, Jolly intrase într-un grup a cărui deviză era: "Noi ne apărăm È™i nu ne lăsăm plictisiÈ›i de voi. ViaÈ›a este scurtă È™i noi avem de gând să vorbim mai iute È™i mai răspicat, avem să realizăm È™i să È™tim cât mai mult, È™i ne oprim atât de puÈ›in asupra unui lucru, încât voi nici nu vă puteÈ›i închipui. Noi suntem «cei mai buni», suntem plămădiÈ›i din tot ce e mai bun." Iar Val, fără să vrea, tindea spre un grup a cărui deviză era: "Să nu credeÈ›i că ne puteÈ›i interesa sau tulbura. Noi cunoaÈ™tem toate senzaÈ›iile, È™i chiar dacă nu le-am trăit pe toate, ne prefacem că le È™tim. Noi suntem atât de sătui de viață, încât ceasurile sunt prea lungi pentru noi. Noi ne pierdem È™i cămaÈ™a la joc, dar nici că ne pasă. Noi am zburat iute È™i am trecut peste toate. Totul e ca fumul de È›igară, Bismilah!" Spiritul de întrecere atât de înrădăcinat în fiecare englez i-a silit pe aceÈ™ti doi tineri Forsyte să aibă idealuri; iar la sfârÈ™it de veac idealurile sunt variate. AristocraÈ›ia adoptase în mare parte principiile moderne; cu toate că ici È™i colo mai era câte unul de felul lui Crum, el făcea parte din nobilime, care, cu toată convingerea, susÈ›inea acea Nirvana a jocurilor de noroc, ceea ce fusese summum bonum al vechilor "dandy" È™i "pierde-vară" de pe la anul optzeci. Iar în jurul lui Crum erau adunaÈ›i încă vreo câțiva tineri cu sânge albastru È™i descendenÈ›i din plutocratic. Dar între aceÈ™ti doi veri era un alt fel de antipatie, mai puÈ›in explicabilă, provenită din asemănarea — aproape imperceptibilă — dintre ei, trăsătura aceea familială pe care fiecare din ei o simÈ›ea; sau, poate, din vechea duÈ™mănie care a existat între diferitele ramuri ale clanului Forsyte, de care tinerii nu erau pe deplin conÈ™tienÈ›i, dar pe care cuvintele ciudate sau aluziile rostite de către cei bătrâni le-o sădiseră în suflet. Jolly lovea masa cu linguriÈ›a È™i gândea: "Uite ce ac de cravată, ce jiletcă, ce vorbe tărăgănate È™i apoi pariurile — Doamne fereÈ™te!" Iar Val, isprăvindu-È™i prăjitura, își zicea: "ÃŽn fond, e un tânăr dobitoc"! — ÃŽÈ›i aÈ™tepÈ›i familia la gară, nu-i aÈ™a? îi zise È™i se ridică. Spune-le, te rog, că dacă îi interesează, le voi arăta cu mare plăcere colegiul meu — cu toate că nu e prea mult de văzut acolo. — MulÈ›umesc, am să le transmit. — Poate că vor să dejuneze la mine. Am un valet destul de bun. Jolly îi spuse că nu È™tie dacă vor avea destulă vreme. — TotuÈ™i, vrei să-i întrebi? — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc foarte mult, spuse Jolly, fiind absolut convins că ei nu vor primi; apoi, cu politeÈ›ea lui instinctivă, adăugă: Ar fi mai bine să vii tu să iei masa cu noi. — Cu plăcere. La ce oră? — Șapte È™i jumătate. — Þinută de seară? — Nu. Apoi se despărÈ›iră, dar în sufletul fiecăruia dintre ei rămăsese o vagă duÈ™mănie. Holly, împreună cu tatăl ei, sosiră cu un tren de amiază. Făcând prima ei vizită în cetatea cu turnuri, cetatea viselor ei, era tăcută È™i își privea cu sfială fratele care trăia în acest loc minunat. După dejun cutreieră casa, examinând cu deosebită curiozitate gospodăria fratelui ei. Camera de lucru a lui Jolly era îmbrăcată în tăblii de lemn, iar Arta era reprezentată prin câteva gravuri de Bartolozzi, care aparÈ›inuseră bătrânului Jolyon, alături de câteva fotografii de ale colegilor săi, băieÈ›aÈ™i tineri, vioi, cu un aer plin de oarecare eroism È™i, parcă, semănând cu Val. Jolyon, de asemenea, privi cu deosebită grijă aceste mărturii, judecând după ele gustul È™i caracterul băiatului său. Jolly abia aÈ™tepta să fie văzut vâslind, de aceea porniră spre râu. Mergând între fratele È™i tatăl ei, Holly se simÈ›ea măgulită când trecătorii își opreau ochii asupră-i È™i întorceau capetele după ea. Pentru a-l putea vedea mai bine pe Jolly se despărÈ›iră de el la ponton È™i trecură pe celălalt mal pe drumul pe care se remorchează È™lepurile. Jolly era zvelt — de altfel, dintre toÈ›i membrii familiei Forsyte, numai bătrânul Swithin È™i George erau corpolenÈ›i — È™i ocupa locul "doi" într-o echipă de opt. Părea foarte serios È™i plin de zel. Jolyon constată cu mândrie că este cel mai chipeÈ™ din echipă; Holly, ca orice soră, fu impresionată mai mult de unul sau chiar de doi dintre ceilalÈ›i, dar n-ar fi spus-o pentru nimic în lume. ÃŽn acea după-amiază Tamisa era limpede de tot, pășunile mătăsoase iar pomii îmbrăcaÈ›i în culori minunate. Vechea cetate era înconjurată de o pace desăvârÈ™ită; Jolyon hotărî că, dacă timpul se menÈ›ine frumos, va rămâne încă o zi, pentru a face câteva schiÈ›e. Echipa lui Jolly trecu pentru a doua oară prin faÈ›a lor, alunecând iute pe lângă pontoane, pentru a ajunge la locul de plecare. FaÈ›a lui Jolly era împietrită, se vedea că se străduieÈ™te să-È™i ascundă osteneala. Holly È™i tatăl ei trecură din nou râul È™i îl aÈ™teptară. AjunÈ™i la pajiÈ™tea de la Christ Church, Jolly zise: — Ah! A trebuit să-l poftesc pe Val Dartie deseară la masă la noi. Voia să vă invite la dejun È™i să vă arate colegiul lui; dar am socotit că e mai bine să vină el, È™i în felul acesta aÈ›i scăpat de a vă duce voi. Nu-mi place prea mult tipul. FaÈ›a palidă a lui Holly fu cuprinsă de un val de roÈ™eață. — De ce nu-È›i place? — Ah! Nu È™tiu. Mi se pare că e cam fanfaron È™i lipsit de maniere. Ce fel de oameni sunt în familia lui, tată? Nu-i aÈ™a că suntem veri de-al doilea? Jolyon își găsi refugiul într-un zâmbet. — ÃŽntreab-o pe Holly, ea l-a cunoscut pe unchiul lui. — Mie Val mi-a plăcut, răspunse Holly, cu ochii È›intuiÈ›i în pământ; unchiul lui însă nu seamănă deloc cu el. Și aruncă pe sub gene o privire furișă spre Jolly. Jolyon era într-o dispoziÈ›ie bizară È™i zise: — Auzit-aÈ›i voi vreodată istoricul familiei noastre, dragii mei? E un adevărat basm. Primul Jolyon Forsyte — adică primul despre care noi È™tim ceva È™i care este stră-străbunicul vostru — a trăit în Dorset, la malul mării, È™i era de meserie agricultor, după cum spune sora bunicului vostru, È™i era fiul unui agricultor, adică al unui fermier. Bunicul vostru zicea că erau "oameni foarte simpli". Se uită la Jolly, pentru a vedea cum primeÈ™te înălÈ›imea-sa această veste, iar cu celălalt ochi văzu plăcerea răutăcioasă a lui Holly, care observase uÈ™oara dezamăgire aÈ™ternută pe obrazul fratelui ei. — Ni-l putem închipui gros È™i plin de vigoare, reprezentând Anglia aÈ™a cum era ea înainte de începutul erei industriale. Al doilea Jolyon Forsyte — străbunicul tău, Jolly — era cunoscut sub numele de "Superior Dosset Forsyte" È™i cronica spune că zidea case; el a avut zece copii È™i a emigrat la oraÈ™, în Londra. Se È™tie că îi plăcea să bea vin de Madera. Ni-l putem închipui drept reprezentantul Angliei din vremea războaielor lui Napoleon È™i a frământărilor din lumea întreagă. Cel mai mare dintre cei È™ase fii ai săi a fost al treilea Jolyon — bunicul vostru, dragii mei — negustor de ceai, preÈ™edinte al mai multor societăți pe acÈ›iuni, unul dintre cei mai înÈ›elepÈ›i englezi care a trăit vreodată È™i care mie îmi este cel mai scump. Glasul lui Jolyon își pierduse accentul de ironie, iar fiul È™i fiica lui se uitau cu solemnitate la el. — Era drept È™i dârz, cald È™i tânăr la suflet. Dar vi-l amintiÈ›i È™i mi-l amintesc È™i eu. Și acum, să trecem la ceilalÈ›i! Fratele bunicului vostru, James, este bunicul lui Val, È™i a avut un fiu cu numele de Soames — de care este legată o poveste de iubire în care n-a fost iubire È™i pe care cred că n-am să v-o povestesc. James È™i ceilalÈ›i opt copii al lui "Superior Dosset", dintre care mai sunt în viață cinci, putem spune că au reprezentat Anglia epocii victoriene, cu principiile ei comerciale, individualismul cu cinci la sută È™i capitalul neatins, dacă puteÈ›i înÈ›elege ce înseamnă asta. ÃŽn orice caz, în lunga lor viață, au transformat fiecare cele treizeci de mii de lire, pe care le-au moÈ™tenit, în câte un milion. Niciodată n-au întreprins nimic primejdios, în afară de fratele bunicului vostru, Swithin, care a fost, mi se pare, escrocat o dată de niÈ™te È™arlatani È™i care era poreclit "Forsyte cel cu patru cai", căci avea la trăsură doi cai. Zilele lor au trecut È™i timpul lor de asemenea, dar nu cred că este în folosul țării noastre. Erau cu picioarele pe pământ È™i erau sănătoÈ™i la minte. Eu sunt al patrulea Jolyon Forsyte, un biet purtător al acestui nume. — Cum poÈ›i spune una ca asta, tată? zise Jolly, iar Holly îl strânse de mână. — Ba da, zise Jolyon, un biet exemplar care — tare mă tem — nu reprezintă altceva decât sfârÈ™itul veacului lor, cu venituri pentru care n-am muncit, diletantism È™i libertate individuală; È™i să È™tii, Jolly, că asta se deosebeÈ™te fundamental de individualism. Tu, băiete, eÈ™ti al cincilea Jolyon Forsyte È™i deschizi balul veacului celui nou. ÃŽn timp ce vorbea, intrară în curtea colegiului, È™i Holly zise: — E fascinant, tată! Nici unul dintre ei n-a priceput întocmai ceea ce a vrut ea să spună. Jolly era grav. "The Rainbow" era un hotel distins, aÈ™a cum numai la Oxford poate fi un hotel, cu desăvârÈ™ire lipsit de modernism. Holly, sfioasă, îmbrăcată în rochie albă, È™edea singură într-o cameră mică de primire, căptuÈ™ită cu tăblii de lemn de stejar, când sosi unicul lor musafir. Val îi strânse mâna cu un gest ce-È›i sugera un om care atinge un fluture. O întrebă dacă ar vrea să poarte această "neînsemnată floare". S-ar potrivi de minune în părul ei. Și scoase o gardenie din butoniera hainei. — Oh, nu, mulÈ›umesc, e prea mult! Dar o luă È™i o prinse în decolteu, căci își aminti brusc cuvântul "fanfaron"! Floarea din butoniera lui Val ar fi dat prilej de critică; iar ea dorea atât de mult să-i placă lui Jolly! Oare își dăduse seama că Val, atunci când era împreună cu ea, se arăta cât putea mai bun È™i mai liniÈ™tit, È™i că poate aici zăcea taina farmecului pe care-l exercita asupra lui? — Să È™tii, Val, că eu n-am spus nici o vorbă despre plimbarea noastră călare. — Bine ai făcut, rămâne între noi. Val nu È™tia unde să-È™i pună mâinile, nu-È™i putea È›ine picioarele într-un loc, iar ea fu cuprinsă de un sentiment încântător, se simÈ›ea puternică; È™i inima îi era încălzită de dorinÈ›a de a-l face fericit. — VorbeÈ™te-mi de Oxford. ViaÈ›a de aici trebuie să fie foarte frumoasă. Val recunoscu că e grozav de plăcut să faci ceea ce-È›i place; prelegerile nu erau lucru mare; È™i unii colegi erau băieÈ›i foarte buni. — Numai că, adăugă el, aÈ™ vrea, fireÈ™te, să fiu la Londra pentru a putea veni la tine să te văd. Holly făcu o miÈ™care sfioasă cu mâna, o aÈ™eză pe genunchi, apoi își fixă ochii în pământ. Deodată Val prinse curaj È™i zise: — N-ai uitat că vom pleca împreună să cutreierăm lumea în lung È™i-n lat după planul nostru, nu? Holly zâmbi. — Oh! Am vorbit numai aÈ™a într-o doară. Știi prea bine că după ce omul creÈ™te mare nu poate face aÈ™a ceva. — Da' de unde! doi veriÈ™ori o pot face, zise Val. ÃŽn viitoarea vacanță mare — care începe în iunie, precum È™tii, È™i durează o veÈ™nicie — o să profităm de ocazie. Dar, cu toate că fiorul conspiraÈ›iei o străbătu până-n vine, Holly dădu din cap. — AÈ™a ceva nu se poate, murmură ea. — Nu se poate! zise Val cu violență; cine ar putea să ne stea în cale? Doar nu tatăl sau fratele tău? ÃŽn acest moment intrară Jolyon È™i Jolly, iar visarea lor romantică se refugie în ghetele de lac cu elastic ale lui Val È™i în pantofii de satin alb ai lui Holly. Și nu s-ar putea afirma că au fost comunicativi. Jolyon, cu sensibilitatea lui, își dădu îndată seama că în atmosferă pluteÈ™te o aversiune lentă între cei doi băieÈ›i, È™i era nedumerit de Holly; astfel — fără să vrea — luă un ton ironic, ucigător pentru orice expansivitate a tinereÈ›ii. După masă îi fu înmânată o scrisoare, care-i tăie graiul; tăcerea lui nu fu întreruptă decât atunci când Jolly È™i Val se ridicară pentru a pleca. IeÈ™i cu ei È™i, fumându-È™i È›igara, îl conduse pe fiul său până la intrarea în Christ Church. La întoarcere scoase scrisoarea din buzunar È™i o citi încă o dată, la lumina unui felinar. "Dragă Jolyon, Soames a venit aseară din nou — era ziua mea de naÈ™tere, împlineam treizeci È™i È™apte de ani. Ai avut dreptate, nu mai pot rămâne aici: mâine mă mut la «Piedmont Hotel», dar n-aÈ™ vrea să plec în străinătate fără să te fi întâlnit. Mă simt singură È™i descurajată. A dumitale, Irene." ÃŽndoi scrisoarea, o puse înapoi în buzunar È™i o porni înainte, uluit de violenÈ›a sentimentelor lui. Ce oare i-o fi spus sau făcut Soames? Intră în High Street, coborî spre Turn È™i străbătu mai departe labirintul de turnuri È™i cupole ale colegiilor, de faÈ›ade È™i ziduri lungi, ici învăluite de umbre întunecate, colo strălucitoare în lumina puternică a lunii. Era greu să-È™i închipuie cum o femeie singură poate fi tulburată È™i urmărită chiar în inima nobilimii Angliei. TotuÈ™i, ce altceva ar putea însemna această scrisoare? Probabil că Soames a silit-o să se întoarcă la el, cu atât mai mult, cu cât opinia publică È™i legea erau de partea lui! "Suntem în o mie opt sute nouăzeci È™i nouă!" gândi Jolyon, privind la o fereastră spartă ce strălucea sus, în zidul ce împrejmuia grădina unei vile; "dar când e vorba despre proprietate, suntem tocmai ca un popor păgân! Mâine mă duc la ea. Cred că cel mai bun lucru ar fi să plece în străinătate". Dar această idee nu-i plăcu. De ce s-o alunge Soames din Anglia? Și, apoi, Soames ar putea pleca după ea, iar acolo, se va putea apăra È™i mai puÈ›in de atenÈ›iile soÈ›ului ei legitim! "Trebuie să procedez cu băgare de seamă", cugetă el; "individul acela poate deveni foarte supărător. Nu mi-a plăcut deloc purtarea lui de deunăzi în birjă". Gândurile lui se îndreptară către June, fiica lui. Ar putea fi ea de vreun ajutor? Odată, pe vremuri, Irene a fost cea mai bună prietenă a ei, iar acum era o "neajutorată", se afla deci într-o situaÈ›ie în care June — având în vedere firea ei — ar putea interveni. Se decise să-i telegrafieze lui June, pentru a veni să se întâlnească cu el în gara Paddington. Pășind încet spre "Rainbow", își scrută propriile senzaÈ›ii. Și-ar pierde oare el firea pentru orice femeie care s-ar alia într-o situaÈ›ie asemănătoare? Nu! desigur că nu. Această concluzie sinceră îl cam dezarma: ajuns la hotel È™i văzând că Holly se culcase, se duse în camera lui. Dar nu putu dormi; învelit în pardesiu, È™ezu multă vreme în faÈ›a geamului, privind acoperiÈ™urile caselor luminate de lună. ÃŽn camera vecină nici Holly nu dormea, gândindu-se la genele de sus È™i de jos ale ochilor lui Val, îndeosebi la cele de jos; È™i se frământa întrebându-se cum l-ar putea face pe Jolly să-l iubească mai mult? Gardenia pe care i-o dăruise Val parfumase cu mireasma ei mica odaie de culcare, È™i asta îi făcea plăcere. Iar Val, cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei lui de la etajul întâi al colegiului, privea fix un careu luminat de lună, dar nu-l vedea; în locul lui o vedea pe Holly aÈ™a cum È™edea lângă cămin — subÈ›irică în rochia ei albă — când intrase în cameră. Jolly, la rândul lui, în camera-i de culcare îngustă, dormea cu o mână sub obraz È™i visa că era într-o barcă È™i vâslea luându-se la întrecere cu el, în timp ce tatăl său striga pe drumul de edec: "Doi! Pentru Dumnezeu, lasă vâslele din mână"! Capitolul II SOAMES FACE O ÃŽNCERCARE Dintre toate firmele strălucitoare care împodobeau cu vitrinele lor cartierul West End din Londra, Soames socotea că "Gaves and Cortegal" era cea mai "atractivă" — termen care tocmai atunci începuse a fi la modă. El nu avusese niciodată priceperea unchiului Swithin în materie de pietre preÈ›ioase, iar faptul că în anul 1887 Irene plecase din casa lui părăsind toate obiectele de preÈ› pe care i le dăruise îl dezgustase de acest gen de investiÈ›ie. TotuÈ™i, când vedea un diamant, È™tia să-l preÈ›uiască, iar în cursul săptămânii dinaintea zilei ei de naÈ™tere — profitând de ocazie în drumul lui spre Poultry sau la întoarcerea spre casă — zăbovea câte puÈ›in prin faÈ›a vitrinelor celor mai mari bijutieri, unde erau expuse obiecte care, deÈ™i nu aveau preÈ›ul afiÈ™at, erau lucrate cu deosebită măiestrie. De când făcuse drumul acela cu birja împreună cu Jolyon, frământarea lui nu mai contenise, convingându-se din ce în ce mai mult că acesta era un moment de importanță covârÈ™itoare în viaÈ›a lui, È™i că acum — cu orice preÈ› — trebuie să ia măsuri È™i să nu greÈ™ească cu nimic. Iar alături de convingerea rece È™i raÈ›ională că acum ori niciodată trebuie să-È™i orânduiască viaÈ›a, că acum ori niciodată venise vremea să-È™i adune minÈ›ile È™i să-È™i întemeieze o familie, clocoteau în taină simÈ›urile lui biciuite. De când o văzuse pe ea, femeia care a fost odată soÈ›ia lui, pe care o dorise cu atâta patimă, convingerea că era un păcat față de bunul-simÈ› È™i discreÈ›ia decentă a familiei Forsyte să renunÈ›e la soÈ›ia lui se întărea din ce în ce. Cu privire la cazul lui Winifred, ceruse avizul jurisconsultului Dreamer, Q.C.; nu încape îndoială că l-ar fi preferat pe Waterbuck, dar între timp acesta fusese numit judecător (atât de târziu încât, ca de obicei, trezi bănuiala unei afaceri de ordin politic). Dreamer era de părere să înceapă demersurile pentru a obÈ›ine o decizie de restabilire a drepturilor conjugale, teză cu care Soames a fost de acord încă de la început. După ce vor fi dobândit hotărârea judecătorească în acest sens, va trebui să aÈ™tepte pentru a vedea dacă soÈ›ul culpabil i se supune. Dacă nu, faptul în sine însemnează părăsire de domiciliu conjugal, ceea ce este o dovadă de purtare incorectă È™i îl îndreptățeÈ™te să înainteze cererea de divorÈ›. Soames È™tia perfect toate astea È™i nu se îndoia de reuÈ™ita procedeului. Dar simplicitatea cu care se prezenta cazul surorii sale îi dezvăluia È™i mai precis greutatea situaÈ›iei lui, ceea ce îl deznădăjduia. De fapt, totul îl împingea către adoptarea soluÈ›iei celei mai simple, adică întoarcerea lui Irene. Chiar dacă ei i-ar fi greu, n-are ce-i face; doar È™i el avea de luptat cu anumite sentimente, avea de iertat jignirea pe care i-o adusese È™i de uitat suferinÈ›a prin care trecuse. ÃŽn definitiv, el n-a insultat-o niciodată, È™i apoi trăiau într-o lume de compromisuri! îi putea oferi cu mult mai mult decât avea ea acum. Era gata să pună pe numele ei o parte din avere fără drept de revocare. ÃŽn ultimele zile s-a gândit mult la această perspectivă. Nu fusese niciodată fudul ca un păun umflat în pene, cum era Dartie, nici nu È™i-a închipuit vreodată că poate cuceri toate femeile, însă avea o anumită încredere în înfățiÈ™area lui exterioară È™i nu pe nedrept, căci avea statură frumoasă, era îngrijit, elegant, sănătos, palid, nepângărit de băutură sau excese de alt soi. ÃŽn ochii lui, bărbia Forsyte È™i crisparea obrazului său erau însuÈ™iri pozitive. Deci, după aprecierea lui, nu avea nici o trăsătură care ar putea provoca repulsie. Gândurile È™i dorinÈ›ele pe care omul le nutreÈ™te zi de zi ajung să i se pară, în cele din urmă, fireÈ™ti, chiar dacă punctul de plecare este departe de realitate. Dacă el îi va da dovezi destul de palpabile că e hotărât să uite tot ce-a fost în trecut, È™i va face tot ceea ce-i stă în putință pentru a fi pe placul ei, de ce să nu se întoarcă la el? De aceea, în dimineaÈ›a de 9 noiembrie intră la "Gaves and Cortegal", pentru a cumpăra o anumită broșă cu diamante. — Patru sute douăzeci È™i cinci, domnule. La banii ăștia e pe nimic. E o broÈ™a potrivită pentru o lady. ÃŽn starea sufletească în care se găsea, acceptă preÈ›ul fără obiecÈ›iuni. Și plecă mai departe spre Poultry, cu cutia mică È™i plată de marochin verde în buzunarul de sus al hainei. ÃŽn ziua aceea a deschis-o în mai multe rânduri, pentru a privi cele È™apte pietre strălucind dulce în cuibul lor oval de catifea. — Dacă n-o să-i placă doamnei, suntem gata s-o schimbăm oricând. Dar nu credem că va fi cazul. Măcar de ar fi aÈ™a! Se puse pe treabă fără preget È™i rezolvă o grămadă de chestiuni — singurul calmant nervos pe care-l cunoÈ™tea. ÃŽn timp ce era în birou, îi sosi o telegramă din partea agentului său din Buenos Aires care îi dădea detalii asupra lui Dartie, precum È™i numele È™i adresa unei cabiniere care era gata să depună mărturia necesară sub prestare de jurământ. Era tocmai momentul potrivit pentru a întări aversiunea profundă È™i puternică a lui Soames pentru spălarea rufelor murdare în public. Și, în timp ce se îndrepta în metrou spre staÈ›ia Victoria, citi în jurnalul de seară un reportaj despre un proces de divorÈ› din lumea bună, ceea ce îi dădu un nou impuls spre reluarea vieÈ›ii conjugale. Instinctul gregar înnăscut în fiecare Forsyte, care-i silea ca în momente de teamă sau tulburare să se refugieze în sânul familiei, tendinÈ›a aceasta de a se strânge laolaltă, care i-a menÈ›inut puternici È™i dârzi, îl făcu È™i pe Soames să se ducă la masă în Park Lane. Nu putea È™i nici nu voia să sufle o vorbă familiei sale despre planurile lui — era prea reticent È™i prea mândru — dar gândul că măcar ei, dacă ar È™ti, s-ar bucura È™i i-ar dori noroc, îl încuraja. James era foarte prost dispus; focul pe care îl aprinsese în el obrăznicia ultimatumului dat de Kruger se stinsese ca È™i cum ar fi aruncat asupra lui găleÈ›i cu apă rece, din pricina slabelor succese din ultima lună È™i a apelurilor la efort publicate în The Times. Nu È™tia unde se va sfârÈ™i. Soames căuta să-l mângâie pomenind mereu de Buller. Dar James nu È™tia ce să zică! Iată-l pe Cooley încercuit pe dealul acela; iar Ladysmith împresurat jos în vale; totul, una peste alta, i se părea o zăpăceală de nedescris; el credea că ar trebui să se trimită acolo marinari — aceia erau oameni potriviÈ›i, făcuseră doar ispravă bună în Crimeea. Pentru a-l mângâia, Soames schimbă vorba. Val îi povestise lui Winifred că de aniversarea zilei lui Guy Fawkes a fost tămbălău mare la Oxford È™i studenÈ›ii au aprins un "foc de bucurie", iar el a scăpat de urmărire numai mâzgălindu-È™i faÈ›a cu funingine. — Ah, mârâi James, deÈ™tept băiat. Dar curând după aceea dădu din cap, spunând că nu È™tie ce-o să iasă din el È™i, uitându-se îngândurat la Soames, mârâi în continuare: — Ce păcat că Soames n-a avut un băiat. I-ar fi plăcut să aibă un nepot care să poarte numele lui. Și când colo — dar asta e, È™i pace! Soames se cutremură. Nu se aÈ™teptase chiar la o asemenea provocare de a dezvălui taina sufletului său. Iar Emily, văzându-l tresărind, zise: — Nu vorbi prostii, James! Cum poÈ›i spune aÈ™a ceva? Dar James, fără să se uite în ochii vreunuia din ei, mârâi mai departe. Uite-i pe Roger È™i Nicholas È™i Jolyon; toÈ›i aveau nepoÈ›i. Swithin È™i Timothy n-au fost căsătoriÈ›i niciodată. El a făcut tot ce i-a stat în putință; dar în curând zilele lui se vor sfârÈ™i. Apoi, ca È™i cum vorbele rostite i-ar fi dat o profundă mângâiere, tăcu. Mânca creier cu furculiÈ›a, ajutându-se cu o bucată de pâine; È™i de fiecare dată înghiÈ›ea È™i pâinea. Imediat după masă Soames se scuză È™i plecă. Nu era chiar frig, dar își luă haina îmblănită, pentru că toată ziua îl chinuiseră fiori reci, de natură nervoasă. SimÈ›ea în mod subconÈ™tient că, îmbrăcat astfel, arăta mai bine decât într-un palton negru obiÈ™nuit. Cutia de marochin din dreptul inimii îl făcu să pornească energic la drum. Nu era fumător, dar în drum aprinse o È›igaretă È™i începu să tragă uÈ™or din ea. Coborî încet pe Row înspre Knightsbridge, măsurându-È™i timpul în aÈ™a fel, încât să ajungă la Chelsea la ora nouă È™i un sfert. Ce-o fi făcând Irene, seară de seară singură, în vizuina aceea mică? Ce misterioase sunt femeile! Omul trăieÈ™te lângă ele È™i nu le cunoaÈ™te deloc! Ce-o fi găsit ea la tânărul acela Bosinney, de È™i-a pierdut minÈ›ile? Căci, la urma urmei, ceea ce făcuse ea fusese o nebunie — nebunie de om smintit, lunatic, care È™i-a pierdut orice simÈ› al valorilor, È™i astfel a distrus È™i viaÈ›a ei È™i viaÈ›a lui! Și pentru o clipă, sufletul lui fu cuprins de un fel de exaltare, căci se simÈ›ea eroul unei povestiri, bărbatul care, stăpânit de spirit creÈ™tinesc, porneÈ™te să-i redea femeii toate binefacerile vieÈ›ii, iertând-o È™i uitându-i greÈ™elile toate, devenind îngerul ocrotitor al viitorului ei. ÃŽn faÈ›a cazărmilor de la Knightsbridge, sub un pom, unde razele lunii cădeau albe È™i luminoase, scoase încă o dată cutia de marochin, lăsând ca razele lunii să soarbă culoarea pietrelor preÈ›ioase. Da, într-adevăr, erau de cea mai bună calitate! Dar la pocnitura cu care se închise cutia, un fior rece îl străbătu, din nou, din cap până-n picioare; porni înainte mai iute, strângându-È™i pumnii înmănuÈ™aÈ›i în buzunarul paltonului, È™i începu să tragă aproape nădejde că n-o va găsi acasă. Din nou îi năvăli în minte gândul că Irene e atât de misterioasă. Mânca seară de seară singură — în rochie de gală — dându-È™i iluzia că e în societate! Cânta la pian — numai pentru ea! După cât a putut vedea el, nu avea nici câine, nici pisică. Și deodată, își aminti de iapa pe care o È›inea el la Mapledurham pentru a-l duce la gară. Ori de câte ori se ducea la grajd o găsea acolo, singură de tot, pe jumătate adormită È™i, totuÈ™i, în drum spre casă trăgea mai bine decât atunci când pleca de acasă, parcă dorea să se întoarcă È™i să stea singură în grajdul ei! Gândurile lui nu aveau È™ir. "M-aÈ™ purta bine cu ea", își zicea, "aÈ™ fi foarte atent". Și deodată cugetul lui Soames fu stăpânit pe de-a întregul de dorinÈ›a imensă de-a avea o viață de familie, pe care Soarta — în batjocura ei — părea să i-o fi răpit pentru totdeauna; iată de ce, în faÈ›a staÈ›iei South Kensington, trăi o clipă în lumea viselor. ÃŽn Kings Road, dintr-o cârciumă, ieÈ™i clătinându-se un bărbat care cânta la armonică. Soames îl urmări din ochi: dansa fără noimă pe trotuar, după sunetele tărăgănate È™i întrerupte ale melodiei; Soames trecu apoi pe cealaltă parte a trotuarului, pentru a fi cât mai departe de acest spectacol de sminteală a beÈ›iei. O noapte la puÈ™cărie! Ce neghiobi sunt oamenii! Dar beÈ›ivul băgă de seamă că Soames s-a ferit de el È™i, de peste drum, îi aruncă valuri-valuri de blesteme geniale. "Sper că-l vor închide", gândi Soames cu răutate. "Cum pot umbla liberi asemenea ticăloÈ™i, când sunt femei singure pe stradă!" Ideea aceasta îi veni din pricina unei femei care mergea înaintea lui. Ciudat, mersul ei i se păru foarte cunoscut È™i, când ea coti tocmai în drumul lui, inima începu să-i bată. Se grăbi până la colÈ› pentru a se convinge. Da! Era Irene; nu se putea înÈ™ela asupra mersului ei, într-o uliță atât de îngustă È™i mică. Mai trecu câteva colÈ›uri, iar de la ultimul, Soames o văzu intrând în micul ei bloc. Atunci, pentru a n-o scăpa, fugi câțiva paÈ™i, urcă în grabă treptele È™i o ajunse în faÈ›a uÈ™ii. Auzi cum introduce cheia în ușă È™i fu lângă ea tocmai în momentul când, în uÈ™a deschisă, Irene se întoarse încremenită. — Nu te speria, îi zise gâfâind, te-am văzut din întâmplare. Dă-mi voie să intru un minut. Ea duse mâna la piept, obrazul îi era palid, iar ochii mari deschiÈ™i de spaimă. Apoi, înfrângându-È™i o pornire lăuntrică, lăsă capul în jos È™i zise: — Foarte bine. Soames închise uÈ™a. SimÈ›ind nevoia unei clipe de răgaz, se opri singur un minut, când ea trecu în salon, pentru a respira adânc È™i a-È™i potoli bătăile inimii. ÃŽn acea clipă, atât de covârÈ™itoare pentru viitorul lui, i se păru cam brutal să scoată din buzunar cutia de marochin. Dar cum să stea în faÈ›a ei fără vreo scuză sau pretext pentru vizita pe care i-o făcea? ÃŽn faÈ›a acestei dileme îl cuprinse furia pe toate formulele de scuze È™i justificare. Va urma o "scenă", altcum nici nu se poate! Deci, trebuie s-o îndure. Auzi glasul ei, dulce, neliniÈ™tit È™i patetic: — De ce ai venit din nou? N-ai înÈ›eles c-aÈ™ fi preferat să nu mai vii? El îi privi îmbrăcămintea: catifea în dungi maro închis, la gât o blană de culoarea nisipului È™i o mică pălărie rotundă din catifeaua rochiei. I se potriveau de minune. Se vede că avea bani de cheltuit È™i pentru toalete! îi zise brusc: — Azi e ziua ta de naÈ™tere. Iată ce È›i-am adus, È™i îi întinse cutia de marochin verde. — Ah! Nu, nu! Soames apăsă pe buton È™i cele È™apte pietre străluciră pe catifeaua cenuÈ™iu-deschis. — De ce nu? îi zise. Ca să È™tiu că nu mai eÈ™ti supărată pe mine. — Nu pot. Soames scoase broÈ™a din cutie. — Lasă-mă măcar să văd cum îți È™ade. Ea se trase iute înapoi. El se È›inu după ea, È™i-È™i apăsă mâna în care È›inea broÈ™a pe pieptul lui Irene. Ea se smuci din nou. Soames lăsă mâna în jos È™i zise: — Irene, haide să uităm trecutul. Din moment ce o pot face eu, nu încape îndoială c-o poÈ›i face È™i tu. Vino să ne reluăm viaÈ›a, ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu vrei? Vocea lui era fierbinte, iar în ochii aÈ›intiÈ›i pe faÈ›a ei se citea un fel de implorare. Irene, care ajunsese cu spatele chiar lângă perete, înghiÈ›i în sec. Atât a fost răspunsul ei. Soames continuă: — E posibil să doreÈ™ti a trăi câte zile mai ai în felul acesta, pe jumătate moartă, în această mică vizuină? ÃŽntoarce-te la mine, am să-È›i dau tot ce doreÈ™ti. ÃŽÈ›i jur că vei trăi viaÈ›a ta, aÈ™a cum vei voi tu! FaÈ›a ei avu o tresărire ironică. — Da, zise mai departe Soames, dar de data asta È›i-o făgăduiesc cu adevărat. Eu nu doresc decât... decât să am un fiu. E greu. Glasul lui se înfierbântase într-atât, încât abia È™i-l mai recunoÈ™tea, È™i de două ori își smuci capul spre spate, parcă se lupta să-È™i recapete răsuflarea. Dar ochii ei, aÈ›intiÈ›i asupra lui, întunecaÈ›i È™i încremeniÈ›i într-un fel de spaimă, îl făcură să-È™i adune minÈ›ile; È™i gândurile lui dureroase, fără È™ir, se transformară în furie. — Și ce, È›i se pare că dorinÈ›a mea e atât de nefirească? îi zise printre dinÈ›i. E nefiresc să vrei un copil de la propria ta soÈ›ie? Ai zdrobit viaÈ›a noastră È™i ai distrus totul. Ne ducem zilele trăind numai pe jumătate È™i n-avem nici un fel de vitor. Nu eÈ™ti chiar deloc măgulită că, în ciuda tuturor celor petrecute, eu... eu încă doresc să fii soÈ›ia mea? VorbeÈ™te, pentru Dumnezeu, spune o vorbă! Irene încerca parcă, dar nu putea. — Nu vreau să te înspăimânt, îi zise Soames mai blând; martor mi-e Dumnezeu. Eu nu doresc decât să te conving că aÈ™a nu mai pot trăi. Vreau să te întorci la mine. Vreau să fii a mea. Irene ridică o mână È™i-È™i acoperi partea de jos a obrazului, dar ochii ei nu se dezlipeau de ai lui, ca È™i cum asta ar fi fost singurul mijloc de a-l È›ine la distanță. ÃŽn sufletul lui Soames se ridică, într-un val uriaÈ™, amintirea tuturor acelor ani, pustii È™i amarnici, de când — oh! de când oare? — aproape de când a văzut-o prima oară... FaÈ›a lui se crispa într-un spasm pe care nu È™i-l putea stăpâni defel. — Nu e prea târziu, îi zise; nu e prea târziu, numai dacă ai fi È™i tu convinsă. Irene își luă palma de pe buze È™i începu să-È™i frământe mâinile în faÈ›a pieptului. Soames le prinse într-ale lui. — Nu mă atinge! zise ea înecându-se. Dar el continua să i le reÈ›ină, încercând să privească drept în ochii ei, care nici nu clipeau. Apoi, zise liniÈ™tită: — Sunt singură aici. Sper că n-ai să te porÈ›i aÈ™a cum te-ai mai purtat o dată. Soames își trase mâinile ca de pe un fier încins È™i întoarse capul. Cum poate să existe pe lume o neîndurare ce nu conteneÈ™te niciodată? Cum se poate ca acel unic act de pasiune violentă să fie încă viu în fiinÈ›a ei? Să-i fi închis oare acea faptă orice posibilitate de revenire? Și, fără s-o privească, zise cu încăpățânare: — Nu plec de aici până nu-mi dai un răspuns. Þi-am oferit ceea ce puÈ›ini bărbaÈ›i ar fi în stare să ofere È™i vreau un... un răspuns cuminte. Și, aproape uluit, o auzi spunând: — Nu-È›i pot da un răspuns cuminte. Aici mintea nu are nici un amestec. Nu-È›i pot spune decât adevărul brutal. Prefer să mor decât să mă întorc la tine. Soames deschise ochii mari. — Oh!... răspunse. Și toată făptura lui fu cuprinsă de un fel de paralizie; nu putea rosti nici o vorbă, nu putea face nici un gest, tremura din cap până-n picioare, ca omul care a primit cea mai gravă jignire posibilă È™i nu È™tie cum să reacÈ›ioneze sau, mai degrabă, nu-È™i dă încă seama ce se petrece cu el. — Oh, zise din nou, e chiar atât de grav? ÃŽntr-adevăr? Preferi moartea... Asta-i frumos! — ÃŽmi pare rău. Mi-ai cerut un răspuns. Þi-am spus adevărul. Puteam face altfel? La acest răspuns neaÈ™teptat È™i straniu, Soames căută scăpare în realitate. Azvârli broÈ™a în cutie È™i o puse în buzunar. — Adevărul! zise; femeile nu È™tiu ce e adevărul. Ele nu cunosc decât nervii, nervii. Apoi o auzi È™optind: — Da, dar nervii nu mint. Tu încă n-ai descoperit acest lucru? Soames tăcea obsedat de ideea: "O voi urî pe această femeie. Trebuie s-o urăsc!" însă aici era buclucul! Va reuÈ™i oare? ÃŽi aruncă o privire: stătea nemiÈ™cată, cu spatele lipit de perete, cu capul sus È™i mâinile încleÈ™tate, parcă aÈ™tepta să fie împuÈ™cată. ÃŽi zise iute: — Nu cred nici o vorbă din ceea ce spui. Ai un amant. Dacă n-ai avea, n-ai fi atât, atât de... proastă. Văzând expresia din ochii ei, își dădu seama că spusese ceva ce nu se cuvenea È™i că recăzuse prea devreme în tonul È™i limbajul liber din vremea vieÈ›ii lor conjugale. Se întoarse È™i porni spre ușă, dar nu avu puterea să iasă. ÃŽl oprea ceva, ceva din fiinÈ›a lui, acea însuÈ™ire profundă È™i tainică a unui Forsyte care nu-i îngăduia să renunÈ›e la ceva, care îl împiedica să vadă că dârzenia lui fantastică luptă pentru o cauză pierdută. Se întoarse încă o dată È™i se opri, cu spatele la ușă, întocmai cum stătea È™i ea, rezemată cu spatele de peretele opus, fără să-È™i dea seama că erau destul de caraghioÈ™i stând aÈ™a, despărÈ›iÈ›i de toată lungimea încăperii. — Tu nu te gândeÈ™ti niciodată la altcineva, ci numai la tine? o întrebă. Buzele lui Irene tremurau; apoi răspunse încet: — Te-ai gândit vreodată că eu mi-am dat seama de greÈ™eala pe care am săvârÈ™it-o — greÈ™eala mea îngrozitoare, fără scăpare — È™i c-am recunoscut-o chiar în prima săptămână a căsătoriei noastre; È™i că am încercat, m-am străduit trei ani de zile? Tu È™tii că am încercat! Crezi c-am făcut-o pentru mine? Soames scrâșni din dinÈ›i. — Dumnezeu È™tie ce a fost. Eu nu te-am înÈ›eles niciodată; È™i n-am să te înÈ›eleg niciodată. Ai avut tot ceea ce ai dorit; È™i poÈ›i avea È™i mai departe totul, ba chiar È™i mai mult! Te întreb desluÈ™it: ce ai împotriva mea? Fără să-È™i dea seama de patima cu care vorbea, continuă cu aceeaÈ™i căldură: Nu sunt È™chiop, nu sunt respingător, nu sunt grosolan, nu sunt tâmpit. Ce ai cu mine? Care-i misterul? Răspunsul ei fu un suspin prelung. Soames își încleÈ™ta mâinile cu un gest care — în mod straniu — dezvăluia din plin starea lui sufletească. — Când am venit aici, astă-seară, eram... nădăjduiam... voiam să fac tot ceea ce pot pentru a È™terge trecutul È™i a începe o viață nouă, fără prihană. Iar tu m-ai primit cu "nervi", tăcere È™i suspine. Nu mi-ai spus nimic concret. Mă simt... mă simt ca învăluit într-o pânză de păianjen. — Da. Șoapta aceea venită de lângă celălalt perete al încăperii îl scoase din nou din minÈ›i. — Ei bine; eu nu vreau să trăiesc înfășurat într-o pânză de păianjen. Am s-o rup. Se duse drept spre ea. — Acum! Nici el nu È™tia ce voia să facă în timp ce pășea, hotărât, către ea. Dar când ajunse aproape, parfumul ei, pe care-l cunoÈ™tea atât de bine de pe vremuri, îl emoÈ›ionă pe neaÈ™teptate. ÃŽi puse mâinile pe umeri È™i se aplecă pentru a o săruta. Nu-i sărută buzele, ci o dungă subÈ›ire, aspră, în care îi era strânsă gura; apoi, în timp ce ea îi împingea faÈ›a cu amândouă mâinile, o auzi spunând: — Oh, nu! ÃŽntreaga lui făptură fu înecată de ruÈ™ine, regret È™i senzaÈ›ia că totul e în zadar. Se întoarse brusc È™i ieÈ™i. Capitolul III VIZITA LA IRENE Jolyon o găsi pe June aÈ™teptându-l pe peronul gării Paddington. Primise telegrama în timp ce-È™i lua micul dejun. LocuinÈ›a ei se compunea dintr-un atelier È™i două odăi de culcare, într-una din grădinile parcului St. John's Wood — È™i-o alesese acolo pentru că avea asigurată cea mai desăvârÈ™ită independență. Aici nu o urmărea nimeni, nu-i stăteau în cale fel de fel de servitori, È™i-È™i putea primi, la orice oră din zi È™i din noapte, "neajutoraÈ›ii"; È™i nu rareori se ivea câte un neajutorat care — neavând atelierul său propriu — lucra în cel al lui June. Se bucura din plin de libertatea ei, iubindu-È™i cu un fel de patimă de fecioară felul ei de viață; toată căldura pe care ar fi risipit-o asupra lui Bosinney, È™i de care tânărul s-ar fi săturat — având în vedere dârzenia ei de Forsyte — È™i-o cheltuia acum în promovarea "geniilor", ascunse È™i în devenire, din lumea artelor. De fapt scopul vieÈ›ii ei era să transforme raÈ›e în lebedele care, după cum credea, zăceau în protejaÈ›ii ei. Entuziasmul cu care îi proteja îi întuneca deseori judecata limpede. Dar era leală È™i generoasă; mâna ei, mică È™i darnică, a fost întotdeauna împotriva prejudecăților academice È™i comerciale, de aceea, cu toate că avea un venit destul de mare, contul ei de la bancă era deseori deficitar. Făcuse o vizită lui Eric Cobbley È™i sosi la gara Paddington într-o stare de enervare profundă. Conducătorii unei ticăloase galerii de artă refuzaseră să organizeze o expoziÈ›ie individuală din picturile acestui geniu cu părul lins. Un negustor neruÈ™inat, care-i vizitase atelierul, își exprimase părerea că, din punct de vedere financiar, expoziÈ›ia ar fi foarte puÈ›in rentabilă. Această pildă atotgrăitoare a mârșăviei negustorilor de artă — manifestată tocmai față de "neajutoratul" ei favorit, care o ducea atât de greu, cu nevastă È™i doi copii, încât contul ei la bancă fusese dat peste cap — îi urcase tot sângele în micul ei obraz hotărât, iar părul ei, roÈ™u-auriu, strălucea mai viu ca oricând. ÃŽl îmbrățiÈ™a pe tatăl ei È™i se urcară amândoi într-o birjă; sufletul ei era tot atât de plin de griji ca È™i al lui. Problema era care să-È™i verse focul mai întâi. Jolyon apucă să zică: "Draga mea, vreau să te rog să vii cu mine", când, uitându-se la faÈ›a ei, observă vă ochii albaÈ™tri i se roteau încoace È™i încolo — întocmai cum se miÈ™că coada unei pisici agitate — È™i că nici nu auzea ce-i spune. — Tată, e adevărat că nu pot pune mâna pe nimic din banii mei? — Din fericire, scumpa mea, nu ai dreptul decât la venitul lor. — Ce desăvârÈ™ită dobitocie! Nu s-ar putea totuÈ™i face ceva? Trebuie să existe o cale. Cu zece mii de lire sterline aÈ™ putea cumpăra o mică sală de expoziÈ›ie. — O mică sală de expoziÈ›ie, mârâi Jolyon, pare o dorință modestă. Dar bunicul tău o prevăzuse. — Eu socotesc, strigă June cu energie, că toată această grijă de a păstra banii e josnică, atâta vreme cât în lume există atâtea genii strivite de lipsa celor mai reduse mijloace de trai. Eu n-am să mă mărit niciodată, n-am să am copii; de ce să nu mi se dea dreptul de a dispune de averea mea, de a face o faptă bună, în loc să È›in toÈ›i banii blocaÈ›i în vederea unei eventualități care nu va apărea niciodată? — Draga mea, pe noi ne cheamă Forsyte, răspunse Jolyon cu glasul său ironic, cu care impetuoasa lui fiică nu se obiÈ™nuise niciodată de-a binelea; È™i, după cum È™tii, în neamul Forsyte oamenii dispun în aÈ™a fel de averea lor, încât moÈ™tenirea pe care le-o lasă nepoÈ›ilor e însoÈ›ită de o clauză testamentară prin care aceÈ™tia — în cazul când mor înaintea părinÈ›ilor lor — trebuie să facă testamente prin care să se lase părinÈ›ilor moÈ™tenirea averii ce li s-ar cuveni după moartea acestora. Tu înÈ›elegi aÈ™a ceva? Eu nu! Dar asta e situaÈ›ia È™i n-avem încotro. Noi trăim după principiul că, atâta vreme cât este cu putință, trebuie să menÈ›inem bogăția în familie È™i să n-o lăsăm să scadă. Tu, dacă mori fără să te fi căsătorit, banii tăi trec asupra lui Holly È™i Jolly È™i a copiilor lor, dacă ei se vor căsători. Nu-È›i face plăcere să È™tii că, orice ai face, nici unul din voi nu rămâne în sărăcie? — Dar n-aÈ™ putea face un împrumut? Jolyon dădu din cap. — Nu încape îndoială că ai putea închiria o sală, dacă din venitul pe care-l ai poÈ›i acoperi toate cheltuielile. June scoase un sunet ce exprima dispreÈ›. — Da, È™i pe urmă nu-mi mai rămâne nimic pentru a ajuta pe cineva. — FetiÈ›o dragă, murmură Jolyon, asta nu înseamnă de fapt acelaÈ™i lucru? — Nu, zise June aspru; aÈ™ putea cumpăra o sală cu zece mii de lire; ceea ce ar însemna să dau numai patru sute pe an. Dar dacă ar trebui să plătesc o mie de lire chirie anuală, mi-ar rămâne mie numai cinci sute. Tată dragă, gândeÈ™te-te ce-aÈ™ putea face eu dacă aÈ™ avea o sală de expoziÈ›ie! în scurtă vreme i-aÈ™ putea face un renume lui Eric Cobbley È™i la atâția alÈ›ii. — Oamenii de valoare își fac, la vremea lor, singuri renumele. — După ce au murit. — Spune, scumpa mea, ai văzut tu vreodată un om care, prin faptul că a avut renume, a lucrat mai bine? — Da, pe tine, zise June, strângându-l de braÈ›. Jolyon deschise ochii mari È™i gândi: "Eu"? Apoi își zise: "Oh! Vai de mine! Acum o să mă roage să fac ceva pentru ea. AÈ™a suntem noi, cei din neamul Forsyte; fiecare dobândim, în felul nostru, ceea ce vrem." June se lipi È™i mai tare de el în birjă. — Scumpule, cumpără tu sala, iar eu îți voi plăti È›ie patru sute de lire sterline pe an. Astfel, nici unul din noi nu este păgubit. Și apoi, mai este È™i o excelentă investiÈ›ie. Jolyon ezită. — Nu crezi că pentru un artist este cam suspect să cumpere o sală de expoziÈ›ie? Și apoi, zece mii de lire sterline sunt bani, nu glumă; iar eu nu am fire de negustor. June se uită la el cu recunoÈ™tință È™i admiraÈ›ie. — Desigur că nu ai fire de negustor, dar ai un spirit comercial îngrozitor. Eu sunt convinsă că până la urmă va fi o afacere bună. Apoi este cel mai bun mijloc de a scoate din circulaÈ›ie pe ticăloÈ™ii aceia de negustori È™i alÈ›ii asemenea. Și strânse din nou braÈ›ul tatălui ei. Pe faÈ›a lui Jolyon se citea cum lua în zeflemea propria lui deznădejde. — Unde este această preÈ›ioasă sală? Bănuiesc că este aÈ™ezată într-un loc minunat! — Tocmai lângă Cork Street. "Aha!" gândi Jolyon, "È™tiam eu că trebuie să fie pe acolo. Iar acum e rândul meu să scot de la ea ceea ce vreau"! — Bine, am să mă mai gândesc, dar nu chiar acum. Tu îți mai aduci aminte de Irene? AÈ™ vrea să vii cu mine să-i facem o vizită. Soames se È›ine din nou după ea. Ar fi mai bine apărată dacă am adăposti-o undeva. Cuvântul "adăposti", pe care Jolyon îl folosi întâmplător, fu cel mai nimerit pentru a trezi interesul lui June. — Irene! N-am văzut-o de atunci, de când... Da, fireÈ™te! AÈ™ fi încântată s-o pot ajuta! De data asta veni rândul lui Jolyon pentru a strânge cu caldă admiraÈ›ie braÈ›ul acelei mici făpturi vioaie, cu suflet atât de generos, care era copilul lui. — Irene e mândră, zise, privind-o cu coada ochiului, căci brusc se trezi în el teama că poate June nu va È™ti să fie discretă; e greu s-o ajuÈ›i. Trebuie s-o luăm cu biniÈ™orul. LocuieÈ™te aici. I-am telegrafiat că venim. Să-i trimitem cărÈ›ile noastre de vizită. La coborârea din birjă, June zise: — Nu-l pot suferi pe Soames, el dispreÈ›uieÈ™te tot ce nu are succes. Irene era în ceea ce se numea "Salonul Doamnelor" din "Piedmont Hotel". Cu curajul moral care o caracteriza, June merse de-a dreptul la fosta ei prietenă, o sărută pe obraz È™i se aÈ™ezară amândouă pe un divan pe care nu se aÈ™ezase încă nimeni de la înfiinÈ›area acelui hotel. Jolyon putu vedea că Irene era profund impresionată de această iertare simplă. — Deci Soames te-a supărat din nou? întrebă el. — Mi-a făcut ieri seară o vizită; îmi cere să mă întorc la el. — Dar nu te întorci, nu-i aÈ™a? strigă June. Irene zâmbi uÈ™or È™i dădu din cap. — Dar situaÈ›ia lui e groaznică, murmură ea. — E vina lui. Trebuia să fi divorÈ›at atunci când ar fi putut-o face. Jolyon își aduse aminte cu câtă emoÈ›ie dorise odinioară June să nu se producă divorÈ›ul, pentru a nu se pângări numele logodnicului ei mort È™i infidel. — Ia să auzim acum ce are de gând să facă Irene, zise el. Buzele lui Irene tremurau, dar vorbi liniÈ™tit: — Cred că ar fi mai bine dacă i-aÈ™ da un motiv nou pentru a scăpa de mine. — Ce oribil! strigă June. — Ce altceva aÈ™ putea face? — Asta e exclus, zise Jolyon foarte calm; sans amour! I se păru că va izbucni în plâns; dar ea se ridică în grabă, se întoarse pe jumătate cu spatele la ei È™i stătu aÈ™a câteva momente, pentru a-È™i stăpâni nervii zdruncinaÈ›i. Deodată June zise: — Să È™tii că eu mă duc la Soames È™i-i spun că trebuie să te lase în pace. La vârsta lui ce-o mai fi vrând? — Un copil. Nu e nefiresc. — Un copil! strigă June cu dispreÈ›. Da, fireÈ™te! Pentru a-i moÈ™teni averea. Dacă vrea un copil cu orice preÈ›, să-È™i ia o ferneie oarecare È™i să facă un copil; atunci tu ai motiv să ceri divorÈ›ul, iar el o poate lua în căsătorie. Jolyon își dădu curând seama că a greÈ™it aducând-o pe June aici — părtinirea ei violentă pentru Irene dădea apă la moară lui Soames. — Cel mai bine ar fi ca Irene să vină È™i să stea liniÈ™tită la noi, la Robin Hill, de unde să vadă cum evoluează lucrurile. — FireÈ™te, zise June, numai că... Irene se uită drept în ochii lui Jolyon — È™i, cu toate că mai târziu el a încercat de nenumărate ori să înÈ›eleagă acea privire, n-a reuÈ™it. — Nu! Ar însemna să vă produc neplăceri tuturor. Am să plec în străinătate. Din glasul ei Jolyon înÈ›elese că aceasta e o hotărâre definitivă. Ca fulgerul îi trecu prin minte ideea — care n-avea nici o legătură cu discuÈ›ia lor — "Bine, am s-o pot vedea acolo". Dar zise: — Nu crezi că în străinătate vei fi È™i mai puÈ›in apărată în cazul că te va urmări? — Nu È™tiu. Nu pot decât să încerc. June sări în picioare È™i măsură încăperea cu paÈ™i mari. — Totul este oribil. De ce trebuie să fie oameni chinuiÈ›i, în mizerie È™i fără ajutor, an după an, din pricina acelei justiÈ›ii dezgustătoare È™i cu pretenÈ›ii de sfinÈ›enie? Dar cineva intră în cameră È™i June se opri. Jolyon se duse spre Irene. — Ai nevoie de bani? — Nu. — Vrei să închiriez eu apartamentul dumitale? — Da, Jolyon. Te rog. — Când pleci? — Mâine. — ÃŽntre timp nu te mai întorci acasă, nu-i aÈ™a? Teama cu care îi pusese această întrebare i se păru lui Jolyon cam ciudată. — Nu. Am adus aici tot ceea ce-mi trebuie. — Ai să-mi comunici adresa dumitale? Ea îi întinse mâna. — Pentru mine eÈ™ti o stâncă. — Clădită pe nisip, răspunse Jolyon, strângându-i puternic mâna; dar, te rog, È›ine bine minte, că pentru mine este întotdeauna o plăcere să fac ceva pentru dumneata. Iar dacă te răzgândeÈ™ti... Vino, June, să ne luăm rămas bun! June veni de la fereastră È™i o strânse pe Irene în braÈ›e. — Nu te gândi la el, îi zise ea cu glasul emoÈ›ionat: bucură-te de viață È™i fii binecuvântată! IeÈ™iră în desăvârÈ™ită tăcere, purtând în suflet amintirea ochilor înlăcrimaÈ›i ai lui Irene È™i a zâmbetului de pe buzele ei; trecură pe lângă doamna care le întrerupse convorbirea È™i care, aplecată pe masă, citea jurnalele. AjunÈ™i în față la "National Gallery", June exclamă: — Să se sfârÈ™ească odată cu toate bestiile lipsite de demnitate È™i cu legile astea oribile! Dar Jolyon nu-i răspunse. El avea ceva din echilibrul tatălui său È™i È™tia să privească lucrurile cu obiectivitate, chiar È™i atunci când era emoÈ›ionat din cale-afară. Irene avea dreptate; situaÈ›ia lui Soames era tot atât, ba chiar mai grea decât a ei. Iar în ceea ce priveÈ™te legea — cei care au întocmit-o au considerat că firea omenească e de ordin inferior. SimÈ›ea că dacă mai rămâne împreună cu fiica lui s-ar putea, într-un fel sau altul, da de gol; de aceea îi spuse că trebuie să prindă trenul pentru a se întoarce la Oxford; făcu semn unei birje, o conduse la sala unde se găseau acuarelele lui Turner È™i se despărÈ›i de ea făgăduindu-i că se va gândi la sala aceea de expoziÈ›ie. Dar în loc de sala de expoziÈ›ie, el se gândea la Irene. Se zice că mila e rudă apropiata cu iubirea! Dacă este aÈ™a, apoi îl păștea negreÈ™it primejdia de a iubi, căci îi era foarte milă de ea. Era greu să te gândeÈ™ti la ea, pornind spre Europa, atât de îngrijorată È™i de singură! "Sper că n-o să-È™i piardă capul!", își zise; "n-ar fi de mirare s-o cuprindă deznădejdea". ÃŽntr-adevăr, el nu-È™i putea închipui cum va trăi ea de acum înainte, ruptă de micile ei ocupaÈ›ii zilnice — o făptură atât de frumoasă, fără nădejde, expusă la atacurile oricui! ÃŽn această grijă a lui era mai mult frică È™i gelozie. Femeile fac lucruri ciudate când sunt la strâmtoare. "Mă întreb ce-o să facă Soames acum!" gândi el. "Ce situaÈ›ie putredă È™i tâmpită! Și cred că lumea o socoteÈ™te pe ea vinovată!" Foarte preocupat È™i cu inima îndurerată, se urcă în tren, își rătăci biletul, iar pe peronul gării Oxford scoase pălăria pentru a saluta o doamnă a cărei față i se păru cunoscută, dar nu fu în stare să ghicească cum o cheamă nici măcar când o văzu luând ceaiul la "Rainbow". Capitolul IV DRUMURI PE CARE UN FORSYTE SE TEME Sà PÃȘEASCà Cutremurat de prăbuÈ™irea nădejdilor lui, cu cutia verde de marochin încă strânsă în buzunarul din dreptul inimii, pe Soames începură să-l frământe gânduri mai amarnice decât moartea. Pânză de păianjen! Mergea iute È™i nu vedea nimic în lumina lunii; depăna întruna scena pe care o trăise, chinuit de amintirea trupului ei încremenit de sila îmbrățișării lui. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât se convingea că ea avea un amant; vorbele ei: "Prefer să mor!" n-ar fi avut sens, dacă nu iubea pe altul. Chiar dacă nu-l iubise niciodată, se purtase ca lumea până la apariÈ›ia lui Bosinney. Nu; era îndrăgostită din nou, căci altfel n-ar fi dat acel răspuns melodramatic la propunerea lui, care, din toate punctele de vedere, era cuminte! Foarte bine! Asta simplifica situaÈ›ia. "Am să iau măsuri pentru a È™ti cum stau lucrurile", cugetă el; "mâine dimineață, primul lucru pe care-l fac e să mă duc la Polteed". Dar chiar în timp ce lua această hotărâre, È™tia că îi va fi foarte greu. El făcuse apel la serviciile agenÈ›ilor lui Polteed de mai multe ori în cursul exercitării profesiunii sale de avocat È™i i-a folosit chiar de curând, în cazul Dartie, dar nu-i trecuse prin gând să-i angajeze pentru a urmări pe propria lui soÈ›ie. Era prea înjositor pentru el! Lăsă să treacă o noapte peste acest plan È™i rana produsă în mândria lui — petrecu, mai bine zis, o noapte de veghe gândindu-se. Numai dimineaÈ›a, în timp ce se bărbierea, își aminti că ea purta numele ei de fată, Heron. Deci, la început măcar, Polteed nu va È™ti a cui soÈ›ie era, deci nu-l va privi în față cu supunere, pentru a râde apoi de el cum se va întoarce cu spatele. Va trece drept soÈ›ia unuia din clienÈ›ii săi. Și acesta este adevărul, căci nu era el propriul său avocat? ÃŽi era de-a dreptul teamă că, dacă nu-È™i înfăptuieÈ™te planul chiar din primul moment, s-ar putea ca, mai târziu, să nu aibă puterea de a-l împlini. Foarte de dimineață, porunci lui Warmson să-i aducă o ceaÈ™că de cafea, È™i înainte de micul dejun plecă de acasă pe furiÈ™. Merse iute spre una din acele străduÈ›e din West End unde Polteed, ca È™i alte birouri, stăteau în slujba vijrtuÈ›ii claselor bogate. Până acum îl chemase întotdeauna pe Polteed la biroul său din Poultry; dar de data aceasta — cunoscându-le adresa — se duse de-a dreptul la ei È™i ajunse acolo chiar la ora când se deschidea biroul. ÃŽn prima cameră mobilată atât de bine, încât puteai crede că te afli la un cămătar, fu întâmpinat de o doamnă care ar fi putut fi învățătoare. — AÈ™ vrea să vorbesc cu domnul Claud Polteed. Mă cunoaÈ™te, nu-i nevoie să-i anunÈ›i numele meu. Grija lui cea mai mare era ca nimeni să nu afle că el, Soames Forsyte, a fost silit s-o pună sub urmărire pe soÈ›ia lui. Domnul Claud Polteed — care nu semăna deloc cu domnul Lewis Polteed — era unul din acei bărbaÈ›i cu păr negru, nasul uÈ™or coroiat È™i ochi căprui, vioi, despre care s-ar putea crede că sunt evrei dar care, în realitate, sunt descendenÈ›ii fenicienilor stabiliÈ›i pe vremuri în Cornwall. ÃŽl primi pe Soames într-o încăpere tapisată cu covoare È™i perdele groase, pentru ca să nu se audă nimic din ce se vorbeÈ™te într-însa. ÃŽntr-adevăr, întregul aspect al camerei, mobilierul, lipsa oricărui document pe vreo masă, trezeau încrederea clientului. Domnul Polteed îl salută respectuos pe Soames È™i după ce intră în birou răsuci — cu oarecare ostentaÈ›ie — cheia în broasca singurei uÈ™i a încăperii. El spunea, de obicei: "Când un client mă cheamă la el, își ia precauÈ›iunile pe care le doreÈ™te. Dar când vine el aici, noi trebuie să-l asigurăm că ceea ce vorbim în biroul nostru nu e auzit de nimeni. Dacă nu-i pot asigura de altceva pe clienÈ›ii noÈ™tri, le ofer cel puÈ›in discreÈ›ie absolută." — Și acum, domnul meu, cu ce vă pot fi de folos? Soames avea un nod în gât È™i abia putea vorbi. Trebuie, cu orice preÈ›, să se poarte în aÈ™a fel, încât să ascundă în faÈ›a acestui om faptul că chestiunea în care venise îl interesa mai mult decât o problemă strict profesională; de aceea, aproape în mod mecanic, pe față i se aÈ™ternu zâmbetul lui ironic. — Am venit la dumneavoastră atât de devreme pentru că nu avem vreme de pierdut... (căci, dacă pierdea un ceas, nu mai avea puterea s-o facă!). Ai la dispoziÈ›ie o femeie de absolută încredere? Domnul Polteed descuie un sertar, scoase un carnet, îl parcurse în grabă, îl puse apoi la loc în sertar È™i-l încuie. — Da, zise; exact femeia care ne trebuie. Soames se aÈ™eză punând picior peste picior; nimic nu-l trăda, în afară de o uÈ™oară roÈ™eață în obraji, care ar fi putut trece È™i drept culoarea lui naturală. — Atunci, trimite-o imediat pentru a urmări pe doamna Irene Heron, domiciliată în apartamentul D, Truro Mansions, în Chelsea. Deocamdată atât, iar mai târziu voi da È™i alte dispoziÈ›iuni. — Imediat, zise domnul Polteed; este vorba despre un divorÈ›, nu-i aÈ™a? È™i suflă într-un tub acustic: Doamna Blanch a venit? Peste zece minute vreau să-i vorbesc. — Te rog să dispui ca orice informaÈ›ie să-È›i fie înmânată în mod nemijlocit dumitale; urmând ca dumneata să mi-o trimiÈ›i mie personal, menÈ›ionând că este ceva confidenÈ›ial, într-un plic sigilat È™i recomandat. Clientul meu cere cea mai desăvârÈ™ită discreÈ›ie. Domnul Polteed zâmbi, ca È™i cum ar fi spus: "Dragul meu domn, înveÈ›i pe tatăl dumitale cum să facă copii", iar ochii lui alunecară spre obrazul lui Soames, È™i pentru o clipă uită de îndatoririle lui profesionale. — SpuneÈ›i-i să fie absolut liniÈ™tit, îi zise. FumaÈ›i? — Nu, răspunse Soames. Trebuie să mă înÈ›elegi: se prea poate să nu aflăm nimic. Dacă însă se află vreun nume sau urmărirea este descoperită, faptul poate avea consecinÈ›e grave. Domnul Polteed dădu din cap. — Pot s-o pun în categoria informaÈ›iilor cifrate. ÃŽn acest caz nu se pomeneÈ™te niciodată vreun nume; se lucrează numai cu numere. Descuie un alt sertar È™i scoase două fâșii de hârtie, scrise ceva pe ele È™i i le întinse lui Soames. — ÞineÈ›i-o pe aceasta, domnule; este cheia dumneavoastră. Eu păstrez copia ei. Cazul va fi numit 71. Persoana urmărită va fi 17; urmăritoarea 19; casa 25; dumneavoastră, biroul dumneavoastră vreau să zic, 31; biroul meu 32, eu însumi 2. ÃŽn cazul că vreÈ›i să pomeniÈ›i despre clientul dumneavoastră, veÈ›i folosi în corespondență 43; orice persoană pe care o bănuiesc de ceva în această chestiune va fi 47; o a doua persoană din aceeaÈ™i categorie, 51. Și fiindcă suntem în temă, vă rog să vă gândiÈ›i dacă mai aveÈ›i de dat vreo îndrumare sau indicaÈ›ie. — Nu, zise Soames; adică — să se procedeze cu cât mai multă grijă È™i discreÈ›ie. Domnul Polteed dădu iarăși din cap. — Cheltuielile? Soames ridică din umeri. — Ca de obicei, răspunse scurt, È™i se ridică. Þine întreaga afacere în mâna dumitale. — ÃŽn întregime, zise domnul Polteed, care apăruse deodată între Soames È™i ușă. ÃŽn cealaltă chestiune am să vă caut în curând. Bună ziua, domnule. Ochii lui alunecară încă o dată asupra lui Soames, aruncându-i o privire în care se citea mai mult decât o preocupare strict profesională, apoi descuie uÈ™a. — Bună ziua, zise Soames, fără a se uita la dreapta sau la stânga. Ajuns în stradă, se înjură zdravăn pe sine însuÈ™i. O pânză de păianjen pe care, pentru a o tăia, fusese silit să recurgă la această metodă murdară, ascunsă, la spionaj, atât de profund respingătoare pentru un om care socotea că viaÈ›a particulară este cea mai sfântă parte din proprietatea lui. Dar zarul fusese aruncat, È™i nu mai putea da îndărăt. Merse înainte spre Poultry; ajuns la biroul său, puse într-un sertar È™i încuie cutia verde de marochin È™i cheia cifrului menit să lămurească falimentul căsniciei lui. E ciudat ca un om a cărui preocupare principală în viață era să aducă în faÈ›a publicității toate problemele ascunse ale proprietății È™i neplăcerii casnice ale altora să fie atât de înspăimântat la ideea că È™i afacerile lui vor ajunge în faÈ›a opiniei publice. Și totuÈ™i lucrul nu este ciudat, căci cine ar fi putut cunoaÈ™te mai bine decât el procedura atât de lipsită de sensibilitate a instanÈ›elor judecătoreÈ™ti? Ziua întreagă È™i-o petrecu muncind din greu. Winifred trebuia să vină la el la ora patru după amiază: urma să meargă împreună la consfătuire cu Dreamer, Q.C., în "The Temple" È™i, în aÈ™teptarea ei, reciti scrisoarea pe care o pusese să i-o scrie lui Dartie — chiar în ziua plecării lui — È™i prin care îi cerea să se întoarcă acasă. "Dragă Montague, Am primit scrisoarea ta cu vestea că m-ai părăsit pentru totdeauna È™i că eÈ™ti în drum spre Buenos Aires. FireÈ™te c-a fost o lovitură grea pentru mine. De aceea, profit de prima ocazie pentru a-È›i scrie È™i a-È›i spune că sunt dispusă să uit tot trecutul, dacă vrei să te întorci îndată la mine. Te rog să procedezi ca atare. Sunt foarte tulburată, de aceea, deocamdată, nu vreau să-È›i spun mai mult. Expediez această scrisoare recomandat, la adresa pe care ai lăsat-o la clubul tău. Te rog răspunde-mi telegrafic. Cu acelaÈ™i drag, a ta soÈ›ie, Winifred Dartie." Uf! Ce minciună sfruntată! ÃŽÈ™i aduse aminte cum stătuse aplecat asupra lui Winifred în timp ce ea copia această scrisoare concepută de el È™i cum, punând condeiul pe birou, îi spusese: "GândeÈ™te-te, Soames! Ce ne facem dacă vine?", cu un ton atât de straniu în glas, de parcă nici ea nu È™tia ce voia. "Nu va veni", îi răspunse, "atâta vreme cât nu È™i-a cheltuit toÈ›i banii. Tocmai de aceea trebuie să luăm măsuri grabnice". La copia acestei scrisori era anexat, în original, biletul mâzgălit de Dartie — în stare de ebrietate — la clubul "Iseeum" È™i adresat lui Winifred. Lui Soames i-ar fi plăcut să nu se vadă chiar atât de desluÈ™it că cel care îl scrisese era foarte beat, căci asta era o chestiune de care se va lega instanÈ›a. Parcă auzea glasul judecătorului, zicând: "Dumneavoastră aÈ›i luat în serios acest bilet! Atât de serios încât i-aÈ›i scris această scrisoare? Dumneavoastră credeÈ›i că era convins de ceea ce v-a scris?" N-are importanță! Faptul că Dartie a plecat cu vaporul È™i nu s-a întors era de netăgăduit. La aceasta era anexat È™i răspunsul său telegrafic: "ÃŽmi este cu neputință să mă întorc. Dartie". Soames dădu îngrijorat din cap. Dacă chestiunea nu se aranjează în cele câteva luni ce urmează, tipul se va întoarce acasă, ca un ban fals. Scăpând de el, făcea o economie de cel puÈ›in o mie de lire sterline pe an, în afară de toate supărările pe care le producea lui Winifred È™i tatălui lor. "Trebuie să-l iuÈ›esc niÈ›el pe Dreamer", gândi el, "trebuie să ne grăbim", Winifred adoptase o È›inută pe jumătate îndoliată, care se potrivea de minune cu părul ei blond È™i silueta-i înaltă; sosi în echipajul lui James. Soames nu mai văzuse trăsura tatălui său în City de când acesta se retrăsese din afaceri, cu cinci ani în urmă; de aceea a fost izbit văzând cât era de demodată. Cugetă: "Vremurile se schimbă mereu, omul nu mai È™tie ce se va purta"! Pălării-È›ilindru erau din ce în ce mai puÈ›ine. ÃŽntrebă de Val. Winifred îi spuse că Val va juca polo în semestrul următor. Ea credea că se află într-o societate foarte bună. Adăugă, cu o teamă în mod distins afectată: — Soames, o să fie multă publicitate în jurul acestui divorÈ› al meu? Trebuie să apară în ziare? E atât de neplăcut pentru el È™i pentru fete! Soames, care era chinuit È™i de problema lui arzătoare, răspunse: — Ziarele sunt în mâna unei bande de oameni îndrăzneÈ›i, este foarte greu să le scape ceva. Ei pretind că sunt apărătorii moralei publice È™i, în realitate, corup pe cititori prin reportajele lor dezgustătoare. Dar noi n-am ajuns încă acolo. Astăzi vom vorbi cu Dreamer numai despre problema restabilirii drepturilor conjugale. El înÈ›elege — fireÈ™te — că demersurile noastre sunt făcute în vederea unui divorÈ›; dar tu trebuie să te porÈ›i în aÈ™a fel, încât să i se pară că doreÈ™ti ca Dartie să se întoarcă la tine — astăzi trebuie să faci exerciÈ›ii pentru a juca bine în rolul în care vei adopta această atitudine. Winifred oftă È™i zise: — Oh! Ce caraghios a fost Monty! Soames îi aruncă o privire aspră. Se vedea cât de colo că ea nu-l lua în serios pe Dartie È™i că ar renunÈ›a la întreg procesul dacă ar avea un cât de mic pretext. El intuise de la început acest lucru, È™i nu se înÈ™elase. Dacă acum fuge de un mic scandal, mai târziu sora lui È™i copiii ei vor fi cu adevărat dezonoraÈ›i È™i poate chiar ruinaÈ›i, căci îngăduind lui Dartie să trăiască alături de ei, acesta îi va duce de râpă cheltuind toÈ›i banii pe care îi va lăsa James fetei lui. Cu toate că averea e bine pusă la adăpost, omul acesta va găsi modalitatea de a smulge toate veniturile, obligând familia să cheltuiască tot ceea ce are pentru a-l salva de faliment È™i poate chiar de puÈ™cărie! AjunÈ™i la malul Tamisei părăsiră trăsura strălucitoare, cu cai strălucitori È™i servitori cu pălării strălucitoare pe capră, È™i urcară în birourile avocatului Dreamer, Consilier Regal, din "Crown Office Row". — Domnul Bellby este aici, domnule, zise secretarul, iar domnul Dreamer va veni peste zece minute. Domnul Bellby-junior nu era atât de tânăr cât ar fi trebuit să fie, căci Soames nu întrebuinÈ›a decât avocaÈ›i cu renume bine stabilit; pentru el a fost întotdeauna un mister cum de reuÈ™eau avocaÈ›ii să-l convingă de a face apel la ei; domnul Bellby era aÈ™ezat la birou È™i arunca o ultimă privire asupra hârtiilor pe care le avea în față. Tocmai atunci se întorsese de la Tribunal È™i era îmbrăcat în robă, iar peruca din cap se potrivea cu nasul lui proeminent, ca mânerul unei mici pompe, cu ochii lui albaÈ™tri, mici È™i isteÈ›i, È™i cu buza de sus destul de accentuată; nici că s-ar fi putut găsi un bărbat care să-l susÈ›ină È™i să-l completeze mai bine pe Dreamer. După ce o prezentă pe Winifred, trecură repede peste mersul vremii È™i vorbiră despre război. Soames îi întrerupse pe neaÈ™teptate: — Dacă el nu consimte, nu putem face nici un demers înainte de È™ase luni. AÈ™ vrea să grăbesc lucrurile, Bellby. Domnul Bellby, care vorbea cu o oarecare urmă de accent irlandez, zâmbi lui Winifred È™i murmură: — Acestea sunt tergiversările judecății, doamnă Dartie. — Șase luni! repetă Soames; vom ajunge până în iunie! Nu vom putea face nici măcar sesizarea instanÈ›ei înainte de vacanÈ›a cea mare. Trebuie să ne grăbim, Bellby — căci va trebui să facem eforturi nemaipomenite pentru ca Winifred să-È™i menÈ›ină atitudinea. — Acum, domnul meu, veÈ›i putea vorbi cu domnul Dreamer. Intrară rând pe rând în biroul lui, întâi domnul Bellby, apoi — după un minut controlat la ceasul lui — veni Soames în urma lui Winifred. Dreamer, Q.C., în robă, dar fără perucă, stătea în faÈ›a căminului, de parcă această consfătuire ar fi avut un caracter monden; avea un obraz gălbui, cam unsuros, potrivit unui om foarte învățat; avea È™i mici favoriÈ›i cărunÈ›i, un nas destul de mare, cu ochelarii prinÈ™i pe el. Ridica mereu sprânceana, clipind din ochi, iar buza de jos o strângea cu putere sub cea de sus, aÈ™a încât vorbele lui sunau cam înăbuÈ™it. Apoi mai avea È™i obiceiul de a veni brusc lângă persoana cu care vorbea; iar acest gest, împreună cu timbrul lui neobiÈ™nuit È™i cu obiceiul de a mârii înainte de a începe să vorbească îi asiguraseră un renume cum puÈ›ini avocaÈ›i îl mai aveau în materie de omologări È™i divorÈ›uri. După ce, cu sprânceana ridicată, ascultă recapitularea faptelor expuse cu iscusință de Bellby, mârii: — Cunosc toate acestea; È™i venind spre Winifred, zise cu glasul lui înăbuÈ™it: Noi vrem să-l aducem înapoi; nu-i aÈ™a, doamnă Dartie? Soames interveni aspru. — Nu încape îndoială că situaÈ›ia în care se află sora mea este intolerabilă. Dreamer mârii. — AÈ™a este. Acum se pune problema: ne bizuim pe refuzul său telegrafic, sau trebuie să aÈ™teptăm până după Crăciun, pentru a-i da posibilitate să scrie o scrisoare? Aceasta este problema. Nu-i aÈ™a? — Cu cât mai devreme, cu..., începu Soames. — De ce părere eÈ™ti, Bellby? zise Dreamer, apropiindu-se de acesta. Domnul Bellby suflă de parcă ar fi fost un câine. — Noi nu terminăm procedura până în mijlocul lunii decembrie. Cred că nu trebuie să-i dăm mai mult răgaz decât atâta. — Nu, zise Soames, de ce trebuie ca sora mea să fie pusă într-o asemenea situaÈ›ie neplăcută, pentru că el a plecat la... — La dracu! zise Dreamer, venind spre Winifred; chiar aÈ™a. Oamenii n-ar trebui să se ducă în lumea largă, nu-i aÈ™a, doamnă Dartie? È™i își ridică roba ca pe o coadă de păun. Sunt de aceeaÈ™i părere cu dumneavoastră. Putem porni mai departe. Mai aveÈ›i ceva de spus? — Deocamdată nimic, zise Soames pe un ton semnificativ; voiam doar s-o cunoaÈ™teÈ›i pe sora mea. Dreamer mârâi uÈ™or: — ÃŽncântat. Bună seara! È™i lăsă să cadă roba pe care o ridicase. IeÈ™iră pe rând. Winifred coborî scările. Soames se mai opri puÈ›in. ÃŽn contra voinÈ›ei lui, Dreamer îl impresionase. — Cred că avem suficiente dovezi, îi zise lui Bellby. ÃŽntre noi fie vorba, dacă nu facem lucrurile în grabă, nu le vom face niciodată. CredeÈ›i că È™i el a priceput acest lucru? — ÃŽl voi face eu să înÈ›eleagă, zise Bellby. De altfel e un om de treabă — un om de treabă. Soames dădu aprobativ din cap È™i porni în grabă după sora lui. O găsi sub poartă, în curent, muÈ™cându-È™i buzele pe sub voalul care îi acoperea faÈ›a. ÃŽi zise în grabă: — Mărturia cabinierei va fi foarte completă. FaÈ›a lui Winifred deveni aspră; făcu un efort pentru a-È™i reveni È™i porniră împreună spre trăsură. Tot timpul cât au parcurs, în tăcere, drumul până la Green Street, în sufletul amândurora se învârtea acelaÈ™i gând: "Ah! De ce? De ce trebuie să-mi dau în vileag nenorocirea? De ce trebuie să fac apel la spioni pentru a lămuri durerile mele intime? Doar nu sunt eu vinovat de ele". Capitolul V JOLLY ÃŽN CALITATE DE JUDECÃTOR Instinctul de proprietate care, după o atât de cruntă dezamăgire, a silit pe doi membrii ai familiei Forsyte să renunÈ›e la ceva ce nu mai puteau poseda , se întărea pe zi ce trecea în politica poporului britanic. Nicholas, la început plin de îndoială în ceea ce priveÈ™te un război care trebuia să aibă urmări asupra averii lui , spusese ,în cele din urmă, că burii aceia erau o grămadă de proÈ™ti care pun È›ara la cheltuieli serioase, È™i cu cât mai curând vor fi învățaÈ›i minte, cu atât mai bine. El l-ar fi trimis pe Wolseley! El vedea totdeauna puÈ›in mai departe decât ceilalÈ›i oameni — de altfel de aici se trăgea marea avere pe care au făcut-o toÈ›i cei din neamul Forsyte — È™i a priceput foarte curând că Buller nu era omul nimerit, de aceea zicea: "E un taur: dă înainte, cu capul, iar dacă ceilalÈ›i n-au grijă, Ladysmith va cădea în mâinile duÈ™manului". Acestea le spusese la începutul lui decembrie, de aceea, când veni "săptămâna neagră" avu dreptul să spună tuturor: "S-a întâmplat precum am prevăzut". ÃŽn timpul acelei săptămâni de îngrijorare, aÈ™a cum n-a mai cunoscut vreun Forsyte, cel mai tânăr Nicholas a făcut atâta instrucÈ›ie în unitatea de voluntari din care făcea parte, zisă "Escadra Diavolului", încât tânărul Nicholas a făcut apel la medicul familiei pentru a vedea care este starea sănătății fiului său È™i află, cu spaimă, că era perfect sănătos. Băiatul tocmai își isprăvise studiile — atât de costisitoare — È™i fusese primit în barou; de aceea ideea că face serviciul militar era, pentru mama È™i tatăl său, un coÈ™mar, mai ales într-o vreme când populaÈ›ia civilă se putea aÈ™tepta să fie înrolată. FireÈ™te, bunicul său lua în zeflemea această teamă, căci el exagera ideea în care fusese crescut È™i anume: nici un război al Angliei nu poate fi decât de proporÈ›ii reduse È™i dus de militari de profesie. Deoarece avea multe acÈ›iuni care scădeau vertiginos, privea cu neîncredere ordonanÈ›ele imperiale datorită cărora pierdea atâția bani. Sacrificiul pe care-l făcea el era atât de mare, încât compensa È™i îndatoririle nepotului. La Oxford, totuÈ™i, starea de spirit era cu totul diferită. EfervescenÈ›a inerentă tinerilor strânÈ™i acolo în număr atât de mare, frământarea lor din cele două luni dinaintea "săptămânii negre" se cristalizaseră, încetul cu încetul, în două partide diametral opuse. Chiar tineretul obiÈ™nuit, normal, care în Anglia a avut întotdeauna o orientare conservatoare, deÈ™i nu lua lucrurile prea în serios, era dornic de luptă pentru a pune capăt războiului cât mai curând È™i pentru a-i învăța minte pe buri. ÃŽn mod natural, din această partidă, mai numeroasă, făcea parte Val Dartie. Pe de altă parte, tineretul cu tendinÈ›e radicaliste, grup mai puÈ›in numeros, dar poate cu mai multă greutate, era pentru încetarea războiului È™i acordarea autonomiei burilor. Cu toate acestea, până la "săptămâna neagră" cele două grupuri erau dezorganizate, nu aveau puncte de ciocnire manifeste, iar discuÈ›ia păstra un nivel academic. Jolly era unul dintre aceia care nu prea È™tiau pe ce poziÈ›ie se află. El moÈ™tenise de la bunicul său, bătrânul Jolyon, dragostea de dreptate; de aceea nu putea privi problema numai sub un singur aspect. ÃŽn afară de aceasta, în grupul său, format din "cei mai aleÈ™i", era un tânăr entuziast, cu păreri extrem de înaintate È™i cu un oarecare magnetism personal. Jolly ezita. Tatăl său, de asemenea, părea a fi È™i el nehotărât. Și cu toate că — aÈ™a după cum se cuvine să fie un băiat la vârsta de douăzeci de ani — privea cu ochi critici pe tatăl său, acesta avea un "aer" deosebit, care dădea un oarecare farmec atitudinii sale de ironică toleranță. Nu încape îndoială că artiÈ™tii seamănă în mod vădit cu Hamlet, aÈ™a că această însuÈ™ire trebuie È›inută în seamă chiar È™i la un tată pe care-l iubeÈ™ti. Dar originala părere a lui Jolyon că "nu este chiar lucru curat să-È›i vâri nasul unde nu-È›i fierbe oala (cum au făcut uitlanderii) È™i apoi să exploatezi pe alÈ›ii până îi subjugi", fie că era justă sau nu, a făcut o anumită impresie asupra fiului său, punându-l pe gânduri asupra a ceea ce se cheamă nobleÈ›e. Pe de altă parte, Jolly nu putea suferi grupul numit de el "zănaticii", È™i nici grupul lui Val, "spilcuiÈ›ii", aÈ™a încât, în momentul când a bătut ceasul "săptămânii negre", el era încă nehotărât. Una — două — trei, veniră acele înfrângeri sinistre de la Stormberg, Magersfontein È™i Colenso. Sufletul poporului britanic, neÈ™ovăitor, a reacÈ›ionat la prima strigând: "Ah! dar mai este Methuen!", după a doua: "Ah! dar mai este Buller!", apoi a încremenit în îngrijorarea care creÈ™tea necontenit. Iar Jolly își zise: "Nu! Fir-ar al dracului! Acum trebuie să-i răpunem pe golani; nu-mi mai pasă dacă avem dreptate ori ba"! Și, dacă ar fi citit gândurile tatălui său, ar fi văzut că gândea în acelaÈ™i fel. ÃŽn duminica următoare, ultima din semestru, Jolly a fost poftit la un pahar de vin de către "unul dintre cei mai aleÈ™i". După al doilea toast, ce s-a sfârÈ™it cu cuvintele: "Pentru sănătatea lui Buller È™i moartea burilor"! bându-se până la fund paharele de vin de Burgundia servit la acel colegiu, Jolly observă că între invitaÈ›i era È™i Val Dartie, care îl privi rânjind È™i spuse ceva vecinului său. Era convins că fusese o observaÈ›ie puÈ›in măgulitoare. Pentru nimic în lume nu s-ar fi manifestat Jolly în aÈ™a fel încât să atragă atenÈ›ia asupra lui sau să producă vreo tulburare în public, de aceea strânse din buze È™i sângele îi năvăli în obraji. Brusc È™i cu intensitate, strania duÈ™mănie pe care a simÈ›it-o întotdeauna față de vărul său de-al doilea se accentua. Și își zise: "Foarte bine! Las' pe mine, amice!" Băuse mai mult vin ca de obicei È™i mai mult decât suporta, de aceea nu i-a fost greu să-È™i aducă aminte de hotărârea pe care o luase È™i, când toÈ›i plecară în grup, într-un colÈ› mai singuratic atinse braÈ›ul lui Val. — Ce-ai spus adineauri despre mine? — Dar ce? Nu pot spune ce vreau? — Nu. — Ei bine, află că am spus că tu eÈ™ti un filo-bur — È™i acesta e adevărul! — EÈ™ti un mincinos! — Adică vrei să te baÈ›i? — Da, fireÈ™te, dar nu aici; vino în grădină. Merseră înainte, privindu-se reciproc peste umăr, nesiguri pe picioare, dar hotărâți; săriră peste gardul de fier al parcului. Vârfurile ascuÈ›ite ale grilajului spintecară puÈ›in mâneca lui Val, È™i aceasta îi cam absorbi atenÈ›ia. Jolly era preocupat de ideea că se vor bate în incinta unui colegiu străin atât lui cât È™i lui Val. Nu era tocmai în regulă, dar n-avea ce face — îi va veni el de hac — bestia! Trecură peste iarbă spre locul cel mai întunecos È™i își dezbrăcară hainele. — Sper că nu eÈ™ti beat, nu-i aÈ™a? zise Jolly pe neaÈ™teptate. Nu mă pot bate cu tine dacă eÈ™ti beat. — Nu sunt mai băut decât tine. — Atunci totul e în ordine. Fără a-È™i strânge mâna, luară imediat poziÈ›ia de bătaie. Amândoi băuseră prea mult pentru a se bate conform regulilor prescrise, de aceea erau din cale-afară de atenÈ›i pentru a se È›ine într-o atitudine corectă, până când Jolly îl izbi din întâmplare pe Val în nas. De aici înainte văzură negru în faÈ›a ochilor È™i continuară să se bată urât, sub umbra deasă a bătrânilor copaci, fără a avea un martor care să strige "ajunge", È™i în fine, sleiÈ›i de puteri, abia respirând, se despărÈ›iră È™i se îndepărtară unul de altul, clătinându-se, la auzul unui glas: — Numele dumneavoastră, domnilor? Această întrebare blândă, rostită de sub felinarul din faÈ›a porÈ›ii grădinii, răsună ca chemarea unui zeu; se speriară amândoi È™i, îmbrăcându-È™i în grabă hainele, fugiră spre gard, se cățărară pe el È™i se îndreptară spre locul de unde porniseră. Acolo, la o lumină slabă, își È™terseră obrajii È™i, fără vorbă, plecară, la depărtare de zece paÈ™i unul de altul, spre poarta colegiului. IeÈ™iră în liniÈ™te; Val merse prin Brewery spre "The Brood", iar Jolly o luă pe stradă în jos până la High. Capul îi era încă ameÈ›it, dar trecând în revistă ciocnirile È™i posibilitățile de knock-out pe care nu le exploatase, regreta că nu boxase cu mai multă tehnică. ÃŽn mintea lui se petrecea o bătaie imaginară, care nu semăna deloc cu cea din care ieÈ™ise, neînchipuit de măreață, cu cingătoare È™i sabie, cu atac È™i retragere, ca È™i cum È™-ar fi bătut doi eroi din scrierile lui Dumas, atât de gustat de el. ÃŽÈ™i închipuia că este La Mole, Aramis, Bussy, Chicot È™i d'Artagnan contopiÈ›i într-o singură persoană, dar uita să È™i-l închipuie pe Val drept Coconnas, Brissac sau Rochefort. Tânărul nu era decât un văr afurisit, care nu se putea compara cu un Cocker. Dar treaba lui! I-a tras totuÈ™i una sau două lovituri straÈ™nice. "Filo-bur!" Expresia îl învenina încă, È™i în capul lui care îl durea ideea de a se înrola în armată prindea din ce în ce mai multă putere. Se gândea cum va călări pe câmpiile acoperite cu iarbă din Africa de Sud, trăgând cu vitejie din puÈ™că, în timp ce burii se târăsc pe jos ca iepurii. Iar când ridică spre cer ochii care-l usturau, văzu cum strălucesc stelele, printre acoperiÈ™urile caselor din incinta colegiului său, È™i pe sine, cearÈ™af, culcat pe jos undeva prin Karoo (sau cum i-or fi zicând), cu arma gata de tras È™i cu ochii aÈ›intiÈ›i la cerul strălucitor. A doua zi de dimineață, simÈ›indu-È™i capul cam greu, începu a-l doftorici, aÈ™a cum se cădea să facă unul dintre "cei mai aleÈ™i". Și-l înmuie în apă rece, își fierse o cafea tare pe care n-o putu bea, iar la micul dejun abia înghiÈ›i puÈ›in Hock. Pentru vânătaia pe care o avea pe obraz inventă povestea că un "smintit oarecare" s-a izbit de el la un colÈ› de stradă. Cu nici un preÈ› nu voia să vorbească despre bătaie căci, gândindu-se bine, asta nu intra deloc în vederile lui. ÃŽn ziua următoare plecă la Londra È™i de acolo se duse la Robin Hill. Nu erau acasă decât June È™i Holly. Tatăl său plecase la Paris. Petrecu o vacanță plină de neliniÈ™te È™i frământare, fără să poată da vreo atenÈ›ie surorilor lui. De altfel, cum era È™i firesc, June era ocupată cu neajutoraÈ›ii ei pe care — lucru È™tiut — Jolly nu-i putea suferi. Eric Cobbley È™i familia, aceÈ™ti "proscriÈ™i fără speranță de recuperare", îl supărau din cale-afară, căci în fiecare vacanță ridicau casa de la Robin Hill cu fundu-n sus. Iar între el È™i Holly apăruse o stranie neînÈ›elegere. Fata începuse să aibă păreri personale, lucru care, socotea el, nu era deloc necesar. Bătea cu furie mingea de cricket, călărea inimos în Richmond Park, întotdeauna singur, È™i își făcea un merit din a sări peste gardurile împletite, înalte È™i È›epene — puse anume pentru a feri iarba aleilor prea mult umblată — făcând toate acestea, după cum spunea el, pentru a-È™i oÈ›eli nervii. Jolly se temea să nu fie fricos, È™i gândul acesta îl preocupa mult mai mult decât pe alÈ›i băieÈ›i de vârsta lui. ÃŽÈ™i cumpără o puÈ™că, își instală un teren de tir pe câmpul de lângă casă, È™i trăgea peste iaz în peretele bucătăriei dinspre grădina de zarzavat (spre marea spaimă a grădinarilor); în fundul sufletului său nutrea gândul că, poate, într-o bună zi se va înrola în armată È™i va lupta pentru a menÈ›ine Africa de Sud în posesiunea țării lui. Acum, când È›ara făcea apel la recruÈ›i voluntari pentru cavalerie, tânărul băiat era într-adevăr tulburat peste măsură. Să se înroleze oare? Dintre "cei mai aleÈ™i", după câte È™tia el — È™i era în corespondență cu mai mulÈ›i colegi din grupul său de la universitate — nici unul nu se gândea la aÈ™a ceva. Dacă ei ar fi făcut un singur gest, s-ar fi prezentat È™i el îndată — căci era foarte ambiÈ›ios, din cale-afară de atent la manifestările exterioare, È™i n-ar fi putut suporta să rămână în urmă cu ceva — dar în cazul în care s-ar înrola singur, ar putea părea "fanfaron"; căci, la drept vorbind, nu era tocmai necesar să o facă. Apoi, în afară de aceasta, nu dorea să meargă la război. Acest tânăr Forsyte se dădea înapoi de la orice salt primejdios care-l putea zvârli cine È™tie unde. ÃŽn consecință, starea lui sufletească — confuză È™i chinuitoare — îl frământa È™i îl îmbolnăvea, astfel că nu mai semăna deloc cu ceea ce fusese în trecut, o făptură distinsă È™i senină. Dar, într-o bună zi, văzu cu ochii lui ceva care-i stârni mânia, tulburându-l adânc: într-un luminiÈ™ al parcului, chiar lângă Ham Gate, doi călăreÈ›i: femeia din stânga era, cu siguranță, Holly, pe bălÈ›ata argintie, iar în dreapta ei, desigur, acel "tont", Val Dartie. Prima lui pornire fu să dea pinteni calului, să le ceara socoteală de purtarea lor, să-i spună tipului să-È™i vadă de treabă È™i s-o ducă pe Holly acasă. Dar își dădu imediat seama că dacă cei doi refuză să se supună poruncii lui, el va părea un caraghios. ÃŽÈ™i mână calul în dosul unui pom, dar văzu că e cu neputință să-i spioneze. Deci, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se ducă acasă È™i s-o aÈ™tepte pe Holly acolo! Frumoasă treabă! S-o È™teargă de acasă cu acest fluÈ™turatic! Nu avea cu cine se sfătui. June plecase de dimineață cu banda lui Eric Cobbley; iar tatăl său era tot în "afurisitul acela de Paris". SimÈ›ea că, negreÈ™it, acum trăieÈ™te unul din acele momente pentru care se pregătise cu atâta râvnă în timpul È™colii, când el È™i un coleg al său, numit Brent, dădeau deseori foc unei grămezi de ziare chiar în mijlocul camerei lor de studiu, spre a-È™i oÈ›eli nervii pentru eventualele clipe de primejdie. Dar acum nu era deloc calm aÈ™teptând în curtea grajdurilor, mângâind pe câinele Balthazar, greoi ca un călugăr bătrân, gras È™i trist, tânjind după stăpânul său È™i gâfâind cu recunoÈ™tință pentru atenÈ›ia pe care i-o dădea. Trecu o jumătate de ceas până sosi Holly, rumenă în obraji È™i mult mai frumuÈ™ică decât se cuvenea să fie. O văzu aruncându-i o privire iute — fireÈ™te că se simÈ›ea vinovată — apoi porni după ea È™i luând-o de braÈ›, o conduse în camera care fusese biroul bunicului lor. ÃŽncăperea, nu prea locuită în ultima vreme, purta totuÈ™i, pentru amândoi nepoÈ›ii, urmele unei prezenÈ›e care le amintea de o căldură sufletească, de o mustață mare È™i albă pleoÈ™tită, de miros de È›igări de foi È™i de râsete. ÃŽn acest loc, în prima copilărie, înainte de a fi mers la È™coală, Jolly avea obiceiul să se ia la trântă cu bunicul său care, la vârsta de optzeci de ani, se apleca fără nici o greutate. Tot aici, cățărată pe braÈ›ul fotoliului celui mare îmbrăcat în piele, Holly netezea buclele de păr argintiu È™i le ridica peste urechea lui pentru a-i È™opti secrete. Prin această fereastră săriseră toÈ›i trei, în nenumărate rânduri, pentru a juca pe pajiÈ™te cricket È™i acel joc numit Wopsy-doozle, pe care străinii nu-l È™tiau, dar la care bătrânul Jolyon se aprindea foarte tare. Aici venise Holly odată, într-o noapte caldă, numai în cămașă de noapte, după ce avusese un vis urât, pentru a scăpa din ghearele coÈ™marului. Și tot aici a fost trimis odată Jolly — după ce începuse ziua cu o È™trengărie, punând sulfat de magneziu în oul proaspăt pe care urma să-l mănânce Mademoiselle Beauce, È™i apoi făcuse ceva È™i mai grav — pentru ca (în lipsa tatălui) să aibă următoarea convorbire cu bunicul său: "- AÈ™a ceva să nu mai faci niciodată, băiete." "- Dar ea mi-a dat o palmă, bunicule; atunci i-am tras È™i eu una, È™i ea a dat iarăși în mine." "— Să baÈ›i o doamnă? AÈ™a ceva nu se face niciodată! I-ai cerut iertare?" "— Nu încă." "— Atunci du-te imediat È™i roag-o să te ierte. Haide!" "— Dar ea a început, bunicuÈ›ule; È™i mi-a tras două, iar eu numai una." "— Dragul meu, ai făcut un lucru foarte urât." "— Dar să È™tii că ea È™i-a pierdut firea, nu eu." "— Haide, acum." "— Atunci vii È™i tu cu mine, bunicuÈ›ule?" "— Bine — da' numai de data asta". Și plecaseră, È›inându-se de mână. Cei doi nepoÈ›i veniră aici, în încăperea în care romanele lui Waverley, operele lui Byron, Istoria Imperiului Roman de Gibbon, Cosmosul lui Humboldt, bronzurile de pe cămin, capodopera È™colii de pictură în ulei Bărci pescăreÈ™ti olandeze în apusul soarelui stăteau nestrămutate, întocmai ca destinul; nimic nu se schimbase, astfel că bătrânul Jolyon ar fi putut È™i acum sta acolo, în fotoliul său, picior peste picior, cu fruntea lui boltită È™i cu ochii adânciÈ›i în orbite citind atent The Times... Jolly zise: — Te-am văzut cu tânărul acela în parc. Când văzu că sângele năvăleÈ™te în obrajii surorii sale, avu o oarecare satisfacÈ›ie; se vedea că-i e ruÈ™ine! — Ei È™i? zise ea. Jolly fu surprins; se aÈ™teptase la mai mult, sau poate la mai puÈ›in. — Tu È™tii, îi zise el cu un accent grav, că în semestrul trecut a spus despre mine că sunt filo-bur? Și că am fost silit să mă bat cu el? — Cine a fost învingătorul? Jolly ar fi avut poftă să-i răspundă: "Era cât pe-aci să fiu eu", dar nu era de demnitatea lui să spună aÈ™a ceva. — Ascultă, te rog! Ce înseamnă purtarea asta? AÈ™a, fără să spui cuiva ceva! — Dar de ce, să spun? Tata nu-i aici; de ce n-aÈ™ merge la călărie cu el? — Dacă vrei să încaleci, n-ai decât să mă chemi pe mine. După părerea mea este o puÈ™lama fără seamăn. Holly păli de mânie. — Nu-i adevărat! Numai tu eÈ™ti de vină dacă nu-l iubeÈ™ti! Și, furișându-se pe lângă fratele ei, ieÈ™i din cameră, lăsându-l singur, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra statuii de bronz a lui Venus, aÈ™ezată pe spatele unei broaÈ™te È›estoase; statuia fusese, până atunci, ascunsă de pălăria de călărie din fetru a lui Holly. Era tulburat ca niciodată, cutremurat până în adâncul tinerelor lui mădulare. Autoritatea pe care o exercitase toată viaÈ›a asupra ei zăcea zdrobită la picioarele lui. Se duse lângă Venus È™i examina — fără să È™tie ce face — broasca È›estoasă. De ce nu-l putea suferi pe Val Dartie? Nu È™tia nici el. Nu cunoÈ™tea nimic din istoria familiei, abia auzise ceva despre acea vagă duÈ™mănie care luase naÈ™tere cu treisprezece ani în urmă când Bosinney o părăsise pe June pentru soÈ›ia lui Soames; dar despre Val nu È™tia chiar nimic, de aceea era dezorientat. Dar nu-l putea suferi È™i pace. Se punea problema: ce este de făcut? E drept că Val Dartie le era văr de-al doilea, dar nu era deloc bine ca Holly să hoinărească cu el. TotuÈ™i, firea lui îl oprea să dea în vileag ceea ce văzuse din întâmplare. ÃŽn faÈ›a acestei dileme se duse la bătrânul fotoliu de piele, se aÈ™eză în el È™i puse picior peste picior, în timp ce È™edea acolo, privind prin fereastră, cu ochii pierduÈ›i spre bătrânul stejar, măreÈ›, deÈ™i dezgolit de frunze, se lăsă seara È™i pomul deveni, încetul cu încetul, o siluetă ceva mai întunecată, proiectată în întuneric. "Bunicule!" gândi el uitând de toate, È™i scoase ceasul din buzunar. Nu putu vedea arătătoarele, dar îl puse să sune. "Cinci!" Primul ceas de aur al bunicului său; capacele se înmuiaseră de vechi de erau, gravura se tocise de pe ele, È™i purtau urmele multor căderi. Sunetul clopotului semăna cu o voce slabă ce venea dintr-o epocă de aur, de pe vremea când se mutaseră la Londra, de la St. John's Wood, în casa de la Robin Hill — când veniseră cu bunicul lor în trăsură; È™i cum sosiseră, se duseseră la pomi. Erau pomi în care se puteau cățăra È™i straturi de andriÈ™el pe care le uda bunicul! Ce era de făcut? Să-i scrie tatălui său să se întoarcă acasă? Să-È™i verse sufletul în faÈ›a lui June? Dar ea era atât de... atât de impulsivă! Să nu facă nimic È™i să spere în noroc? De altfel, se sfârÈ™eÈ™te în curând vacanÈ›a. Să se ducă acasă la Val È™i să-l pună la punct acolo? Dar de unde să-i afle adresa? Holly nu i-o va spune! Un labirint de mijloace È™i totuÈ™i toate posibilitățile învăluite în nori! Aprinse o È›igaretă. După ce o fuma pe jumătate, fruntea i se descreÈ›i, aproape ca È™i cum o mână bătrână, subÈ›ire, ar fi trecut uÈ™or deasupra ei È™i ca È™i cum cineva i-ar fi È™optit la ureche: "Nu face nimic, fii bun cu ea, scumpul meu!" Iar Jolly oftă uÈ™urat È™i suflă fumul prin nări... Holly era sus, în camera ei, se dezbrăcase de costumul de călărie È™i stătea cu fruntea încruntată. "Nu! Nu-i adevărat... Nu este aÈ™a!" ÃŽi scăpau necontenit de pe buze aceleaÈ™i vorbe. Capitolul V JOLYON LA RÃSCRUCE Când venea la Paris, Jolyon trăgea la un mic hotel particular situat deasupra unui restaurant bine cunoscut din apropiere de gara St. Lazare. ÃŽn străinătate nu-i putea suferi pe semenii săi de tipul Forsyte — erau atât de ridicoli cum goneau neîncetat ba la operă, ba la Rue de Rivoli, ba la "Moulin Rouge". Se vedea cât de colo că au venit aici numai pentru a schimba mediul È™i că erau gata s-o ia din loc; È™i asta nu-i plăcea lui Jolyon. Nici un alt Forsyte, însă, nu se apropia de ascunziÈ™ul lui unde în camera de culcare avea sobă cu lemne È™i i se servea o cafea excelentă. Pe el, Parisul îl atrăgea mai mult iarna. Mirosul acriÈ™or al fumului de lemne din sobe È™i al plitelor pe care se prăjesc castanele, razele luminoase ale soarelui de iarnă în zilele senine, terasele deschise din faÈ›a cafenelelor care sfidau iarna È™i aerul ei rece È™i usturător, mulÈ›imile de oameni ageri È™i stăpâni pe sine, toate îi arătau că în timpul iernii Parisul avea un suflet care, întocmai ca o pasăre călătoare, pleacă departe în miezul verii. Vorbea bine franceza, avea È™i prieteni, cunoÈ™tea È™i câteva localuri mici în care putea găsi mâncăruri gustoase È™i observa tipuri de oameni neobiÈ™nuiÈ›i. La Paris se simÈ›ea înclinat spre filozofie, ironia i se ascuÈ›ea; viaÈ›a lua un aspect mai subtil, cu È›eluri mai puÈ›in precise, ca un buchet de flori pe care-l miroseai, ca un întuneric întrerupt de raze luminoase È™i culori schimbătoare. Când, în prima săptămână a lunii decembrie, se hotărâse să plece la Paris, nu-È™i mărturisise nici sieÈ™i că era atras acolo de Irene. Dar nu trecură nici două zile de È™edere la Paris È™i Jolyon își dădu seama că dorinÈ›a lui de a o vedea fusese mobilul principal al călătoriei sale. ÃŽn Anglia omul nu-È™i dădea seama de ceea ce simÈ›ea cu adevărat. Se gândise el că ar fi bine să discute cu ea despre închirierea apartamentului ei È™i alte chestiuni asemănătoare, dar, ajuns la Paris, totul i se păru mai limpede. Parcă tot oraÈ™ul plutea în vrajă. A treia zi îi trimise o scrisoare. Răspunsul îi înfioră de plăcere toată fiinÈ›a: "Dragul meu Jolyon, E o fericire pentru mine să te întâlnesc. Irene". ÃŽntr-o zi însorită plecă spre hotelul ei, simÈ›ind în suflet emoÈ›ia încercată adeseori pe când se ducea să privească un tablou mult iubit. Pe cât È›inea el minte, nu mai întâlnise niciodată o femeie care să trezească în el o senzaÈ›ie atât de neobiÈ™nuită, senzuală È™i totuÈ™i impersonală. Se va duce la ea, își va desfăta ochii, va pleca de la ea fără s-o fi cunoscut mai bine, dar gata să se întoarcă a doua zi pentru a-È™i desfăta din nou privirea. Acesta era sentimentul său, în momentul când — în micul salon garnisit È™i decolorat al unui hotel liniÈ™tit din apropierea Senei — ea veni spre el, în urma unui mic boy care, după ce pronunță cuvântul Madame, dispăru. FaÈ›a ei, zâmbetul, felul în care-È™i purta trupul erau aÈ™a cum È™i le închipuise el, iar expresia feÈ›ei ei spunea desluÈ™it: "Un prieten"! — Ei bine, i se adresă el, ce noutăți are sărmana exilată? — Nici una. — Nici o veste de la Soames? — Nimic. — Þi-am închiriat apartamentul È™i, ca un bun administrator, È›i-am adus È™i niÈ™te bani. Cum îți place Parisul? ÃŽn timp ce îi punea aceste întrebări, i se păru că nu mai văzuse niciodată buze atât de fine È™i atât de sensibile; buza de jos era puÈ›in răsfrântă, cea de sus avea, într-un colÈ›, o gropiță ce abia se percepea. Avea senzaÈ›ia că se află în faÈ›a unei statui pe care o admiră în mod aproape impersonal È™i în care descoperise o femeie suavă È™i cu suflet viu. Irene recunoscu că-i era cam greu să trăiască singură la Paris; totuÈ™i, Parisul era atât de plin de viaÈ›a lui proprie încât, mărturisi ea, e inofensiv ca un pustiu. Și apoi, momentan, englezii nu erau priviÈ›i cu prea multă simpatie! — Cred că nu simÈ›i aceasta, zise Jolyon, căci francezii au de ce te admira. — Acest lucru are È™i dezavantajele lui. Jolyon dădu din cap. — ÃŽn orice caz, atâta vreme cât sunt aici, am să te scot eu în oraÈ™. Vom începe chiar de mâine. Vino să luăm masa la restaurantul meu preferat, apoi vom merge la "Opéra-Comique". Astfel au început întâlnirile de fiecare zi. Și foarte curând, Jolyon își dădu seama că pentru oamenii care doreau ca sentimentele lor să rămână într-o stare staÈ›ionară, Parisul era, în acelaÈ™i timp, primul È™i ultimul loc în care poÈ›i să ai raporturi de prietenie cu o femeie frumoasă. ÃŽn inima lui se produse o revelaÈ›ie, se aprinse o lumină ce cânta ca o pasăre: "Elle est ton rève! Elle este ton rève!" Câteodată aceasta i se părea natural, câteodată se simÈ›ea caraghios — un caz grav de îndrăgostire la bătrâneÈ›e. De când fusese, pe vremuri, ostracizat de Societate, nu mai avea nici un fel de stimă pentru morala convenÈ›ională; dar în subconÈ™tientul său mocnea ideea unui amor la care ea nu va răspunde niciodată — căci la vârsta lui nici nu se putea aÈ™tepta la aÈ™a ceva. De altfel, o compătimea din tot sufletul pentru singurătatea în care trăia È™i pentru viaÈ›a pustie pe care o ducea. ÃŽÈ™i dădea seama că, pentru ea, el era o mângâiere È™i că micile lor excursii îi făceau multă plăcere; de aceea avea mare grijă să nu facă È™i să nu spună nimic din ceea ce ar putea distruge această plăcere. Ea sorbea cu atâta nesaÈ› prietenia lui, încât lui Jolyon i se părea că se află în faÈ›a unei plante veÈ™tejite care soarbe apa pe care i-o dă. După câte È™tiau ei, nimeni pe lume nu-i cunoÈ™tea adresa în afara lui: ea era necunoscută la Paris, iar el destul de puÈ›in cunoscut, aÈ™a că li se părea că nu trebuie să se ferească de nimeni cu prilejul plimbărilor, conversaÈ›iilor, concertelor, vizitelor la muzeele de artă, spectacolelor de teatru, restaurantelor, excursiilor la Versailles, St. Cloud È™i Fontainebleau. Iar timpul zbura... A fost o lună trăită intens, o lună fără trecut È™i fără viitor. Ceea ce în tinereÈ›ea lui ar fi fost o pasiune nedomolită, era acum un sentiment tot atât de intens, dar mult mai puÈ›in arzător, potolit de admiraÈ›ie, de lipsa de perspective È™i de sentimentul lui cavaleresc, care dădeau atitudinii lui un aer de prietenie ocrotitoare. Atâta vreme cât era împreună cu ea, zâmbitoare È™i fericită de această prietenie, își stăpânea orice alt sentiment, cu toate că de fiecare dată i se părea din ce în ce mai frumoasă, iar sufleteÈ™te mai aproape de el. I se părea că filozofia pe care È™i-o făcuse ea despre viață se potrivea de minune cu mentalitatea lui, fiind influenÈ›ată mai mult de afect decât de raÈ›iune; ea era ironică È™i neîncrezătoare, sensibilă la tot ceea ce e frumos, aproape pătimașă în toleranÈ›a È™i înÈ›elegerea ei pentru oameni, deÈ™i, în anumite privinÈ›e, era de o intransigență instinctivă, de care el, un biet bărbat, nu era capabil. Și, în toată această lună petrecută zi de zi cu ea, nu l-a părăsit niciodată sentimentul pe care-l avusese în prima zi când s-a dus la ea: o dorință aproape impersonală de a privi o operă de artă. De teamă ca nu cumva să tulbure atitudinea calmă din purtarea lui, s-a ferit să privească în față viitorul — atât de neîndurător È™i strâns legat de prezent. Dar își făcuse planuri pentru a petrece încă o lună cu ea, în alte locuri, unde soarele e mai cald È™i unde sunt lucruri deosebite de văzut È™i de pictat. Dar o telegramă sosită la 20 ianuarie puse brusc capăt visurilor lui. "M-am înrolat ca voluntar în Armata Imperială, Jolly." Jolyon a primit-o tocmai în momentul când pleca spre Luvru, unde avea întâlnire cu Irene. A fost o lovitură care l-a readus la realitate. ÃŽn timp ce el își petrecea vremea aici, în visare, fiul său, al cărui îndrumător È™i sfetnic ar fi trebuit să fie, făcuse acest pas grav spre primejdie, suferință È™i poate chiar moarte. Era tulburat până în adâncul sufletului È™i-È™i dădu deodată seama cât de mult era împletită Irene cu rădăcinile fiinÈ›ei lui. Astfel, ameninÈ›ată cu despărÈ›irea, legătura lor — căci acum, într-un fel, devenise o legătură — nu mai avea un caracter impersonal; Jolyon își dădea seama că a trecut pentru totdeauna vremea în care se putea bucura în liniÈ™te de prietenia ei. Acum văzu desluÈ™it ceea ce simÈ›ea, era îndrăgostit de ea. Poate că era ridicol, dar sentimentul său era atât de real, încât mai devreme sau mai târziu trebuia să se manifeste. Dar, după părerea lui, nu era momentul să facă asemenea mărturisiri. Vestea sosită de la Jolly s-a pus fără îndurare în calea lui. Era mândru de această înrolare; căci "săptămâna neagră" își pusese pecetea È™i pe filo-burismul lui Jolyon. Și iată că în acest fel venea sfârÈ™itul înaintea oricărui început! Ce noroc a avut că nu făcuse nici un gest care să-i fi dat pe față sentimentele! Când Jolyon sosi în galeria de tablouri, Irene stătea în faÈ›a Fecioarei de pe stânci, graÈ›ioasă, absorbită, zâmbitoare È™i nebănuind ce o aÈ™teaptă. Iar el gândi: "Și eu trebuie să renunÈ› la plăcerea de a o mai vedea? Atâta vreme cât este de acord s-o văd, este nefiresc să-mi refuz acest lucru"; se opri în loc fără ca ea să-l fi văzut, o privi mult, parcă voia să-È™i întipărească bine în minte imaginea trupului ei, È™i simÈ›i oarecare invidie față de tabloul pe care ea îl studia cu atâta atenÈ›ie. Irene întoarse de două ori capul spre intrare, iar el gândi: "Mă caută pe mine!" ÃŽn cele din urmă se duse spre ea. — PriveÈ™te! îi zise. Ea citi telegrama È™i suspină adânc. Și acel suspin era tot pentru el! SituaÈ›ia lui era, într-adevăr, grea! Dacă vrea să-È™i facă datoria față de fiul său, trebuie să-i strângă mâna lui Irene È™i să plece imediat. Dacă vrea să-È™i facă datoria față de inima lui, ar trebui măcar să-i spună ceea ce simte. Oare va înÈ›elege, oare va putea pricepe ea tăcerea cu care privea el acest tablou? — Mă tem că trebuie să plec imediat acasă, zise în cele din urmă. O să-mi fie îngrozitor de greu. — Mie de asemenea; dar, fireÈ™te, trebuie să pleci. — Ei bine! zise Jolyon È™i întinse mâna. Când întâlni privirile ei, valuri-valuri de sentimente năvăliră în fiinÈ›a lui. — Asta e viaÈ›a! zise. Ai grijă de dumneata, draga mea! Avu senzaÈ›ia că i se împleticesc picioarele, că nu se poate miÈ™ca, parcă creierul lui refuza să se îndepărteze de ea. La ieÈ™ire întoarse capul, o văzu ridicând mâna È™i ducându-È™i degetele la buze. El ridică cu solemnitate pălăria, dar nu se mai uită încă o dată înapoi. Capitolul VII DARTIE CONTRA DARTIE Procesul — Dartie contra Dartie — prin care Winifred — Doamna Dartie — cerea restabilirea drepturilor ei conjugale prin demersuri atât de puÈ›in plăcute ei, se apropia pe zi ce trecea. N-au putut fixa termenul înainte de Crăciun, dar în prima zi după expirarea vacanÈ›ei, procesul se È™i găsea pe rol — al treilea. Winifred petrecu sărbătorile Crăciunului ieÈ™ind în lume chiar mai mult ca de obicei, dar în pieptul ei, foarte decoltat, zăcea ascunsă îngrijorarea. De Crăciun James fu foarte darnic cu ea, exprimându-È™i astfel simpatia È™i uÈ™urarea față de apropiata desfacere a căsătoriei ei cu acea "preÈ›ioasă puÈ™lama", cuvinte pe care inima lui bătrână le simÈ›ea, dar buzele lui nu le puteau rosti. DispariÈ›ia lui Dartie făcu din căderea rentelor de Stat o problemă relativ mai puÈ›in gravă; iar în ceea ce privea scandalul — James era destul de calm, având în vedere aversiunea profundă față de Dartie, precum È™i greutatea din ce în ce mai mare pe care o dobândea averea față de reputaÈ›ie în mintea unui adevărat Forsyte care se apropia de sfârÈ™itul vieÈ›ii; apoi, toÈ›i cei din jurul lui evitau să aducă vorba despre acest lucru, È™i nu-l pomeneau decât atunci când James făcea aluzie la divorÈ›. ÃŽn calitatea lui de avocat È™i de părinte, era chinuit de teama ca nu cumva Dartie să apară pe neaÈ™teptate, supunându-se solicitării Tribunalului. Asta ar fi o drăguță figură! Frica îl rodea atât de tare încât, oferindu-i lui Winifred cecul de Crăciun, o sumă mult mai mare decât de obicei, îi zise: — Þi-l dau mai ales pentru acela din străinătate; ca nu cumva să se întoarcă acasă. Nu încape îndoială că erau bani grei, azvârliÈ›i pe fereastră, dar în acelaÈ™i timp era È™i un fel de asigurare pentru falimentul care l-ar fi ameninÈ›at într-o bună zi dacă nu se pronunÈ›a divorÈ›ul. De aceea o întrebă pe Winifred de mai multe ori dacă a expediat banii. Sărmana femeie! — desigur că i-a fost foarte greu să trimită atâția bani în punga "acelei făpturi"! Când Soames află de aceasta, dădu îngrijorat din cap. ÃŽn cazul în speță nu aveau de-a face cu un Forsyte care È›inea ferm la hotărârea pe care o luase. Era un gest foarte riscat, deoarece nu cunoÈ™teau situaÈ›ia de acolo. TotuÈ™i, faptul va produce un efect favorabil asupra instanÈ›ei, iar el va insista ca Dreamer să-l scoată în evidență. Deodată zise: — Mă întreb unde se duce baletul acela după stagiul din Argentina? Nu pierdea nici un prilej de a-i reaminti acest lucru lui Winifred, căci È™tia că ea are o slăbiciune, dacă nu chiar pentru Dartie, cel puÈ›in pentru a nu-l defăima în public. Cu toate că nu-i plăcea să-È™i manifeste admiraÈ›ia, trebuia să admită că ea se purta foarte bine cu copiii ei care, ca niÈ™te pui de pasăre, căscau ciocul după veÈ™ti de la tatăl lor. Imogen era tocmai la vârsta când urma să iasă în lume, iar Val era destul de îndărătnic față de întreaga poveste. SimÈ›ea că atitudinea lui Val era pentru Winifred factorul cel mai important căci, fără îndoială, el era cel mai iubit copil al ei. Dacă ar vrea, băiatul acesta ar putea opri divorÈ›ul. De aceea Soames avu grijă să nu ajungă la urechile nepotului său demersurile preliminare ale acÈ›iunii de divorÈ›. Ba făcu È™i mai mult. ÃŽl pofti la masă la "Remove" È™i, în timp ce Val își fuma È›igara, atacă subiectul care È™tia că-l preocupă cel mai mult: — După câte aud, ai de gând să joci polo după ce te întorci la Oxford. Val se ridică din fotoliul în care È™edea comod. — Da! AÈ™ dori mult! îi răspunse. — Ei bine, continuă Soames, È™tii că este o chestiune foarte costisitoare. Mi se pare că bunicul tău nu va consimÈ›i să suporte aceste speze atâta vreme cât nu este sigur că nu va avea cheltuieli neprevăzute în altă parte. Apoi se opri pentru a vedea dacă tânărul a priceput sensul vorbelor lui. Genele bogate acoperiră un moment ochii lui Val, iar pe gura lui mare apăru o strâmbătură. Mârii: — Cred că te referi la tatăl meu! — Da, zise Soames; mă tem că dorinÈ›a ta depinde de el, adică dacă va mai "trage" bani de la bunicul tău, sau ba. Mai mult decât atâta nu i-a spus, lăsându-l pe băiat să se frământe singur. Dar în zilele acelea Val avea È™i el preocupările lui; visa la o iapă argintie, cu o fată ce călărea pe ea. Cu toate că Crum era la Londra, È™i că în orice moment putea să i-o prezinte pe Cynthia Dark, Val nu-i ceru acest serviciu. ÃŽntr-adevăr, îl ocolea pe Crum È™i ducea, în afară de socotelile cu croitorul È™i de grajdurile cu cai de închiriat, o viață ce-i părea È™i lui stranie. Față de mama lui, surorile È™i fratele mai mic, simula că-È™i petrecea vacanÈ›a întâlnindu-se cu colegii, iar seara stătea somnoros acasă. Orice program îi propuneau ei pentru timpul zilei era întâmpinat cu: "ÃŽmi pare rău; am întâlnire cu un coleg"; dar ceea ce era È™i mai greu era să se fofileze din casă zi de zi — la plecare È™i la întoarcere — în costum de călărie. ÃŽn sfârÈ™it, fu primit în "Goat Club", unde È™i-a dus toate lucrurile din garderoba de călărie, È™i de atunci se putea schimba în liniÈ™te È™i pleca pe calul său închiriat spre Richmond Park. Dragostea lui creÈ™tea mereu, È™i o păstra cu sfinÈ›enie ca pe o taină ce era numai a lui. Pentru nimic în lume n-ar fi suflat o vorbă "camarazilor" săi, pe care nu-i "întâlnea", despre un simțământ atât de ridicol din punct de vedere al concepÈ›iei lor È™i a lui. TotuÈ™i, fără să vrea, nu mai era atras spre nimic altceva. Sentimentul acesta îl izola de plăcerile fireÈ™ti ale tinerilor de vârsta lui, făcând din el — trebuia să recunoască — un "papă-lapte" în ochii lui Crum. Tot ceea ce-l preocupa acum era să se îmbrace în noul lui costum de călărie È™i să se furiÈ™eze până la poarta dinspre Robin Hill, de unde apărea, galopând solemn, bălÈ›ata argintie încălecată de călăreaÈ›a ei zveltă, cu părul întunecat, pentru a porni apoi pe sub pomii desfrunziÈ›i, unul lângă altul, în galop, sau È›inându-se uneori de mână. De mai multe ori, seara, într-un moment de expansiune, fu ispitit să-i povestească mamei lui cum această dulce È™i sfioasă veriÈ™oară l-a cucerit pe nesimÈ›ite È™i i-a distrus "viaÈ›a". Dar experienÈ›a lui amarnică l-a învățat că oamenii trecuÈ›i de treizeci È™i cinci de ani nu mai înÈ›eleg astfel de lucruri; de aceea nu destăinui nimic. De altfel, până să se căsătorească, va trebui să-È™i termine studiile la universitate, iar ea va trebui să "iasă în lume"; deci, n-avea nici un rost să complice lucrurile, atâta vreme cât o putea vedea. Surorile lui l-ar fi tachinat, È™i nu cu simpatie, iar fratele lui È™i mai rău; n-avea pe nimeni de încredere; È™i apoi, mai era È™i acest oribil divorÈ›! Ah! ce ghinion este să ai un nume pe care nu-l poartă nimeni! Ce bine era dacă îl chema Gordon sau Scott sau Howard sau dacă purta vreun alt nume obiÈ™nuit! Dar Dartie — nu se găsea în nici un anuar. Astfel merseră lucrurile până într-o zi din mijlocul lunii ianuarie, când bălÈ›ata argintie È™i călăreaÈ›a ei nu veniră la întâlnire. AÈ™teptând în frig, se frământa dacă e bine sau nu să se ducă până la ea acasă. Acolo putea da de Jolly, È™i amintirea întâlnirii lor sumbre era încă vie în mintea lui. Nu se putea bate mereu cu fratele ei! AÈ™a că se întoarse trist în oraÈ™ È™i petrecu o seară cufundat în gânduri negre. A doua zi dimineață, la ceai, băgă de seamă că mama lui era îmbrăcată într-o rochie neobiÈ™nuită È™i avea pălăria pe cap. Rochia era neagră, cu nuanÈ›e albastre, pălăria neagră È™i cu boruri mari — arăta excepÈ›ional de bine. Iar când, după ce luară ceaiul, ea îi zise: — Vino te rog, cu mine, Val, È™i îl conduse în salon, fu cuprins deodată de o neliniÈ™te profundă. Winifred închise uÈ™a cu grijă, duse batista la buze È™i respiră parfumul de violete de Parma cu care o udase, iar Val gândi: "O fi aflat ceva despre Holly"? Glasul ei îl trezi din îngândurare: — Scumpul meu, vrei să-mi faci o plăcere? Val îi zâmbi nehotărât. — Vrei să vii azi înainte de amiază cu mine... — Trebuie să mă întâlnesc cu..., începu Val, dar ceva din expresia mamei lui îi tăie vorba. Adică, vreau să spun, doar nu cumva vrei să... — Ba da, astăzi trebuie să mă duc la Tribunal. Azi? Acea blestemată afacere, pe care abia reuÈ™ise s-o uite, deoarece nimeni nu mai vorbea de ea. Se opri, compătimindu-se, È™i muÈ™când bucățele de piele de pe vârful degetelor lui. Apoi observă că buzele mamei lui tremurau È™i zise impulsiv: — Foarte bine, mamă; merg cu tine. Bestiile! Nici el nu È™tia cine sunt bestiile, dar cuvântul acesta exprima întocmai ceea ce simÈ›eau atât el cât È™i ea, restabilind în oarecare măsură calmul lor. — Cred că e mai bine să-mi schimb costumul, mârii el, plecând spre camera lui. Se îmbrăcă cu un costum elegant, guler mai înalt, ac de cravată cu perlă, cele mai frumoase ghetre pe care le avea, iar în timp ce se îmbrăca, sudalmele nu conteneau. Apoi se privi în oglindă È™i zise: — Să fiu al dracului dacă vor vedea vreo emoÈ›ie pe faÈ›a mea! Coborî. ÃŽn faÈ›a porÈ›ii îi aÈ™tepta trăsura bunicului său; mama lui era îmbrăcată într-o haină de blană, arăta parcă se ducea la o recepÈ›ie de la Primărie. Se aÈ™ezară unul lângă altul în trăsura închisă, È™i tot drumul până la Palatul de JustiÈ›ie, Val nu făcu decât o aluzie la procesul în curs. — Nu-i aÈ™a că nu va fi vorba despre perlele acelea? Micile cozi pufoase de pe manÈ™onul lui Winifred începură să tremure. — Oh, nu! îi zise, astăzi totul va decurge în liniÈ™te. Bunica ta a vrut să vină È™i ea, dar nu i-am îngăduit. M-am gândit că vei avea tu grijă de mine. Arăți atât de bine, Val! Ridică-È›i numai puÈ›in gulerul la spate... aÈ™a e bine. — Dar dacă vor fi obraznici cu tine? începu Val. — Oh, nu! Nici vorbă de aÈ™a ceva. Eu am să fiu foarte calmă. Asta e singura atitudine pe care pot s-o iau. — Nu-mi vor cere oare să dau vreo mărturie? — Nu, scumpule, totul este aranjat. Și îi mângâie mâna. Atitudinea hotărâtă pe care o avea Winifred potoli puÈ›in furtuna din pieptul lui Val, care, fără încetare, își punea È™i își scotea mănuÈ™ile. Acum vedea că nu-È™i luase mănuÈ™i potrivite; în loc să le fi luat pe cele gri, care se potriveau cu ghetrele lui, își luase unele din piele de căprioară de culoare închisă; nu se putea hotărî dacă să le lase pe mână sau să le pună în buzunar. Sosiră câteva minute după ora zece. Era pentru prima oară în viaÈ›a lui când intra în Palatul de JustiÈ›ie; clădirea îl impresiona. — Doamne! zise el, când intrară în sala cea mare; aici se pot face patru sau cinci terenuri bune pentru tenis. La capătul unor scări îi aÈ™tepta Soames. — Bine c-aÈ›i sosit! le zise, dar nu le întinse mâna, parcă socotea că acest prilej era prea intim pentru a mai respecta asemenea formalități. La Happerly Browne, Sala I. Suntem acum primii pe rol. Inima lui Val bătea tare È™i avea o emoÈ›ie asemănătoare cu cea pe care o simÈ›ea când îi venea rândul să arunce mingea la cricket, dar mergea hotărât în urma mamei È™i a unchiului său; nu se uita nici la dreapta, nici la stânga È™i gândea că în această clădire miroase urât. I se păru că oamenii îi pândesc din toate părÈ›ile È™i îl trase pe Soames de mânecă. — Nu-i aÈ™a, unchiule Soames, că nu vei permite să intre în sală ticăloÈ™ii aceia de ziariÈ™ti? Soames se uită la el peste umăr, cu privirea aceea care, la vremea ei, închisese gura multor oameni. — Aici, zise. Nu trebuie să-È›i scoÈ›i blana, Winifred! Val intră în urma lor, necăjit, dar cu capul sus. ÃŽn această vizuină i se părea că toÈ›i oamenii — È™i erau destul de mulÈ›i — È™edeau claie peste grămadă, cu toate că locurile erau separate între ele ca stranele de biserică; Val avu senzaÈ›ia că toÈ›i cei ce erau de față pot cădea într-o prăpastie. Prima viziune a fost aproape iluzorie — mobile de mahon, robe negre, rotocoale albe de perucă, diferite feÈ›e de oameni, hârtii, într-o atmosferă de È™uÈ™oteli È™i secrete — după aceea își veni în fire, aÈ™ezat în rândul întâi, lângă mama lui, cu spatele întors la toată lumea, bucuros că simte mirosul de violete de Parma; își scoase definitiv mănuÈ™ile de pe mâini. Mama lui se uită la el È™i atunci își dădu seama cât de mult È›inea ea să-l aibă alături în acele momente, È™i că el avea un rol de seamă în această chestiune. Foarte bine! O să le arate el ce poate! ÃŽÈ™i îndreptă umerii, puse picior peste picior È™i își privi cu atenÈ›ie ghetrele. Dar tocmai atunci un bătrân caraghios, în robă È™i cu o perucă lungă, semănând cu o babă zbârcită È™i cam nebună, intră prin uÈ™a din faÈ›a unui pupitru cu strană, aÈ™ezată mai sus, iar el trebui să-È™i îndrepte picioarele È™i să se ridice întocmai ca toÈ›i cei ce erau în sală. — Dartie versus Dartie. Strigarea numelui său aÈ™a, în faÈ›a publicului, i se păru din cale-afară de neplăcută! Deodată își dădu seama că aproape de spatele lui, cineva începuse a vorbi despre familia lui; întoarse capul È™i văzu un "cocoloÈ™" bătrân, cu perucă albă, vorbind de parcă-È™i mânca propriile vorbe — un unchiaÈ™ bătrân cu o înfățiÈ™are ciudată, un fel de bărbat care bea de stingea vin de Porto, cum îl văzuse el o dată sau de două ori la masă la bunicul său în Park Lane. Acum pricepu el de unde îi "pescuiau" ei pe oamenii aceÈ™tia. TotuÈ™i găsea că bătrânul unchiaÈ™ era chiar fascinant È™i l-ar fi privit cu ochii mari È™i mai departe, dacă mama lui nu l-ar fi atins pe braÈ›. Obligat să privească drept înainte, își aÈ›inti privirea asupra judecătorului. Cu ce drept se amesteca acel bătrân "sportsman" cu gura răutăcioasă È™i ochii atât de vioi în intimitățile vieÈ›ii lor familiale — de ce nu-È™i vedea de treburile lui personale? Căci o fi având È™i el destule, È™i probabil tot atât de murdare. Și, ca o boală, se trezi în Val individualismul profund înrădăcinat în neamul lui. Glasul din spatele lui turuia mai departe: — NeânÈ›elegeri în chestiuni băneÈ™ti... cheltuieli nesăbuite ale pârâtului (Auzi ce vorbă! Pârâtul era tatăl său?)... tensiune în familie — absenÈ›ele repetate ale domnului Dartie, din familie... Cu drept cuvânt clienta mea... È™i cred că domnia-sa Domnul Judecător este de acord... a socotit că trebuie să pună capăt acestei situaÈ›ii... care ar fi dus la ruină... i-a atras atenÈ›iunea în repetate rânduri... juca cărÈ›i È™i făcea pariuri la curse... (Val gândi: "AÈ™a este, dă-i înainte!"). Criza s-a dezlănÈ›uit la începutul lunii octombrie, când pârâtul i-a scris de la clubul său această scrisoare. Val se îndreptă È™i urechile începură să-i dogorească. — Propun să dau citire acestei scrisori, făcând adăugirile cuvenite la un act redactat de un gentleman care, fie-mi îngăduit să spun, my lord, a luat o masă cam copioasă. "Bestie bătrână", gândi Val roÈ™ind: "nu eÈ™ti plătit pentru a face spirite". — "Nu vei mai avea prilejul să mă insulÈ›i în propria mea casă. Mâine plec din È›ară. Comedia s-a sfârÈ™it" — o expresie, my lord, care nu este neobiÈ™nuită pe buzele unor oameni care nu au realizat niciodată un succes adevărat. "Bufniță glumeață!" gândi Val È™i roÈ™i È™i mai tare. — "Am obosit de insultele tale!" Clienta mea va spune Domnului Judecător că aceste aÈ™a-numite insulte constau din: "Monty, eÈ™ti un om de nimica", o expresie foarte blândă, È™i îndrăznesc să afirm È™i eu acest lucru, având în vedere împrejurările în care au fost rostite. Val se uita cu coada ochiului la faÈ›a nemiÈ™cată a mamei lui, care avea expresia unui animal încolÈ›it. "Biata mamă", gândi el È™i-È™i apropie braÈ›ul de braÈ›ul ei. Glasul din spatele lui bâzâia mai departe. — "Eu încep o viață nouă. — M.D." A doua zi pârâtul a plecat din È›ară, cu vaporul "Tuscarora", la Buenos Aires. De atunci n-am mai primit nici o veste de la el, în afară de un refuz telegrafic prin care răspundea scrisorii pe care — deznădăjduită — clienta mea i-a expediat-o a doua zi, rugându-l să se întoarcă la ea. Cu îngăduinÈ›a onoratei instanÈ›e, voi pune câteva întrebări doamnei Dartie. ÃŽn clipa când mama lui se ridică, Val fu cuprins de o furie nebună de a se ridica È™i de a zice: "BăgaÈ›i de seamă! Să nu cumva să nu vă purtaÈ›i bine cu ea"! TotuÈ™i se stăpâni, È™i o auzi spunând: — ...Adevărul, tot adevărul È™i numai adevărul! È™i ridică privirea. Se prezenta foarte bine cu blana ei bogată, cu pălăria cu borurile late, cu umerii obrajilor puÈ›in înroÈ™iÈ›i, calmă, stăpână pe ea; Val era mândru de mama lui, de modul cum înfrunta pe aceÈ™ti "blestemaÈ›i oameni ai legii". ÃŽncepu interogatoriul. Val È™tia că aceasta era numai faza premergătoare divorÈ›ului, È™i urmărea cu oarecare bucurie întrebările formulate în aÈ™a fel, încât cine le auzea credea că ea dorea cu adevărat ca tatăl său să se întoarcă în familie. Avea impresia că până la urmă îi păcăleÈ™te pe toÈ›i aceÈ™ti moÈ™negi cu perucă. Dar când auzi, pe neaÈ™teptate, glasul judecătorului, tresări cam speriat. — TotuÈ™i, pentru ce v-a părăsit soÈ›ul dumneavoastră — È™tiÈ›i doar prea bine că n-a făcut-o pentru că i-aÈ›i spus că e un om de nimica? Val văzu că unchiul său priveÈ™te drept spre banca martorilor, fără să-È™i miÈ™te capul; auzi foÈ™net de hârtii în spatele lui; È™i, instinctiv, simÈ›i că procesul se află într-un moment primejdios. Să fi fost compromisă toată afacerea din pricina unchiului Soames È™i a "cocoloÈ™ului bătrân"? Mama lui vorbea cu o voce uÈ™or tărăgănată. — Nu, my lord, neînÈ›elegerile au început multă vreme înainte de aceasta. — Ce fel de neînÈ›elegeri? — ÃŽn privinÈ›a banilor. — Dar banii îi dădeaÈ›i dumneavoastră. VreÈ›i să spuneÈ›i că v-a părăsit pentru a-È™i îmbunătăți situaÈ›ia financiară? Deodată Val gândi: "Bestia! Bestia bătrână nu e decât o bestie. BănuieÈ™te ceva È™i vrea să afle totul!" Inima i se opri în loc. Dacă... dacă merge mai departe, va afla desigur că mama lui nu doreÈ™te cu adevărat ca tatăl să se întoarcă. Mama lui vorbi din nou, pe un ton È™i mai distins. — Nu, my lord, dar trebuie să È™tiÈ›i că am refuzat să-i mai dau bani. A trebuit să treacă multă vreme până s-a convins de acest lucru... È™i când a văzut că nu-i mai dau... — Da, înÈ›eleg că aÈ›i refuzat. Dar de atunci i-aÈ›i mai trimis bani. — My lord, doream să se întoarcă acasă. — Și dumneavoastră aÈ›i crezut că acesta era mijlocul de a-l aduce înapoi? — Nu È™tiu, my lord, aÈ™a am fost sfătuită de tatăl meu. Ceva din expresia judecătorului, foÈ™netul de hârtii de la spatele lui, miÈ™carea bruscă prin care unchiul său È™i-a aÈ™ezat picior peste picior, toate acestea îi spuneau lui Val că răspunsul a fost întocmai cel care trebuia. "StraÈ™nică viclenie!" gândi el; "pe cuvântul meu, totul e o È™arlatanie"! Judecătorul vorbi: — O singură întrebare, doamnă Dartie. ÃŽl mai iubiÈ›i pe soÈ›ul dumneavoastră? Val È›inea, liniÈ™tit, mâinile la spate; dar brusc, strânse pumnii tare. Cu ce drept pune acest judecător întrebări atât de intime? Cum poate el cere mamei lui să vorbească despre ceea ce simte în inima ei, să spună lucruri pe care poate nici ea nu le cunoÈ™tea precis, să se dea în vileag față de toÈ›i aceÈ™ti oameni? Era o neruÈ™inare. Mama lui răspunse cu voce destul de joasă: — Da, my lord. Val văzu că judecătorul dă din cap, È™i în timp ce mama lui se întorcea spre a-È™i ocupa locul de lângă el, gândi puÈ›in reverenÈ›ios: "Ah, cum mi-ar plăcea să-È›i crap căpățâna!" Urmară depoziÈ›iile martorilor cu privire la plecarea È™i absenÈ›a tatălui său — chiar È™i una din servitoarele lor fu ascultată, lucru care l-a supărat din cale-afară pe Val. A fost multă vorbărie, totul era o È™arlatanie: apoi judecătorul pronunță sentinÈ›a prin care se admitea cererea de restabilire a drepturilor conjugale, È™i se ridică să plece. Val mergea în urma mamei lui, cu bărbia pătrată, genele lăsate, făcând tot ce putea pentru a dispreÈ›ui pe toată lumea. Afară, pe coridor, vocea mamei lui îl trezi dintr-o visare înspăimântătoare. — Te-ai purtat admirabil, scumpul meu. A fost o mare mângâiere că te-am avut lângă mine. Unchiul tău È™i cu mine mergem la masă. — Bine, zise Val, eu mai am vreme să mă duc la întâlnirea cu colegul meu. Și, despărÈ›indu-se iute de ei, coborî în goană scările È™i ieÈ™i în stradă, la aer. Sări într-o birjă È™i porunci să-l ducă la "Goat Club". Nu se gândea decât la Holly È™i la ceea ce avea de făcut înainte ca fratele ei să-i arate în ziarele de mâine cele petrecute. După ce Val se despărÈ›i de ei, Soames È™i Winifred porniră spre restaurantul "Cheshire Chesse". Acolo aveau întâlnire cu domnul Bellby. La ora aceea restaurantul trebuia să fie gol, È™i Winifred credea c-o să fie chiar "distractiv" să vadă È™i ea cum arată această renumită cârciumă. După ce comandară o masă frugală, spre marea mirare a chelnerului, aÈ™teptară să sosească mâncarea È™i domnul Bellby. Acum erau tăcuÈ›i, după ce vreme de un ceas È™i jumătate au stat în tribunal ca pe ghimpi, expuÈ™i publicității. ÃŽn sfârÈ™it intră È™i domnul Bellby, mergând în urma naÈ™ului său, tot atât de încântat pe cât erau ei de posomorâți. "Ei bine! Au primit hotărârea de restabilire a drepturilor conjugale, mai doreau ceva?" — AÈ™a este, zise Soames cu voce joasă, politicos, dar acum trebuie s-o luăm iar de la început pentru a aduce probe. Nu mă îndoiesc că se va ajunge la divorÈ› — dar ce ne facem dacă judecătorul va descoperi că, încă de la începutul căsniciei, soÈ›ia reclamantă a cunoscut purtările lui rele? După întrebările pe care le-a pus, se vedea cât de colo că nu crede nimic din sinceritatea acestei cereri de restabilire a drepturilor conjugale. — Pfiu! zise domnul Bellby, fără a se lăsa descurajat; până atunci va mai judeca sute de cazuri. Și în afară de asta, este legat de precedente È™i va pronunÈ›a sentinÈ›a de divorÈ›, în cazul că probele sunt satisfăcătoare. O să facem în aÈ™a fel, încât să nu se afle că doamna Dartie a cunoscut purtările lui. Dreamer a pledat foarte bine — a avut o nuanță paternă în toată atitudinea lui! Soames dădu din cap. — Și apoi, vă felicit, doamnă Dartie, continuă Bellby; aveÈ›i un talent înnăscut pentru a răspunde la interogatorii. N-aÈ›i È™ovăit; aÈ›i fost fermă ca o stâncă. ÃŽn acel moment sosi chelnerul cu trei farfurii legănate pe un singur braÈ› È™i zise: — M-am grăbit cu budinca, domnule. Azi veÈ›i găsi în ea o mulÈ›ime de ciocârlii. Domnul Bellby onoră atenÈ›ia lui, aplecându-È™i nasul. Dar Soames È™i Winifred se uitau cam speriaÈ›i la mâncarea lor frugală, prezentată ca-o masă densă, de culoare cafenie; o atingeau uÈ™or cu furculiÈ›ele, sperând să descopere trupurile gustoase ale micilor păsări cântătoare. TotuÈ™i, după ce au început a mânca È™i-au dat seama că erau mai flămânzi decât crezuseră È™i mâncară porÈ›ia întreagă, bând fiecare câte un pahar de Porto. Apoi vorbiră despre război. Soames era de părere că Ladysmith va cădea È™i că războiul mai poate dura un an. Bellby credea că se va isprăvi la vară. Amândoi erau de acord că Anglia ar trebui să aibă mai mulÈ›i soldaÈ›i. Acum, fiind vorba de o chestiune de prestigiu, nu se putea tinde decât la o victorie completă. Winifred duse iarăși conversaÈ›ia spre probleme mai precise, spunând că nu doreÈ™te ca procesul să se judece înainte de începerea vacanÈ›ei de vară de la Universitatea din Oxford, pentru ca, astfel, colegii lui Val să poată uita toată povestea până la întoarcerea lui pentru semestrul următor; È™i apoi va trece È™i "sezonul" monden din Londra. AvocaÈ›ii îi dădură toate asigurările în privinÈ›a asta, căci era necesar un termen de È™ase luni — deÈ™i cu cât se va proceda mai iute cu atât va fi mai bine. Lumea începu să vină în restaurant, de aceea își luară rămas bun. Soames merse spre City, Bellby la biroul său, iar Winifred luă o birjă È™i se duse în Park Lane pentru a-i povesti mamei ei cum au decurs lucrurile. Rezultatul a fost, în general, atât de satisfăcător, încât au socotit că este bine să-i spună È™i lui James, care, zi de zi, zicea necontenit că nu È™tie ce mai este în chestiunea aceea a lui Winifred. Pe măsură ce îi fugea pământul de sub picioare, problemele vieÈ›ii dobândeau o importanță din ce în ce mai mare în ochii lui, parcă È™i-ar fi zis: "Trebuie să particip în cea mai mare măsură È™i trebuie să mă necăjesc cât pot mai mult. Căci foarte curând va veni vremea când nu mă voi mai putea necăji de nimica". Ascultă veÈ™tile bombănind. Ce sistem modern de a proceda în asemenea chestiuni! El nu È™tia ce să zică! Dar îi dădu lui Winifred un cec, spunând: — ÃŽmi închipui că vei avea cheltuieli mari. De ce nu mai vine Val pe la noi? Winifred îi făgădui că va veni în curând cu el la masă. Apoi, ajunsă acasă, se duse în camera ei de culcare pentru a fi singură. Acum, după ce i se poruncise soÈ›ului ei să se întoarcă acasă È™i să se pună din nou sub ocrotirea ei, în speranÈ›a că astfel va scăpa de el pentru totdeauna, voia să mai facă o încercare de a descoperi în inima ei îndurerată È™i pustie ceea ce dorea cu adevărat. Capitolul VIII PROVOCAREA De dimineață fusese ceață, gata să dea îngheÈ›ul, dar mai târziu, când Val călărea spre Rochampton Gate, de unde pornea apoi în trap spre locul în care se întâlneau de obicei, ieÈ™i soarele. Era din ce în ce mai bine dispus. Cele petrecute de dimineață, la proces, nu erau atât de îngrozitoare, în afară de oroarea generală a acestei proceduri prin care se discuta în public viaÈ›a particulară a oamenilor. "Dacă am fi logodiÈ›i", cugetă el, "n-ar avea nici o importanță ce se va mai întâmpla". De fapt, gândea întocmai ca È™i ceilalÈ›i oameni, care hulesc È™i strigă împotriva căsătoriei, dar se grăbesc să se însoare. Gonea în galop peste iarba uscată È™i brumată a parcului Richmond, temându-se să nu întârzie. Dar iarăși se găsi singur la locul de întâlnire, È™i această a doua absență a lui Holly îl tulbură din cale-afară de tare. Astăzi nu se mai putea întoarce în oraÈ™ fără s-o fi întâlnit! IeÈ™i din parc È™i se îndreptă spre Robin Hill. Nu se putea hotărî de cine să întrebe când va ajunge acolo. S-ar putea să se fi întors tatăl ei, sau ca fratele ei să fie acasă, aÈ™a încât, în mod natural, va întreba de Holly; iar dacă vreunul din ei va fi acasă, va trebui să inventeze o scuză, spunând că a făcut, din întâmplare, o plimbare călare prin partea locului. — Numai domniÈ™oara Holly e acasă, domnule. — Oh! mulÈ›umesc. Pot să-mi duc calul în grajd? Și vreÈ›i, vă rog, să anunÈ›aÈ›i pe vărul domniÈ™oarei, domnul Val Dartie? Când reveni, o găsi în hol, foarte roÈ™ie în obraji È™i sfioasă. ÃŽl conduse în cealaltă parte a încăperii È™i se aÈ™ezară pe un divan mare de lângă fereastră. — Am fost îngrozitor de speriat, zise Val cu voce joasă. Ce s-a întâmplat? — Jolly a aflat despre plimbările noastre. — E acasă? — Nu, dar cred că se întoarce curând. — Atunci..., strigă Val È™i, apleeându-se înainte, o prinse de mână. Ea încercă să È™i-o retragă, dar, nereuÈ™ind, renunță È™i îl privi îngândurată. — ÃŽn primul rând, zise el, trebuie să-È›i povestec ceva despre familia mea. Știi, tatăl meu nu este tocmai... adică, vreau să spun că a părăsit-o pe mama mea È™i că acuma ea încearcă să divorÈ›eze. De aceea i-au poruncit să se întoarcă acasă. Mâine vei citi totul în ziarele de dimineață. Ochii ei se întunecară È™i mai tare; era speriată È™i se vedea că ia È™i ea parte la durerea lui; îi mângâie mâna lui Val. Dar jucătorul din Val se trezi de-a binelea È™i el vorbi iute, mai departe: — FireÈ™te că, în stadiul actual, nu-i mare lucru, dar cred că înainte de a se termina divorÈ›ul va fi destul de neplăcut. Tu È™tii că procesele de divorÈ› sunt oribile. Am vrut să È›i-o spun eu, pentru că... pentru că... tu trebuie să È™tii... dacă... È™i începu să se bâlbâie, văzând tulburarea din ochii ei; dacă... dacă... tu, Holly... vei fi atât de bună să mă iubeÈ™ti. Eu te iubesc... foarte mult; È™i aÈ™ vrea să mă logodesc cu tine. Spuse totul într-un mod atât de neîndemânatic, încât îi venea să-È™i tragă palme; apoi căzu în genunchi È™i încercă să se apropie mai mult de faÈ›a ei dulce È™i tulburată. — Nu-i aÈ™a că È™i tu mă iubeÈ™ti? Dacă nu, eu... urmă o clipă de tăcere È™i aÈ™teptare atât de îngrozitoare, încât Val putu auzi zgomotul unei maÈ™ini de tăiat iarba care lucra departe, pe pajiÈ™te. Apoi ea se aplecă spre el È™i cu mâna pe care o avea liberă îl atinse pe păr, iar el È™opti: — Oh, Holly! Răspunsul ei fu foarte dulce: — Oh, Val! De multe ori È™i-a închipuit acest moment, dar întotdeauna se vedea sub chipul tânărului iubit È™i stăpân pe situaÈ›ie — È™i iată-l acum umil, emoÈ›ionat È™i tremurând. I-a fost frică să se ridice din genunchi ca nu cumva să întrerupă farmecul momentului; căci, dacă s-ar ridica, poate că ea È™i-ar reveni È™i n-ar mai spune că consimte; o simÈ›ea cum tremură în mâinile lui, cu pleoapele lăsate, în timp ce buzele lui se apropiau de gura ei. Holly deschise ochii, care păreau cam năuci; iar el își lipi buzele de ale ei. Brusc, sări în picioare; auzise paÈ™i È™i un fel de mârâit de uluire. Se uită de jur-împrejur. Nimeni! Dar perdelele care-i despărÈ›eau de celălalt hol se miÈ™cau. — Doamne, Dumnezeule! Cine a fost? Holly se ridicase È™i ea în picioare. — Cred că Jolly, spuse în È™oaptă. Val strânse pumnii È™i luă o atitudine fermă. — Foarte bine! zise; nu-mi pasă de el, acum suntem logodiÈ›i; È™i porni cu paÈ™i mari spre perdele È™i le dădu la o parte. ÃŽn celălalt hol, lângă cămin, stătea Jolly, aÈ™ezat dinadins cu spatele către ei. Val merse spre el. Jolly se întoarse. — Te rog să mă ierÈ›i că am auzit, îi spuse. OriÈ™icât ar fi vrut să simtă altceva, Val nu s-a putut împiedica să nu-l admire în acea clipă; faÈ›a lui Jolly era senină, glasul liniÈ™tit È™i părea atât de distins! Se vedea că procedează conform principiilor lui. — De altfel, zise Val apăsat, pe tine nu te priveÈ™te. — Oh! zise Jolly; vino, te rog, pe aici, È™i străbătu holul. Val îl urmă. La uÈ™a biroului, simÈ›i că cineva îl atinge pe braÈ› È™i auzi glasul lui Holly, spunând: — Vin È™i eu. — Nu, zise Jolly. — Ba da, răspunse Holly. Jolly deschise uÈ™a È™i intrară toÈ›i trei. AjunÈ™i în micul birou, se opriră, într-un fel de triunghi, la cele trei colÈ›uri ale covorului turcesc; se È›ineau înspăimântător de drepÈ›i, nu se uitau unul la altul È™i nu erau în stare să vadă ridicolul situaÈ›iei în care se aflau. Val întrerupse tăcerea: — Holly È™i cu mine suntem logodiÈ›i! Jolly făcu un pas înapoi È™i se sprijini de pervazul ferestrei. — Aceasta e casa noastră, îi zise, nu pot să te insult aici. Dar tatăl meu nu este acasă È™i eu sunt obligat s-o apăr pe sora mea. Ai abuzat. — N-am avut intenÈ›ia s-o fac, spuse Val. — Eu cred că totuÈ™i ai abuzat, răspunse Jolly. Dacă n-ai fi vrut s-o faci, ar fi trebuit să vorbeÈ™ti cu mine, sau să aÈ™tepÈ›i până se întoarce tatăl meu. — Am avut motivele mele, zise Val. — Ce motive? — Este vorba de familia mea — tocmai acum i-am povestit. Am vrut să È™tie totul înainte de a se produce... Brusc, Jolly își schimbă atitudinea È™i nu mai fu atât de distins. — SunteÈ›i niÈ™te copii, le zise; È™i o È™tiÈ›i prea bine. — Eu nu sunt copil, replică Val. — Ba eÈ™ti, nu ai nici douăzeci de ani. — Foarte bine, dar atunci tu ce eÈ™ti? — Eu am împlinit douăzeci, zise Jolly. — Ai dreptate; dar, în orice caz, sunt È™i eu un bărbat în măsura în care eÈ™ti È™i tu. Sângele năvăli în obrajii lui Jolly, apoi faÈ›a i se întunecă. Se vedea că în sufletul lui se dă o luptă; Val È™i Holly se uitau cu ochi mari la el, căci se vedea cât era de frământat. Se auzea desluÈ™it cât de iute răsuflă. Apoi faÈ›a i se lumină È™i luă o expresie de stranie hotărâre. — Vom vedea imediat, îi zise; îți cer să faci ceea ce am de gând să fac eu. — Vrei să mă provoci? Jolly zâmbi. — Da, îi răspunse, te desfid È™i È™tiu bine că n-ai s-o faci. Pe Val îl sfredeli o prevestire rea: i se păru că aleargă legat la ochi. — Eu n-am uitat că eÈ™ti un fanfaron, îi zise Jolly, È™i cred că e singurul lucru ce se poate spune despre tine; È™i n-am uitat nici că ai spus despre mine că sunt un filo-bur. Val respira iute È™i greu, totuÈ™i auzi un oftat adânc È™i văzu faÈ›a lui Holly puÈ›in aplecată înainte, foarte palidă È™i cu ochii mari deschiÈ™i. — Da, continuă Jolly cu un fel de zâmbet pe buze, vom vedea imediat. Eu mă prezint voluntar în Armata Imperială, È™i îți propun să faci È™i dumneata la fel, domnule Val Dartie! Capul lui Val se clătină. I se păru c-a primit o lovitură între sprâncene; cele ce i s-au spus erau atât de neaÈ™teptate, atât de departe È™i atât de hidoase față de visarea în care se legăna el; se uită la Holly cu ochii lui care, brusc, deveniră mari È™i atât de uluiÈ›i, de-È›i făceau milă. — Stai jos! zise Jolly. Nu te grăbi. GândeÈ™te-te bine. Iar el se aÈ™eză pe braÈ›ul fotoliului bunicului său. Val nu se aÈ™eză; rămase mai departe în picioare, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor săi, cu pumnii strânÈ™i È™i tremurând. Fie că lua o hotărâre sau alta, oricum era îngrozitor, È™i se simÈ›ea ca È™i cum un factor poÈ™tal nerăbdător bătea la uÈ™a conÈ™tiinÈ›ei lui cu lovituri repetate. Dacă nu executa ceea ce îi ceruse Jolly, va fi micÈ™orat în ochii lui Holly È™i în ochii acestui tânăr duÈ™man al lui, fratele ei, o bestie. Dar dacă zicea da? Vai! ÃŽn acest caz, lumea întreagă dispărea din mintea lui: faÈ›a ei, părul ei, sărutarea ei abia începută! — Nu te grăbi, zise Jolly din nou. Nu vreau să fiu nedrept cu tine. Și întoarseră amândoi privirile către Holly. Făcuse câțiva paÈ™i înapoi È™i stătea rezemată de rafturile pline de cărÈ›i ce se ridicau până în tavan; capul ei brun se sprijinea tocmai pe Istoria Imperiului Roman de Gibbon, iar ochii ei blânzi, ce păreau torturaÈ›i de chinul morÈ›ii, erau aÈ›intiÈ›i asupra lui Val. Iar acesta, care nu avea darul de a citi pe feÈ›ele oamenilor, avu brusc o licărire revelatoare. Ea este mândră de fratele ei, acest duÈ™man al lui! ÃŽi va fi ruÈ™ine de modul cum se poartă cu el! Scoase mâinile din buzunar, parcă l-ar fi împins un arc violent. — Foarte bine! zise. S-a făcut! FaÈ›a lui Holly — ah! ce stranie era. O văzu cum se îmbujorează, cum face câțiva paÈ™i înainte. Luase o atitudine corectă — obrazul ei strălucea de admiraÈ›ie È™i îngrijorare. Jolly se ridică în picioare È™i se înclină puÈ›in, parcă ar fi zis: "Te-ai achitat onorabil". — Atunci mâine, zise, ne vom prezenta împreună. ÃŽnsă lui Val îi trecu entuziasmul care-l împinsese spre această hotărâre, È™i pe sub gene se uita cu mânie la Jolly. "Foarte bine", cugetă, "una bună pentru tine. Am să mă prezint la armată — dar o să-mi vină È™i mie apa la moară È™i È›i-o voi plăti". Apoi, zise cu demnitate: — Voi fi gata. — Atunci, adăugă Jolly, ne vom întâlni la ora douăsprezece la Oficiul Central de Recrutare. Și, deschizând uÈ™a, ieÈ™i pe terasă în baza aceluiaÈ™i principiu care l-a făcut să se retragă în momentul când i-a surprins pe cei doi în hol. Acum, când rămase singur cu ea, ea pentru care luase atât de repede o hotărâre gravă, plătind atât de scump admiraÈ›ia ei, Val era din cale-afară de tulburat. TotuÈ™i, ceea ce predomina în sufletul lui era dorinÈ›a de a arăta "ce poate el". Omul trebuie să aibă stil, chiar È™i atunci când face un lucru îngrozitor! — ÃŽn orice caz, vom face multă călărie È™i tir, îi zise; măcar atâta mângâiere să am! Holly suspină din adâncul sufletului, iar Val simÈ›i o plăcere aproape răutăcioasă privind-o. — Războiul se va sfârÈ™i curând, zise; poate că nici nu vom ajunge pe câmpul de luptă. Nu-mi pasă de nimeni, în afară de tine. ÃŽn felul acesta va fi departe de acel oribil divorÈ›. Totul era îngrozitor! SimÈ›i cum mâna caldă a lui Holly o prinde pe a lui. Oare Jolly crede că în acest fel îi împiedică să se mai iubească? O È›inea strâns de mijloc È™i, privind-o mângâietor pe sub gene, îi zâmbea pentru a-i da curaj, fagăduindu-i că va veni în curând să-i facă o vizită. Se simÈ›ea cu o palmă mai înalt È™i mult mai puternic decât ea, având o autoritate pe care n-ar fi îndrăznit s-o afirme până atunci. O sărută de mai multe ori, apoi își luă calul È™i porni spre oraÈ™. Iată cum, pe neaÈ™teptate, la cea mai mică provocare, înfloreÈ™te È™i creÈ™te instinctul de proprietate. Capitolul IX MASà LA JAMES ÃŽn ultima vreme nu se mai dădeau mese la James în Park Lane — în fiecare casă vine un moment în care stăpânul sau stăpâna casei nu mai este dispus să "primească"; nu se mai pot servi nouă feluri de bucate la douăzeci de guri, aÈ™ezate în faÈ›a a douăzeci de È™ervete albe de cea mai bună calitate: iar pisica din casă nu mai are prilejul să se mire că — aÈ™a, pe neaÈ™teptate — o încuie într-un anumit loc È™i n-o mai lasă să umble liberă. De aceea Emily — căreia, deÈ™i avea È™aptezeci de ani, i-ar fi făcut plăcere să dea din când în când o masă distinsă cu lume mai multă — comandă cu oarecare plăcere masa pentru È™ase persoane, în loc de două; scrise chiar ea, cu mâna ei, meniurile, cu numele mâncărurilor È™i băuturilor în limbi străine; È™i tot ea aÈ™eză È™i florile. Avea mimoze aduse de pe Riviera È™i zambile albe de un soi care creÈ™te la Roma, dar care nu erau aduse din Roma. Desigur că nu vor fi la masă decât James È™i ea, Soames, Winifred, Val È™i Imogen, dar îi făcea plăcere să dea mesei un aer de sărbătoare, aducându-È™i aminte de gloria "primirilor" ei din trecut. Pe când se îmbrăca în vederea mesei, James îi zise: — Ce-È›i veni să te îmbraci cu rochia asta? Ai să răceÈ™ti. Dar Emily È™tia că umerii È™i gâtul femeilor se încălzesc din plăcerea de a se găti chiar È™i până la vârsta de optzeci de ani, È™i nu-i răspunse decât: — Dă-mi voie, James, să-È›i pun unul din acele plastroane tari pe care È›i le-am cumpărat. Atunci nu va trebui să te schimbi decât de pantaloni, să-È›i pui haina de catifea È™i atâta tot. Lui Val îi face plăcere să fii elegant. — Plastron! zise James. ÃŽntotdeauna găseÈ™ti ceva pe ce să risipeÈ™ti banii. Dar se lăsă schimbat de haine, È™i când văzu pieptul È™i gulerul strălucitor al plastronului, mârâi încetiÈ™or: — Tare mă tem că băiatul ăsta e cam cheltuitor! Coborî în salon È™i se aÈ™eză în fotoliul său; parcă avea puÈ›in mai multă strălucire în ochi, obrajii îi erau mai puÈ›in palizi ca de obicei, È™i aÈ™tepta să sune clopotul de la intrarea principală. — Am organizat un adevărat dineu, zise Emily pe un ton liniÈ™tit; m-am gândit că îi va fi de folos lui Imogen, care trebuie să iasă acum în lume. James mârii ceva nedesluÈ™it È™i începu să se gândească la Imogen; cum avea obiceiul de a se urca pe genunchii lui sau cum o ridica în braÈ›e pentru a lua bomboane din pomul de Crăciun. — Nu m-aÈ™ mira să se facă o fată frumuÈ™ică, mârâi el. — E frumuÈ™ică, zise Emily; numai de-ar face o partidă bună. — Asta te preocupă pe tine? bombăni James; mai bine ar È™edea acasă È™i ar vedea de mama ei. Dacă frumuÈ™ica lui nepoată îi va aduce în casă încă un Dartie, i-ar pune capăt zilelor! El n-a iertat-o niciodată pe Emily pentru faptul că s-a lăsat "dusă" de Montague Dartie, aÈ™a cum fusese dus È™i el. — Unde e Warmson? zise brusc. Mi-ar plăcea să beau astă-seară un pahar de vin de Madera. — Avem È™ampanie, James. James dădu din cap È™i zise: — Nu-i de mine, nu mi-e poftă de asta. Emily întinse mâna spre peretele de lângă cămin È™i sună. — Domnul doreÈ™te să deschizi o sticlă de Madera, Warmson. — Nu, nu! zise James, cu vârfurile urechilor tremurând tare È™i cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra unui obiect pe care numai el îl vedea. Ascultă aici, Warmson; te duci în pivniÈ›a a doua, È™i pe raftul de la mijloc de pe etajera din fund, în partea stângă, vei vedea È™apte sticle; ia una din mijloc, dar bagă de seamă să n-o scuturi. E ultima sticlă de vin de Madera pe care am primit-o de la Jolyon când m-am mutat aici; de atunci n-a fost miÈ™cată din loc niciodată; trebuie să fie, deci, în stare perfectă; dar mai È™tiu È™i eu? Nu È™tiu ce să zic. — Foarte bine, domnule, răspunse Warmson, în timp ce se retrăgea. — Am păstrat-o pentru nunta noastră de aur, zise James deodată; dar la vârsta mea, poate nu voi mai trăi încă trei ani. — Spui prostii, zise Emily; nu vorbi aÈ™a! — Ar fi trebuit să mă duc s-o iau chiar eu, murmură James; Warmson o s-o scuture cum mă vezi È™i cum te văd. Apoi căzu pe gânduri È™i, în tăcere, își aduse aminte de atâtea clipe plăcute pe care le petrecuse în pivniță, în faÈ›a flăcărilor de gaz care ieÈ™eau liber din robinete, învăluit în fire de păianjen È™i în mirosul plăcut al dopurilor scăldate în vin, care îi deschideau pofta de mâncare pentru atâtea mese mari. ÃŽn vinul care se afla în acea pivniță era scrisă istoria celor patruzeci de ani de viață — ani destul de ciudaÈ›i — de când se mutase în casa din Park Lane cu tânăra lui mireasă, istoria atâtor generaÈ›ii de prieteni È™i cunoÈ™tinÈ›e care nu mai erau în viață. Rafturile goale din pivniÈ›a lui erau mărturia sărbătorilor familiale: toate căsătoriile, naÈ™terile, morÈ›ile rudelor È™i ale prietenilor săi. Iar după ce el nu va mai fi, vinul va rămâne acolo È™i nu È™tie ce se va face cu el. N-ar fi de mirare să fie băut È™i irosit. Intrarea fiului său îl trezi din această visare; după el urmă Winifred cu cei doi copii mai mari. James È™i Imogen intrară în sufragerie È›inându-se de braÈ›; ea ieÈ™ea pentru prima dată în lume, È™i James se bucura de nepoata lui atât de frumuÈ™ică. Apoi veni Soames cu Winifred; Emily cu Val, ai cărui ochi se luminară când văzu stridiile de pe masă. Aceasta va fi o petrecere în toată legea, cu È™ampanie È™i vin de Porto! Și, la drept vorbind, simÈ›ea nevoia de aÈ™a ceva după toate întâmplările din ziua aceea, încă nedestăinuite nimănui. După primul sau al doilea pahar va fi chiar plăcut să le servească "bomba", să se laude cu gestul său de înalt patriotism, sau mai degrabă cu dovada curajului său, căci plăcerea pe care o avea el din ceea ce făcuse pentru regină È™i Patrie era a lui È™i numai a lui. Acum simÈ›ea că este un "erou", indisolubil legat de arme È™i cai, È™i avea dreptul să-È™i dea ifose — cu toate că, fireÈ™te, nu avea de gând să facă vitejii. Le va spune vestea pe un ton liniÈ™tit, când se va ivi o pauză în conversaÈ›ie. Uitându-se la meniul din faÈ›a tacâmului său, hotărî că momentul oportun va fi când se va servi Bombe au fraises; căci în timp ce o vor mânca, va fi o atmosferă de oarecare solemnitate. ÃŽnainte de a ajunge la acest punct culminant al mesei, o dată sau de două ori îi veni în minte că, de obicei, nu i se spunea nimic bunicului său! TotuÈ™i, bătrânul bea vin de Madera, È™i părea să fie în foarte bună dispoziÈ›ie! Și apoi s-ar putea chiar să-i facă plăcere, căci astfel se mai spală ceva din ruÈ™inea divorÈ›ului. Chipul unchiului său, de cealaltă parte a mesei, era, de asemenea, un stimulent puternic. El era atât de departe de a fi un sportsman, încât merită să i-o spună, pentru a vedea ce mutră va face. Și, în afară de toate acestea, e mai bine să o încunoÈ™tinÈ›eze pe mama lui în felul acesta, căci de-ar face-o între patru ochi, s-ar putea să-È™i piardă firea, atât ea cât È™i el. ÃŽi era milă de ea, dar n-avea încotro. Nu i se putea cere să se gândească la durerea altora, când el trebuia să se despartă de Holly. Glasul slab al bunicului său ajunse cu greu până la urechile lui. — Val, încearcă puÈ›in vin de Madera la îngheÈ›ată. La universitate nu È›i se serveÈ™te aÈ™a ceva. Val urmări din ochi cum i se umplea paharul cu lichidul acela dens, cum grăsimea uleioasă a vinului vechi se aÈ™terne, strălucind, la suprafață; respiră adânc aroma È™i gândi: "Și acum, înainte!" Era un moment grandios. Sorbi din vin, o fierbinÈ›eală uÈ™oară i se răspândi în vinele care erau încinse mai dinainte. Aruncă o privire iute în jurul mesei È™i zise: — BunicuÈ›o, azi m-am înrolat ca voluntar în Armata Imperială; È™i bău paharul până la fund, ca È™i cum ar fi băut în sănătatea actului pe care-l săvârÈ™ise. — Ce? atât a rostit mama lui cu deznădejde. — M-am prezentat împreună cu tânărul Jolly Forsyte. — Sper că n-ai iscălit nimic, zise unchiul Soames. — Ba da! Luni începem instrucÈ›ia. — Auzi! strigă Imogen. Se uitară cu toÈ›ii la James. Se aplecase înainte È™i È›inea mâna în dosul urechii. — Ce este? zise. Ce-a spus? N-am auzit. Emily întinse mâna È™i mângâie mâna lui Val. — Nu e nimic, James, doar că Val s-a înscris voluntar în Armata Imperială. E foarte frumos din partea lui. Uniforma o să-i È™adă atât de bine! — S-a înscris voluntar..., zise James cu un glas tremurător, dar tare. Nu vedeÈ›i mai departe de lungul nasului... Va... va trebui să plece chiar pe front. Adică va intra în foc înainte de a-È™i da seama ce-a făcut. Val văzu că Imogen îl privea cu admiraÈ›ie; iar mama lui, tăcută È™i distinsă, È›inea batista la gură. Deodată vorbi unchiul lui. — Tu eÈ™ti minor. — M-am gândit È™i la asta, zise Val zâmbind; am spus că am douăzeci È™i unu de ani. Bunica lui zise cu admiraÈ›ie: — Frumos din partea ta, Val! Ai avut curaj! Val băgă de seamă respectul cu care i-a umplut Warmson paharul cu È™ampanie È™i auzi glasul bunicului său jeluindu-se: — Nu È™tiu ce-o să iasă din tine dacă apuci calea asta! Imogen îl bătu peste umăr; numai bunica lui È™edea nemiÈ™cată. ÃŽn cele din urmă, impresionat de tăcerea ei, Val zise: — Să È™tii că nu e nimic grav. Nu trece mult È™i îi facem praf. Sper, totuÈ™i, să ajung È™i eu acolo înainte de a se fi sfârÈ™it totul. Se simÈ›ea în acelaÈ™i timp exaltat È™i trist, o persoană de o importanță covârÈ™itoare. Acum îi va arăta el unchiului Soames È™i tuturor celor din neamul Forsyte ce înseamnă să fii un sportsman. Nu încape îndoială că săvârÈ™ise o faptă eroică È™i nemaiîntâlnită, spunând mai ales că are vârsta de douăzeci È™i unu de ani. Glasul lui Emily îl readuse la realitate. — Nu trebuie să mai bei, James. Warmson! — Vai, ce miraÈ›i or să fie cei de la unchiul Timothy! izbucni Imogen. AÈ™ da orice să văd ce feÈ›e vor face. O să ai sabie, Val, sau numai o puÈ™că mică? — Ce te-a determinat să faci acest pas? Glasul unchiului său fu ca un fior de gheață, care-l pătrunse pe Val până-n străfunduri. Ce l-a determinat? Cum să răspundă la această întrebare? Auzi, cu recunoÈ™tință, glasul liniÈ™tit al bunicii lui: — Bine a făcut! Eu socotesc c-a fost un gest foarte curajos. Sunt convinsă că va fi un soldat foarte frumos: are o siluetă de parcă ar fi fost făcută pentru uniformă. O să fim cu toÈ›ii mândri de el. — Dar ce are-a face aici tânărul Jolly Forsyte? Cum aÈ›i ajuns să vă prezentaÈ›i împreună? continuă Soames cu o neîndurare sălbatică. Aveam impresia că nu mai eraÈ›i prieteni. — Nici nu sunt prieten cu el, zise Val bombănind, dar n-am de gând să mă las bătut de el. Văzu că privirea unchiului său se schimbase cu desăvârÈ™ire; avea aerul că e de acord cu el. Bunicul lui făcu È™i el un semn aprobativ, iar bunica ridică semeață capul. L-au aprobat cu toÈ›ii pentru că nu rămânea mai prejos de acel văr al lui. Trebuie să fie ceva în dosul acestei atitudini! Val își dădu vag seama că, undeva, trebuie să existe un punct vulnerabil, pe care el nu-l poate percepe; i se părea că se află într-un ciclon al cărui centru nu se cunoaÈ™te. Apoi, uitându-se la faÈ›a unchiului său, avu o viziune pe care n-o putea tălmăci: o femeie cu ochi negri, păr de aur, gât alb, care avea un parfum plăcut È™i care purta rochii frumoase de mătase, pe care — când era copil mic — îi plăcea să le pipăie. Ah! da, aÈ™a este! MătuÈ™a Irene! Ea avea obiceiul să-l sărute, iar o dată a muÈ™cat-o de braÈ›, aÈ™a din joacă, deoarece îi plăcea braÈ›ul ei, era atât de catifelat! Bunicul lui vorbi: — Ce face tatăl lui Jolly? — E plecat la Paris, zise Val, privind cu ochi mari la expresia foarte ciudată ce se aÈ™ternu pe faÈ›a unchiului său. Părea ca un... ca un câine gata să muÈ™te. — ArtiÈ™ti! zise James. Cu acest cuvânt rostit din adâncul sufletului său, masa se sfârÈ™i. ÃŽn drum spre casă, È™ezând în birjă față în față cu mama lui, Val gustă roadele eroismului său, care semănau cu niÈ™te moÈ™moane coapte peste măsură. ÃŽntr-adevăr, ea nu-i spuse decât că trebuie să se ducă de îndată la croitorul său, pentru a-È™i comanda o uniformă ca lumea, căci nu putea să se îmbrace cu cea pe care i-o vor da la armată. Dar simÈ›ea că e foarte tulburată. Era cât p-aci s-o mângâie, cu gândul lui nemărturisit, că în felul acesta el scapă de divorÈ›ul acela oribil, dar se opri, pe de o parte pentru că Imogen era de față, pe de alta pentru că È™tia prea bine că mama lui va trebui să treacă singură prin toate neplăcerile. Era cam jignit că ea nu părea mai mândră de el. După ce Imogen se duse la culcare, prinse curaj È™i vorbi: — ÃŽmi pare îngrozitor de rău că trebuie să plec de lângă tine, mamă! — N-avem ce face! Trebuie să ne împăcăm cu situaÈ›ia. Vom încerca să facem tot ceea ce se poate, ca să fii făcut ofiÈ›er; atunci n-ai s-o duci atât de greu. Ai vreo idee despre instrucÈ›ie, Val? — Nici una! — Sper că n-o să vă muncească prea mult. Mâine vom ieÈ™i împreună în oraÈ™ ca să-È›i cumpăr toate cele necesare. Noapte bună; sărută-mă! Cu această sărutare, dulce È™i fierbinte, în mijlocul frunÈ›ii, È™i cu vorbele "Sper că n-o să vă muncească prea mult" răsunându-i în ureche, se aÈ™eză È™i fuma o È›igară în faÈ›a căminului în care focul abia mai ardea. FierbinÈ›eala din vine îi trecuse — exaltarea eroică se evaporase. Nu mai rămăsese decât o poveste blestemată care-i îndurera sufletul. "Am să fiu împreună cu acel Jolly", se gândea în timp ce urca scările, È™i trecu prin faÈ›a camerei în care mama lui muÈ™ca perna pentru a-È™i înăbuÈ™i deznădejdea È™i hohotele de plâns. Și, în curând, dintre toÈ›i musafirii de la masa lui James, numai unul era de veghe: Soames, în camera lui de culcare aÈ™ezată deasupra celei în care dormea tatăl său. Adică Jolyon era la Paris; ce-o fi făcând el acolo? ÃŽi dă târcoale lui Irene! Ultima informaÈ›ie primită de la Polteed anunÈ›a pe curând veÈ™ti importante. Să fie oare în legătură cu el? Individul acela cu barbă, È™i care vorbeÈ™te într-un mod atât de răutăcios È™i ironic, fiul acelui bătrân care îl poreclise, pe el "proprietarul" È™i care a cumpărat casa aceea blestemată de la el! Lui Soames nu-i trecuse mânia că fusese silit să vândă casa de la Robin Hill; nu-l iertase niciodată pe unchiul său că a cumpăÂrat-o, È™i nici pe vărul său pentru că locuia într-însa. Fără a È›ine seama de frig, deschise larg fereastra È™i privi cu ochii rătăciÈ›i peste parc. Noapte neagră È™i întunecoasă de ianuarie; puÈ›in zgomot de circulaÈ›ie; se lăsase ger; pomii desfrunziÈ›i; una sau două stele. "Mâine mă duc la Polteed", gândi el. "Doamne, Dumnezeule! Mi se pare că sunt nebun, È™i acum mai vreau să fie a mea. Individul acela! Dacă...? Ah! Nu!" Capitolul X MOARTEA CÂINELUI BALTHAZAR Jolyon se urcă seara pe vapor la Calais È™i trecu Canalul Mânecii în timpul nopÈ›ii, iar duminică dimineață sosi la Robin Hill. Nu i-a anunÈ›at că soseÈ™te, de aceea porni de la gară pe jos, È™i intră în domeniul lui prin poarta dinspre crâng. Ajuns la o bancă tăiată din trunchiul căzut al unui copac bătrân, își aÈ™ternu pardesiul peste ea È™i se aÈ™eză. "Lumbago!" cugetă el, "iată cu ce se sfârÈ™eÈ™te o iubire la vârsta mea"! Și, deodată, i se păru că Irene este foarte aproape, întocmai cum o simÈ›ise lângă el în ziua aceea când făcuseră o excursie ta Fontainebleau È™i se aÈ™ezaseră pe o buturugă pentru a dejuna. ÃŽnspăimântător de aproape! Nările i se umplură de mirosul pe care razele slabe ale soarelui îl ridicau din frunzele uscate. "Mă bucur că nu e primăvară!" se gândi el. N-ar fi putut suporta ceea ce simÈ›ea dacă ar fi fost miros de sevă proaspătă, dacă ar fi auzit păsările cântând È™i dacă ar fi văzut cum se deschid mugurii! "Sper că până atunci îmi va trece, prost bătrân ce sunt!"; È™i luându-È™i pardesiul pe umăr porni mai departe, pe câmp. Trecu pe lângă lac È™i urcă încetiÈ™or dealul. Când ajunse aproape de vârf, fu salutat de un lătrat răguÈ™it. Sus pe pajiÈ™te, deasupra câmpului de ferigă, îl zări pe bătrânul câine Balthazar. Cu ochii lui care nu mai vedeau, i se păru că stăpânul său este un străin È™i își făcea datoria să anunÈ›e pe toată lumea că trebuie să se ferească de el. Jolyon fluieră semnalul său obiÈ™nuit. DeÈ™i era la depărtare mai mare de o sută de paÈ™i, văzu în trupul obez, cafeniu cu pete albe, primele manifestări ale recunoaÈ™terii. Bătrânul câine se ridică în picioare, iar coada lui flocoasă, încolăcită pe spate, începu să se miÈ™te cu greu, dar agitat; porni târșâindu-È™i picioarele înspre el È™i, străduindu-se din răsputeri, dispăru în ferigă. Jolyon spera să-l întâlnească la intrarea pe terenul de cricket, dar Balthazar nu era acolo È™i, destul de speriat, Jolyon se întoarse în câmpul de ferigă. ÃŽl găsi pe bătrânul câine culcat pe o parte È™i uitându-se la el cu ochi sticloÈ™i. — Ce-i cu tine, sărman prieten? strigă Jolyon. Coada răsucită È™i pufoasă a lui Balthazar abia se mai miÈ™ca; ochii lui împăienjeniÈ›i păreau a spune: "Nu mă pot ridica, stăpâne, dar mă bucur că te văd"! Jolyon îngenunche lângă el È™i ochii lui, foarte tulburi, cu greu pricepeau că inima câinelui bătea din ce în ce mai încet. ÃŽi ridică puÈ›in capul — era foarte greu. — Ce e cu tine, scumpul meu? Unde te doare? Coada se mai miÈ™că o dată; ochii pierdură licărirea de viață. Jolyon își trecu amândouă mâinile peste trupul cald È™i nemiÈ™cat. Nu era nimic — inima nu mai rezistase în acest trup obez la emoÈ›ia revenirii stăpânului său. Jolyon puse mâna pe botul câinelui pe care crescuseră câțiva periÈ™ori albi, È™i simÈ›i cum încep să i se răcească buzele. Rămase câteva minute în genunchi, cu mâna sub capul care înÈ›epenea încetul cu încetul. Apoi luă în braÈ›e trupul neînsufleÈ›it al câinelui, care era foarte greu, È™i îl duse în vârful dealului; acolo erau adunate frunze uscate È™i le aÈ™ternu peste el: nu bătea vântul, deci va putea rămâne aici, ferit de ochii curioÈ™ilor, până după amiază. "Am să-l îngrop chiar eu", gândi Jolyon. Trecuseră optsprezece ani de când venise în casa din St. John's Wood cu această mică javră în buzunar. Ce curios e că bătrânul câine moare tocmai acum! Să fie oare un semn? Ajuns la poarta câmpului de ferigă, se mai întoarse o dată pentru a privi mormanul acoperit cu frunze ruginii, apoi porni încet spre casă, cu un nod care-i strângea tare gâtul. June era acasă; se întorsese valvârtej când auzise vestea înrolării lui Jolly. Patriotismul lui a învins simpatia pe care o avea ea pentru buri. Când Jolyon intră È™i le anunță moartea câinelui Balthazar, în casă era o atmosferă stranie È™i încordată. Vestea aceasta i-a unit È™i i-a împăcat. S-a rupt o legătură cu trecutul; câinele Balthazar a murit! Doi dintre ei nici nu-È™i aduceau aminte de ziua în care tatăl lor l-a adus în casă; pentru June, el reprezenta ultimii ani ai bunicului ei; pentru Jolyon, era simbolul frământărilor lui conjugale È™i al conflictelor estetice din vremea care trecuse, până când a revenit în împărăția iubirii È™i a bogăției tatălui său! Și câinele Balthazar nu mai era! După-amiază, Jolyon È™i Jolly își luară târnăcoape È™i cazmale È™i plecară pe câmp. Au ales un loc aproape de mormanul acoperit cu frunze ruginii, pentru ca să nu-l ducă prea departe, È™i după ce tăiară cu grijă gazonul de deasupra începură a săpa. Săpară în tăcere vreme de zece minute, apoi se opriră. — AÈ™a ai socotit tu că trebuie să procedezi? zise Jolyon. — Da, răspunse Jolly; cu toate că nu-mi ardea deloc de aÈ™a ceva. Aceste cuvinte întruchipau întocmai părerile lui Jolyon. — Te admir pentru ceea ce ai făcut, băiete! Nu cred că eu — la vârsta ta — aÈ™ fi făcut la fel... mă tem că ar fi fost prea mult din partea unui Forsyte. Dar mi se pare că, cu fiecare generaÈ›ie, se mai subÈ›iază tipul genetic. Mai È™tii? Te pomeneÈ™ti că fiul tău, dacă vei avea vreunul, va fi un adevărat altruist. — Atunci să È™tii, tată, că nu va semăna cu mine, căci eu sunt îngrozitor de egoist. — Nu-i adevărat, scumpul meu, sunt convins că nu eÈ™ti. Jolly dădu din cap în semn de îndoială. Tatăl È™i fiul săpară mai departe. — Ce ciudată e viaÈ›a unui câine, zise Jolyon pe neaÈ™teptate; este singurul animal cu patru picioare care are urme de altruism È™i un simÈ› al divinității! Jolly se uită la tatăl său. — Tată, tu crezi în Dumnezeu? Mie nu mi-ai spus niciodată. La această întrebare atât de gravă, pusă de un om care nu se mulÈ›umea cu un răspuns vag, Jolyon se opri o clipă È™i-È™i duse mâna la È™ale, căci ostenise de muncă. — Ce înÈ›elegi tu prin Dumnezeu? îi zise; există două concepÈ›ii despre Dumnezeu, concepÈ›ii care nu se pot împăca între ele. Există un Principiu Creator pe care mintea omenească nu-l poate cunoaÈ™te — È™i unii cred în el. Apoi există Totalitatea Altruismului care există în om — È™i, fireÈ™te, unii cred în aceasta. — Am înÈ›eles. Ambele concepÈ›ii sunt în afară de Cristos. Nu-i aÈ™a? Jolyon deschise ochii mari. Cristos, legătura între cele două concepÈ›ii! Să auzi una ca asta din gura copiilor! Iată, în sfârÈ™it, o explicaÈ›ie È™tiinÈ›ifică a ortodoxiei! Poezia sublimă a vieÈ›ii lui Cristos era tocmai strădania omului de a împăca cele două concepÈ›ii contradictorii despre Dumnezeu. Și deoarece totalitatea altruismului din om, întocmit ca orice alt lucru din natură È™i univers, era o parte din principiul creator pe care mintea omenească nu-l poate cunoaÈ™te, această nou descoperită legătură dintre ele nu era cea mai puÈ›in potrivită! Ce ciudat — omul trece prin viață È™i nu ajunge s-o privească sub acest aspect. — Care e părerea ta, băiete? îi zise. Jolly își încreÈ›i fruntea. — FireÈ™te, în primul an la universitate am vorbit mult despre această problemă. Dar în anul doi, am renunÈ›at; nu È™tiu nici eu pentru ce nu m-a mai preocupat, e grozav de interesantă. Jolyon își aduse aminte că È™i el vorbise mult despre lucrurile acestea când era în anul întâi la Cambridge, È™i că renunÈ›ase în anul doi. — Eu cred că tu vrei să spui că Balthazar avea simÈ› al divinității față de Dumnezeu din a doua concepÈ›ie. — AÈ™a este. Dacă n-ar fi fost aÈ™a, niciodată nu s-ar fi rupt în el sărmana lui inimă bătrână din pricina unei întâmplări care nu privea trupul lui. — Dar, în realitate, nu era o emoÈ›ie egoistă? Jolyon dădu din cap. — Nu. Câinii nu sunt tipuri pure de Forsyte, ei iubesc È™i dincolo de fiinÈ›a lor. Jolly zâmbi È™i zise: — Ei bine, eu cred că sunt un Forsyte. Trebuie să È™tii că m-am înrolat numai pentru că l-am provocat È™i pe Val Dartie să facă la fel. — Dar pentru ce? — Nu ne putem suferi, răspunse apăsat Jolly. — Ah! mârii Jolyon. Adică, duÈ™mănia dăinuieÈ™te până la a treia generaÈ›ie... această duÈ™mănie modernă, care mocneÈ™te pe ascuns? "Să-i spun ceva despre această duÈ™mănie?" gândi Jolyon. "Dar la ce bun, când trebuie să mă opresc la punctul în care iau È™i eu parte activă la ea?" Iar Jolly gândi: "Holly trebuie să-i vorbească despre acel individ. Dacă n-o să-i spună nimic, înseamnă că nu vrea să afle tata È™i atunci eu aÈ™ trece drept un flecar. ÃŽn orice caz, eu am pus capăt acestei poveÈ™ti. Cred că e mai bine să nu mă mai gândesc la ea!" Săpară mai departe în tăcere, până când Jolyon zise: — Acum, băiete, cred că e destul de mare. Și, sprijiniÈ›i în târnăcoape, își aÈ›intiră privirile în fundul gropii, unde vântul serii azvârlise câteva frunze veÈ™tede. — Nu mă simt în stare să desăvârÈ™esc ceea ce trebuie să urmeze, zise Jolyon brusc. — Lasă c-o fac eu, tată. Pe mine nu m-a iubit niciodată prea mult. Jolyon dădu din cap. — Haide să-l ridicăm cu toată grija, aÈ™a cum este acoperit cu frunze. Prefer să nu-l mai văd încă o dată. Eu am să-l È›in de cap. AÈ™a! Ridicară cu cea mai mare grijă trupul neînsufleÈ›it al bătrânului câine. Blana lui cafenie-deschisă cu pete albe apărea ici È™i colo de sub frunzele pe care le sufla vântul. ÃŽl aÈ™ezară în groapă; era greu, rece È™i nesimÈ›itor, iar Jolly aÈ™ternu multe frunze peste el, în timp ce Jolyon, foarte speriat ca nu cumva fiul său să vadă cât este de emoÈ›ionat, începu a arunca iute lopeÈ›i cu pământ peste cadavru. Astfel fu îngropat trecutul! Măcar de i-ar fi rămas un viitor spre care să poată privi cu bucurie! I se părea că arunca bulgări de pământ peste propria lui viață. AÈ™ezară cu grijă bucățile de gazon peste micul dâmb, apoi, mulÈ›umiÈ›i că nici unul n-a arătat ceea ce a simÈ›it, se întoarseră în casă È›inându-se de braÈ›. Capitolul XI TIMOTHY FACE OBIECÞIUNI Vestea despre înrolările celor doi voluntari se răspândise iute la "Bursa Forsyte", precum È™i È™tirea că June — ca nu cumva să i-o ia cineva înainte — se face infirmieră la Crucea RoÈ™ie. Aceste evenimente erau atât de neaÈ™teptate, atât de opuse concepÈ›iei de bază a neamului Forsyte, încât reuÈ™iră să unească familia din nou. De aceea, în duminica următoare, după amiază, salonul caÂsei lui Timothy fu ticsit de membrii familiei; veniseră pentru a afla părerea celorlalÈ›i asupra celor întâmplate È™i pentru a È›ine sfat despre onoarea care ridicase prestigiul familiei. Giles È™i Jesse Hayman nu se vor mulÈ›umi să apere coasta Angliei, ci vor pleca foarte curând în Africa de Sud, unde îi vor urma, în luna aprilie, Jolly È™i Val; iar în ceea ce o priveÈ™te pe June, omul nu È™tie niciodată ce se va întâmpla până în cele din urmă cu ea! Armata britanică se retrăsese de la Spion Kop, iar de pe front nu venea nici o veste bună, de aceea toate prezicerile uimitoare ale lui Timothy fură confirmate. Era cel mai tânăr din generaÈ›ia bătrână a neamului Forsyte — nu avea decât optzeci de ani — È™i părerea generală era că seamănă cu tatăl său "Superior Dorset Forsyte", chiar È™i în cel mai caracteristic obicei al lui, acela de a bea vin de Madera; nemaiarătându-se de mulÈ›i ani în faÈ›a oamenilor, devenise aproape un personaj de mit. Trecuse o viață de om de când, la vârsta de patruzeci de ani, după ce nervii îi fuseseră zdruncinaÈ›i de riscurile meseriei de editor, părăsise întreprinderea cu modesta sumă de treizeci È™i cinci de mii de lire sterline; de atunci trăise din veniturile acestor bani, investiÈ›i cu mare prudență. Mai adăugă, an de an, câte ceva din dobânzi la capital, apoi dobânzile respective începură să primească È™i ele dobânzi, aÈ™a încât în timp de patruzeci de ani își dublase capitalul fără să fi avut măcar o dată vreo concepÈ›ie de ordin financiar. Acum strângea cam două mii de lire pe an, È™i, având în vedere ca era foarte grijuliu cu persoana lui, spera — după cum spunea mătuÈ™a Hester — să-È™i mai dubleze o dată capitalul înainte de a muri. Ce-o să se facă oare cu banii după ce vor fi murit surorile lui È™i după ce va muri È™i el? Era întrebarea pe care o puneau adeseori, cu ironie, membrii familiei cu păreri independente, ca Francie, Euphemia sau al doilea fiu al lui Nicholas, Christopher, care gândea atât de independent, încât spusese pe față că are de gând să se facă actor. Dar, în cele din urmă, toÈ›i erau de acord că Timothy È™tie foarte bine ce va deveni averea lui, È™i poate că È™i Soames cunoÈ™tea aceste planuri, dar acesta nu divulga niciodată vreun secret. PuÈ›inii membri ai familiei Forsyte care îl văzuseră la față spuneau că este un bărbat nu prea înalt, gras È™i viguros, cu obrazul brun-roÈ™iatic, părul cărunt È™i că trăsăturile lui nu prea aveau urme din rafinamentul pe care l-au moÈ™tenit cei mai mulÈ›i Forsyte de la soÈ›ia lui "Superior Dorset", care pare să fi fost o femeie frumoasă È™i cu o fire foarte plăcută. Toată lumea È™tia că războiul l-a preocupat din cale-afară de mult, că din ziua în care a început înfigea steguleÈ›e într-o hartă, È™i erau neliniÈ™tiÈ›i cu toÈ›ii la gândul că, dacă englezii vor fi împinÈ™i până în mare, unchiul Timothy n-o să mai poată împlânta steguleÈ›ele exact în locurile cuvenite. ÃŽn ceea ce priveÈ™te evenimentele din familie, nu se prea cunoÈ™teau părerile lui; tot ce se putea afla era prin gura mătuÈ™ii Hester, care declara întotdeauna că este foarte tulburat. De aceea, în duminica ce urmă după retragerea de la Spion Kop, toÈ›i cei care au venit la ei au trăit un eveniment istoric: pe măsură ce intrau, unul după altul, în salon, băgau de seamă că în singurul fotoliu cu adevărat confortabil È™edea cineva cu spatele la lumină, cu partea inferioară a obrazului acoperită de o mână mare; iar mătuÈ™a Hester, cu voce speriată, îi întâmpina astfel: — Unchiul Timothy, dragul meu; unchiul Timothy, draga mea. Salutul unchiului Timothy era aproape acelaÈ™i pentru toÈ›i: — Bun'ziua! Bun'ziua! Iartă-mă că nu mă ridic. Francie sosise È™i ea, iar Eustace venise cu automobilul lui. Winifred o adusese È™i pe Imogen; admiraÈ›ia fierbinte a familiei pentru înrolarea lui Val crease o diversiune față de demersurile făcute pentru restabilirea drepturilor ei conjugale; apoi veni Marian Tweetyman cu ultimele veÈ™ti despre Giles È™i Jesse. Erau de față È™i mătuÈ™ile Juley È™i Hester, tânărul Nicholas, Euphemia È™i — culmea culmilor — George, care venise cu Eustace în automobil. ÃŽntr-adevăr, era o reuniune demnă de zilele cele mai glorioase din istoricul familiei. Nu mai era nici un scaun liber în salonul cel mic È™i erau cu toÈ›ii îngrijoraÈ›i la gândul că ar mai putea veni cineva. După ce mai trecu stinghereala resimÈ›ită de fiecare din pricina prezenÈ›ei lui Timothy, începură a vorbi despre război. George o întrebă pe mătuÈ™a Juley când pleacă pe front cu Crucea RoÈ™ie, ceea ce o făcu să râdă aproape cu hohote; după aceea se întoarse către Nicholas È™i zise: — Tânărul Nick e un ostaÈ™ viteaz! Nu-i aÈ™a? Când are de gând să îmbrace faimoasa uniformă kaki? Tânărul Nicholas, zâmbind cu aerul că-È™i cere iertare, le dădu de înÈ›eles că, fireÈ™te, mama lui este foarte speriată. — După cum aud, "FraÈ›ii Siamezi" s-au È™i înrolat, zise George, întorcându-se către Marian Tweetyman; în curând vor fi acolo cu toÈ›ii. ÃŽnainte, bărbaÈ›i din neamul Forsyte! Ai noÈ™tri ca brazii! Cine poate rămâne pe dinafară? George era atât de caraghios! MătuÈ™a Juley râse. Se duce oare Hester să aducă harta lui Timothy? Atunci abia le va putea arăta cum stau lucrurile. Din dreptul lui Timothy se auzi un sunet care fu interpretat drept aprobare. MătuÈ™a Hester ieÈ™i din salon. George vorbi mai departe, evocând neamul Forsyte mergând la luptă; pe Timothv îl făcu mareÈ™al; lui Imogen îi dăduse rol de "vivandieră" — văzuse, dintr-o ochire, că e o "straÈ™nică fetiÈ™cană"; È™i È›inându-È™i pălăria-È›ilindru între genunchi, se prefăcu că bate toba în ea. Gluma lui fu primită în diferite feluri. Râseră cu toÈ›ii, deci George avea voie să-È™i dea drumul È™i aici. Dar au simÈ›it că își cam bătea joc de familie È™i li se păru cam nedrept, mai ales acum, când din sânul ei plecau cinci membri pentru a-È™i pune viaÈ›a în serviciul reginei, È™i găseau că George exagerează; de aceea, răsuflară cu toÈ›ii uÈ™uraÈ›i când, ridicându-se, George îi oferi braÈ›ul mătuÈ™ii Juley È™i se duse spre Timothy, îl salută, o sărută în bătaie de joc, cu deosebită pasiune, pe mătuÈ™a Juley È™i zise: — Ah! ce bine am petrecut! Haide, Eustace! Apoi ieÈ™i, urmat de Eustace, grav È™i afectat, care nu zâmbea niciodată. MătuÈ™a Juley, înspăimântată, întrerupse tăcerea: — Auzi ce idee, să nu aÈ™tepte harta! Nu trebuie să te superi pe el, Timothy. E atât de caraghios! Iar Timothy își luă mâna de la gură È™i se auzi glasul lui zicând: — Nu È™tiu cum se vor desfășura evenimentele. Ce însemnează atâtea trupe trimise acolo? Nu astfel se procedează ca să-i batem pe burii aceia! Numai Francie avu îndrăzneala să ia cuvântul: — Dar cum trebuie procedat, unchiule Timothy? — Tot acest sistem modern de voluntari È™i de cheltuieli nu face decât să scoată bani din È›ară. Tocmai în momentul acela intră mătuÈ™a Hester cu harta în braÈ›e, pe care o È›inea ca pe un copil în fașă. O aÈ™eză, ajutată de Euphemia, pe pianul marca Colwood, la care — după cât se pare — se cântase ultima oară în vara anului morÈ›ii mătuÈ™ii Ann, adică acum treisprezece ani. Timothy se ridică. Se duse la pian È™i se opri privindu-È™i harta, în timp ce toÈ›i ceilalÈ›i îl înconjurară. — Iată care este situaÈ›ia la ora actuală. E foarte slabă. Hm! — Da, zise Francie, cu aceeaÈ™i îndrăzneală nemaipomenită; dar cum vrei s-o schimbi, dacă nu ai mai mulÈ›i soldaÈ›i? — SoldaÈ›i! zise Timothy. Nu-i nevoie de soldaÈ›i; aÈ™a se cheltuiesc banii statului. Am avea nevoie de un Napoleon, el ar descurca totul într-o lună. — Dar dacă nu-l avem, ce ne facem, unchiule Timothy? — Treaba lor, răspunse Timothy. Pentru ce avem armată? Ca să mănânce degeaba în timp de pace? Ar trebui să le fie ruÈ™ine obrazului! Auzi, să ceară acum ajutor din È›ară! Fiecare om să-È™i vadă de treaba lui, È™i toate vor merge cum trebuie. Apoi, privind în jurul lui, adăugă pe un ton aproape mânios: — Da! Voluntari! Asta însemnează să arunci banii pe fereastră! Noi trebuie să facem economie. Singura cale pe care putem merge e să ne economisim energia. Apoi se auzi un sunet prelung, care nu era nici ca un fluierat È™i nici ca un sforăit; Timothy, după ce-o călca pe Euphemia pe picioare, ieÈ™i, lăsând în urmă o adâncă emoÈ›ie È™i un miros slab de acadele. Când un om spune ceva cu convingere, È™i mai ales când se È™tie că a făcut un sacrificiu vorbind, cele rostite de el produc un efect puternic. După plecarea lui, cei opt membri ai familiei Forsyte — cu excepÈ›ia tânărului Nicholas, toate erau femei — rămăseseră în jurul hărÈ›ii. Apoi Francie zise: — Să È™tiÈ›i că aÈ™a este! Cred că are dreptate! în definitiv, pentru ce avem armată? Militarii ar fi trebuit să se descurce singuri. ÃŽn felul acesta îi încurajăm. — Dar, draga mea! strigă mătuÈ™a Juley; au fost atât de îndrăzneÈ›i! GândeÈ™te-te că au renunÈ›at la tunica roÈ™ie. Și doar au fost întotdeauna atât de mândri de ea! Și acum, toÈ›i sunt îmbrăcaÈ›i ca deÈ›inuÈ›ii. Tocmai ieri vorbeam cu Hester că, desigur, trebuie să le pară foarte rău. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i È™i tu, ce-ar fi zis ducele de Wellington dacă ar fi văzut una ca asta! — Culoarea cea nouă este foarte nostimă, zise Winifred; lui Val îi È™ade foarte bine. MătuÈ™a Juley oftă. — Tare aÈ™ vrea să È™tiu cu cine seamănă băiatul lui Jolyon. GândeÈ™te-te că nu l-am văzut niciodată! Ce mândru trebuie să fie tatăl său de el! — Tatăl său e la Paris, spuse Winifred. Și, brusc, fu văzut ridicându-se umărul mătuÈ™ii Hester; asta pentru a o opri pe sora ei, căci obrajii zbârciÈ›i ai mătuÈ™ii Juley începuseră să se îmbujoreze. — A fost ieri pe la noi simpatica doamnă MacAnder, se întorcea de la Paris. Și pe cine credeÈ›i c-a întâlnit acolo pe stradă? N-o să ghiciÈ›i niciodată! — Nici nu încercăm, mătuÈ™ico! zise Euphemia. — Pe Irene! Nu e extraordinar? După atâta vreme! Mergea pe stradă cu un... — MătuÈ™ico! să È™tii că mor È™i nu alta! Cu un... — Cu un domn cu barbă blondă, voiam să spun, zise mătuÈ™a Juley cu severitate. N-a îmbătrânit deloc; a fost întotdeauna atât de frumoasă, adăugă apoi pe un ton tărăgănat, cu o nuanță de regret. — Oh! PovesteÈ™te-ne despre ea, mătuÈ™ico, strigă Imogen; eu abia îmi aduc aminte de ea. E ca o stafie în familia noastră, nu-i aÈ™a? Și pe mine mă distrează la nebunie tot ce este în legătură cu ea. MătuÈ™a Hester se aÈ™eză. De data aceasta Juley "o făcuse"! — După cum o È›in eu minte, nu prea seamănă cu o stafie, murmură Euphemia; era extrem de bine îmbrăcată, într-un mod foarte original. Pot să-È›i spun că nu e frumos ceea ce faci. — Bine, bine! Dar spuneÈ›i-mi, cum arată? insistă Imogen. — Am să-È›i spun eu, fetiÈ›o, zise Francie; era un fel de Venus a timpurilor moderne; foarte bine îmbrăcată. Euphemia zise apăsat: — Venus n-a fost niciodată îmbrăcată, È™i avea ochii albaÈ™tri ca safirul. ÃŽn acel moment Nicholas își luă rămas bun È™i plecă. — Doamna Nick este îngrozitor de severă, zise Francie, râzând. — Foarte bine face, zise mătuÈ™a Juley. Are È™ase copii, trebuie să bage de seamă. Imogen, care nu voia deloc să schimbe vorba, zise: — Nu-i aÈ™a că unchiul Soames a iubit-o foarte mult? în timp ce își plimba ochii negri È™i lucioÈ™i de la o față la alta. MătuÈ™a Hester făcu un gest de exasperare, tocmai în momentul când mătuÈ™a Juley îi răspundea: — Da, unchiul Soames a È›inut foarte mult la ea. — Mi se pare că a fugit cu cineva? — Oh, nu; desigur că nu. Adică... nu se poate spune că a fugit. — Dar atunci ce a făcut, mătuÈ™ico? — Imogen, hai să mergem acasă! zise Winifred. Dar mătuÈ™a Juley continuă cu convingere: — Ea... ea nu s-a purtat deloc cumsecade. — Ce păcat că trebuie să plecăm, strigă Imogen. Niciodată nu aflu mai mult. — Ei bine, scumpa mea, zise Francie, a avut o poveste de iubire care s-a sfârÈ™it prin moartea tânărului amorez; È™i după aceea ea l-a părăsit pe unchiul tău. Pot să-È›i spun că mie nu mi-a fost întotdeauna simpatică. — Avea obiceiul să-mi dea bomboane de ciocolată, È™opti Imogen; È™i avea un parfum atât de frumos! — FireÈ™te! remarcă Euphemia. — Ba nu e "fireÈ™te" deloc! răspunse Francie, care folosea un parfum de garoafe pe care-l plătea foarte scump. — Nu pricep ce v-a apucat să vorbiÈ›i despre lucrurile astea! exclamă mătuÈ™a Juley ridicând amândouă mâinile. — A divorÈ›at? întrebă Imogen din ușă. — Desigur că nu, strigă mătuÈ™a Juley; adică... desigur că nu! ÃŽn camera cealaltă se auzi zgomot în dreptul uÈ™ii. Timothy se întorsese în salon. — Am venit să-mi iau harta. Despre ce divorÈ› era vorba? — Despre nici un divorÈ›, unchiule, răspunse Francie, convinsă că spune adevărul. Timothy își luă harta de pe pian È™i zise: — BăgaÈ›i de seamă, să nu avem aÈ™a ceva în familie. Ajunge necazul cu aceste înrolări voluntare. Se duce È›ara de râpă; nu È™tiu unde o să ajungem. Ridică degetul arătător, gros, È™i îl miÈ™că spre musafiri: Prea sunt multe femei în ziua de azi, È™i ele nu È™tiu ce vor. După aceste cuvinte apucă harta cu amândouă mâinile È™i ieÈ™i în grabă, parcă s-ar fi temut de un răspuns. Cele È™apte femei cărora li se adresase începură a murmura în È™oaptă, dar vocea lui Francie se auzi mai tare: — ÃŽntr-adevăr, neamul Forsyte...! Apoi mătuÈ™a Juley: — Hester, deseară trebuie să-i facem o baie de picioare fierbinte cu seminÈ›e de muÈ™tar; vrei să-i spui lui Jane s-o pregătească? Tare mă tem că iarăși i s-a urcat sângele la cap. ÃŽn seara aceea, după masă, cele două surori rămaseră singure. MătuÈ™a Juley scăpă un ochi de pe croÈ™etă, ridică privirea È™i zise: — Hester, nu-mi aduc aminte de la cine am auzit că scumpul nostru Soames ar vrea ca Irene să se întoarcă la el. Cine ne-a spus că George a făcut o caricatură a lui Soames sub care a scris: "N-o să fie fericit până nu reuÈ™eÈ™te"? — Eustace, răspunse mătuÈ™a Hester din dosul ziarului The Times pe care îl citea. O avea chiar în buzunar, dar n-a vrut să ne-o arate. MătuÈ™a Juley căzu pe gânduri. Tăcea. Ceasul ticăia, ziarul foÈ™nea, iar în cămin se auzea cum arde focul. MătuÈ™a Juley scăpă din nou un ochi. — Hester, mi-a trecut prin minte ceva îngrozitor. — Atunci, te rog, nu-mi spune, zise mătuÈ™a Hester. — Oh! Trebuie să-È›i spun. Nici nu-È›i poÈ›i închipui ce gând îngrozitor! Coborî glasul până la È™oaptă È™i continuă: Am auzit că Jolyon — Jolyon are acum barbă — barbă blondă. Capitolul XII URMÃRIREA CONTINUà Două zile după cina de la James, domnul Polteed îi furniză lui Soames materialul necesar pentru a avea la ce se gândi. Domnul Polteed È›inea în față cifrul respectiv È™i iată ce-i spunea lui Soames: — ÃŽn ultima lună un domn, 47 după convenÈ›ia noastră, a acordat o atenÈ›ie cu totul deosebită lui 17. Dar până acum nu avem nici o dovadă din care s-ar putea trage vreo concluzie. Toate întâlnirile lor au fost în locuri publice, nu s-au ascuns deloc: restaurante, operă, "Opéra-Comique", Luvru, Luxembourg, în salonul hotelului È™i aÈ™a mai departe. Până acum ea n-a fost în locuinÈ›a lui È™i nici el în locuinÈ›a ei. ÃŽn rezumat, situaÈ›ia promite, dar trebuie să aveÈ›i răbdare. Apoi, ridicând brusc privirea, adăugă: Ia te uită ce coincidență curioasă — 47 are acelaÈ™i nume ca .......... Ei! "Tipul È™tie că eu sunt soÈ›ul ei", gândi Soames. — Numele de botez — ciudat nume — Jolyon, continuă domnul Polteed. ÃŽi cunoaÈ™tem adresa de la Paris È™i È™tim unde locuieÈ™te È™i în È›ară. FireÈ™te că am vrea să È™tim dacă suntem pe pista cea bună. — MergeÈ›i mai departe, dar cu mare băgare de seamă, zise Soames hotărât. Fără să vrea, era convins că detectivul acesta îi ghicise taina, È™i de aceea se arătă È™i mai reticent. — IertaÈ›i-mă o clipă, zise domnul Polteed, să văd dacă în corespondență nu am veÈ™ti È™i pentru dumneavoastră. Se întoarse cu câteva scrisori. ÃŽncuie din nou uÈ™a È™i se uită la plicuri. — Da, iată o scrisoare pentru mine personal, de la 19. — Ei È™i? zise Soames. — Hm! zise domnul Polteed; 47 a plecat în Anglia astăzi, scrie. "Adresa de pe bagaje: Robin Hill. S-a despărÈ›it de 17 la Luvru, la ora 3,30; n-a fost nimic deosebit. Cred că este cel mai bine să rămân aici È™i să o urmăresc mai departe pe 17. FireÈ™te, dacă credeÈ›i că este necesar, veÈ›i urmări pe 47 în Anglia". Iar domnul Polteed aruncă o privire neprofesională asupra lui Soames, parcă È™i-ar fi adunat material pentru o carte despre firea omenească, pe care ar fi urmat să o scrie după ce se va retrage din afaceri. 19 este o femeie foarte inteligentă È™i È™tie să se facă neobservată. Nu e ieftină, dar își merită leafa. Până acum nici nu poate fi vorba s-o fi simÈ›it cineva. Dar de la o vreme, È™tiÈ›i prea bine, n-ar fi exclus ca omul să simtă urmărirea, È™i deÈ™i nu are nici o dovadă, începe să bănuiască ceva. Eu aÈ™ fi de părere să nu ne mai ocupăm deocamdată de 17, ci să filăm pe 47. Urmărirea corespondenÈ›ei dintre ei comportă riscuri mari. ÃŽn stadiul actual, eu vă sfătuiesc să procedaÈ›i astfel. Dar puteÈ›i spune clientului dumneavoastră că lucrurile se conturează foarte bine. Și ochii lui se făcură din nou mici, privind cu atenÈ›ie pe taciturnul său client. — Nu, zise Soames brusc; prefer să continuaÈ›i urmărirea la Paris cu cât mai multă discreÈ›ie È™i să nu vă ocupaÈ›i de cel din È›ară. — Foarte bine, răspunse domnul Polteed; vom face întocmai. — Dar... dar, care sunt raporturile dintre ei? — Am să vă citesc ceea ce spune agenta mea — zise domnul Polteed, descuind un sertar de la birou È™i scoțând un teanc de hârtii — undeva dă detalii asupra acestui lucru. Da, uite-o, asta este! "17 foarte atractivă — după părerea mea, 47 are măsele mai lungi (È™tiÈ›i dumneavoastră, în jargonul nostru, înseamnă că e mai în vârstă decât ea), È™i este, desigur, îndrăgostit; deocamdată aÈ™teaptă. 17 este rezervată, poate că pune anumite condiÈ›iuni, nu pot spune nimic până nu-mi completez informaÈ›iile. ÃŽn general, eu cred că femeia nu È™tie încă ce vrea; n-ar fi exclus să acÈ›ioneze într-o bună zi după cum o simÈ›i. Amândoi au stil." — Ce înseamnă asta? zise Soames cu buzele strânse. — Hm, da! murmură domnul Polteed, zâmbind È™i arătându-È™i câțiva dinÈ›i albi; e o expresie pe care o folosim pentru a spune că nu pare să fie vorba de-o aventură: ori cei doi se vor lega serios, ori nu va fi nimic între ei. — Hm, mârâi Soames, asta este tot, nu-i aÈ™a? — Da, zise domnul Polteed, dar situaÈ›ia promite. "Păianjen!" gândi Soames. — Bună ziua! Trecu prin Green Park pentru a ajunge la Victoria Station, de unde urma să ia metroul spre City. Era cald pentru un sfârÈ™it de ianuarie; razele soarelui străbăteau prin ceață È™i sclipeau pe iarba plină de promoroacă — totul era ca o pânză de păianjen iluminată. Păianjeni mici — È™i păianjeni mari! Dar cel mai mare dintre toÈ›i păianjenii era dârzenia lui, care își întindea fuiorul peste oriÈ™ice semn desluÈ™it. Pentru ce se È›inea omul acela după Irene? Să fie oare chiar aÈ™a cum bănuieÈ™te Polteed? Sau poate că lui Jolyon îi este milă de ea, o fi zicând că prea e părăsită; doar întotdeauna a fost un sentimental, È™i cu concepÈ›ii radicale! Dar dacă, totuÈ™i, e aÈ™a cum a spus Polteed? Soames se opri din mers. Nu se poate! Jolyon e cu È™apte ani mai bătrân decât el, È™i nu e mai chipeÈ™. Nici nu e mai bogat! Cu ce ar putea-o atrage? "Și apoi, uite că s-a întors acasă", gândi el, "nu, nu mi se pare că... am să mă duc la el!" È™i scoțând o carte de vizită, scrise următoarele: "Dacă ai o jumătate de oră liberă pentru a sta de vorbă cu mine în vreuna din zilele acestei săptămâni, mă găseÈ™ti la clubul «Connoisseurs» în fiecare zi între ora 5,30 È™i 6 după amiază sau — dacă preferi — pot să vin la «Hotch Potch». Trebuie să-È›i vorbesc. S.F." Merse pe St. James Street È™i dădu biletul portarului de la ,Hotch Potch", zicând: — Dă-i, te rog, aceasta domnului Jolyon Forsyte cum vine la club. Apoi se urcă într-unul din automobilele care erau la modă È™i porunci să-l ducă în City... ÃŽn aceeaÈ™i după-amiază, Jolyon primi biletul lui Soames È™i porni spre clubul "Connoisseurs". Ce-o mai fi vrând Soames? Să fi auzit ceva de la Paris? Iar în timp ce trecea prin St. James Street, hotărî să nu ascundă nimic din călătoria lui. "Dar nu trebuie să-i spun, nu e bine să-i cunoască adresa", gândi el, "dacă nu cumva o È™i È™tie". ÃŽn această stare sufletească, destul de complicată, îl conduse un valet într-o mică nișă, lângă fereastră, unde își bea Soames ceaiul. — MulÈ›umesc, nu beau ceai, zise Jolyon; dar dacă-mi dai voie, am să fumez. DeÈ™i afară felinarele erau aprinse, perdelele clubului nu erau încă lăsate; cei doi veri È™edeau față în față, pândindu-se reciproc. — Am auzit că ai fost la Paris, zise Soames în cele din urmă. — Da, chiar ieri m-am întors. — Tânărul Val mi-a spus; È™i, deci, el È™i cu fiul tău se înrolează? Jolyon dădu din cap. — Nu cumva ai întâlnit-o din întâmplare pe Irene? Se pare că e în străinătate. Jolyon se învălui într-un nor de fum È™i abia după aceea răspunse: — Ba da, am întâlnit-o. — Cum se simte? — Foarte bine. Din nou urmă tăcere; apoi Soames își îndreptă spatele È™i zise: — Ultima dată când te-am întâlnit nu eram încă hotărât. Am stat de vorbă È™i tu mi-ai spus părerea ta. Nu vreau să reîncep discuÈ›ia de atunci. Dar ceea ce trebuie să-È›i spun e că situaÈ›ia mea față de ea este extrem de dificilă. Și că nu vreau s-o influenÈ›ezi în atitudinea ei duÈ™mănoasă față de mine. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost demult de tot... acum, am de gând să-i propun să uităm trecutul. — Știi prea bine că i-ai mai făcut această propunere, mârâi Jolyon. — Atunci când i-am făcut-o nu era pregătită pentru aÈ™a ceva. O idee atât de neaÈ™teptată i-a dat un È™oc. Dar pe măsură ce se gândeÈ™te la ea, trebuie să-È™i dea seama că este singura soluÈ›ie, atât pentru ea cât È™i pentru mine. — După starea sufletească în care am văzut-o eu, nu sunt de aceeaÈ™i părere cu tine, zise Jolyon, cu o liniÈ™te deosebită. Și, iartă-mă dacă-È›i spun, dar priveÈ™ti problema cu totul greÈ™it dacă-È›i închipui că raÈ›iunea are vreun rol în toată povestea asta. Obrazul palid al vărului său păli È™i mai tare, căci, fără să È™tie, Jolyon pronunÈ›ase tocmai vorbele pe care i le spusese È™i Irene. — MulÈ›umesc, mârâi Soames, dar cred că văd lucrurile mai limpede decât le vezi tu. Eu nu vreau decât să primesc de la tine promisiunea că nu vei încerca s-o influenÈ›ezi împotriva mea. — Nu È™tiu ce te face să crezi că aÈ™ putea avea vreo înrâurire asupra ei, zise Jolyon; iar dacă aÈ™ avea-o, sunt dator s-o influenÈ›ez spre ceea ce socotesc eu că ar face-o fericită. Mi se pare că eu sunt ceea ce se cheamă un "feminist". — Feminist! repetă Soames, ca È™i cum voia să câștige timp. Vrei să spui că eÈ™ti împotriva mea? — Ca să fiu sincer, nu sunt de părere că o femeie trebuie să trăiască alături de un bărbat față de care are o aversiune vădită. Eu găsesc că aÈ™a ceva este oribil. — Și mie mi se pare că de fiecare dată când o întâlneÈ™ti, îi sădeÈ™ti în minte părerile tale. — Nu cred s-o mai văd curând. — Nu te întorci la Paris? — După câte È™tiu eu, nu, zise Jolyon citind pe faÈ›a lui Soames atenÈ›ia cu care îl urmărea. — Atâta aveam să-È›i spun. Oricine se amestecă în conflictul dintre soÈ› È™i soÈ›ie își asumă o răspundere mare. Jolyon se ridică È™i se înclină uÈ™or. — La revedere, îi zise, È™i, fără a-i întinde mâna, plecă, lăsându-l pe Soames care-l privea cu ochii mari deschiÈ™i. "Noi cei din neamul Forsyte", gândi Jolyon în timp ce făcea semn unei birje, "suntem foarte civilizaÈ›i. ÃŽntre oameni mai simpli ar fi ieÈ™it cu bătaie. Dacă fiul meu nu s-ar duce la război..." Ah! războiul! Din nou fu cuprins de îndoiala lui din trecut. Un război preÈ›ios! Subjugarea popoarelor sau a femeilor! ÃŽncercări de a pune stăpânire pe oameni care nu te vor! DezminÈ›irea celei mai elementare decente! Posesiune, drepturi consacrate prin lege; È™i oriÈ™icine este împotriva lor devine "proscris". "Slavă Domnului că eu am fost întotdeauna, într-o oarecare măsură, «împotriva lor»!" cugetă el. ÃŽntr-adevăr, își aducea aminte cum, încă înainte de prima È™i nefericita lui căsătorie, era indignat de ciomăgeala care se practica față de Irlanda, precum È™i de atitudinea justiÈ›iei față de soÈ›iile care încercau să se despartă de bărbaÈ›ii pe care nu-i puteau suferi. PreoÈ›ii susÈ›in că libertatea sufletului este cu totul altceva decât libertatea trupului. Primejdioasă doctrină! Trupul È™i sufletul nu pot fi despărÈ›ite în felul acesta. Libertatea voinÈ›ei este factorul care întăreÈ™te orice legătură, È™i unde aceasta lipseÈ™te, legătura își pierde din tărie. "Ar fi trebuit să-i spun lui Soames", gândi el, "că eu îl găsesc comic. Ah! dar în acelaÈ™i timp situaÈ›ia lui este È™i tragică!" Căci nu există pe lume nimic mai tragic decât un om sclav al propriului său instinct de proprietate, atât de puternic, încât îi acoperă È™i cerul din faÈ›a ochilor È™i îl împiedică să înÈ›eleagă cu adevărat ceea ce simte o altă făptură! "Trebuie să-i scriu pentru a o preveni", își spuse el. "Are de gând să mai facă o încercare". Și pe tot drumul spre Robin Hill, simÈ›i cum se revoltă împotriva datoriei pe care o avea față de fiul său, È™i care îl È›inea legat aici, neîngăduindu-i să se întoarcă imediat la Paris. Soames rămase încă multă vreme în acelaÈ™i fotoliu, pradă durerii care-l rodea — durerea geloziei — ca È™i cum abia atunci ar fi înÈ›eles că acest om avea precădere în ochii lui Irene, È™i că ea È›esuse din nou în jurul ei o pânză de păianjen pentru a o ajuta în rezistenÈ›a ei. "Vrei să spui că eÈ™ti împotriva mea?", întrebare simplă la care nu primise răspunsul aÈ™teptat. Feminist! Numai gura-i de el! "Nu trebuie să mă pripesc", gândi el. "Am timp în faÈ›a mea căci — dacă nu m-a minÈ›it — nu se întoarce deocamdată la Paris. Să vedem ce aduce primăvara!" Cu toate că nu È™tia nici el cu ce-l va ajuta primăvara, în afară de agravarea durerii lui! Privea în stradă cum oamenii treceau dintr-un cerc de lumină, format pe trotuar de un felinar înalt, în alt cerc tot atât de mare, È™i gândi: "Nimic nu are rost — nimic nu merită să te osteneÈ™ti. Ceea ce este grav e că sunt singur". ÃŽnchise ochii È™i i se păru deodată c-o vede pe Irene într-o stradă întunecoasă, lângă o biserică; iat-o mergând înainte È™i întorcând capul, aÈ™a că-i putu zări strălucirea din ochi È™i fruntea de aur È™i un voal negru ce-i atârna la spate. Ah, ce vie fusese apariÈ›ia ei! Soames deschise ochii. Pe strada trecea o femeie, dar nu era ea. Oh, nu! nici vorbă să fie Irene! Capitolul XIII "IATÃ-NE DIN NOU ÃŽMPREUNÃ" Preocuparea principală din luna martie a fost garderoba lui Imogen pentru primul ei "sezon monden", ceea ce a pus la încercare mintea mamei È™i punga bunicului ei. Cu dârzenia ei demnă de o Forsyte, Winifred se străduia să fie totul desăvârÈ™it. Astfel mai uita de È™edinÈ›a judecătorească ce se apropia încetul cu încetul spre a-i reda libertatea pe care nu era total convinsă că o doreÈ™te cu adevărat. Totodată grija pentru Imogen îi distrăgea atenÈ›ia de la apropiata plecare a băiatului ei la un război despre care veÈ™tile se menÈ›ineau îngrijorătoare. Ea È™i cu fiica ei, ca două albine harnice, sau ca doi tăuni strălucitori ce zboară legănându-se È™i coboară asupra florilor de toamnă... "Mica ei fetiță" era aproape tot atât de înaltă ca Winifred, iar la bust avea exact măsura mamei ei; roiau È™i ele prin prăvăliile din Regent Street, cele din Hanover Square È™i Bond Street pierzându-È™i din vechiul lor renume, căci se zicea că marfa lor nu mai este de prima calitate. ÃŽn faÈ›a ochilor lui Winifred È™i Imogen se perindau cu duzinile femei tinere cu înfățiÈ™are extravagantă È™i cu mers foarte ciudat, prezentând ultimele "creaÈ›iuni" ale caselor de modă. Modelele — "Foarte noi, Madam, ultima modă" — pe care ele le examinau cu ochi critic, ar fi putut umple un muzeu; iar cele pe care, în cele din urmă, au fost obligate să le cumpere au golit aproape în întregime punga lui James; Winifred era de părere că nu se puteau face lucrurile pe jumătate, deoarece acest sezon, singurul nemânjit de acel divorÈ› în curs, È™i primul când fata ieÈ™ea în lume, trebuia să fie un succes strălucit. Numai niÈ™te oameni convinÈ™i de însemnătatea cauzei pentru care se străduiau puteau avea atâta perseverență încât să pună la grea încercare răbdarea manechinelor care se plimbau È™i se învârteau în faÈ›a lor. Pentru Winifred, toate acestea erau ca o profundă închinare în faÈ›a zeiÈ›ei ei adorate, Moda, È™i făcea totul cu aceeaÈ™i ardoare cu care un catolic se închină în faÈ›a sfintei fecioare Maria; pentru Imogen era o experiență, deloc neplăcută, căci adeseori arăta foarte bine È™i pretutindeni i se făceau complimente. Deci, într-un cuvânt, era "distractiv". ÃŽn după-amiaza zilei de 20 martie, după ce aproape au "devastat" magazinul "Skyward", au intrat în cofetăria de peste drum, "Caramel and Baker", unde au comandat o ciocolată cu multă friÈ™ca; È™i după ce s-au săturat bine au plecat spre casă prin Berkely Square. Se însera È™i bătea un vânt de primăvară. Intrară pe uÈ™a principală, proaspăt vopsită în verde-măsliniu — în anul acela fusese totul pus la punct, pentru ca Imogen să pornească dintr-un cadru desăvârÈ™it Winifred se duse de-a dreptul la coÈ™ul de argint de pe masa din hol pentru a vedea dacă a lăsat cineva vreo carte de vizită È™i, deodată, nările ei începură să tremure. Ce era mirosul acesta? Imogen cerceta cu atenÈ›ie un roman trimis de la bibliotecă. Winifred încerca o emoÈ›ie ciudată, de aceea îi zise destul de aspru: — Ia-È›i cartea sus, draga mea, È™i du-te de te odihneÈ™te puÈ›in înainte de cină. Imogen, continuând să citească, urcă scările. După ce auzi trântindu-se uÈ™a de la odaia fetei, Winifred inspiră adânc parfumul din jurul ei. Să fie oare primăvara care îi biciuia simÈ›urile, trezindu-i dorul după "secătura" ei, în ciuda oricărei judecăți sănătoase È™i împotriva orgoliului ei jignit? Era miros de bărbat! Urme vagi de fum de È›igară È™i parfum de levănÈ›ică, pe care nu le mai simÈ›ise din noaptea aceea de toamnă de acum È™ase luni, când i-a spus că este un "om de nimic". De unde venea această mireasmă?... Să fie oare numai un efect al memoriei ei? Se uită de jur-împrejur. Nimic, nici un semn, nici cea mai mică urmă în hol, nici în sufragerie. Visase, deci, cu ochii deschiÈ™i că simÈ›ise un parfum. Ce tristă iluzie, ce prostie din partea ei! ÃŽn coÈ™uleÈ›ul de argint erau două cărÈ›i de vizită sosite în ziua aceea: "Domnul È™i doamna Polegate Thom" È™i alta "Domnul Polegate Thom"; Winifred le mirosi, dar aveau un miros aspru. "Probabil sunt obosită", gândi ea; "mă duc să mă întind puÈ›in". ÃŽn salonul de la etaj era întuneric, camera aÈ™tepta o mână de om pentru a-i aprinde lumina; dar ea trecu mai departe È™i intră în odaia ei de culcare. Perdelele erau È™i aici pe jumătate lăsate, È™i era întuneric. Era ora È™ase. Winifred își scoase pardesiul — din nou acelaÈ™i parfum — È™i deodată se opri, încremenită, parcă ar fi lipit-o un trăsnet de marginea patului. Ce formă neagră se ridicase de pe canapeaua din celălalt colÈ› al încăperii? Și, fără să vrea, rosti o vorbă care în familia ei se auzea numai în momentele de groază: — Dumnezeule! — Eu sunt — Monty, se auzi. Sprijinindu-se de speteaza patului, Winifred întinse mâna È™i întoarse butonul de la lampa ce atârna deasupra mesei de toaletă. Exact la marginea cercului de lumină apăru el; îl putea vedea desluÈ™it, dar numai din dreptul locului de unde lipsea lanÈ›ul de aur de la ceas È™i până la picioare — ghete lustruite de culoare cafenie-închisă — dar, uite!, una era ruptă la vârf. Pieptul È™i faÈ›a îi erau în umbră. Desigur că era slab... sau să fi fost numai un joc de lumină? Făcu un pas înainte; acum era în lumină din vârful picioarelor È™i până la capul său cu păr negru... nu încape îndoială că era puÈ›in încărunÈ›it! Obrazul lui era mai întunecat È™i parcă mai gălbejit; mustaÈ›a lui neagră nu mai era atât de răsucită, devenise parcă mai pleoÈ™tită; faÈ›a lui avea linii pe care Winifred nu le cunoÈ™tea — dar vai, cât era de boÈ›it È™i tocit! Apoi se uită din nou, cu ochii mari, la ruptura din vârful ghetelor. Se vedea că "el" fusese pus la încercări grele È™i neîndurătoare, că fusese sucit È™i învârtit, izbit È™i plesnit în toate chipurile. Iar Winifred stătea nemiÈ™cată, mută, cu ochii aÈ›intiÈ›i la gheata ruptă. — Am primit scrisoarea ta È™i m-am întors, îi zise. Pieptul lui Winifred se ridica È™i cobora iute. Dorul după bărbatul ei, care se trezise în ea la mirosul pe care-l simÈ›ise, se războia acum cu un sentiment mai profund, cu o gelozie pe care n-o simÈ›ise niciodată cu atâta violență. Iată-l, era aici, o umbră întunecată È™i despuiată de tot ceea ce reprezenta persoana lui sclivisită È™i îndrăzneață! Ce forță l-o fi adus în starea aceasta? O lămâie stoarsă din care n-a mai rămas decât coaja uscată! Femeia aceea! — M-am întors, zise din nou. Am trăit zile îngrozitor de grele. Þi-o jur! M-am întors pe vapor cu clasa a doua. Nu mai am nimic decât ce e pe mine, È™i această geantă. — Și la cine a rămas restul? strigă Winifred, care se trezise brusc. Cum ai îndrăznit să te întorci? Știai prea bine că scrisoarea aceea prin care îți ceream să te întorci È›i-am trimis-o în cadrul procesului de divorÈ›. Nu te atinge de mine! Amândoi erau sprijiniÈ›i de câte o spetează a patului cel mare în care dormiseră unul lângă altul, noapte de noapte, atâția ani de-a rândul. De atâtea ori, da — de atâtea ori dorise Winitred să se întoarcă la ea. Dar acum, când venise înapoi, sufletul ei era plin de o duÈ™mănie rece È™i ucigătoare. El duse mâna la mustață, dar n-o răsucea È™i nici n-o trăgea cu gesturile de pe vremuri, ci parcă în jos. — Doamne, Doamne! Dacă ai È™ti prin ce-am trecut! îi zise el. — Mă bucur că nu È™tiu! — Copiii sunt bine, sănătoÈ™i cu toÈ›ii? Winifred făcu un semn din cap. — Cum ai intrat în casă? — Cu cheia mea. — Atunci servitoarele nu È™tiu nimic. Nu poÈ›i rămâne aici, Monty. El râse răutăcios. — Dar unde să stau? — OriÈ™iunde. — Ascultă! Uită-te la mine! Acea... acea blestemată... — Dacă pomeneÈ™ti numele ei, strigă Winifred, plec imediat în Park Lane È™i nu mai pun piciorul în casa asta. El făcu pe neaÈ™teptate un gest simplu, dar atât de puÈ›in caracteristic pentru el, încât Winifred se emoÈ›ionă. ÃŽnchise ochii, È™i parcă-È™i zicea: "Am înÈ›eles! Sunt mort pentru lumea asta!" — Pentru la noapte îți dau o cameră. Lucrurile tale sunt încă aici. Numai Imogen este acasă. El se rezemă de speteaza patului. — Cum vrei tu. Totul e în mâna ta, îi zise frământându-È™i mâinile. Am suferit mult. Nu trebuie să mă loveÈ™ti prea dur — nu merită să-È›i dai osteneală. Am fost foarte speriat; am fost îngrozitor de speriat, Freddie. Cu acest nume o răsfăța el odinioară; nu-l mai auzise de ani È™i ani de zile. Winifred se cutremură. "Ce mă fac cu el?" gândi ea. "Pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac cu omul acesta?" — Ai o È›igaretă? ÃŽi dădu una dintr-o cutie mică pe care o È›inea în odaia ei, pentru a avea la îndemână È›igarete pentru nopÈ›ile de insomnie. I-o aprinse. Cu acest gest, spiritul ei practic se trezi definitiv. — Du-te È™i fă o baie. Am să-È›i pun în odaia ta de toaletă rufe È™i haine. Vom vorbi mai târziu. El dădu din cap È™i-È™i aÈ›inti privirea asupra ei: ochii lui păreau pe jumătate morÈ›i, sau poate că numai cutele de pe pleoape i se adânciseră? "Nu mai e ca înainte", cugetă ea. "N-o să mai fie niciodată cel care a fost în trecut! Dar cum va fi oare?" — Bine! zise el È™i porni spre ușă. Chiar È™i miÈ™cările lui se schimbaseră, părea un om care nu mai avea iluzii È™i care se întreabă mereu dacă merită să se miÈ™te din loc. După ce plecă È™i Winifred auzi cum curge apa la baie, pregăti o garnitură completă de rufe, îmbrăcăminte È™i încălțăminte pe patul din camera lui de toaletă, apoi coborî jos È™i se întoarse cu cutia de biscuiÈ›i È™i sticla de whisky. ÃŽÈ™i îmbrăcă din nou pardesiul, ascultă o clipă la uÈ™a odăii de baie, coborî È™i ieÈ™i. Ajunsă în stradă, se opri ezitând. Ora È™apte a trecut! Oare unde e Soames? La club sau în Park Lane? Se duse spre Park Lane. S-a întors! Lui Soames i-a fost întotdeauna frică de acest lucru, iar ea, uneori, l-a sperat. S-a întors! ÃŽntocmai cum a fost toată viaÈ›a lui: "Iată-ne din nou împreună!", bătându-È™i iarăși joc de toÈ›i È™i de toate, de JustiÈ›ie, de Soames, de ea! Și totuÈ™i, astfel s-ar sfârÈ™i cu JustiÈ›ia, n-ar mai pluti deasupra ei È™i a copiilor ei acel nor întunecat! Ce uÈ™urare! Ah! Dar cum să accepte întoarcerea lui? Femeia aceea l-a distrus, primise de la el o iubire cum nu-i dăduse ei niciodată, trezise în el o patimă de care ea nici nu-l crezuse capabil. Aici zăcea mâhnirea ei! Această "secătură", egoist È™i fanfaron, care, în realitate, n-a fost niciodată îndrăgostit de ea, a fost atras È™i ruinat de o altă femeie! Ce insultă! Prea gravă insultă! Nu e drept, nu e cinstit să-l primească din nou în casa ei! Și, totuÈ™i, ea l-a chemat înapoi; iar legea poate s-o silească să trăiască cu el! Era bărbatul ei aÈ™a cum fusese È™i până acum, iar ea nu mai avea nici o cale de atac prin JustiÈ›ie! Și, nu încape îndoială, tot ceea ce el dorea din partea ei erau bani — bani pentru a-È™i cumpăra È›igări È™i parfum de levănÈ›ică! Mirosul acela! "Și în definitiv, eu nu sunt bătrână", gândi ea, "nu sunt încă bătrână!" Dar femeia aceea? Femeia care l-a adus în stare să spună cuvintele acelea: "Am suferit mult. Am fost speriat, îngrozitor de speriat, Freddie!" Se apropia de casa tatălui ei; gândurile îi zburau când într-o parte, când în alta, dar ceea ce era permanent în sufletul ei era temeiul firii de Forsyte, care trăgea spre concluzia adânc înrădăcinată în minte, că — la urma urmei — el era proprietatea ei, È™i că proprietatea trebuie păzită atunci când lumea vrea să te jefuiască. ÃŽn această stare sufletească sosi la James. — Domnul Soames e acasă? ÃŽn camera lui? Mă duc sus. Nu spune nimănui că am venit. Fratele ei se îmbrăca pentru seară. ÃŽl găsi în faÈ›a oglinzii, înnodând o cravată neagră cu aerul că îi dispreÈ›uieÈ™te capetele. — Hallo! îi zise privind-o prin oglindă; ce s-a întâmplat? — Monty, zise Winifred încremenită. Soames se întoarse. — Ce spui!? — S-a întors! — L-am tras cu propriile noastre sfori, mârâi Soames. De ce dracu' nu m-ai lăsat să procedez cu mai multă brutalitate? ÃŽntotdeauna È›i-am spus că pe calea asta riscăm prea mult. — Ah! Nu mai vorbi despre asta. Spune-mi, mai bine, ce să fac? Soames îi răspunse cu un sunet mut, adânc, adânc de tot. — Aud? zise Winifred nerăbdătoare. — El ce spune? — Nimic. Una din ghetele lui e ruptă la vârf. Soames se uită cu ochii mari la ea. — Ah! Da, fireÈ™te! Nu mai avea nici o leÈ›caie. Și acum, o luăm de la început? Mă tem că vestea asta îl va prăpădi pe tata. — Putem să nu i-o spunem? — Imposibil. Are un talent special de a prinde din aer orice întâmplare care-l necăjeÈ™te. Apoi, cu degetele vârâte în bretelele lui de mătase albastră, căzu pe gânduri. — Trebuie să existe o cale legală prin care să te pun la adăpost față de el, mârâi Soames. — Nu! strigă Winifred; nu mai vreau să mă expun la batjocura lor. Prefer să mă descurc eu singură cu el. Cei doi fraÈ›i se priveau cu ochii mari deschiÈ™i. Inimile lor erau profund emoÈ›ionate, dar erau din neamul Forsyte È™i nu-È™i puteau dezvălui sentimentele. — Ce făcea când ai plecat de acasă? — Baie — È™i Winifred zâmbi cu amărăciune. Singurul lucru cu care s-a întors e parfumul de levănÈ›ică. — LiniÈ™teÈ™te-te, zise Soames. EÈ™ti foarte tulburată. Am să te conduc eu acasă. — La ce bun? — Trebuie să-i punem anumite condiÈ›ii! — CondiÈ›ii! SfârÈ™itul este întotdeauna acelaÈ™i. După ce se va reface, cărÈ›i È™i curse, băutură È™i...! Apoi, aducându-È™i aminte de expresia de pe faÈ›a bărbatului ei, tăcu. Copilul care È™i-a fript degetul, copilul care s-a jucat cu focul! Poate că...! — Să se refacă? răspunse Soames. Dar ce, e bolnav? — Nu, e distrus. Nu mai are vlagă. Soames luă de pe un fotoliu jiletca È™i o îmbrăcă, își luă apoi haina, își parfumă batista cu apă de colonie, trecu lanÈ›ul ceasului prin butoniera vestei È™i zise: — N-avem nici un pic de noroc. Și cu toate că Winifred era atât de necăjită cu ale ei, îi fu tare milă de el, căci aceste vorbe păreau a dezvălui mâhnirea lui profundă. — AÈ™ vrea să vorbesc cu mama, zise ea. — Cred că e cu tata în odaia lor. Vino încetiÈ™or până jos, în birou. Am să mă duc eu s-o chem. Winifred coborî în vârful picioarelor È™i intră în biroul întunecos, renumit mai ales pentru un tablou de Canaletto, prea dubios spre a putea fi atârnat în altă parte, È™i pentru o splendidă ColecÈ›ie de Legi pe care n-o deschisese nimeni de ani de zile. Se opri în picioare, cu spatele la perdelele de culoare castanie trase complet, privind cu ochi rătăciÈ›i spre căminul în care nu era foc. Sosi apoi È™i mama ei, urmată de Soames. — Ah! Scumpa mea! zise Emily. Ce prost arăți! ÃŽntr-adevăr, omul acesta e îngrozitor! Membrii familiei Forsyte s-au străduit întotdeauna să nu-È™i arate pe față sentimentele — nu era politicos să-È›i trădezi emoÈ›iile — de aceea lui Emily i-a fost imposibil să se ducă la fiica ei È™i s-o strângă în braÈ›e. Dar în glasul ei catifelat È™i în umerii ei uÈ™or aplecaÈ›i pe sub o dantelă neagră, de mare preÈ›, era totuÈ™i mângâiere. Winifred era preocupată să-È™i păstreze demnitatea È™i să nu-È™i întristeze mama, de aceea spuse pe un ton cât se poate de calm: — Lasă, mamă, o să se aranjeze totul. Nu trebuie să ne frământăm. — Nu văd de ce, zise Emily uitându-se la Soames, nu i-ar putea spune Winifred că îl va urmări cu justiÈ›ia dacă nu-È™i menÈ›ine declaraÈ›ia de despărÈ›ire. El i-a luat perlele: È™i dacă nu i le aduce înapoi, are motive suficiente în faÈ›a instanÈ›elor judecătoreÈ™ti. Winifred zâmbi. Cu toate că fiecare dintre ei venea cu câte o propunere de un fel sau de altul, ea È™tia precis cum va proceda, È™i anume: nu va face nimic. Căci cu fiecare moment care trecea, sentimentul că — oricum ar fi fost — avusese o victorie È™i că își va putea menÈ›ine proprietatea neÈ™tirbită, prindea din ce în ce mai multă putere în sufletul ei. Nu! Dacă voia să-l pedepsească o va face la ea acasă, fără È™tirea lumii. — Vino în sufragerie, zise Emily; liniÈ™teÈ™te-te, trebuie să rămâi cu noi la masă. Lasă-mă pe mine să-i spun tatălui tău. Și în timp ce Winifred se îndrepta spre ușă, ea stinse lumina. Abia atunci văzură dezastrul de pe sală. Acolo, atras de lumina din camera care nu era niciodată luminată, stătea, în picioare, James, înfășurat în È™alul său cafeniu de păr de cămilă; mâinile nu i se vedeau, iar capul său cu păr argintiu părea că stă suspendat, despărÈ›it de pantalonii eleganÈ›i printr-un vast pustiu. Stătea aidoma unui cocostârc, care rămăsese emoÈ›ionat în faÈ›a unei broaÈ™te prea mari pentru a o putea înghiÈ›i. — Ce-o mai fi È™i asta? zise el. Ce să-mi spună mama ta? Mie nu-mi spune nimeni nimic. ÃŽn acea clipă Emily era atât de încurcată, încât nu-È™i găsea cuvintele. Atunci Winifred se duse la el, È™i punând câte o mână pt fiecare din braÈ›ele lui înfășurate È™i neputincioase, zise: — Monty n-a dat faliment, tată. A venit pur È™i simplu acasă. ToÈ›i trei se aÈ™teptau la ceva grav È™i erau încântaÈ›i că Winifred îl È›inea în braÈ›e, dar nu bănuiau cât de adânci erau rădăcinile acestui bătrân Forsyte, rămas doar o umbră. Gura È™i bărbia lui rase cu perdaf se schimonosiseră într-un mod cu totul neobiÈ™nuit, parcă faÈ›a, înconjurată de favoriÈ›ii săi lungi È™i argintii, se strâmbase. Apoi i se auzi glasul, spunând cu demnitate: — Omul ăsta mă bagă în groapă. Am spus-o întotdeauna. — Nu trebuie să te superi, tată, zise Winifred pe un ton liniÈ™tit. Cred c-am să-l pot struni. — Ah! zise James. LuaÈ›i asta de pe mine, mi-e cald. ÃŽi scoaseră È™alul. Iar el se întoarse È™i porni cu paÈ™i hotărâți spre sufragerie. — Eu nu iau supă, îi zise lui Warmson, È™i se aÈ™eză pe scaunul lui. CeilalÈ›i se aÈ™ezară È™i ei, Winifred tot cu pălăria pe cap, în timp ce Warmson punea al patrulea tacâm. Când majordomul ieÈ™i din cameră, James zise: — Cu ce s-a întors? — Cu nimic, tată. James se uita cu atenÈ›ie la chipul său care se oglindea în lingura de supă. — DivorÈ›, mârii el; o nebunie! Cum de nu m-am gândit eu! Ar fi trebuit să-i plătim o pensie fixă, pentru a rămâne departe de Anglia. Soames! du-te È™i fă-i această propunere. Ideea lui James era atât de justă È™i simplă încât chiar È™i Winifred rămase surprinsă când îi ieÈ™iră din gură vorbele: — Nu! Acum că s-a întors, am să-l primesc È™i nu-mi rămâne decât să-l strunesc. ÃŽntoarseră cu toÈ›ii privirile spre ea. Toată lumea È™tia că Winifred avea curaj. — Cine È™tie în ce È™leahtă a intrat acolo, în străinătate! zise James; controlează-i revolverul. Să nu te culci cumva fără să-l ai È™i pe al tău la îndemână: ar trebui să-l iei pe Warmson să doarmă acolo. Mâine vreau să vorbesc chiar eu cu el. Fură emoÈ›ionaÈ›i cu toÈ›ii de cele spuse de James, iar Emily zise pe un ton liniÈ™titor: — Ai dreptate, James, n-o să-i îngăduim nici o greÈ™eală. — Ah! mârii James îngândurat; nu È™tiu ce să zic. Sosirea lui Warmson cu peÈ™tele îi sili să schimbe vorba, îndată ce se sfârÈ™i masa, Winifred se ridică È™i se duse către tatăl ei pentru a-l săruta È™i a-i zice "noapte bună"; în ochii ei erau atâtea întrebări È™i atâta deznădejde, încât făcu un efort uriaÈ™ pentru a-i vorbi cu glas liniÈ™tit: — Totul se va aranja, tată dragă. Nu-È›i mai face griji. N-am nevoie de nimeni să mă ajute, este complet potolit. Nu mă tulbură decât îngrijorarea ta. Noapte bună È™i Doamne ajută! James repetă cuvintele "Doamne ajută" cu aerul că nu prea È™tie ce însemnătate au, urmărind-o din ochi până la ieÈ™ire. Winifred ajunse acasă înainte de ora nouă È™i se duse de-a dreptul sus. Dartie era întins pe patul din camera lui de toaletă, îmbrăcat într-un costum de serj albastru, È™i cu pantofi corespunzători; avea braÈ›ele încruciÈ™ate sub ceafă, iar în colÈ›ul gurii îi atârna o È›igară stinsă. Winifred își aminti, cu ironie, cum arătau florile din ghivecele de la fereastra ei după o zi fierbinte de vară; cum zăceau sau, mai bine zis, cum stăteau în picioare, pârjolite, veÈ™tede È™i totuÈ™i, după apusul soarelui, prindeau iarăși viață. I se părea că soÈ›ul ei, pârjolit, a È™i primit câteva picături de rouă... El îi zise cu glas apatic: — Bănuiesc că ai fost în Park Lane. Ce face bătrânul? Winifred nu se putu opri È™i răspunse cu amărăciune: — N-a murit. Dartie tresări; da, într-adevăr tresări. — Trebuie să înÈ›elegi, Monty, spuse ea, că nu vreau să-l supăr pe tatăl meu. Dacă nu ai de gând să te porÈ›i ca lumea, va trebui să pleci, să te duci unde vei È™ti. Ai mâncat? — Nu. — DoreÈ™ti ceva? El dădu din umeri. — Imogen mi-a oferit să iau masa, dar n-am poftă de nimic. Imogen! De atâtea emoÈ›ii, Winifred o uitase cu desăvârÈ™ire. — Vrei să spui c-ai întâlnit-o? Ce-a spus? — M-a sărutat. Winifred observă cu mâhnire cum faÈ›a lui răutăcioasă È™i întunecată se lumină. "Da!" gândi ea; "pe ea o iubeÈ™te, de mine nici nu-i pasă". Dartie, neliniÈ™tit, își rotea ochii încoace È™i încolo. — I-ai spus ceva despre mine? o întrebă. Prin mintea lui Winifred trecu, ca fulgerul, ideea că aceasta e singura ei armă de apărare. ÃŽi era teamă ca nu cumva copiii să afle ce-a făcut! — Nu. Dar Val È™tie tot. CelorlalÈ›i nu le-am spus decât că ai plecat. ÃŽl auzi cum răsuflă uÈ™urat. — Dar dacă mă obligi, să È™tii că vor afla totul, îi spuse ea pe un ton hotărât. — Am înÈ›eles, mârâi el. Trage în mine! Sunt la pământ. Winifred se duse lângă patul lui. — Ascultă, Monty! Nu vreau să te lovesc. Nu vreau să te fac să suferi. Nu voi face nici o aluzie la trecut. Nu vreau să te necăjesc. La ce mi-ar folosi? Apoi tăcu un moment. — TotuÈ™i, nu pot să mai rabd ce am răbdat, È™i nici nu mai vreau. Dar te-am iubit cândva. Și în amintirea... Căutătura ochilor ei cenuÈ™ii-verzi coborî spre el È™i întâlni ochii lui negri privind pe sub pleoapele-i grele. ÃŽi atinse brusi mâna, apoi întoarse spatele È™i plecă în camera ei. Șezu multă vreme în faÈ›a oglinzii, învârtindu-È™i inelele din degete È™i gândindu-se la acest bărbat brun, întins pe patul din camera vecină, atât de supus, dar atât de străin față de ea. Era hotărâtă să nu se frământe, o rodea însă gelozia pentru aventura lui de dragoste, iar din când în când îi era È™i milă. Capitolul XIV O SEARà STRANIE Soames aÈ™tepta cu încăpățânare primăvara; n-a fost lucru uÈ™or din partea unui om conÈ™tient să-È™i dea seama că timpul zboară, că planurile lui sunt departe de a fi realizate È™i că nu se zăreÈ™te nici o ieÈ™ire din pânza de păianjen în care era învăluit. Domnul Polteed nu-i mai dădea nici o veste în afară de informaÈ›ia că urmărirea continuă È™i că îl costă o groază de bani. Val È™i vărul lui plecaseră la război; de pe front veneau, în ultima vreme, veÈ™ti ceva mai bune; până acum Dartie se purtase ca lumea; James era sănătos; afacerile îi mergeau nemaipomenit de bine, nu avea deci nici un necaz deosebit, în afară de faptul că era "blocat" È™i că nu putea face nici un pas, în nici o direcÈ›ie. Din când în când mai trecea prin Soho, căci nu le putea lăsa impresia că "i-a trecut pofta", cum ar fi spus James — trebuia să-È™i lase calea deschisă pentru eventualitatea că îi "vine pofta" din nou. TotuÈ™i trebuia să fie prevăzător È™i reÈ›inut, de aceea trecea deseori prin faÈ›a restaurantului "Bretagne", dar nu intra, ci se plimba ceasuri întregi prin cartier, cu senzaÈ›ia că nu-È™i exercită dreptul de proprietate aÈ™a cum ar fi trebuit. ÃŽntr-o seară de mai, în timp ce umbla agale pe Regent Street, Soames fu antrenat de o mulÈ›ime înspăimântătoare de oameni, aÈ™a cum nu mai văzuse niciodată. O gloată care È›ipa, fluiera, dansa, se îmbulzea, oameni caraghioÈ™i È™i de o veselie nemaipomenită, cu nasuri false, cântând din armonică, fluierând din fluiere de bâlci, È™i împodobiÈ›i cu pene lungi, cu toate apanajele idioÈ›eniei. Mareking! Desigur că oraÈ™ul fusese eliberat! Foarte bine! Dar e acesta un motiv pentru asemenea manifestare? Cine erau oamenii aceÈ™tia? Și ce erau oare? De unde au venit ei în West End? ÃŽi gâdilau obrazul, îi fluierau în urechi. Fete tinere strigau: "Þine-È›i bine peruca", un băiat îi dădu È›ilindrul jos din cap, iar el abia È™i-l mai putu ridica. Petarde pocneau sub nasul lui — era îngrozit, exasperat È™i jignit. Din toate cartierele Londrei veneau valuri-valuri de oameni, parcă s-ar fi rupt niÈ™te zăgazuri È™i s-ar fi revărsat o omenire despre a cărei existență auzise, e drept, dar pe care n-o concepuse niciodată ca o realitate. Cu alte cuvinte, omenirea aceasta era plebea fără număr, negaÈ›ia vie a tot ceea ce era nobil È™i a forsyteismului. Doamne, Dumnezeule! Aceasta este democraÈ›ia! Puturoasă, hidoasă È™i zgomotoasă! ÃŽn East End sau chiar în Soho mai treacă-meargă, dar aici, în Regent Street, în Piccadilly! Ce păzeÈ™te poliÈ›ia? Până în anul 1900, Soames, împreună cu miile de semeni de-ai lui din neamul Forsyte, nu văzuse îndeaproape mulÈ›imea, iar acum, că o avea în față, nu-i venea să-È™i creadă ochilor. Era ceva de nedescris! Oamenii aceÈ™tia nu aveau nici o reticență, ba aveau chiar aerul că-l socotesc nebun pe el; È™i ce furnicar È™i cât de vulgari, de grosolani... râdeau, È™i cu ce râs! AceÈ™tia nu aveau nimic sfânt! Nu ar fi de mirare dacă ar începe să spargă ferestrele. ÃŽn Pall Mall, prin faÈ›a acelor cluburi distinse în care oamenii plăteau câte È™aizeci de lire sterline pentru a fi primiÈ›i, roia această gloată care È›ipa, fluiera, dansa. Semenii lui Soames priveau spre ei din ferestrele cluburilor, È™i, într-o oarecare măsură, parcă se distrau. Se vede că nu pricepeau! Nu-È™i dădeau seama că se petrece ceva grav, că asta poate duce spre ceva! Gloata era veselă acum, dar într-o bună zi poate să aibă altă dispoziÈ›ie! Soames È›inea minte că în jurul anului 1880, pe când era la Brighton, mai avusese loc asemenea adunare: È™i gloata a spart tot ce a găsit în cale, iar unii au È›inut cuvântări. Dar sentimentul lui predominant nu era atât frica, cât umilirea. Oamenii aceÈ™tia erau isterici, nu se manifestau ca englezii! Și toate acestea pentru eliberarea unui orășel, mare cam cât Watford, la o depărtare de È™ase mii de mile. Reticență È™i rezervă! Aceste însuÈ™iri îi erau scumpe ca însăși viaÈ›a, erau calitățile fără de care nu se puteau concepe cultura È™i proprietatea! Unde erau ele? Nu era o manifestaÈ›ie englezească! Nu, aceÈ™tia nu erau englezi! Și astfel mergea Soames, îngândurat. I se părea că, pe neaÈ™teptate, a zărit o mână care È™terge din documentele lui juridice anunÈ›ul "posesiune netulburată"; sau că vede un monstru care stă la pândă È™i îi urmăreÈ™te viitorul, proiectându-È™i acuma, înainte, doar umbra. Ce lipsă de seriozitate, ce lipsă de respect! Soames avea impresia că abia atunci descoperise că nouăzeci la sută din populaÈ›ia Angliei era formată din străini. Și, dacă aceasta era adevărat — cine È™tie ce se mai putea întâmpla! Ajuns la Hyde Park Corner, se lovi de George Forsyte, foarte ars de soare, căci începuseră cursele. Þinea în mână un nas fals. — Hallo, Soames! îi zise. Vrei să-È›i dau un nas? Soames îi răspunse cu un zâmbet vag. — L-am primit de la unul din aceÈ™ti sportsmani, continuă George, care, se vedea destul de limpede, mâncase È™i băuse bine: a trebuit să mă bat cu el, căci încercase să-mi doboare È›ilindrul. Þine minte ce-È›i spun: va veni curând ziua în care va trebui să ne batem cu aceÈ™ti golani, au devenit de o obrăznicie nemaipomenită, toÈ›i sunt radicali È™i socialiÈ™ti. Râvnesc la averea noastră. Spune-i acestea unchiului James, poate va dormi mai liniÈ™tit. ÃŽn vino veritas, gândi Soames, dar se mulÈ›umi să dea din cap È™i trecu mai departe spre Hamilton Place. Ajuns în Park Lane, nu văzu decât un grup de manifestanÈ›i, nu prea gălăgioÈ™i. Și, ridicând ochii spre casă, cugetă: "ÃŽn definitiv, noi suntem coloana vertebrală a acestei țări. Nu ne vor doborî uÈ™or. Nouăzeci la sută din principiile de drept se bazează pe proprietate". Dar, după ce intră în casa tatălui său È™i închise uÈ™a, uită cu desăvârÈ™ire coÈ™marul exotic pe care-l văzuse pe străzile Londrei; i se părea că se trezeÈ™te într-un aÈ™ternut curat, cald, în patul lui moale È™i că visase un vis urât. Se duse până în mijlocul salonului mare, pustiu È™i se opri în loc. O soÈ›ie! Un suflet de om cu care să stea de vorbă! Orice om are dreptul să aibă pe cineva! Ce naiba! OriÈ™ice om are acest drept! PARTEA A TREIA Capitolul I SOAMES LA PARIS Soames călătorise puÈ›in. La vârsta de nouăsprezece ani străbătuse, cu tatăl, mama sa È™i Winifred, "ruta perfectă": Bruxelles, Valea Rinului, ElveÈ›ia È™i se întorsese acasă prin Paris. La vârsta de douăzeci È™i È™apte de ani, tocmai când începuse să se ocupe de tablouri, petrecuse cinci săptămâni de vară în Italia, preocupat de RenaÈ™tere — dar operele epocii nu fuseseră la înălÈ›imea aÈ™teptărilor lui — iar la întoarcere se oprise pentru două săptămâni la Paris, preocupat, de data aceasta, de persoana lui. Era È™i firesc ca un Forsyte să devină "introspectiv" când e înconjurat de oameni atât de egocentrici È™i atât de "străini" ca francezii. Deoarece învățase limba franceză numai în È™coală, nu-i înÈ›elegea când vorbeau. Tăcerea era, deci, cea mai nimerită atitudine; căci nu se putea face ridicol de bunăvoie! Nu i-a plăcut cum erau îmbrăcaÈ›i bărbaÈ›ii, nu i-au plăcut nici trăsurile închise; teatrele semănau cu niÈ™te stupi de albine, iar galeriile de tablouri miroseau a ceară. Era prea prudent È™i prea sfios pentru a explora acea latură a Parisului pe care toÈ›i cei din neamul Forsyte o socoteau, în taină, foarte atrăgătoare; iar în ceea ce priveÈ™te "chilipirurile" pentru un colecÈ›ionar de tablouri, nu putea pune mâna pe nimic! "Erau o mulÈ›ime de hrăpăreÈ›i", aÈ™a ar fi zis Nicholas. Iar Soames s-a întors acasă nemulÈ›umit, zicând că oamenii exagerează când laudă Parisul. Când s-a dus la Paris în luna iunie a anului 1900, era abia la a treia vizită pe care o făcea în acest centru al civilizaÈ›iei. De data asta însă, muntele se ducea la Mahomed; căci Soames se simÈ›ea — È™i poate că avea chiar dreptate — mai profund civilizat decât Parisul. Și apoi, călătoria lui avea un scop precis. Nu o făcea pentru a se prosterna în faÈ›a altarului ridicat în cinstea gustului ales È™i al imoralității, ci pentru urmărirea drepturilor lui legitime. Adevărul este că se ducea la Paris pentru că răbdarea lui întrecuse orice margine. Urmărirea continua, dar — nimic — nimic! Jolyon nu s-a mai întors la Paris È™i n-a apărut nici un alt personaj "suspect". Fiind solicitat să se ocupe de cazuri noi È™i foarte confidenÈ›iale, Soames È™i-a dat seama, mai mult ca oricând, că reputaÈ›ia este cel mai important factor în cariera unui avocat. Iar noaptea, în momentele lui de destindere, era chinuit de gândul că timpul zboară neîncetat, că banii îi vin cu nemiluita, È™i că viitorul lui este "înlănÈ›uit" ca È™i până acum. După strania noapte Mareking, a băgat de seamă că lui Anette îi făcea curte "un tânăr neisprăvit, un doctor". De două ori l-a găsit acolo, un vesel tânăr neisprăvit, să fi tot avut treizeci de ani. Nimic nu-l supăra mai mult pe Soames decât veselia — era o manifestare indecentă, extravagantă, care nu avea nici o legătură cu realitatea. AÈ™a că îmbinarea dintre toate dorinÈ›ele È™i nădejdile lui devenise pentru Soames o tortură. ÃŽn cele din urmă i-a venit ideea că poate Irene È™tia că e urmărită. De aceea s-a hotărât să se ducă È™i să vadă cu ochii lui; să facă o încercare de a înfrânge aversiunea ei, de a o convinge să renunÈ›e la atitudinea de refuz pe care o adoptase, pentru a reîncepe o viață nouă împreună cu el. Dacă nu va reuÈ™i nici de data aceasta, atunci măcar va fi văzut cu ochii lui cum își trăieÈ™te viaÈ›a! Trase la un hotel din Rue Caumartin, foarte potrivit pentru cei din neamul Forsyte, căci acolo nu vorbea aproape nimeni franÈ›uzeÈ™te. Nu-È™i făcu nici un plan. Nu avea de gând s-o sperie; dar trebuia să procedeze în aÈ™a fel, încât să nu fuga din calea lui. A doua zi de dimineață vremea era frumoasă È™i Soames porni. Parisul avea un aer de veselie, iar bulevardele È™i pieÈ›ele lui în formă de stea păreau a pluti în strălucire, ceea ce îl cam supăra pe Soames. Pășea cu un aer grav, cu nasul puÈ›in ridicat într-o parte, privind curios în jurul lui. I-ar fi plăcut să-i înÈ›eleagă pe francezi. Doar Anette era franÈ›uzoaică! Va trebui, deci, să tragă multe foloase din această vizită. Era atât de preocupat, încât în Place de la Concorde fu cât p-aci să-l calce, în trei rânduri, câte un automobil. Sosi la Cours de la Reine, unde se afla hotelul în care locuia Irene; ajunsese prea devreme, È™i nici nu apucase să-È™i facă un plan de acÈ›iune. Trecu strada È™i se opri pe trotuarul dinspre Sena; È™i printr-o perdea de frunze verzi de platan observă clădirea, care era albă È™i veselă, cu jaluzele verzi la ferestre. Apoi socoti că e mult mai bine s-o întâlnească din întâmplare, undeva, într-un loc deschis, decât să-i facă o vizită propriu-zisă, ceea ce ar fi mai riscant, È™i se aÈ™eză pe o bancă, de unde putea vedea ieÈ™irea hotelului. Nu era nici ora unsprezece, era deci puÈ›in probabil ca Irene să fi ieÈ™it. ÃŽn petele de soare dintre umbrele frunzelor de platani, câțiva porumbei își umflau penele, lustruindu-È™i-le. Un muncitor îmbrăcat în salopetă albastră trecu prin faÈ›a lui È™i le aruncă niÈ™te firimituri din punga în care-È™i ducea mâncarea. O guvernantă cu panglici în cap plimba două fetiÈ›e cu cozi È™i pantalonaÈ™i de dantelă. Trecu încet o birjă, iar birjarul purta haină albastră È™i pălărie neagră, lucioasă. Lui Soames i se păru că tot ceea ce vedea era cam afectat, că toate aveau un aer pitoresc complet demodat. Ce popor teatral sunt francezii! Aprinse o È›igaretă — lucru pe care-! făcea atât de rar — È™i se simÈ›i mâhnit că Soarta îi aruncase barca vieÈ›ii în ape străine. Nu era de mirare ca lui Irene să-i placă viaÈ›a în această È›ară străină, ea n-a fost niciodată o englezoaică adevărată, nici chiar ca înfățiÈ™are! Apoi începu a se întreba: care dintre acele ferestre cu jaluzele verzi erau ale camerei ei? Oare ce vorbe să găsească pentru a-i spune scopul vizitei lui, cum să-i vorbească pentru a-i zdrobi încăpățânarea semeață? Aruncă mucul de È›igaretă spre un porumbel È™i gândi: "Nu pot sta aici o veÈ™nicie, ca un gură-cască. Mai bine renunÈ› acum È™i fac o vizită după amiază". Dar nu se miÈ™că, ci rămase mai departe pe bancă; ceasul bătu douăsprezece, apoi douăsprezece È™i jumătate Soames își zise: "Tot sunt aici, am să aÈ™tept până la unu". ÃŽn aceeaÈ™i clipă se ridică È™i se aÈ™eză din nou, tremurând. IeÈ™ise o femeie într-o rochie gălbuie, pornind pe stradă la adăpostul unei umbrele roÈ™iatice. Era chiar Irene! AÈ™teptă până se îndepărtă atâta încât să nu-l poată vedea, È™i se luă după ea. Mergea agale, se vedea că nu are un scop precis; dacă mai È›inea bine minte locurile, se îndrepta spre Bois de Boulogne. O urmări timp de o jumătate de ceas de la distanță, până când intră în Bois de Boulogne. Se ducea oare la o întâlnire? O fi aÈ™teptând-o vreun afurisit de francez — vreun tip de Bel Ami — care nu are altă treabă decât să se È›ină după femei. Citise romanul lui Guy de Maupassant cu destul de mare efort, scârbit È™i fascinat în acelaÈ™i timp. Merse încruntat în urma ei pe o alee umbrită, pierzând-o din ochi din când în când, la cotituri. ÃŽÈ™i aduse aminte cum, demult de tot, într-o noapte în Hyde Park, s-a strecurat, furișându-se, de la un pom la altul, de la o bancă la alta, pândind în întuneric ca un neghiob, în mod ruÈ™inos, chinuit de gelozie urmărind-o pe ea È™i pe tânărul Bosinney. Aleea făcu o cotitură bruscă È™i, mergând grăbit, ajunse lângă ea; se aÈ™ezase pe o bancă în faÈ›a unei mici fântâni, o statuie mică din bronz verzui, Niobe cu părul despletit, care-o acoperea până la È™oldurile ei zvelte privind spre apa adunată din lacrimile ei. Soames mergea atât de iute, încât trecu prin faÈ›a lui Irene, È™i trebui să facă vreo câțiva paÈ™i înapoi pentru a o saluta. Ea rămase nemiÈ™cată. Fusese întotdeauna stăpânită — de altfel aceasta era una din însuÈ™irile pe care i le admira cel mai mult, È™i din pricina căreia suferise cel mai mult, căci niciodată nu putuse afla ce gândeÈ™te ea cu adevărat. Oare È™i-a dat seama Irene c-a urmărit-o? Era atât de calmă, încât Soames se enervă: apoi, cu aerul că n-are rost să-i explice cum È™i pentru ce venise acolo, ridică degetul, arătă spre mica Niobe întristată È™i zise: — E o statuie destul de bună. Apoi văzu că Irene face eforturi pentru a-È™i menÈ›ine calmul. — Nu vreau să te sperii; ai obiceiul să te plimbi pe aici? — Da. — Mi se pare puÈ›in cam pustiu. ÃŽn timp ce vorbea, trecu o doamnă plimbându-se agale, privi fântâna È™i trecu mai departe. Irene se uită în urma ei. — Oh, nu! zise ea, înfigând vârful umbrelei în pământ; nu e deloc pustiu. Umbra mea e totdeauna cu mine. Soames înÈ›elese; se uită aspru la ea È™i exclamă: — E vina ta. PoÈ›i să scapi de ea în orice clipă. ÃŽntoarce-te la mine, Irene, È™i vei fi liberă. Irene râse. — Nu râde! strigă Soames, lovind cu piciorul în pământ: nu e omenesc ceea de faci. Ascultă-mă! Există vreo modalitate prin care aÈ™ putea să te readuc la mine? Ai vreo condiÈ›ie de pus? Sunt gata să-È›i promit o casă separată — È™i nu voi veni să te văd decât din când în când! Irene se ridică brusc, iar pe faÈ›a È™i în ochii ei apăru o expresie sălbatică. — Nu! Nu! Cu nici o condiÈ›ie. PoÈ›i să mă urmăreÈ™ti până în mormânt. Nu mă întorc la tine. După această jignire fără margini, Soames se dădu la o parte. — Să nu faci scene! se răsti la ea. Amândoi stăteau în picioare, nemiÈ™caÈ›i, cu privirile aÈ›intite asupra micii Niobe, al cărei trup verzui strălucea în lumina soarelui. — Va să zică ăsta e ultimul tău cuvânt! mârii Soames frământându-È™i mâinile; mă condamni È™i pe mine È™i pe tine. Irene lăsă capul în jos. — Nu pot să mă întorc. La revedere! Sufletul lui Soames fu cuprins de sentimentul unei cumplite nedreptăți. — Stai! îi zise, È™i ascultă-mă numai o clipă. Suntem uniÈ›i printr-un legământ sacru; ai venit la mine fără un ban. Þi-am dat tot ce am putut. Ai rupt acel legământ fără motiv; m-ai făcut de râsul lumii; ai refuzat să-mi faci un copil; m-ai părăsit È™i ai făcut din mine prizonierul tău; È™i totuÈ™i, tu... tu ai putere asupra mea, încât te doresc, vreau să fii a mea. Spune-mi, ce părere ai tu despre tine? Irene se întoarse, faÈ›a ei era palidă ca moartea, ochii ei negri ardeau. — Dumnezeu m-a făcut aÈ™a cum sunt. Dacă vrei, sunt o păcătoasă, dar nu sunt atât de păcătoasă încât să mă dăruiesc încă o dată unui bărbat pe care-l urăsc. Irene plecă; o rază de soare îi strălucea în păr, È™i cum se îndepărta, lui Soames i se păru că soarele pusese o caldă mângâiere peste rochia gălbuie strânsă pe trupul ei. El însă nu se putea miÈ™ca din loc È™i nu putea scoate nici o vorbă. Cuvântul "ură" — atât de grav, atât de primitiv — îi răscoli tot sângele lui de Forsyte. Blestemă printre buze È™i, năuc, porni cu paÈ™i mari din locul în care-l lăsase Irene, fiind cât p-aci să cadă în braÈ›ele femeii care mergea liniÈ™tită în urma ei — tâmpita, tâmpita aceea care o urmărea! Peste câteva minute ajunse departe, în pădurea deasă; era lac de apă. "Fie", cugetă el, "nu mai trebuie să am nici o consideraÈ›ie pentru ea. Nici ei nu-i pasă deloc de mine. TotuÈ™i, chiar azi, am să-i arăt că este încă soÈ›ia mea". Dar pe când se întorcea la hotel, fu silit să-È™i mărturisească faptul că nici el nu È™tia ce-a vrut să spună. Nu putea face scene în public, È™i dacă nu putea face scandal, ce-i mai rămânea de făcut? Era aproape furios pe obrazul lui cu pielea prea subÈ›ire! Ea nu merită nici o consideraÈ›ie, dar el — ah, da! el merită să nu se batjocorească singur, de bunăvoie. Se întoarse la hotel, dar nu mâncă nimic: se aÈ™eză în hol, È™i în timp ce prin faÈ›a lui treceau neîncetat turiÈ™ti cu Baedeker-ul în mână, îl cuprinse o deznădejde cumplită. ÃŽnlănÈ›uit! ViaÈ›a lui întreagă, toate instinctele lui fireÈ™ti È™i toate dorinÈ›ele lui cinstite întemniÈ›ate È™i puse în lanÈ›uri, numai pentru că acum È™aptesprezece ani Soarta l-a împins să-È™i lege inima de această femeie — È™i l-a legat atât de tare, încât nici azi n-are inimă să dorească alta! Blestemată fie ziua în care a întâlnit-o; blestemaÈ›i erau ochii lui, care n-au văzut că ea nu era decât o Venus nemiloasă! Și totuÈ™i, o avea încă în faÈ›a ochilor, cu rochia ei din crêpe de Chine, strânsă pe trup, È™i cu soarele care o mângâia; scoase un geamăt scurt, în timp ce turiÈ™tii care treceau prin faÈ›a lui își ziceau: "Un om care suferă! Ia să vedem ce mâncăm azi"? Mai târziu, pe terasa din faÈ›a unei cafenele din apropierea Operei, Soames, È™ezând la o masă în faÈ›a unui pahar de ceai rece cu lămâie pe care-l sorbea printr-un pai, luă hotărârea răutăcioasă de a cina în seara aceea la hotelul în care locuia Irene. Dacă o va întâlni, îi va vorbi, dacă nu, îi va lăsa un bilet. Seara se îmbrăcă cu mare grijă È™i scrise următorul bilet: "Trebuie să È™tii că am aflat despre idila ta cu Jolyon Forsyte. Dacă ai de gând s-o duci mai departe, trebuie să înÈ›elegi că nu voi cruÈ›a nimic pentru a-i otrăvi viaÈ›a. S.F." Puse biletul într-un plic, îl lipi, dar nu scrise adresa pe el; nu se îndura să scrie numele ei de fată, pe care pe nedrept îl purta acum, dar nu putea pune nici numele Forsyte, căci se temea că ea va rupe scrisoarea fără s-o citească. Apoi ieÈ™i È™i porni pe jos pe străzile strălucitoare, dăruite în întregime celor ce căutau plăceri nocturne. Intră în hotelul ei, se aÈ™eză în fundul sufrageriei, într-un colÈ› de unde putea vedea pe toÈ›i cei ce intră È™i ies. Irene nu era acolo. Mâncă puÈ›in, în grabă, È™i tot cu ochii la ușă. Ea nu veni. Apoi trecu în salon È™i-È™i bău încet cafeaua împreună cu două pahare de lichior. Dar ea tot nu venea. Se duse la tabla pe care erau agățate cheile camerelor È™i citi, de-a rândul, fiecare nume. La numărul doisprezece, etajul întâi! Hotărî să ducă el plicul în camera ei. Urcă pe scările acoperite cu un covor roÈ™u, trecu printr-un mic salon; opt — nouă — doisprezece! Să bată la ușă, să vâre plicul sub ușă, sau...? Se uită pe furiÈ™ în jurul lui È™i apăsă pe clanță. UÈ™a se deschise, dar dădea într-o mică încăpere care mai avea o ușă; bătu în ea, nici un răspuns. UÈ™a era încuiată. Dar era atât de lipită de podea, încât plicul nu putea pătrunde. ÃŽl puse înapoi în buzunar È™i se opri o clipă, ciulind urechile. Era aproape sigur că Irene nu era în cameră. Plecă brusc, trecu prin mijlocul salonului È™i coborî scările. Se opri la birou È™i zise: — VreÈ›i să aveÈ›i amabilitatea de a preda doamnei Heron acest plic? — Madame Heron a plecat chiar azi, Monsieur — pe neaÈ™teptate — cam în jurul orei trei. Caz de boală în familie. Soames își strânse buzele. — Ah, da! ÃŽi È™tiÈ›i adresa? — Non, Monsieur. Dar cred că în Anglia. Soames puse din nou plicul în buzunar È™i ieÈ™i. Făcu semn unei trăsuri cu cai care trecea prin faÈ›a lui. — Du-mă undeva! Birjarul care, desigur, nu înÈ›elese nimic, zâmbi È™i dădu bici cailor. Iar Soames, aÈ™ezat în mica trăsură cu roÈ›i galbene, fu purtat în lungul È™i latul Parisului, cu bulevardele È™i pieÈ›ele lui în formă de stea; din când în când birjarul se oprea È™i-l întreba: — C'est par ici, Monsieur? — Nu, mergi înainte, îi răspundea de fiecare dată, până când birjarul, deznădăjduit, renunță să-l mai întrebe, iar trăsura cu roÈ›i galbene — un mic olandez zburător în forma unei birje — gonea neîncetat printre casele cu etaj, cu obloanele trase, de pe bulevardele străjuite de platani. "ÃŽntocmai ca viaÈ›a mea — gândi Soames: merge înainte fără scop!" Capitolul II ÃŽN PÂNZA DE PÃIANJEN A doua zi Soames se întoarse în Anglia, iar în dimineaÈ›a celei de a treia primi vizita domnului Polteed, care avea o floare la butonieră È™i o pălărie cafenie de fetru. Soames îl pofti să ia loc. — VeÈ™tile de pe front nu mai sunt atât de rele, nu-i aÈ™a? zise domnul Polteed. Sper că domnul Forsyte se simte bine. — MulÈ›umesc! foarte bine. Domnul Polteed se aplecă puÈ›in înainte, zâmbi, deschise mâna, se uită în palmă È™i zise încetiÈ™or: — Cred că, în sfârÈ™it, am lămurit chestiunea care vă preocupa. — Ce spui! exclamă Soames. — 19 îmi trimite un raport care, cred, este suficient pentru a fi considerat drept o probă evidentă, zise Polteed È™i se opri. — ÃŽn ziua de 10, după ce, de dimineață, a fost martoră la o întâlnire dintre 17 È™i un domn necunoscut, 19 este gata să declare sub prestare de jurământ că l-a văzut ieÈ™ind din camera ei de culcare de la hotel în jurul orei 10 seara. Dacă mărturia va fi mânuită cu abilitatea necesară, cred că va fi suficient, cu atât mai mult cu cât 17 a plecat din Paris — împreună, desigur, cu domnul în chestiune. De fapt, au È™ters-o amândoi în aÈ™a fel, încât nu le-am dat de urmă; dar îi vom repera, îi vom repera. Femeia a muncit din greu, condiÈ›iile au fost grele, dar sunt încântat că, în sfârÈ™it, a izbutit. Domnul Polteed scoase o È›igaretă, o bătu de câteva ori pe masă, se uită la Soames È™i o puse la loc în tabacheră. Expresia de pe faÈ›a clientului său nu era încurajatoare. — Cine este această nouă persoană? zise Soames scurt. — Asta n-o È™tiu. Dar ea este gata să jure pentru ceea ce a văzut — È™i avem È™i semnalmentele lui. Domnul Polteed scoase din buzunar o scrisoare È™i începu a citi: — Vârstă mijlocie, talie mijlocie, costum albastru de după-amiază, smoching seara, palid, părul brun, mustață mică, brună, obraji subÈ›iri, bărbie fermă, ochi cenuÈ™ii, picioare mici, expresia unui om care se simte vinovat de ceva... Soames se ridică, îndreptându-se spre fereastră. Stătea în picioare, furios È™i revoltat. Idiot din naÈ™tere — păianjen idiot din naÈ™tere! Șapte luni de zile, câte cincisprezece lire sterline pe săptămână — pentru a-l fila pe el drept amantul soÈ›iei lui! Expresia unui om care se simte vinovat de ceva! Deschise brusc fereastra. — E cald, zise; se întoarse È™i se aÈ™eză din nou. Puse picior peste picior È™i aruncă domnului Polteed o privire dispreÈ›uitoare. — Mă gândesc că este suficient, zise, tărăgănând vorbele; fără nume È™i fără adresă. Cred că trebuie s-o lăsăm în pace pe doamna aceea È™i să ne ocupăm mai ales de amicul nostru 47. Nu È™tia dacă Polteed l-a identificat; dar îl È™i vedea în închipuirea lui cum, ajuns între colegi, izbucnea în hohote de râs. "Expresia unui om care se simte vinovat!" Fir-ar al dracului! Domnul Polteed îi răspunse în grabă, cu destulă emfază: — Vă asigur că am reuÈ™it să ducem la bun sfârÈ™it un divorÈ› È™i cu mai puÈ›ine probe. Nu uitaÈ›i că este vorba despre Paris. Femeie frumoasă, singură. De ce să nu încercaÈ›i cu ceea ce avem, domnule? Am putea să È™i exagerăm puÈ›in. Și brusc, pe Soames îl străfulgeră un gând. Pasiunea spionului de meserie se trezise în el: "Cea mai mare victorie a carierei mele! Un soÈ› divorÈ›ează de soÈ›ia lui, făcându-i o vizită în camera de culcare! Iată o afacere despre care voi putea vorbi după ce ies la pensie!" Și, într-un moment de furie, gândi: "Și de ce nu! Doar sute de bărbaÈ›i de talie mijlocie au picioare mici È™i pe față expresia unui om care se simte vinovat de ceva!" — Nu sunt autorizat să risc cu probe incerte! îi zise scurt. Domnul Polteed ridică privirea È™i zise: — Păcat. Mare păcat! Chestiunea cealaltă pare destul de puÈ›in promițătoare. Soames se ridică. — N-are nici o importanță. UrmăreÈ™te te rog pe 47 È™i vezi să nu găseÈ™ti noduri în papură. Bună ziua! Când auzi cuvintele "noduri în papură!", ochii domnului Polteed azvârliră scântei. — Foarte bine. Am să vă È›in la curent. Și iată-l pe Soames din nou singur. Ce afacere încurcată, murdară, ridicolă! ÃŽÈ™i lipi fruntea de mâinile-i aÈ™ezate pe birou. Șezu aÈ™a vreme de zece minute, până când îl trezi secretarul său cu proiectul de prospect al societății "Manifold and Topping", pentru o emisiune de acÈ›iuni în condiÈ›ii foarte avantajoase. După amiază plecă devreme de la birou È™i se duse la restaurantul "Bretagne". Era acasă numai Madame Lamotte. ÃŽl pofti să ia ceaiul cu ea. Soames primi, înclinându-se. După ce se aÈ™ezară, unul de o parte È™i celălalt de cealaltă parte a mesei din odaia cea mică, Soames zise răspicat: — Trebuie să vă vorbesc, Madame. IuÈ›eala cu care își ridică privirea ochilor ei căprui-deschis îi spuse lui Soames că ea aÈ™teaptă de mult aceste vorbe. — ÃŽn primul rând, trebuie să vă întreb ceva: Cum îl cheamă pe acel tânăr doctor? Este ceva între el È™i Anette? Toată fiinÈ›a ei deveni ca tăciunele, un tăciune cizelat, negru aspru È™i strălucitor. — Anette e tânără, îi zise. Tot aÈ™a e È™i Monsieur le docteur. ÃŽntre tineri, lucrurile merg iute; dar Anette e un copil foarte cuminte. Ah! ce fire bună are! Buzele lui Soames schiÈ›ară un zâmbet vag. — Deci, nu e nimic precis intre ei? — Precis? — nu, nici vorbă! Tânărul este foarte simpatic, dar — ce să vă spun? N-are nici un ban. Și își ridică ceaÈ™ca de ceai din porÈ›elan alb, garnisită cu frunze de salcie; Soames o ridică È™i el pe a lui. Privirile lor se întâlniră. — Eu sunt căsătorit, îi zise; dar de mulÈ›i ani trăiesc despărÈ›it de soÈ›ia mea. Acum încerc să divorÈ›ez. Madame Lamotte puse ceaÈ™ca pe masă. ÃŽntr-adevăr! Ce situaÈ›ii tragice sunt pe lume! Totala lipsă de sentiment din sufletul acelei femei trezi în Soames un dispreÈ› ciudat. — Eu sunt un om bogat, continuă el, È™tiind prea bine că remarca lui era de prost-gust. Nu e cazul să spun mai mult acum, dar cred că m-aÈ›i înÈ›eles. Ochii lui Madame Lamotte erau atât de larg deschiÈ™i, încât li se vedea albul È™i deasupra È™i dedesubtul pupilei; îl privi drept în față. — Ah! ça — mais nous avons le temps! Oh, da — dar mai avem vreme (fr.) fu ceea ce spuse. ÃŽncă un ceai? Soames refuză, se ridică, își luă rămas bun È™i plecă. Deci, scăpase de o grijă; de acum mama ei n-o va mai lăsa să umble cu acel tânăr vesel È™i neisprăvit, până când... Dar ce È™anse avea el să poată spune într-o bună zi: "Sunt liber"? Cum o să ajungă acolo? Viitorul lui pierduse orice asemănare cu realitatea. Se simÈ›ea ca o muscă prinsă într-o pânză de păianjen È™i care priveÈ™te cu ochi deznădăjduiÈ›i spre libertatea din aer. SimÈ›ea nevoia să facă miÈ™care, de aceea merse pe jos până la Kensington Gardens, apoi pe Queen's Gate până la Chelsea. S-ar putea ca Irene să se fi întors în apartamentul ei. Acesta era un lucru pe care-l putea afla uÈ™or. Căci, după ultimul ei refuz, atât de jignitor, orgoliul rănit își căuta refugiu în ideea că ea trebuie să aibă un amant. Pe la ora cinei, Soames ajunse în dreptul casei. Nu era cazul să ceară informaÈ›ii! O doamnă cu părul cărunt stropea florile din fereastră. Apartamentul era deci închiriat. Și Soames plecă încet, merse agale de-a lungul Tamisei; era o seară frumoasă, senină È™i liniÈ™tită, în jurul lui totul era armonie È™i pace, numai în inima lui nu. Capitolul III RICHMOND PARK ÃŽn după-amiaza zilei în care Soames plecă în FranÈ›a, Jolyon primi la Robin Hill o telegramă: "Fiul dumneavoastră bolnav de enterită. Momentan în afara primejdiei. Urmează telegramă." Vestea sosi într-o casă destul de agitată, din pricina plecării lui June, care-È™i avea cabina reÈ›inută pe un vapor ce pornea a doua zi. ÃŽn clipa când veni telegrama; June îi încredinÈ›a tatălui său pe Eric Cobbley È™i familia lui, rugându-l să le poarte de grijă. Stimulată de înrolarea voluntară a lui Jolly, June se hotărâse să devină infirmieră de Crucea RoÈ™ie, È™i-È™i împlini cinstit datoria cu toate că ea — ca oricare alt membru al familiei Forsyte — simÈ›ea o oarecare enervare È™i regret în faÈ›a îngrădirilor la care era supusă libertatea ei. La început fusese plină de entuziasm, munca i se păruse minunată, dar după o lună elanul i-a mai scăzut, È™i afirma chiar că s-ar fi putut pregăti mult mai bine singură, È™i că nu avea nevoie să fie învățată de alÈ›ii. Dacă Holly n-ar fi insistat atât ca — urmând pilda ei — să urmeze È™i ea cursurile de infirmieră, June ar fi tras de mult chiulul. Dar în luna aprilie, când Jolly È™i Val au plecat cu unitatea lor pe front, ezitarea i-a dispărut, continuând să persevereze în hotărârea ei. Dar acum, chiar în momentul plecării, ideea că-l părăseÈ™te aici pe Eric Cobbley — cu nevastă È™i doi copii, lăsându-l în voia vânturilor pe valurile reci ale unei lumi care nu È™tie să preÈ›uiasca talentul — o apăsa atât de tare, încât mai-mai să renunÈ›e la planul ei. Când citi însă telegrama, cu vestea aceea îngrijorătoare, È™tiu ce are de făcut. Se È™i vedea îngrijindu-l pe Jolly — căci, nu încape îndoială, îi vor permite să-È™i îngrijească propriul frate! Dar Jolyon — care vedea întotdeauna limpede È™i era È™i sceptic — nu speră nimic. Biata June! O fi È™tiind vreun Forsyte din generaÈ›ia ei cât de grea È™i de dură e viaÈ›a? De când aflase că fiul său sosise la Cape Town, ori de câte ori se gândea la el, Jolyon simÈ›ea o durere, de parc-ar fi fost bolnav. Nu putea accepta gândul că Jolly se află tot timpul în primejdie. Telegrama, cu toate că îi dădea o veste proastă, fu aproape o uÈ™urare. Jolly era, temporar cel puÈ›in, scăpat de gloanÈ›e. Și totuÈ™i, enterita asta era o boală gravă! ÃŽn The Times apăreau zilnic anunÈ›uri mortuare din pricina ei. De ce n-ar putea zace el în acest spital de campanie, iar fiul său să fie acasă, la adăpost? Spiritul de sacrificiu al celor trei copii ai săi, altruismul lor atât de puÈ›in caracteristic neamului Forsyte, îl uluia pe Jolyon. Ar fi făcut orice ca să ia locul lui Jolly, căci își iubea fiul; dar ei, la rândul lor, nu cunoÈ™teau asemenea sentiment egoist. Nu-i rămânea altceva decât să recunoască în toate acestea un semn: că tipul Forsyte este în declin. Spre sfârÈ™itul după-amiezii, Holly veni la el sub bătrânul stejar. Crescuse mult în ultimele luni, de când făcea cursurile la spital, È™i aproape că nu mai stătea pe acasă. Văzând-o cum vine spre el, gândi: "AÈ™a copil cum e, are mai mult bun-simÈ› decât June; e mai înÈ›eleaptă. Slavă Domnului că nu pleacă È™i ea pe front!" Holly se aÈ™eză în leagăn, tăcută È™i nemiÈ™cată. "O doare È™i pe ea ca È™i pe mine", cugetă Jolyon. Apoi, întâlnind privirile ei aÈ›intite asupra lui, zise: — N-o pune prea tare la inimă, fetiÈ›o. Dacă n-ar fi bolnav, ar fi în primejdie mult mai mare. Holly coborî din leagăn. — Trebuie să-È›i spun ceva, tăticule. Jolly s-a înrolat È™i a plecat din pricina mea. — Cum adică? — Când tu erai plecat la Paris, Val Dartie È™i cu mine ne-am îndrăgostit unul de altul. Aveam obiceiul să ne plimbăm călare în Richmond Park; ne-am logodit. Jolly a descoperit totul È™i a crezut că trebuie să pună capăt acestei poveÈ™ti; de aceea i-a cerut lui Val să se înroleze voluntar. Eu sunt de vină, tată, numai eu È™i de aceea aÈ™ vrea să plec È™i eu pe front. Căci, dacă vreunuia din ei i s-ar întâmpla ceva, ar fi îngrozitor pentru mine. De altfel eu sunt tot atât de bine pregătită ca È™i June. Jolyon deschise ochii mari, uluit, dar pe faÈ›a lui se putea vedea È™i o nuanță de ironie. Deci, iată dezlegarea enigmei; È™i toÈ›i aceÈ™ti trei copii erau, totuÈ™i, din neamul Forsyte. Desigur că Holly ar fi trebuit să-i spună mai de mult toate acestea! Dar își înghiÈ›i toate cuvintele sarcastice care-i veniră pe buze. DulceaÈ›a È™i înÈ›elegerea pentru cei tineri erau, probabil, cel mai sfânt lucru din crezul său. Nu încape îndoială că a binemeritat tot ceea ce i s-a întâmplat. Logodită! Deci acesta era motivul pentru care fata se înstrăinase în ultima vreme de el! Și încă logodită cu Val Dartie — nepotul lui Soames — din partida adversă! Era îngrozitor de neplăcut. Strânse È™evaletul È™i sprijini pictura de stejar. — I-ai spus lui June? — Da; a spus c-o să-mi facă loc în cabina ei. E o cabină de o singură persoană, aÈ™a că una din noi va dormi pe jos. Dacă tu eÈ™ti de acord, ea se duce chiar acum să obÈ›ină aprobarea. "De acord?" cugetă Jolyon. "Mi se cere consimțământul cam târziu!" Dar iarăși își înghiÈ›i vorba. — EÈ™ti prea tânără, scumpa mea, n-o să te primească. — June cunoaÈ™te niÈ™te oameni care au putut pleca la Cape Town cu ajutorul ei. Dacă nu sunt primită în funcÈ›ia de infirmieră, pot să locuiesc la ei È™i să urmez cursul mai departe, acolo. Lasă-mă să plec, tăticule! Lui Jolyon îi venea să plângă; tocmai de aceea zâmbi. — Eu nu împiedic niciodată pe nimeni să facă ceea ce vrea, îi răspunse. Holly îl cuprinse în braÈ›e. — Oh! tată, tu eÈ™ti cel mai bun tată de pe lume! "Adică cel mai rău", cugetă Jolyon. Chiar dacă niciodată nu s-ar fi îndoit de cultul pe care-l avea pentru îngăduință, în clipa aceasta se îndoia de el. — Eu nu sunt în raporturi de prietenie cu familia lui Val È™i nici nu-l cunosc pe Val, dar È™tiu că Jolly nu-l poate suferi. Holly privi în depărtare È™i spuse: — Eu îl iubesc. — Am înÈ›eles, zise Jolyon pe un ton sec. Apoi, văzând expresia de pe faÈ›a ei, o sărută È™i gândi: "Exista oare ceva mai impresionant decât credinÈ›a unui suflet tânăr?" Din moment ce nu i-a interzis să plece, era de datoria lui s-o ajute cât putea mai mult; de aceea se duse cu June în oraÈ™. Nu se È™tie din ce motiv au primit aprobarea; să fi fost datorită insistenÈ›elor lui June, sau faptului să funcÈ›ionarul cu care au vorbit fusese coleg de È™coală cu Jolyon; în orice caz, Holly putea dormi în cabina pentru o persoană, reÈ›inută de June. A doua zi, seara, le-a condus pe amândouă la gara Surbiton È™i, aprovizionate cu bani din belÈ™ug, alimente pentru invalizi È™i scrisori de recomandaÈ›ie, fără de care nici un Forsyte nu pleacă la drum, la ora stabilită conform programului, l-au părăsit. Sub un cer ce strălucea de stele, Jolyon se întoarse cu trăsura la Robin Hill È™i se aÈ™eză la masă. Servitorii îl serviră cu o deosebită grijă, încercând astfel să-i arate simpatia lor, iar el mâncă plin de-o È™i mai mare grijă, pentru a le arăta că le preÈ›uieÈ™te simpatia. Dar mare-i fu uÈ™urarea când își putu aprinde È›igara pe terasa pardosită cu pietre — a căror culoare È™i formă fusese aleasă cu atâta pricepere de către tânărul Bosinney. Se lăsa noaptea, o noapte atât de frumoasă; frunzele pomilor abia fremătau, iar în preajmă era o mireasmă atât de dulce, încât Jolyon simÈ›i o durere în inimă. Iarba era acoperită cu rouă, È™i el începu să se plimbe pe terasă; o străbătu de nenumărate ori de la un capăt la altul, È™i până la urmă i se păru că pe terasă se plimbă toÈ›i trei; când ajungeau la capătul terasei se întorceau cu toÈ›ii, tatăl său rămânând tot timpul în partea dinspre casă, iar fiul lui în partea dinspre pajiÈ™te; È™i îl È›ineau amândoi de câte un braÈ›; el nu îndrăzni să-È™i ridice mâna pentru a-È™i scoate È›igara din gură de teamă să nu-i sperie, iar È›igara continua să ardă È™i scrumul îi cădea pe haină, până când își desfăcu buzele È™i o lăsă să cadă, căci îl frigea. ÃŽn cele din urmă cei doi plecară, È™i prin braÈ›ele lui trecu un fior de gheață. Și iată cum, în fiinÈ›a unui singur Jolyon, se plimbară trei făpturi cu acelaÈ™i nume! Se opri în loc È™i ascultă: o căruță trecea pe È™osea, în depărtare mergea un tren, câinele de la ferma lui Gage lătra, frunzele pomilor murmurau, băiatul de la grajd își încerca fluierul cumpărat la bâlci. Deasupra lui, nenumărate stele, strălucitoare È™i mute, atât de departe de el! Luna nu răsărise încă! Era totuÈ™i atâta lumină, încât putea vedea săbiile È™i steagurile stânjeneilor sădiÈ›i pe marginea terasei; erau florile lui favorite, căci petalele lor încovoiate È™i zbârcite purtau culoarea nopÈ›ii. Se întoarse cu faÈ›a spre casă. Era mare, nici o lumina aprinsă, È™i, în afară de el, nici un suflet de om nu locuia întrânsa. Cumplită singurătate! Nu va putea trăi aici singur. Și totuÈ™i, cum se poate simÈ›i un om părăsit, atâta vreme cât există frumuseÈ›e? Răspunsul la această întrebare — chiar dacă idioată — era: pentru că se simte singur! Cu cât e mai mare frumuseÈ›ea, cu atât mai mare e pustiul, căci frumuseÈ›ea este armonie, iar armonia cere împărtășire. FrumuseÈ›ea nu este o mângâiere dacă nu are suflet. Acea noapte, cu vraja ei nemaiîntâlnită, cu struguri ce străluceau în lumina stelelor, cu iarba care mirosea a miere, nu-i dăruia bucurie, căci era despărÈ›it de aceea care însemna pentru el viaÈ›a, esenÈ›a È™i întruchiparea frumuseÈ›ii; da, simÈ›ea că e cu desăvârÈ™ire despărÈ›it de ea, mai ales acum — pentru că aÈ™a cerea buna-cuviință; în zadar încercă să doarmă, lupta lui cu resemnarea era prea dură È™i grea, ca pentru oricare Forsyte, căci ei nu È™tiu să se resemneze; au fost crescuÈ›i pentru a-È™i împlini voinÈ›a, iar părinÈ›ii lor le asiguraseră o viață uÈ™oară. Dar în zori aÈ›ipi È™i avu un vis straniu. Se făcea că se află pe o scenă cu o cortină enorm de înaltă È™i bogată — se ridica până la stele chiar È™i se întindea, în semicerc, de la o margine a scenei până la cealaltă. El era foarte mic, o mică siluetă neagră care, negăsindu-È™i locul, umbla încoace È™i încolo; dar ceea ce era mai curios, e că acea mică făptură era È™i nu era el, căci în acelaÈ™i timp era È™i Soames; aÈ™a că, pe de o parte trăia scena el însuÈ™i, iar pe de alta era numai spectator. Acea siluetă, care-l întruchipa atât pe el cât È™i pe Soames, încerca să găsească o ieÈ™ire prin cortina grea È™i neagră, dar n-o găsea. Trecu de mai multe ori prin faÈ›a ei până când, în cele din urmă, spre fericirea lui, zări o crăpătură îngustă — o deschizătură — la o depărtare neînchipuit de mare, ca o minunată fâșie de lumină, de culoarea florilor de stânjenei, ca o licărire din paradis. Făcu iute câțiva paÈ™i înainte pentru a trece prin ea, dar când ajunse acolo, perdelele se strânseră din nou. Dezamăgit È™i amărât — să fi fost el, să fi fost Soames ? — merse mai departe È™i iată o altă fâșie de lumină printre perdelele desfăcute, dar îndată ce ajunse la ea, perdelele se strânseră din nou. Și stădania aceasta continua, iar mica făptură stătea tot închisă pe scenă, neputând trece prin cortină. ÃŽn cele din urmă se deÈ™teptă, cu numele lui Irene pe buze. Visul acesta îl tulbură din cale-afară, mai ales din pricina faptului că el È™i cu Soames erau întruchipaÈ›i în aceeaÈ™i ființă. DimineaÈ›a nu fu în stare să lucreze, de aceea încalecă pe calul lui Jolly, sperând că va reuÈ™i să obosească. A doua zi hotărî să plece la Londra, pentru a încerca să obÈ›ină permisiunea de a merge în Africa de Sud în urma celor două fiice ale sale. Tocmai începuse să-È™i facă bagajele, când primi următoarea scrisoare: "Green Hotel Richmond 13 iunie Dragul meu Jolyon, Ai să fii surprins când vei afla cât de aproape sunt de dumneata. A fost cu neputință să mai rămân la Paris, de aceea am venit aici pentru a-È›i cere sfatul. AÈ™ dori foarte mult să-È›i vorbesc. De când ai plecat din Paris, nu cred că am întâlnit măcar un om cu care să fi putut vorbi. Totul e în ordine cu dumneata È™i cu fiul dumitale? Cred că până acum nu È™tie nimeni unde mă aflu. Cu aceeaÈ™i prietenie de totdeauna, Irene." Irene la depărtare mai mică de trei mile de casa lui! Și iarăși în refugiu! Un zâmbet foarte straniu i se aÈ™ternu pe buze. Lucrul acesta întrecea orice aÈ™teptare! Spre amiază plecă pe jos, trecu prin Richmond Park È™i cum mergea aÈ™a singur, gândi: "Richmond Park! Doamne, Dumnezeule! Cum se mai potriveÈ™te cu noi cei din neamul Forsyte!" Nici un Forsyte nu locuia acolo — acolo nu locuiau decât regi, pădurari È™i sălbăticiuni — dar în Richmond Park parcă È™i Natura era îngrădită, È™i cu toată aparenÈ›a ei îndrăzneață, avea aerul să declare: "Iată-mă, priveÈ™te instinctele mele, sunt aproape pătimaÈ™e, È™i cât p-aci să mă las târâtă de ele, dar, fireÈ™te, le È›in în frâu. Adevărata glorie a proprietății e să fii stăpân pe tine". Da! Richmond Park era stăpân pe sine chiar È™i în acea zi senină de iunie, când pe vârful fiecărui pom cânta cucul È™i apoi zbura ca fulgerul, pe altă creangă, pentru a-È™i continua cântecul, iar porumbeii sălbatici anunÈ›au miezul verii. Pe la ora unu, Jolyon intră în "Green Hotel", aÈ™ezat aproape față-n față cu renumitul restaurant "The Crown and Sceptre". Era modest, foarte îngrijit, nu-i lipsea niciodată o friptură rece, tarte cu coacăze, din care să se înfrupte una sau două văduve bătrâne, iar în faÈ›a hotelului aproape întotdeauna stătea câte o trăsură cu doi cai. ÃŽntr-o cameră tapisată cu cint atât de urât încât excludea posibilitatea oricărei emoÈ›ii, Irene È™edea pe un scaun rotund, acoperit cu broderie, È™i cânta ceva din Hänsel È™i Gretel, de pe o partitură veche. Pe peretele din faÈ›a ei, neacoperit încă cu tapet în stil Morris, era un tablou reprezentând pe regină călare pe un ponei, înconjurată de câini de vânătoare, È™epci scoÈ›iene È™i cerb înjunghiaÈ›i; lângă Irene, pe pervazul ferestrei, într-un vas de flori, niÈ™te cerceluÈ™i albi È™i trandafiri. Caracteristicile epoci reginei Victoria erau atât de pregnante în această cameră, încât lui Jolyon i se păru că Irene — îmbrăcată în rochia ei strânsă pe corp — e o Venus care răsare din scoica veacului trecut. — Dacă proprietarul acestui hotel ar avea ochi care să vadă, îi zise, te-ar pofti să pleci; căci nu te potriveÈ™ti cu stilul lui . Și în felul acesta trecu, uÈ™or, peste cele câteva momente de emoÈ›ie profundă. După ce au mâncat friptură rece, dulceață de nuci, tartă cu coacăze È™i au băut dintr-un clondir de gresie bere preparată cu enibahar, ieÈ™iră la plimbare în parc, È™i după ce vorbiră despre una È™i despre alta, urmă tăcerea de care se temuse atât Jolyon. — Nu mi-ai povestit ce s-a întâmplat la Paris, zise el într-un târziu. — Nu. Am fost urmărită multă vreme; È™i până la urmă m-am obiÈ™nuit È™i cu asta. Dar după aceea a venit chiar Soames. La statuia mică a Niobei... aceeaÈ™i poveste: îmi cere să mă întorc la el. — De necrezut! ÃŽn timp ce vorbea, privirea ei căta spre pământ, dar apoi o ridică spre el. Ochii aceia negri, aÈ›intiÈ›i asupra ochilor lui, păreau a spune atât de desluÈ™it, cum nici un glas de pe lume n-ar fi putut grăi: "Am ajuns la capătul puterilor; dacă mă vrei, iaÂtă-mă"! Trăise vreodată, aÈ™a de bătrân cum era, vreo clipă de emoÈ›ie atât de puternică? Cuvintele "Irene, te ador!" aproape îi scăpară de pe buze. Dar în mintea lui apăru o imagine atât de limpede, cum n-ar fi crezut niciodată că poate fi o închipuire: îl văzu pe Jolly, cu faÈ›a albă ca varul, întins în pat È™i întors către un perete alb. — Băiatul meu este grav bolnav pe front, îi zise pe un ton liniÈ™tit. Irene îl luă de braÈ›. — Te înÈ›eleg; vino să ne plimbăm. Nu trebuia nici măcar să încerce a-i da vreo explicaÈ›ie. Ea înÈ›elesese totul! Și merseră mai departe prin ferigă — crescuse atâta, încât le ajungea până la genunchi —, trecură printre vizuinile iepurilor, È™i pe lângă stejari, vorbind despre Jolly. Peste două ore se despărÈ›i de ea la Richmohd Hill Gate È™i porni spre casă. "Acum È™tie ce simt pentru ea", cugetă el. Era natural! AÈ™a ceva nu se poate ascunde în faÈ›a unei femei ca ea! Capitolul IV PE CELÃLALT MAL Jolly era ostenit din cale-afară de atâtea vise. Prea palid È™i prea slab pentru a visa din nou, zăcea nemiÈ™cat, aducându-È™i vag aminte de lucruri foarte îndepărtate. N-avea putere decât să-È™i deschidă ochii pentru a privi afară, prin fereastra de lângă patul său de campanie, spre fâșia de apă ce È™erpuia prin nisip È™i spre floarea cucului răsfirată prin Karoo, dincolo de râu. Acum È™tia ce înseamnă Karoo, cu toate că nu-i văzuse pe buri fugind mâncând pământul — ca niÈ™te iepuri — È™i nici nu auzise È™uieratul obuzelor. Molima l-a doborât miÈ™eleÈ™te înainte de a fi simÈ›it mirosul prafului de puÈ™că. Cine È™tie din ce i-a venit? — o zi în care, fiindu-i sete, a băut prea mult, sau poate a mâncat un fruct infectat. Nu È™tia È™i nu mai avea putere nici pentru a urî boala care-l doborâse; nu mai avea putere decât pentru a-È™i da seama că alături de el mai zăceau mulÈ›i alÈ›ii, că era buimăcit de atâtea vise nebuneÈ™ti; nu mai avea putere decât pentru a urmări fâșia de apă È™i pentru a-È™i aminti vag lucruri foarte, foarte îndepărtate... Soarele apusese. ÃŽn curând va fi mai răcoare. Ar fi vrut să È™tie cât e ceasul, să pună mâna pe ceasul lui cel vechi, cu capacele moi de tot, să-i audă ticăitul. Ar fi fost ceva prietenos — de acasă. Nu mai avea nici atâta putere încât să-È™i aducă aminte că bătrânul lui ceas fusese întors pentru ultima dată în ziua în care începuse să zacă în patul acela. Pulsul creierului său bătea atât de slab, încât nu putea distinge feÈ›ele celor ce umblau încoace È™i încolo, infirmiere, doctori, ordonanÈ›e, ca È™i cum toÈ›i ar fi avut o singură înfățiÈ™are, indiferentă; iar cuvintele care se rosteau în jurul lui însemnau toate acelaÈ™i lucru, adică aproape nimic. Dar lucrurile pe care le făcea odinioară, deÈ™i îndepărtate È™i vagi, erau mai desluÈ™ite: paÈ™ii lui prin faÈ›a bătrânelor trepte de la Harrow, când se făcea apelul... "Prezent, Domnule! Prezent, Domnule!"... felul în care își împacheta ghetele în Westminster Gazette, hârtie verzuie, ghete lucioase... bunicul lui vine spre el de undeva din întuneric... miros de pământ... pivniÈ›a cu ciuperci! Robin Hill... ÃŽnmormântarea sărmanului câine Balthazar în frunze... Tata... Casa... Devenise iarăși conÈ™tient, È™i-È™i dădea seama că în albia râului nu era apă; cineva îi vorbea. ÃŽl întreba dacă doreÈ™te ceva. Nu. Ce poate dori el acum? Era prea slăbit pentru a dori ceva, dar tare ar vrea să audă ticăitul ceasului său... Holly! Nu È™tie să arunce mingea cum trebuie. Oh! Arunc-o în sus! Nu târâș!... "Trage barca, Unu È™i Doi!" El era Doi!... ConÈ™tiinÈ›a îi reveni din nou, È™i-È™i dădu seama că cerul amurgului e violet È™i că răsare o lună aproape plină... roÈ™ie ca sângele. Ochii lui vrăjiÈ›i o priveau: È™i în timp ce în creierul lui nu se petrecea nimic, minutele treceau, È™i... luna se înălÈ›a sus, din ce în ce mai sus... "Se stinge, doctore!" Nu-È™i mai împachetează ghetele? Niciodată? "Þine bine vâslele, Doi!" Nu plânge! Du-te liniÈ™tit... treci peste valuri... dormi!... ÃŽntuneric? Ah, numai dacă cineva... ar fi atât de bun... să... să-i întoarcă ceasul!... Capitolul V SOAMES TRECE LA FAPTE Soames era foarte ocupat cu problemele ridicate de societatea "New Colliery Company" care, aproape imediat după retragerea bătrânul Jolyon de la preÈ™edinÈ›ia Consiliului de AdministraÈ›ie, decăzuse atât de vertiginos, încât nu mai rămăsese din ea decât "lichidarea". De aceea, vreme de două ceasuri, nu apucă să citească scrisoarea pe care i-o trimisese domnul Polteed într-un plic sigilat È™i cu adresa scrisă de mâna lui. Ajuns la masă, la clubul său din City, Soames scoase plicul din buzunar — È›inea mult la acest club pentru că, prin anul 1870, lua adeseori masa aici împreună cu tatăl său, care îl aducea mai ales pentru a-i arăta cum va trebui să-È™i organizeze viaÈ›a în viitor. Aici, într-un colÈ› retras, în faÈ›a unei farfurii cu friptură de berbec È™i piure de cartofi, citi: "Domnule Forsyte, Conform instrucÈ›iunilor date de dumneavoastră am urmărit chestiunea în cealaltă direcÈ›ie, È™i rezultatele sunt mulÈ›umitoare. Urmărirea lui 47 ne-a dus la descoperirea adresei lui 17: «Green Hotel», Richmond. ÃŽn cursul săptămânii trecute, cele două persoane s-au întâlnit în Richmond Park. Până acum n-am putut observa nimic de o importanță deosebită. Dar, dacă facem legătura dintre informaÈ›iile pe care le-am primit la începutul acestui an de la Paris È™i cele pe care le avem acum, sunt convins că ne putem prezenta în faÈ›a JustiÈ›iei. BineînÈ›eles, urmărirea va continua, până vom primi instrucÈ›iuni contrare din partea dumneavoastră. Cu deosebită stimă, al dumneavoastră, Claud Polteed". Soames citi scrisoarea de două ori, apoi făcu semn chelnerului. — Ia-o de aici, te rog; e rece! — Să vă aduc alta proaspătă, domnule? — Nu. Dă-mi, te rog, o cafea în cealaltă cameră. Apoi, după ce plăti mâncarea pe care n-o mâncase, ieÈ™i din sufragerie; trecu pe lângă doi cunoscuÈ›i, dar nu-i văzu. "Ne putem prezenta în faÈ›a JustiÈ›iei!" își zise, în timp ce È™edea la o masă mică cu tăblie de marmură, cu cafeaua în față. Ticălosul de Jolyon! ÃŽÈ™i turnă cafeaua, puse zahăr È™i o bău. ÃŽl va dezonora în ochii propriilor lui copii! Și, după ce luă această hotărâre fermă, se ridică; È™i pentru prima dată simÈ›i cât e de neplăcut să fii avocatul propriei tale cauze. O afacere atât de scandaloasă nu putea fi pornită din biroul lui. Era silit să încredinÈ›eze unui străin cele mai intime taine ale vieÈ›ii lui particulare, trebuia să facă apel la un avocat specialist în ceea ce se numea prejudicii aduse onoarei familiale. Oare la cine să se ducă? Poate la "Linkman and Laver", din Budge Row — oameni de încredere, nu aveau cine È™tie ce renume, îi cunoÈ™tea numai din vedere. Dar, înainte de a se duce la ei, trebuie să mai vorbească o dată cu Polteed. Dar la această idee Soames avu un moment de slăbiciune. Să-i dezvăluie taina lui? Cum să găsească cuvintele nimerite? Cum să se expună milei lui Polteed È™i să se facă singur de râs? ÃŽnsă, se prea poate ca Polteed să È™tie totul... Oh, da, È™tia totul! Și, hotărât să pună capăt acestei chestiuni numaidecât, se urcă într-o birjă È™i porunci să fie dus în West End. Era o zi caldă È™i fereastra biroului domnului Polteed era larg deschisă, singura precauÈ›iune fiind o plasă de sârmă subÈ›ire pentru a opri intrarea muÈ™telor. Două sau trei È™i încercaseră să pătrundă în birou, dar se prinseseră în ochiurile sârmei È™i acum stăteau agățate acolo, cu aerul că se aÈ™teaptă să fie ucise din-tr-un moment într-altul. Domnul Polteed, urmând dispoziÈ›ia citită în ochii clientului său, se ridică cu aerul că-È™i cere scuze È™i închise fereastra. "Măgar îngâmfat!" gândi Soames. Ca orice om care are o nestrămutată încredere în sine, Soames nu mai ezită, È™i cu un vag zâmbet în colÈ›ul gurii, zise: — Am primit scrisoarea dumitale. Am de gând să trec la fapte. Bănuiesc că È™tii cine este doamna pe care aÈ›i urmărit-o. Expresia din acel moment de pe faÈ›a domnului Polteed fu o capodoperă. Se citea pe ea absolut desluÈ™it: "Dar cum puteÈ›i crede că nu È™tiu? Dar, vă rog, fiÈ›i convins că am luat cunoÈ™tință de lucrul acesta numai din punct de vedere profesional — vă rog să mă iertaÈ›i!" Făcu în aer o mică miÈ™care cu mâna, ca È™i cum ar fi vrut să spună: "AÈ™a ceva — aÈ™a ceva e destul de obiÈ™nuit în meseria noastră!" — Atunci totul e în ordine, zise Soames umezindu-È™i buzele: nu e nevoie să-È›i spun mai mult. Am să însărcinez biroul "Linkman and Laver", din Budge Row, pentru a porni acÈ›iunea în numele meu. Deocamdată nu am nevoie de martorii dumneavoastră, dar vă rog să le trimiteÈ›i — până la ora cinci — toate informaÈ›iile pe care le aveÈ›i. Urmărirea va continua, dar vă rog să păstraÈ›i cea mai mare discreÈ›ie. Domnul Polteed, cu ochii pe jumătate închiÈ™i, avea aerul că e gata să facă tot ceea ce i se cere. — EÈ™ti convins, întrebă Soames, cu un glas care, brusc, devenise energic, că avem probe suficiente? Domnul Polteed făcu o mică miÈ™care din umeri. — PuteÈ›i risca, îi È™opti: cu ceea ce avem, È™i cum cunoaÈ™tem noi oamenii, cred că puteÈ›i porni. Soames se ridică. — ÃŽl vei căuta pe domnul Linkman. MulÈ›umesc; nu te deranja. N-ar fi putut să-l suporte strecurându-se, între el È™i ușă, cum făcea de obicei. Ajuns pe trotuarul însorit de pe Piccadilly, își È™terse sudoarea de pe frunte. Ce-a fost mai greu trecuse — cu străinii aceia va merge mai uÈ™or. Apoi se întoarse în City pentru a desăvârÈ™i ceea ce mai avea de făcut. Seara, în Park Lane, privindu-l pe tatăl său care lua masa, fu cuprins din nou de vechea lui dorință de a avea un fiu, un fiu care să stea lângă el când va fi bătrân, care să-l privească cum mănâncă, pe care să-l ia pe genunchi aÈ™a cum odinioară îl lua pe el James, un fiu căruia să-i fi dat viață el, care să-l înÈ›eleagă pentru că este trup din trupul lui È™i sânge din sângele lui, să-l înÈ›eleagă È™i să-i fie mângâiere, un fiu care să fie È™i mai bogat È™i mai cultivat decât el, deoarece porneÈ™te din condiÈ›iuni mai bune decât cele din care plecase el. Nu! Nu voia să ajungă bătrân — ca făptura aceea slabă, căruntă, deÈ™irată, firavă, ce È™edea acolo — È™i singur, cu bogăția care se aduna grămezi-grămezi în jurul lui; nu voia să-È™i ducă zilele fără bucurie, pentru că nu avea nici un viitor în faÈ›a lui, È™i nici nu voia să-È™i lase averea în mâna, gura È™i ochii unor oameni cu care n-avea nimic de împărÈ›it! Nu! Acum va face tot ce trebuie pentru a fi liber să se căsătorească, pentru a avea un fiu de care să se ocupe cât mai e tânăr, înainte de a îmbătrâni ca tatăl său, care-l privea cu aceeaÈ™i atenÈ›ie când pe el, când friptura din farfurie. Se duse la culcare în această dispoziÈ›ie. Dar după ce se întinse în patul cald, aÈ™ternut cu cearÈ™afuri fine, de olandă, cumpărate de Emily, amintirile începură a-l chinui. Chipul lui Irene îl obseda, È™i aproape că-i simÈ›ea trupul lângă al lui. De ce a făcut el prostia de-a o revedea, de ce s-a expus de bunăvoie valurilor de vrajă È™i de amintiri, pentru ca acum să-l doară când se gândeÈ™te că ea e împreună cu ticălosul acela — cu hoÈ›ul acela?! Capitolul VI O ZI DE VARà În zilele care urmară după prima plimbare făcută cu Irene în Richmond Park, n-a fost clipă în care Jolyon să-È™i uite fiul. Nu mai primise nici o veste; intervenÈ›iile pe care le făcuse la Ministerul de Război nu dăduseră nici un rezultat; de la June È™i Holly nu se puteau aÈ™tepta veÈ™ti înainte de trei săptămâni. Abia acum își dădea seama cât de puÈ›ine amintiri avea el în legătură cu Jolly, È™i că fusese un tată "diletant". N-avea nici măcar o amintire în care să fi jucat vreun rol mânia; nici o împăcare, deoarece n-a fost niciodată vreo ceartă; nici o clipă în care să-È™i fi deschis sufletul cu toată încrederea, nici chiar când murise mama lui Jolly. Nu rămăsese nimic, în afară de o dragoste cu puternice nuanÈ›e de ironie. I-a fost frică, pe de o parte ca nu cumva să-È™i piardă libertatea, iar pe de alta ca nu cumva să impieteze asupra libertății băiatului; de aceea s-a ferit cât a putut să-È™i dezvăluie gândurile. Numai când era împreună cu Irene simÈ›ea o oarecare uÈ™urare, cu toate că, pe măsură ce trecea timpul, își dădea seama din ce în ce mai limpede că sentimentele lui sunt împărÈ›ite între ea È™i fiul său. De Jolly îl legau ideea continuității È™i crezul clasei sociale din care făcea parte, convingeri care s-au înrădăcinat în fiinÈ›a lui de când era tânăr È™i care s-au adâncit pe vremea când fiul său era elev, apoi student — strădania lui neîncetată de a nu prihăni cu nimic ceea ce tatăl È™i fiul își datorau reciproc. De Irene îl lega desfătarea lui în faÈ›a FrumuseÈ›ii È™i a Naturii. Și-È™i dădea parcă din ce în ce mai puÈ›in seama care din aceste două legături e mai puternică. Dar, într-o după-amiază, când tocmai pleca spre Richmond, fu deÈ™teptat în mod brutal din paralizia sentimentală prin care trecea de un tânăr cu faÈ›a ciudată, pe care-l mai văzuse parcă undeva È™i care venise cu bicicleta; se apropie de el zâmbind uÈ™or: — Domnul Jolyon Forsyte? Poftim! Puse un plic în mâna lui Jolyon, împinse bicicleta până pe È™osea È™i plecă. Uluit È™i speriat, Jolyon deschise scrisoarea. "CitaÈ›ie în procesul de divorÈ› Forsyte contra Forsyte, martor: Forsyte!" SenzaÈ›ia de ruÈ™ine È™i dezgust fu urmată de o reacÈ›ie spontană: "Dar ce-È›i veni? E tocmai ceea ce doreÈ™ti, de ce nu eÈ™ti mulÈ›umit?" Desigur că È™i ea a primit una; trebuie să se ducă imediat la ea. Pe drum căzu însă pe gânduri. Ce poveste ironică! Căci, orice ar scrie în sfânta scriptură despre inimă, nu e destul să vrei pentru a trăi după cum cere legea. S-ar putea apăra foarte bine în acest proces, mai bine zis ar putea încerca să dovedească atât el, cât È™i Irene, că sunt nevinovaÈ›i. Dar asemenea procedeu îl revolta pe Jolyon. Chiar dacă, de fapt, nu era amantul ei, moralmente dorea acest lucru, iar el È™tia că È™i ea se simte a lui. Citise acest lucru pe faÈ›a ei. Nu-È™i făcea iluzii asupra sentimentelor ei. Ea È™i-a trăit marea pasiune; È™i la vârsta lui, nu se mai putea aÈ™tepta la o mare dragoste din partea ei. Dar Irene avea încredere în el È™i È›inea la el; simte probabil că poate fi un refugiu pentru ea. Știa c-o adoră; deci, desigur, nu-i va cere să se apere ca să-È™i dovedească nevinovăția! Slavă Domnului că Irene nu avea acea conÈ™tiinciozitate britanică absurdă care, de dragul unui refuz, refuză chiar È™i fericirea! Trebuie să fie bucuroasă că i se oferă prilejul de a fi liberă — după È™aptesprezece ani de moarte vie! ÃŽn ceea ce priveÈ™te publicitatea, zarurile erau aruncate! Chiar dacă va încerca să se apere, defăimarea va rămâne. Jolyon încerca sentimentul firesc pentru un Forsyte a cărui viață intimă este ameninÈ›ată: dacă e vorba să-l condamne JustiÈ›ia, apoi măcar să aibă de ce! De altfel socotea că e mult mai dezonorant pentru el să apară pe banca martorilor È™i să jure că între ei n-a avut loc nici un gest, n-a fost rostit nici un cuvânt de dragoste, decât să primească fără replică defăimarea că s-a făcut vinovat de adulter — da, având în vedere sentimentele lui, ar fi fost mult mai dezonorant; iar pentru copiii lui, ar fi fost tot atât de trist È™i dureros. Ideea c-ar fi trebuit să explice — dacă ar fi putut — în public, față de un judecător È™i doisprezece englezi oarecare, întâlnirile lor de la Paris È™i plimbările lor din Richmond Park, îl înspăimânta. Jolyon se cutremura de groază numai gândindu-se la brutalitatea È™i ipocrizia cu care se judecă un asemenea proces; era aproape convins că nimeni nu-i va crede — iar ideea că Irene, care pentru el întruchipa Natura È™i FrumuseÈ›ea, va trebui să stea acolo, în faÈ›a acelor ochi bănuitori, cu priviri necuviincioase, era îngrozitoare. Nu, nu! Apărarea în faÈ›a unei asemenea acuzaÈ›ii n-ar folosi decât să le dea londonezilor o zi de distracÈ›ie copioasă, iar ziarelor un tiraj mai mare. E de o mie de ori mai bine să accepte ceea ce Soames È™i zeii i-au hărăzit! "Și apoi", își zise el cinstit È™i sincer, "cine È™tie? Poate că tocmai în interesul băiatului meu n-aÈ™ fi putut răbda multă vreme această situaÈ›ie. ÃŽn orice caz, de data aceasta scapă È™i ea din cătuÈ™ele legii!" Era atât de preocupat, încât nici nu-È™i dădea seama cât era de cald. Cerul purpuriu se acoperise de nori, doar ici È™i colo mai era câte o fâșie albă. Când intră în parc, o picătură mare de ploaie desenă o stea în praful de pe alee. "Pfiu", gândi, "furtună! Sper că n-a venit la întâlnire; uite ce răpăială începe!" Dar în aceeaÈ™i clipă o văzu pe Irene venind spre el. "Trebuie să fugim repede la Robin Hill", își zise. Pe la ora patru, furtuna se abătu peste Poultry, oferind funcÈ›ionarilor de prin birouri o distracÈ›ie binevenită. Soames bea tocmai o ceaÈ™că de ceai, când îi fu înmânată o scrisoare: "Domnule Forsyte, Forsyte contra Forsyte È™i Forsyte în conformitate cu dispoziÈ›iunile date de dumneavoastră, vă facem cunoscut că astăzi au fost înmânate citaÈ›iile cuvenite atât pârâtei, la Richmond, cât È™i acuzatului, la Robin Hill. Cu deosebită stimă, Linkman and Laver." Soames rămase câteva minute cu ochii holbaÈ›i la scrisoare. Din clipa în care dăduse aceste dispoziÈ›iuni fusese mereu tentat să le revoce. Era atât de scandalos, atât de dezonorant pentru ei toÈ›i! Și, de altfel, dovezile care i s-au adus nu i s-au părut niciodată concludente; nici el nu È™tia pentru ce, dar pe măsură ce trecea vremea, i se părea tot mai puÈ›in probabil ca ei doi să fi ajuns chiar atât de departe. Dar procesul acesta îi va uni în mod cert; È™i lucrul acesta îl durea pe Soames. Să se bucure Jolyon de iubirea ei, să aibă Jolyon ceea ce el n-a putut cuceri! Să fie oare prea târziu? Acum, după ce le-a dat un avertisment atât de grav prin citaÈ›iile pe care le-au primit, n-o fi existând oare un mijloc pentru a-i sili să se despartă? "Dar dacă nu acÈ›ionez imediat", își zise, "va fi poate prea târziu, căci acum au amândoi citaÈ›iile în mână. Mă duc să vorbesc cu el; mă duc la el chiar acum!" Și, bolnav de enervare È™i teamă, trimise să i se aducă un automobil, vehicul pe atunci la modă. Va trece poate multă vreme până când va putea doborî pe acel ticălos, È™i numai Dumnezeu È™tie ce hotărâre pot lua ei după un asemenea È™oc! "Dacă aÈ™ fi un tâmpit È™i aÈ™ vrea să fac pe grozavul, aÈ™ lua cu mine o cravașă, un pistol sau ceva asemănător!", gândi el. Dar în loc de toate acestea luă un dosar, cazul "Magentie versus Wake", cu intenÈ›ia de a-l studia în drum spre Robin Hill. Dar nici nu-l deschise măcar; È™ezu liniÈ™tit, scuturat È™i aruncat încoace È™i-ncolo, fără să-È™i dea seama că e curent È™i că miroase tare a benzină. Trebuie să se orienteze după atitudinea pe care o va lua Jolyon; deci, cel mai important lucru este să nu-È™i piardă firea! Pe când se apropia de Putney Bridge, Londra își revărsa tocmai muncitorii; È™iruri de furnici se puseseră în miÈ™care È™i muncitorii, valuri-valuri, se scurgeau spre periferie; munceau cu toÈ›ii pentru a-È™i È›ine zilele, mergând înainte, mereu înainte în marea luptă pentru viață! Poate că pentru prima dată în viaÈ›a lui, Soames cugetă: "Eu, dac-aÈ™ vrea, aÈ™ putea să le las toate baltă! Nu m-ar costa nimic, aÈ™ putea petrece!" Nu! un om ca el, cu viaÈ›a pe care a dus-o el, nu poate lăsa totul baltă, să se instaleze la Capua È™i să-È™i irosească banii È™i reputaÈ›ia pe care a dobândit-o. ViaÈ›a unui om era compusă din ceea ce a agonisit È™i din ceea ce mai are de agonisit. Numai proÈ™tii gândesc altfel, proÈ™tii, socialiÈ™tii È™i aventurierii! Automobilul ajunsese în cartierul de vile È™i gonea în mare viteză. "Cred că face cincisprezece mile pe oră!" își zise; "motoarele astea vor face ca lumea să nu mai locuiască în oraÈ™!" Și se gândi la efectul pe care-l vor avea asupra proprietăților pe care tatăl său le avea la Londra — el personal nu făcuse niciodată asemenea investiÈ›ii, fiind colecÈ›ionar, iar afacerile cu tablourile îl mulÈ›umeau pe deplin. Vehiculul gonea înainte; coborî dealul de la Wimbleson Common. Ah, ce întrevedere! Nu încape îndoială că un bărbat la cincizeci È™i doi de ani, cu copii mari, pictor cu renume, nu poate rămâne nepăsător. "Nu poate să dezonoreze familia noastră, l-a iubit pe tatăl său, întocmai cum îl iubesc È™i eu pe al meu, iar ei au fost fraÈ›i. Femeia aceasta distruge totul — ce-o fi având? N-am priceput niciodată." MaÈ™ina ieÈ™i de pe È™osea È™i o luă pe lângă marginea unei păduri; Soames auzi cucul cântând, un cuc întârziat, pentru el, însă, era primul cu-cu din anul acela. Ajunse aproape în dreptul terenului pe care îl alesese la început pentru casa lui È™i pe care Bosinney l-a refuzat, atât de puÈ›in politicos, propunându-l pe cel preferat de el. Scoase batista din buzunar pentru a-È™i zvânta obrazul È™i palmele, apoi începu să răsufle adânc, pentru a fi cât mai calm, È™i își zise: "Þine-È›i firea! Þine-È›i firea"! Automobilul coti pe aleea care ar fi trebuit să ducă la casa lui; se auzea muzică. Uitase că Jolyon are două fete. — Poate că mă întorc imediat, sau poate voi fi reÈ›inut câtăva vreme, îi zise È™oferului È™i sună. ÃŽn timp ce mergea în urma femeii de serviciu, care dădu la o parte perdelele spre holul interior, Soames se simÈ›i uÈ™urat la ideea că June sau Holly ar putea neutraliza în oarecare măsură ciocnirea ce va avea loc cu prilejul acestei întâlniri, căci, desigur, una din ele cânta la pian. Mare îi fu mirarea când văzu că la pian e Irene, iar într-un fotoliu È™edea Jolyon, ascultând-o. Amândoi se ridicară în picioare. Sângele i se urcă la creier È™i Soames nu mai fu în stare să-È™i pună în aplicare planul dinainte stabilit. Pe obrazul lui se aÈ™ternu expresia strămoÈ™ilor lui fermieri, încăpățânarea posacă a neamului Forsyte de la malul mării, predecesorii lui "Superior Dosset Forsyte". — Foarte frumos! le zise. Glasul lui Jolyon mârii: — Dacă n-ai nimic împotrivă, să trecem în birou, aici nu este tocmai locul potrivit. Și trecură amândoi printre perdelele desfăcute, iar Soames îi urmă. Intrară într-o încăpere mică; Irene se opri în faÈ›a ferestrei deschise, iar "ticălosul" rămase aproape de ea, lângă un fotoliu mare. Soames trânti uÈ™a cu zgomot; sunetul acesta îi reaminti cum odinioară, într-o zi, trântise uÈ™a în faÈ›a lui Jolyon dându-l afară pentru că voia să se amestece în treburile lui. — Ei bine, ce aveÈ›i de spus despre purtarea voastră? Individul avu obrăznicia să zâmbească. — După cele ce am primit azi, nu mai ai dreptul să ne întrebi. ÃŽmi place să cred că te bucuri că scapi de laÈ›ul pe care-l porÈ›i de gât. — Oh, zise Soames; asta o crezi tu! Am venit să-È›i spun că dacă nu-mi juraÈ›i că de azi înainte nu vă veÈ›i mai vedea deloc, voi divorÈ›a de ea dezvăluind în faÈ›a instanÈ›ei fapte dezonorante pentru voi amândoi. Chiar È™i el se miră de limpezimea cu care vorbi, căci în mintea lui totul era confuz, bâlbâit, iar mâinile îi tremurau. Nici unul din ei nu răspunse; dar i se păru că pe feÈ›ele lor citeÈ™te dispreÈ›. — Ce ai de spus tu, Irene? Buzele ei se miÈ™cară, dar Jolyon puse mâna pe braÈ›ul ei. — Las-o în pace! zise Soames furios. Irene, juri? — Nu. — Oh! Și tu? — Și mai puÈ›in. — Deci sunteÈ›i vinovaÈ›i! RecunoaÈ™teÈ›i? — Da, suntem vinovaÈ›i. Era glasul lui Irene, senină, cu expresia ei de nepătruns care l-a scos din minÈ›i de atâtea ori. De aceea, pierzându-È™i firea, strigă: — EÈ™ti un diavol. — IeÈ™i afară! Pleacă din casa asta, căci altfel te nenorocesc! "Ticălosul ăsta să mă ameninÈ›e! Știe el oare că sunt gata să-l strâng de gât?" — Un fideicomis, zise, care abuzează de bunul ce i s-a încredinÈ›at! Un hoÈ› care fură nevasta vărului său. — Califică-mă cum vrei! Tu ai atitudinea pe care ai vrut-o, noi am luat-o pe a noastră. IeÈ™i afară! Dacă ar fi avut o armă asupra lui, Soames ar fi făcut uz de ea. — O să plăteÈ™ti! — Cu mare plăcere. La groaznica interpretare pe care a dat-o individul acesta cuvintelor lui — È™i cine? tocmai fiul aceluia care îl poreclise pe el "Proprietarul" — Soames privi cu ochi mari, sălbatici. Era ridicol! Aici erau toÈ›i trei; o forță ascunsă i-a împiedicat de la orice act violent. Nici vorbă de bătaie, È™i nu existau nici cuvinte pentru o asemenea situaÈ›ie. Iar Soames nu putea, nu È™tia cum să se întoarcă È™i să iasă. Ochii lui mari deschiÈ™i erau aÈ›intiÈ›i asupra lui Irene — pentru ultima oară privea acea față fatală — da, nu încape îndoială că o vedea pentru ultima oară! — Ascultă, îi zise el brusc, nădăjduiesc că ai să te porÈ›i È™i cu el aÈ™a cum te-ai purtat cu mine — e tot ce am avut de spus! O văzu pe Irene tresărind; apoi smuci uÈ™a, cu o senzaÈ›ie care nu era chiar triumf, nici chiar uÈ™urare, trecu prin hol È™i se urcă în automobilul care-l aÈ™tepta. ÃŽÈ™i sprijini capul în perne È™i închise ochii. SimÈ›i că niciodată n-a fost atât de aproape de crimă, .È™i că niciodată în viață nu È™i-a pierdut stăpânirea de sine în aÈ™a mare măsură — reticenÈ›a era a doua natură a lui. Se simÈ›ea despuiat È™i gol, parcă nu mai avea nici o vlagă — viaÈ›a nu mai avea sens, mintea refuza să lucreze. Razele soarelui îl învăluiau, dar lui îi era frig. Scena pe care o trăise dispăruse parcă din creierul său, iar în viitor nu se concretiza nimic, n-avea o imagine precisă, nu se putea agăța de nimic. Era speriat, parcă era suspendat la marginea unei prăpăstii È™i nu mai trebuia decât o miÈ™care ca să înnebunească. "Nu-i de mine", gândi; "aÈ™a ceva nu-i de mine". Automobilul gonea mereu, trecând în viteză pe lângă pomi, case, oameni, dar alaiul lor nu însemna nimic pentru Soames. "Mă simt foarte prost", își zise; "am să fac o baie turcească. Am... am fost aproape de o nenorocire. AÈ™a nu mai merge!" MaÈ™ina coti, trecu peste pod È™i apoi o luă pe Fulham Road, pe lângă parc. — Du-mă la Hamman, porunci Soames. Ce ciudat, ca într-o zi de vară atât de fierbinte, să simtă nevoie de căldură. Când intră în sala de abur uscat, se întâlni cu George Forsyte care ieÈ™ea, roÈ™u È™i lucios. — Hallo! zise George; pentru ce cursă te antrenezi? Pare-mi-se că nu prea ai grăsime de prisos. Caraghiosul! Soames trecu pe lângă el cu zâmbetul său caracteristic în colÈ›ul gurii. Se întinse pe spate È™i începu să-È™i frece pielea pentru a asuda; se simÈ›ea rău; apoi gândi: "Lasă-l să râdă de mine! Nu vreau să mai sufăr pentru nimic! Nu suport violenÈ›a! Nu-mi face bine!" Capitolul VII O NOAPTE DE VARà După plecarea lui Soames, în micul birou se făcu o liniÈ™te de mormânt. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru frumoasa minciună, zise Jolyon pe neaÈ™teptate. Hai să ieÈ™im, atmosfera de aici nu mai e cum era! Se plimbară tăcuÈ›i în sus È™i în jos în faÈ›a unui perete orientat spre miazăzi, lângă care creÈ™teau piersici. ÃŽntre terasa acoperită cu iarbă măruntă È™i livada umedă, plină de piciorul cocoÈ™ului, ochiul boului È™i margarete, bătrânul Jolyon sădise, din loc în loc, câțiva chiparoÈ™i. Vreme de doisprezece ani au crescut È™i au înflorit, iar acum forma lor îți aducea aminte de Italia. Prin boschetele înverzite păsările zburau graÈ›ios; rândunelele treceau în goană, iar trupurile lor mici È™i sprintene străluceau albastre ca oÈ›elul; iarba pe care pășeau mirosea a primăvară, era proaspătă, verde; iar fluturii se jucau de-a prinselea. După scena dureroasă pe care o trăiseră, liniÈ™tea naturii era minunată, dar tulburătoare. Jos, la marginea peretelui scăldat de soare, se întindea un strat îngust de rezeda È™i pansele, iar dinspre albine venea un zumzet uÈ™or care învăluia toate celelalte sunete: mugetul unei vaci căreia i s-a luat viÈ›elul, chemarea unui cuc din vârful ulmului de la marginea livezii. Cine ar fi crezut că în spatele lor, la zece mile, începea Londra — Londra, oraÈ™ul familiei Forsyte, cu bogăția È™i mizeria lui, cu murdărie È™i zgomot, cu câteva monumente frumoase, insule de piatră răsfirate în marea cenuÈ™ie a caselor hidoase de cărămidă roÈ™ie È™i stuc? Londra, care a fost martoră la tragedia de odinioară a lui Irene È™i la zilele grele pe care le-a trăit Jolyon; acea pânză de păianjen; acel domeniu princiar în care se desfășoară din plin instinctul de proprietate. Și în timp ce se plimbau, Jolyon se frământa din pricina vorbelor: "Nădăjduiesc că ai să te porÈ›i cu el aÈ™a cum te-ai purtat cu mine". Atitudinea ei va depinde de el. Dar va putea oare avea încredere în sine însuÈ™i? Oare îngăduia natura ca un Forsyte să nu facă o sclavă din ceea ce adora? Merita el oare să i se încredinÈ›eze frumuseÈ›ea? N-ar fi mai bine s-o vadă numai din când în când, să vină la el când vrea ea, să i se dăruiască pentru clipe trecătoare È™i apoi să se întoarcă la el numai când îi va face plăcere? "Suntem un neam de hrăpăreÈ›i!" gândi Jolyon; "meschini È™i lacomi; floarea vieÈ›ii e în primejdie când cade în mâinile noastre. Am s-o las să vină la mine numai când vrea ea, iar dacă nu vrea deloc, să nu vină niciodată. Vreau să fiu pentru ea un sprijin, un loc de refugiu; nu vreau să-i ofer o cuÈ™că, nu, niciodată — niciodată!" Irene reprezenta în viaÈ›a lui fâșia de lumină, frumuseÈ›ea din visul lui. Să fie oare acuma momentul în care încearcă să treacă printre perdele, pentru a ajunge la ea? Oare cortina aceea bogată È™i grea care înconjura scena în care se miÈ™ca, întemniÈ›ată, acea mică făptură neagră — întruchiparea lui È™i a lui Soames — n-o fi fost È›esută din bogăția lor, din preocuparea lor josnică de a-È™i satisface instinctul de proprietate? Era oare cu putință să despice cortina într-atât încât să treacă în strălucirea minunată pe care o zărise, iar acolo să găsească ceva — care să-i dea mai mult decât satisfacerea simÈ›urilor? "Ah, dac-aÈ™ È™ti", gândi el, "numai dac-aÈ™ È™ti cum să fac să nu distrug nimic!" Dar când se aÈ™ezară la masă fură siliÈ›i să facă planuri. ÃŽn seara aceea ea se va întoarce la hotel, iar mâine el va trece s-o ia pentru a merge împreună la Londra. Trebuie să vorbească cu avocatul său, Jack Hering. Nu vor miÈ™ca nici un deget pentru a împiedica mersul procesului. Erau gata amândoi să le dea orice satisfacÈ›ie: daune cât de mari, considerente critice din partea instanÈ›ei, cheltuieli de judecată È™i tot ce ei poftesc — numai să se sfârÈ™ească povestea cât mai curând, pentru ca, în sfârÈ™it, să scape de laÈ›ul ce-i atârnă de gât! Mâine va vorbi cu Hering — vor merge la el împreună. Apoi — în străinătate, dându-le probe evidente, absolut neîndoielnice — vor transforma în realitate minciuna pe care o spusese Irene. Jolyon se uită în jurul ei; căci ochii săi, plini de adoraÈ›ie, vedeau parcă mai multe femei È™ezând în locul ei. I se părea că pe fruntea, părul, buzele È™i în ochii ei era întipărită acea frumuseÈ›e ce nu se poate descrie în vorbe, spiritul frumuseÈ›ii universale, profund misterios, pe care vechii pictori — Titian, Giorgione, Botticelli — au È™tiut să-l prindă È™i să-l exprime pe faÈ›a femeilor din operele lor. "Să fie a mea!" gândi el. "Mă înspăimântă!" După masă ieÈ™iră pe terasă pentru a lua cafeaua. Șezură multă vreme acolo; seara era atât de senină, iar noaptea de vară se lăsa încet-încet. Era cald È™i aerul era îmbălsămat de mireasma florilor de tei — înfloriseră devreme în vara aceea! Doi lilieci trecură în zbor pe lângă ei, cu zgomotul uÈ™or, misterios al aripilor lor. Joiyon aÈ™ezase fotoliile în dreptul ferestrei biroului, iar fluturii treceau pe lângă el pentru a ajunge la lumina palidă ce ardea înăuntru. Nici o adiere în frunzele stejarului bătrân — la douăzeci de paÈ™i de ei — nici un freamăt. Dinspre crâng răsărea luna, era aproape plină: cele două lumini se luptară între ele, dar până la urmă luna birui, schimbă culoarea È™i faÈ›a parcului, se strecură de-a lungul pietrelor de pe terasă, ajunse la picioarele lor, se urcă mai sus, È™i le schimbă chipurile. ÃŽn cele din urmă Jolyon zise: — Trebuie să fii foarte ostenită. Ar fi bine să plecăm. Fata o să te conducă în camera lui Holly. Intră în birou È™i sună. Fata veni È™i îi dădu o telegramă. ÃŽn timp ce se uita cum o conduce pe Irene, gândi: "Trebuie să fi sosit de un ceas, poate È™i de mai mult chiar, È™i iată că nu mi-a adus-o imediat! Asta însemnează Ceva! Nu trece mult, È™i vom fi condamnaÈ›i pe drept!" Apoi, deschise telegrama È™i citi: "JOLYON FORSYTE, Robin Hill. — Fiul dumneavoastră s-a stins din viață fără durere, la 20 iunie. Sincere condoleanÈ›e." Semna un necunoscut. Scăpă telegrama din mână, se întoarse cu faÈ›a la fereastră È™i rămase încremenit. Razele lunii îl luminau; un fluture îi lovi obrazul. Era prima zi în care nu se gândise tot timpul la Jolly. Făcu, clătinându-se, câțiva paÈ™i spre fereastră, se împiedică de fotoliul bătrân — al tatălui său — È™i se prăbuÈ™i pe unul din braÈ›ele scaunului. Șezu ghemuit, buimac, cu ochii rătăciÈ›i în noapte. S-a stins ca o făclie de ceară; departe de casă, fără iubire, singur de tot, în beznă. Băiatul lui! De când era copil mic, a fost întotdeauna atât de cuminte, atât de bun È™i prietenos față de tatăl său! Douăzeci de ani, È™i moartea l-a tăiat cu coasa ca pe un fir de iarbă, nu i-a lăsat nici o fărâmă de viață! "Eu nu pot spune că l-am cunoscut cu adevărat", cugetă el; "È™i nici el nu m-a cunoscut pe mine; dar ne-am iubit. Și în viață numai iubirea are valoare." A murit acolo departe — părăsit — cu dorul de ai lui — cu dorul de casă! Aceasta era pentru inima lui de Forsyte mai dureros, mai chinuitor chiar decât moartea. S-a sfârÈ™it fără apărare, fără ocrotire, fără iubire în ultima clipă a vieÈ›ii! Și solidaritatea lui, profund înrădăcinată, față de clanul său, sentimentul de familie, strânsa legătură cu cei ce erau trup din trupul lui È™i sânge din sângele lui, sentiment atât de puternic în sufletul bătrânului Jolyon — atât de puternic în fiecare Forsyte — era lovit, zdrobit È™i sfâșiat prin faptul că fiul său murise singur, părăsit. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi murit în luptă, n-ar fi avut vreme să-i fie dor de ai lui, să-i cheme lângă el în momentele de delir! Luna ajunse în dreptul bătrânului stejar È™i coroana lui căpătă viață; ce straniu — parcă tot copacul l-ar fi spionat — stejarul pe care băiatul lui se cățăra cu atâta plăcere, stejarul de pe care a È™i căzut odată, s-a lovit, dar n-a plâns! UÈ™a scârțâi. Jolyon o văzu pe Irene intrând, ridicând telegrama È™i citind-o. Auzi fâșâitul uÈ™or al rochiei ei. Căzu în genunchi lângă el, iar el se strădui să zâmbească. Ea întinse braÈ›ele È™i aÈ™eză capul lui Jolyon pe umărul ei. Parfumul È™i căldura ei îl învăluiră; È™i încetul cu încetul, întreaga lui ființă se topi în vraja ei. Capitolul VIII JAMES ÃŽN AȘTEPTARE Baia de aburi, transpiraÈ›ia îl mai înseninară pe Soames; luă masa la "Remove" È™i porni spre Park Lane. ÃŽn ultimele zile tatăl său nu se simÈ›ise bine. ÃŽntâmplarea din ziua aceea nu trebuia s-o afle. Niciodată nu È™i-a dat seama atât de limpede ca în clipa de față cât de mult È›inea să nu aducă necazuri asupra capului cărunt al lui James, grăbindu-i astfel sfârÈ™itul; È™i cât de mare era groaza lui de un scandal public. Dragostea pe care o avea pentru tatăl său fusese întotdeauna profundă, dar în anii din urmă se intensificase, căci își dăduse seama că James vedea în el singurul sprijin al bătrâneÈ›ii. Se gândea cu milă la sărmanul bătrân care fusese toată viaÈ›a atât de prevăzător È™i atât de preocupat de prestigiul familiei, încât numele lui era aproape simbolul onoarei, seriozității È™i bogăției — È™i acum, în preajma morÈ›ii, îl va vedea scris în toate ziarele. Asta însemna să dai mâna cu moartea, acest ultim duÈ™man al fiecărui Forsyte. "Trebuie să-i spun mamei", gândi Soames; "È™i când va apărea, trebuie să găsim un mijloc de a ascunde ziarele. Iar cu străinii aproape că nu se mai întâlneÈ™te". Deschise uÈ™a cu cheile lui, È™i când porni în sus pe scări, auzi miÈ™care la etajul al doilea. Glasul mamei lui zicea: — Ascultă-mă, James, ai să răceÈ™ti. De ce nu poÈ›i aÈ™tepta liniÈ™tit? Tatăl său răspunse: — Să aÈ™tept? Nu fac decât asta. De ce nu vine acasă? — PoÈ›i vorbi cu el mâine dimineață. N-are rost să stai aici, pe sală, ca o momâie. — E în stare să se întoarcă, să se ducă de-a dreptul în camera lui È™i să se culce. Iar eu nu pot adormi. — Haide, James, vino È™i te aÈ™ază în pat. — Uf! Până mâine dimineață pot muri! Cine È™tie? — Nu trebuie să aÈ™tepÈ›i până mâine dimineață. Mă duc eu jos, îl aÈ™tept È™i È›i-l aduc în cameră. Nu te enerva! — Ia uite la ea! — ce te umfli aÈ™a în pene? Te pomeneÈ™ti că nu vine aici astă-seară. — Foarte bine; dar dacă nu vine, degeaba îl pândeÈ™ti aici, pe sală, îmbrăcat numai în halat. Soames urcă ultima turnantă a scărilor È™i dădu cu ochii de tatăl său, înalt, înfășurat într-un halat de mătase cafeniu, vătuit, aplecat peste balustradă. Lumina cădea tocmai pe părul È™i favoriÈ›ii lui, argintii, iar capul părea înconjurat de aureolă. — Iată-l, a venit! îl auzi spunând pe un ton cam mânios. Iar mama lui, în uÈ™a camerei de culcare, zise cu glasul ei liniÈ™tit: — Foarte bine. Acum vino înăuntru È™i aÈ™ază-te să-È›i perii părul. James întinse un deget slab, noduros, ca È™i cum un schelet ar fi făcut un semn straniu, apoi intră în cameră. "Ce-o fi?" gândi Soames. "Ce l-o fi apucat?" Tatăl său È™edea în faÈ›a toaletei, cu profilul spre oglindă, iar Emily — cu câte o perie montată în argint în fiecare mână — îi peria uÈ™or părul. Făcea acest lucru de mai multe ori pe zi, căci observase că-l liniÈ™teÈ™te; părea să-i producă aceeaÈ™i senzaÈ›ie pe care o simte pisica dacă o scarpini între urechi. — Bine c-ai venit! zise. Te-am aÈ™teptat. Soames îl mângâie pe umăr, apoi luă în mână un cârlig de argint cu care se încheiau nasturii la ghete È™i îi examina marca. — Arăți mai bine, tată! James dădu îngrijorat din cap. — Trebuie să-È›i spun ceva ce mama ta n-a aflat încă. Tonul cu care-l înÈ™tiinÈ›a că Emily nu È™tie avea o nuanță de mâhnire. — Tatăl tău a fost toată seara foarte enervat. Și habar n-am pentru ce. "Fâș-fâș", se auzeau periile pe care le plimba în părul lui James È™i parcă fâșâitul era continuarea glasului ei catifelat. — Nu, tu nu È™tii nimic. Soames îmi poate spune. Apoi, aÈ›intindu-È™i ochii cenuÈ™ii asupra fiului său, cu o privire atât de încordată încât îți făcea rău să te uiÈ›i la el, mârii: — ÃŽmbătrânesc, Soames. La vârsta mea nu se poate È™ti — pot să mor în orice clipă. Rămâne în urma mea o groază de bani. Rachel È™i Cicely n-au copii; Val e acolo, pe front, tatăl său — secătura aceea — va pune mâna pe tot ceea ce poate. Și nu m-aÈ™ mira deloc dacă ar veni vreun neisprăvit s-o ia pe Imogen. Soames asculta cu gândurile aiurea... toate acestea le mai auzise de câteva ori. "Fâș-fâș", È™opteau periile mai departe. — Dacă asta e tot ce avea de spus..., zise Emily. — Tot? strigă James; asta nu-i nimic. Abia de aici încolo voi spune ce am de spus. Și ochii lui se fixară iarăși asupra lui Soames; era de compătimit. — Tu, băiete, zise el brusc, trebuie să divorÈ›ezi! Vorba aceasta, rostită tocmai atunci de gura tatălui său, îl făcu pe Soames să-È™i menÈ›ină cu greu calmul. Ochii lui se întoarseră asupra cârligului de argint, iar James, cerându-È™i parcă iertare, continuă în grabă: — Nu È™tiu ce-o mai fi cu ea... unii spun că e în străinătate. Unchiul tău, Swithin, o admira tare, era un tip de tot hazul. AÈ™a vorbea el întotdeauna despre fratele său geamăn; pe vremuri li se zicea "Grasul È™i Slabul". — N-aÈ™ crede că e singură, È™i cu aceste vorbe bătrânul James spuse pe scurt care este efectul frumuseÈ›ii asupra firii omeneÈ™ti, apoi tăcu urmărind pe fiul său cu ochi bănuitori, ca de pasăre. Soames tăcu È™i el. "Fâș-fâș", se auzeau periile de cap. — Lasă, James! Soames È™tie mai bine ce are de făcut. E treaba lui. — Ah! zise James cu un suspin care venea din adâncul sufletului; dar e vorba de toÈ›i banii mei È™i de ai lui; cine să-i moÈ™tenească? Și apoi, după moartea lui, ni se stinge numele. Soames puse cârligul de încheiat nasturi pe dantela de mătase roz cu care era acoperită masa de toaletă. — Numele? zise Emily, mai sunt destui pe care-i cheamă Forsyte. — Și ce-mi pasă mie de ei? bombăni James. Eu am să fiu în mormânt, È™i dacă nu se recăsătoreÈ™te, nu va rămâne nimeni în urma lui. — Ai dreptate, tată, zise Soames liniÈ™tit; am cerut divorÈ›ul. — Ce? strigă James. Poftim! Și mie nu-mi spune nimeni nimic. — Vai! zise Emily; cine È™i-ar fi putut închipui că tu doreÈ™ti divorÈ›ul? Soames dragă, asta e o surpriză! După atâta amar de ani... — O să fie scandal, mormăi James vorbind singur, dar eu nu-l pot opri. Nu peria atât de tare! Când ai termen de judecată? — ÃŽnainte de vacanÈ›a de vară; pârâta nu se apără. Buzele lui James se miÈ™cau uÈ™or, făcea socoteli, apoi se auzi vag: — N-am să trăiesc să-mi văd nepotul. Emily isprăvi periatul. — Dar cum să nu trăieÈ™ti, James? Soames se va grăbi cât se poate de tare. Urmă o lungă tăcere; în sfârÈ™it, James întinse braÈ›ul. — AÈ™a! dă-mi, te rog, puÈ›ină apă de colonie! O duse la nas, aspiră È™i întoarse capul spre fiul său. Soames se aplecă È™i-l sărută pe frunte, tocmai la rădăcina părului. Peste faÈ›a lui James trecu un fior de uÈ™urare; se liniÈ™tise, parcă nu se mai temea de nimic. — Mă duc la culcare. N-o să citesc jurnalele când vor scrie despre asta. Gazetarii sunt o È™leahtă dezgustătoare, dar eu nu mă pot lua la harță cu ei. Sunt prea bătrân. Soames era foarte emoÈ›ionat; pornind spre ușă, auzi glasul tatălui său: — Sunt foarte ostenit. Am să-mi spun rugăciunea în pat... Iar mama lui răspunse: — Foarte bine faci, James; îți va da mai multă liniÈ™te. Capitolul IX SOAMES SCAPà DIN PÂNZA DE PÃIANJEN Vestea morÈ›ii lui Jolly, È™i a o mulÈ›ime de alÈ›i cavaleriÈ™ti, a produs reacÈ›ii diferite la "Bursa Forsyte". Când au citit că Jolyon Forsyte (al cincilea descendent în linie directă cu acest nume) a murit — de boală — în serviciul patriei sale, au fost necăjiÈ›i cu toÈ›ii că nu puteau participa mai îndeaproape la această nenorocire. Și astfel a reînviat mânia lor de odinioară față de tatăl băiatului, pentru că se înstrăinase de ei. Marele prestigiu al bătrânului Jolyon dăinuia încă, de aceea cei din neamul Forsyte nu reuÈ™eau să se convingă — aÈ™a cum ar fi fost natural — că, din pricina purtării imorale a tânărului Jolyon, ei au fost aceia care l-au exclus din rândurile lor atât pe el, cât È™i pe fiul său. FireÈ™te că această È™tire a intensificat îngrijorarea È™i teama pentru Val; pe Val îl chema Dartie; È™i chiar dacă ar fi murit în război sau ar fi fost decorat cu Victoria Cross, faptul nu avea aceeaÈ™i însemnătate. Era cu totul altceva când era vorba de un Forsyte! Nici chiar dacă băieÈ›ii Hayman ar fi murit sau ar fi făcut un act vitejesc, familia nu ar fi avut aceeaÈ™i satisfacÈ›ie. De aceea, cu prilejul morÈ›ii lui Jolly, toÈ›i erau nemulÈ›umiÈ›i că mândria lor familială nu se putea manifesta din plin. Se zvoni în curând că "ceva îngrozitor, scumpa mea", se apropie; nimeni nu È™tia de unde auzise, căci Soames — închis È™i tăcut cum era — nu spusese nici o vorbă. Poate că cineva văzuse lista proceselor "Forsyte contra Forsyte È™i Forsyte" È™i făcuse legătura cu "Irene la Paris, împreună cu un domn cu barbă blondă". Sau te pomeneÈ™ti că vreun perete din Park Lane are urechi? Fapt este că se È™tia că — bătrânii comentau în È™oaptă, tinerii discutau în gura mare — mândria familiei va primi în curând o gravă lovitură. Duminică după amiază, Soames se duse — ca de obicei — în vizită la Timothy; pe drum se gândea că, după proces, nu va mai da pe la ei. Când intră în salon, simÈ›i din aer că toată lumea È™tie. FireÈ™te că nimeni nu îndrăzni să spună vreo vorbă, dar toÈ›i cei patru Forsyte care erau de față È™edeau cu sufletul la gură, È™tiind prea bine că nimic pe lume n-o va împiedica pe mătuÈ™a Juley de a lua cuvântul, punându-i pe toÈ›i într-o situaÈ›ie neplăcută. De câteva ori începu să vorbească, dar se opri pe neaÈ™teptate, uitându-se cu atâta milă la Soames, încât mătuÈ™a Hester nu mai putu răbda încordarea È™i se ridică, cerându-È™i scuze, căci trebuia să se ducă la Timothy să-i schimbe compresa la ochi — îi ieÈ™ise un urcior. Soames, rece È™i cam dispreÈ›uitor, nu stătu mult. IeÈ™i zâmbind, dar printre buzele lui palide, subÈ›iri îngână o înjurătură. Scandalul care se apropia îl chinuia îngrozitor; singura preocupare oarecum liniÈ™titoare erau planurile pe care le făcea zi È™i noapte, în vederea retragerii lui din afaceri. ÃŽmprejurările îl duseseră la această gravă hotărâre. După un proces ca acesta, el nu mai putea sta în faÈ›a oamenilor care-l socoteau un "om cu minte ascuÈ›ită", un sfetnic fără pereche... nu, era cu neputință! ÃŽngâmfarea È™i orgoliul său erau, în mod straniu, amestecate cu simÈ›ul obtuz al proprietății, aÈ™a că Soames nu putea înfrunta opinia publică. Se va retrage, nu va mai lucra în calitate de avocat, va cumpăra mai departe tablouri, își va face renume în calitate de colecÈ›ionar, căci, în definitiv, picturile îi făceau mai multă plăcere decât È™tiinÈ›ele juridice. Pentru desăvârÈ™irea acestei hotărâri, Soames trebuia să pregătească fuzionarea biroului său cu alt birou, È™i în felul acesta îi va trece pe nesimÈ›ite toate procesele lui, căci dacă i se află planul, curiozitatea oamenilor va fi ațâțată, È™i el se va simÈ›i umilit înainte de vreme. Pusese ochii pe biroul "Cuthcott, Holliday and Kingson", din care doi erau morÈ›i. Deci numele complet al firmei va fi: "Cuthcott, Holliday, Kingson, Forsyte, Bustard and Forsyte". Dar după ce cântăriră bine care din morÈ›i mai aveau trecere la vii, au decis să reducă titlul biroului la: "Cuthcott, Kingson and Forsyte": Kingson va fi avocatul activ, iar Soames, asociatul pasiv. Soames va primi din partea biroului o compensaÈ›ie foarte mare, având în vedere numele, prestigiul È™i clienÈ›ii pe care îi aducea. AÈ™a după cum se cuvenea din partea unui bărbat care a ajuns la un punct crucial al carierei sale, Soames socoti, într-o seară, câți bani anume reprezintă averea lui. Calculând reducerile cuvenite în urma devalorizării pricinuite de război, făcea cam o sută treizeci de mii lire sterline. După moartea tatălui său, care — din păcate — nu va întârzia mult, se vor adăuga la averea lui încă cel puÈ›in cincisprezece mii de lire sterline, iar el cheltuia maximum două mii de lire pe an. Stând în picioare în faÈ›a tablourilor, în închipuirea lui se deschiseră perspectivele unor câștiguri mari, provenite din talentul său de a preÈ›ui tablourile mai bine decât alÈ›ii. Va vinde piesele a căror valoare e în scădere, va cumpăra lucrări a căror valoare e în creÈ™tere, va urmări cu atenÈ›ie evoluÈ›ia gustului artistic È™i orientarea lui în viitor, făcând astfel o colecÈ›ie unică în Anglia, iar după moartea lui aceasta va trece în patrimoniul naÈ›ional, sub denumirea Legatul Forsyte. După pronunÈ›area divorÈ›ului, È™tia precis cum va proceda cu Madame Lamotte. Ea n-avea decât o singură dorință: să fie rentieră È™i să locuiască la Paris, aproape de nepoÈ›ii ei. Soames va cumpăra restaurantul "Bretagne" pe un preÈ› exorbitant, mult peste valoarea lui reală. Iar din dobânzile acestor bani — pe care Madame Lamotte îi va investi cum va crede de cuviință — va trăi la Paris, ca o regină-mamă. (ÃŽi veni în treacăt ideea să-l angajeze în locul ei un bun administrator, care să conducă mai departe restaurantul. Astfel va face È™i el o afacere bună. Soho era un cartier în care asemenea afaceri rentau.) ÃŽn ceea ce o priveÈ™te pe Anette, va trece pe numele ei cincisprezece mii de lire sterline ( să fie oare o coincidență?), tocmai suma pe care bătrânul Jolyon o lăsase "acelei femei". Dintr-o scrisoare primită de avocatul său din partea avocatului lor, au dedus că "cei doi" erau în Italia. Aveau de asemenea dovezi că, înainte de plecare, ei au locuit împreună într-un hotel din Londra. SituaÈ›ia era limpede ca lumina zilei, È™i procesul nu va dura mai mult de o jumătate de ceas; dar în timpul acestor treizeci de minute, Soames va îndura chinurile iadului; iar după această jumătate de oră, toÈ›i cei care poartă numele Forsyte își vor da seama că trandafirul numelui lor nu va mai înflori. El nu avea iluzii ca Shakespeare, pe el nu-l mângâia gândul că trandafirii cu alt nume vor înflori tot atât de frumos. Numele nepătat era o parte bine definită din averea lor, È™i prin acest proces valoarea lui se va reduce cu cel puÈ›in douăzeci la sută. ÃŽn afară de Roger, care refuzase pe vremuri să-È™i pună candidatura de deputat pentru a intra în Parlament, È™i de Jolyon — o, ironie! — care e un pictor cu renume, n-a fost nici un alt Forsyte care să se fi distins în mod deosebit. Dar tocmai această lipsă de distincÈ›ie întărea prestigiul numelui lor. Era un nume particular, cât se poate de individual, era proprietatea lui; È™i niciodată n-a fost exploatat de presă, nici în bine, nici în rău. El È™i membrii familiei lui l-au purtat È™i l-au cinstit ca pe proprietatea lor, iar lumea din afară nu s-a legat de el, căci nu se făcea publicitate în jurul lui decât atunci când trebuia să se anunÈ›e o naÈ™tere, căsătorie sau moarte din familie, în aceste săptămâni de aÈ™teptare a procesului È™i de pregătire a retragerii lui din avocatură, îl cuprinse un dezgust amarnic față de Lege; îl durea profund violarea care se va aduce numelui său — în baza Legii — cu atât mai mult, cu cât el singur a fost silit să se expună acestei proceduri, pentru că dorea să aibă un fiu legitim care să-i ducă mai departe numele. ÃŽntreaga lui situaÈ›ie era de o nedreptate stridentă, de aceea mocnea în el tot timpul o furie mută. El n-a dorit decât să ducă o viață de familie liniÈ™tită, È™i iată-l după atâția ani grei, irosiÈ›i degeaba, în faÈ›a instanÈ›ei, declarând că nu È™i-a putut păstra soÈ›ia, expus la mila È™i dispreÈ›ul semenilor săi. Totul era pe dos! Drept ar fi fost să sufere ea È™i individul acela, dar ei... ei erau în Italia! ÃŽn săptămânile acelea lui Soames i se păru că Legea, slujită cu atâta devotament, respectată cu credință — pentru că apăra proprietatea în toate formele ei — nu era dreaptă. Nu era oare o nebunie să-i spui unui bărbat că, în baza Legii, are o nevastă, È™i apoi să-l pedepseÈ™ti pentru că altul i-a răpit-o pe nedrept? Nu È™tia oare Legea că fiecăruia îi este scump numele ca lumina ochilor, È™i că era mult mai greu să fie socotit "încornorat" decât "seducător"? SimÈ›ea chiar invidie față de Jolyon, pentru că va È™ti toată lumea că acesta a reuÈ™it acolo unde el, Soames, dăduse greÈ™. ÃŽl supăra, de asemenea, problema daunelor. Ar fi vrut să-i facă să sufere, dar își aducea aminte de vorbele vărului său, "cu mare plăcere", È™i avu o senzaÈ›ie neplăcută: parcă va suferi mai mult el, decât Jolyon. Ba chiar, își dădea seama, cu enervare, că lui Joylon i-ar face plăcere să plătească: era atât de uÈ™uratic! De altfel nici nu se cădea să ceară daune. ÃŽn întâmpinarea adresată instanÈ›ei au introdus, aproape în mod mecanic, È™i cererea de daune; dar pe măsură ce se apropia ceasul judecății, Soames vedea încă una din manifestările nedrepte È™i fără noimă ale Legii, care urmăreÈ™te să-l facă de râs, iar publicul va râde de el zicând: "Ei da, a luat preÈ› bun pe ea"! De aceea ceruse asociatului său să declare că daunele vor fi vărsate în întregime fondului unui "Cămin pentru femeile decăzute". Se gândise el mult până când a ales cea mai potrivită instituÈ›ie de binefacere; dar după ce se hotărâse la cea de mai sus, se trezea noaptea din somn, zicându-È™i: "Nu, nu e bine; prea e ostentativ; o să fie încă un prilej de comentarii. Trebuie să găsesc ceva mai neutru, ceva mai discret". Nu iubea câinii, căci ar fi donat daunele unei "Societăți pentru protecÈ›ia animalelor"; cunoÈ™tea prea puÈ›ine instituÈ›ii de binefacere, de aceea, în cele din urmă, exasperat, s-a hotărât să aleagă un azil de orbi. Era foarte nimerit, iar Juriul va căuta să fixeze daune cât mai mari. ÃŽn vara aceea numărul proceselor era excepÈ›ional de redus, È™i destul de multe din ele fuseseră scoase de pe rol, de aceea procesul lui Soames avea să fie judecat înainte de luna august. Pe măsură ce se apropia ziua, Winifred era singura lui mângâiere. Ea îl înÈ›elegea È™i lua parte la suferinÈ›a lui căci, nu demult, trecuse È™i ea prin aceeaÈ™i suferință; È™i, fiind convins că nu-i va spune nimic lui Dartie, Soames avea încredere în ea. Secătura aceea s-ar bucura peste măsură! ÃŽntr-o după-amiază, spre sfârÈ™itul lui iulie, în ajunul procesului, Soames trecu pe la ea. Nu plecaseră în vilegiatură, căci Dartie cheltuise dinainte baniÈ›a pentru vacanță, iar Winifred nu îndrăznea să se ducă la tatăl ei pentru a cere alÈ›ii căci bătrânul voia să afle veÈ™ti despre procesul lui Soames. Când intră, o găsi cu o scrisoare în mână: — De la Val? întrebă posomorât. Ce mai zice? — Zice că s-a căsătorit, răspunse Winifred. — Pentru Dumnezeu! Cu cine? Winifred se uită în ochii lui. — Cu Holly Forsyte, fata lui Jolyon. — Ce spui? — Și-a luat o permisie È™i s-a căsătorit. N-am È™tiut nici măcar că o cunoaÈ™te. Penibil! Nu-i aÈ™a? Văzând cum încearcă Winifred să reducă importanÈ›a faptului, Soames râse amar. — Penibil! Sper că până nu se întorc acasă, nu vor afla nimic despre proces. Ar fi mai bine să rămână acolo. Individul acela are să le dea bani. — Dar mie mi-e dor de Val, zise Winifred pe un ton care-È›i făcea milă; am nevoie de el, este singurul meu suport în viaÈ›a asta grea. — Știu, murmură Soames. Cum se mai poartă Dartie? — Ar putea fi È™i mai rău; dar mă usucă de bani. Spune, Soames, vrei să vin mâine cu tine la Tribunal? Soames întinse mâna către ea. Din acest gest văzu Winifred cât se simÈ›ea de singur, È™i-i strânse mâna. — Nu-È›i mai face sânge rău, băiete. Să vezi cât de bine ai să te simÈ›i după ce va trece totul. — Nu È™tiu cu ce-am greÈ™it, zise Soames aproape fără glas; n-am priceput niciodată. Totul a mers pe dos. Am iubit-o; am iubit-o întotdeauna. Pe buza lui Soames izvorî o picătură de sânge; Winifred fu foarte emoÈ›ionată. — Nu încape îndoială că s-a purtat prost cu tine! Dar spune-mi, Soames, ce mă fac eu cu căsătoria lui Val? Nici nu È™tiu ce să-i scriu! Cum să-i scriu, când mâine e procesul? Tu ai văzut fata. E drăguță? — Da, e frumuÈ™ică, zise Soames. Brună, destul de fină. Winifred gândi: "Atunci, nu-i chiar atât de rău. De altfel Jolyon avea stil". — Altă încurcătură! Ce-o să zică tata? — Nu trebuie să afle, zise Soames. Războiul se sfârÈ™eÈ™te în curând È™i ai face bine să-l laÈ™i să rămână acolo în chip de fermier. Vorbele acestea însemnau că, pentru el, nepotul său era pierdut. — Nu i-am spus lui Monty nimic, È™opti Winifred, foarte tristă. Procesul se judecă a doua zi, înainte de amiază; dezbaterile n-au È›inut nici o jumătate de ceas. Soames — palid, elegant, cu o privire tristă — suferise atât de mult până atunci, încât, ajuns în faÈ›a instanÈ›ei, primi totul ca un om mort. ÃŽn clipa în care se pronunță sentinÈ›a, plecă din Palatul de JustiÈ›ie. Mai erau patru ceasuri È™i toată lumea va vorbi despre el! "DivorÈ›ul unui avocat!" ÃŽn locul senzaÈ›iei de moarte, de nesimÈ›ire, năvăliră în sufletul său mânia È™i încăpățânarea. "Să fiÈ›i ai dracului!" gândi el. "N-am să fug de voi. Am să mă port ca È™i când nimic nu s-ar fi întâmplat". DeÈ™i era foarte cald, merse pe jos prin Fleet Street È™i Ludgate Hill până la clubul său din City, luă masa È™i se întoarse la birou. Lucră după-amiaza întreagă fără să se ridice de la masa de lucru. Când ieÈ™i, văzu pe feÈ›ele funcÈ›ionarilor săi că È™tiau totul; drept răspuns la privirile lor ciudate, Soames luă un aer atât de ironic È™i dispreÈ›uitor, încât aceÈ™tia se ruÈ™inară. ÃŽn faÈ›a bisericii Sf. Paul se opri pentru a cumpăra cel mai serios jurnal de seară. Da! Scria despre el: "DivorÈ›ul unui avocat binecunoscut. Vărul său acuzat de adulter. Daunele dăruite orbilor!" AÈ™a, deci totul era scris în ziar! Și se uita la toÈ›i oamenii care treceau pe lângă el, întrebându-i din ochi: "Oare È™i tu ai aflat?" Deodată simÈ›i că-i vine rău, parcă îi vâjâia capul. Ce-o fi asta? Mai-mai să-È™i piardă echilibrul! Nu, nu trebuie să se lase! Nu trebuie să se îmbolnăvească! Nu trebuie să se mai gândească la ceea ce a fost! Va merge la Tamisa, va lua o barcă, va vâsli È™i va pescui. "Nu trebuie să mă las doborât", cugetă. Deodată îi veni în minte că înainte de a pleca din Londra mai avea ceva important de rezolvat. Madame Lamotte! Trebuie să-i explice cum e Legea. Mai sunt È™ase luni până când va fi cu desăvârÈ™ire liber! Dar nu voia s-o vadă pe Anette! ÃŽÈ™i duse mâna la creÈ™tet — era foarte fierbinte. Trecu prin Covent Garden. SfârÈ™it de iulie, zăpuÈ™eală; aerul îmbâcsit al acestei pieÈ›e părăsite îl înăbuÈ™ea, iar Soho i se păru, mai mult ca oricând, cuibul blestemat al decăderii morale. Numai restaurantul "Bretagne", îngrijit, zugrăvit cu gust, cu arbuÈ™ti în cele două hârdaie vopsite în albastru, avea o nuanță de distincÈ›ie È™i rafinament franÈ›uzesc. La ora aceasta nu era ocupat, chelneriÈ›ele palide È™i curat îmbrăcate pregăteau mesele pentru seară. Soames trecu prin restaurant È™i bătu la uÈ™a biroului. Spre dezamăgirea lui, îi răspunse Anette. Și ea era palidă È™i ostenită de căldură. — N-aÈ›i mai dat de mult pe la noi, îi zise cu glas tărăgănat. Soames zâmbi. — Nu e din vina mea; am fost foarte ocupat. Unde e mama dumitale, Anette? AÈ™ vrea să-i spun ceva. — Mama nu e acasă. Privirea ei era stranie. Soames se întrebă: "Ce-o fi È™tiind ea? Ce i-o fi spus mama ei?" Efortul de a ghici gândurile fetei îi produse o stare de ameÈ›eală. Se prinse cu mâna de marginea mesei; o văzu pe Anette ca prin ceață venind spre el, cu ochii mari deschiÈ™i È™i uluiÈ›i. ÃŽnchise ochii È™i zise: — Nu-i nimic. Cred că am o insolaÈ›ie. Soare! El suferea tocmai din pricina întunericului! Anette zise cu voce calmă, în limba franceză: — LuaÈ›i loc, o să treacă. ÃŽl apăsă pe umăr; Soames se prăbuÈ™i pe un scaun. După ce îi trecu ameÈ›eala, deschise ochii; ea îl privea. Ce expresie de nepătruns, ce privire stranie în ochii unei fete de douăzeci de ani! — Vă e mai bine? — Da, mi-a trecut, zise Soames. Instinctul îi spunea că n-are nici un rost să pară slab în faÈ›a ei; diferenÈ›a de vârstă dintre el È™i ea era o piedică destul de mare. Față de Anette, singurul lui noroc era că poseda o voință fermă; în ultima vreme pierduse din pricina nehotărârii, acum trebuie să fie atent. Se ridică È™i zise: — Am să-i scriu mamei dumitale. Plec pentru o vacanță mai lungă în casa mea de pe malul Tamisei. Mi-ar face plăcere să veniÈ›i pentru câteva zile acolo. Acum e sezonul cel mai potrivit. Nu-i aÈ™a că veÈ›i veni? — O să fie foarte frumos. Rostise "r"-ul cu accentul ei caracteristic, dar altfel, nici vorbă de entuziasm. Soames continuă trist: — Nu suporÈ›i bine căldura, Anette! Nu-i aÈ™a? Câteva zile pe malul râului o să-È›i priască. Noapte bună! Anette făcu o plecăciune. Gestul ei avea o nuanță de resemnare. — SunteÈ›i în stare să mergeÈ›i? Să nu vă dau o cafea? — Nu, zise Soames hotărât. Dă-mi mâna! Anette îi întinse mâna. Soames o duse la buze. Uitându-se la ea, văzu din nou acea expresie stranie. Când ieÈ™i, își zise: "Nu È™tiu ce să cred — dar nu trebuie să mă gândesc — nu trebuie să mă amărăsc". Dar mergând spre Pall Mall, se gândea È™i era amărât. El era englez, nu era de religia ei, vârstă destul de înaintată, doborât de această tragedie conjugală; ce-i oferea el acestei femei? Numai bogăție, situaÈ›ie socială, viață uÈ™oară, admiraÈ›ie! Era mult, dar era oare destul pentru o fată frumoasă, în vârstă de douăzeci de ani? N-o cunoÈ™tea deloc pe Anette. Ba chiar avea o oarecare teamă de firea acestor două franÈ›uzoaice. Atât ea cât È™i mama ei È™tiau atât de bine ceea ce voiau! Erau aproape ca È™i cei din neamul Forsyte. Se vedea limpede că nu dau pasărea din mână pentru cea de pe gard! Când ajunse la club, era la limita puterilor; făcu un efort uriaÈ™ È™i scrise următorul bilet, adresat lui Madame Lamotte: "Dragă Madame, Din articolul pe care vi-l trimit aici alăturat, veÈ›i vedea că astăzi s-a pronunÈ›at sentinÈ›a mea de divorÈ›. TotuÈ™i, conform legilor din Anglia, nu mă pot căsători decât după confirmarea sentinÈ›ei, adică peste È™ase luni. Până atunci însă vă rog să mă socotiÈ›i un pretendent serios la mâna fiicei dumneavoastră. Peste câteva zile am să vă scriu din nou, dar vă rog de pe acum să primiÈ›i invitaÈ›ia de a petrece câteva zile în casa mea de pe malul Tamisei. Al dumneavoastră sincer, Soames Forsyte." După ce lipi plicul È™i îl puse la cutie, intră în sufragerie. Trei linguri de supă fură de-ajuns; își dădu seama că nu poate mânca. Trimise după o birjă, se urcă în ea È™i porunci să-l ducă la Paddington Station, de unde, cu primul tren, plecă la Reading. Ajunse acasă tocmai când apunea soarele; ieÈ™i să se plimbe pe pajiÈ™te. Aerul era îmbălsămat de parfum de garoafe È™i rezeda. Dinspre apă adia un vânt uÈ™or, răcoritor. Odihnă, liniÈ™te! Sărman suflet, odihneÈ™te-te! GoneÈ™te durerea, ruÈ™inea È™i mânia din mintea ta! Nu îngădui acestor hidoase păsări de noapte să hoinărească în sufletul tău! Desparte-te de tine, odihneÈ™te-te, uite cum dorm porumbeii cocoÈ›aÈ›i în porumbar, iar acolo departe, în pădure, sălbăticiunile dorm È™i ele, oamenii simpli în căsuÈ›ele lor, chiar pomii È™i râul se pregătesc de culcare; amurgul coboară încet-încet, apa devine o fâșie argintie, cerul se întunecă, e albastru ca florile de neghină, răsar stelele — uită — odihneÈ™te-te! Capitolul X SFÂRȘIT DE VEAC La Paris, în ultima zi a lunii ianuarie 1901, Soames se căsători cu Anette. Totul a fost făcut cu atâta discreÈ›ie, încât chiar È™i Emily află abia după ce faptul fu împlinit. A doua zi după căsătorie, Soames È™i soÈ›ia sa s-au instalat într-unul din acele hoteluri liniÈ™tite din Londra unde, pentru mai nimic, poÈ›i cheltui mai mulÈ›i bani decât oriunde pe suprafaÈ›a pământului. Anette, îmbrăcată la cele mai mari case de modă din Paris, era atât de frumoasă, încât îi dădea mai mare satisfacÈ›ie decât dacă ar fi cumpărat un porÈ›elan preÈ›ios sau un tablou rar; abia aÈ™tepta momentul s-o prezinte în Park Lane, Green Street È™i la Timothy. Dacă în zilele acelea l-ar fi întrebat cineva: "Spune drept, o iubeÈ™ti pe fata asta?" Soames i-ar fi răspuns: "S-o iubesc? Ce-i aceea iubire? Mă întrebi dacă am pentru ea acelaÈ™i sentiment pe care l-am avut odinioară pentru Irene, chiar din clipa în care am văzut-o pentru prima oară? Atunci îți răspund: Nu! Vrei să È™tii dacă mai sunt în stare să suspin, să tânjesc după o femeie aÈ™a cum am suferit pentru Irene când, deÈ™i m-a respins de la început, eu n-am avut nici o clipă de liniÈ™te până n-a cedat rugăminÈ›ilor mele? ÃŽÈ›i spun: Nu! Mă întrebi dacă admir tinereÈ›ea È™i frumuseÈ›ea lui Anette, dacă simÈ›urile mele sunt biciuite când o văd în preajma mea? Da! Vrei să È™tii dacă cred că îmi va fi fidelă, că va fi o soÈ›ie cumsecade È™i o mamă bună pentru copiii mei, iarăși îți spun: Da! Ce-mi trebuie mai mult? La urma urmei sunt convins că trei sferturi din femeile măritate nu primesc altceva de la bărbaÈ›ii cu care se căsătoresc." Iar dacă interlocutorul lui ar fi continuat: "Și socoteÈ™ti că este drept să ceri acestei fete să È›i se dăruiască pentru toată viaÈ›a, atâta vreme cât nu te-ai apropiat de sufletul ei?" Soames ar fi răspuns: "Francezii privesc lucrurile cu totul altfel decât noi. Pentru ei, căsătoria înseamnă bunăstare materială È™i copii. Iar după experienÈ›a mea, mi se pare că au dreptate. De data aceasta nu aÈ™tept de la soÈ›ia mea mai mult decât trebuie, adică mai mult decât îmi poate da. Nu m-aÈ™ mira dacă, peste ani È™i ani, voi avea necazuri cu ea, dar atunci voi fi bătrân È™i voi avea copii. Am să închid ochii. Eu am trăit marea pasiune a vieÈ›ii mele; poate că È™i ea o va avea pe a ei — nu cred s-o facă pentru mine. Eu îi ofer multe, È™i în schimb nu-i cer decât copii, sau măcar un fiu. Dar sunt convins de un singur lucru: femeia are mult bun-simÈ›!" Iar dacă interlocutorul, nesatisfăcut, ar merge mai departe cu întrebările: "Deci dumneata nu cauÈ›i să creezi o legătură sufletească în această căsătorie?" Soames l-ar privi peste umăr, cu un zâmbet ironic în colÈ›ul gurii, zicând: "Dacă ar exista, bine; dacă nu, È™i aÈ™a-i bine. Eu vreau ca simÈ›urile mele să fie satisfăcute, să am un copil prin care să trăiesc mai departe; iar în casa mea să fie rafinament È™i o atmosferă plăcută; nu doresc mai mult. Ce pretenÈ›ii mai pot avea la vârsta mea? Sper că n-am să mă abat de pe calea pe care am pornit, sper să nu mă rătăcesc iar în cine È™tie ce sentimentalism ridicol." După acestea, orice om cu bun-simÈ› renunță să mai pună întrebări. Murise regina, iar aerul din cel mai mare oraÈ™ al lumii era mohorât de lacrimi reÈ›inute. ÃŽn dimineaÈ›a funeraliilor, Soames, în haina îmblănită È™i cu È›ilindru, însoÈ›it de Anette, în haină de blană neagră, trecură prin Park Lane, mergând spre Hyde Park. DeÈ™i, de obicei, nu-l prea impresionau evenimentele publice, acesta îl emoÈ›iona, căci, simbolic, însemna sfârÈ™itul unei lungi perioade de belÈ™ug. ÃŽn anul 1831, când s-a urcat pe tron regina Victoria, "Superior Dosset Forsyte" construia case pentru a urâți Londra; iar James, un băieÈ›andru în vârsta de douăzeci È™i È™ase de ani, punea temeliile carierei sale de avocat. Pe străzi goneau trăsuri cu cai; bărbaÈ›ii purtau baston, își rădeau buza de sus, mâncau scrumbii din butoiaÈ™e; la spatele cabrioletelor È™edeau lachei; femeile vorbeau afectat È™i nu aveau avere personală; oamenii erau foarte bine crescuÈ›i, iar săracii locuiau în cocini de porci; bieÈ›ii nenorociÈ›i erau spânzuraÈ›i pentru infracÈ›iuni uÈ™oare, iar Dickens abia începuse să scrie. Aproape două generaÈ›ii își trăiseră traiul — vapoare, căi ferate, telegraf, biciclete, lumină electrică, telefon È™i acum automobile — È™i se strânseseră atâția bani, încât în loc de opt la sută, acum se dădea dobândă de numai trei la sută, iar averea celor din neamul Forsyte se măsura cu mia de lire sterline! Criteriile morale se schimbaseră, obiceiurile nu mai erau aceleaÈ™i, bărbaÈ›ii deveniseră niÈ™te maimuÈ›oi care se schimbau de la o zi la alta, Dumnezeu ajunsese Mamona — iar Mamona era atât de adorat, încât credea chiar È™i el că e Dumnezeu. Vreme de È™aizeci È™i patru de ani a înflorit proprietatea È™i s-a format burghezia; an de an s-a întărit, s-a cizelat, a evoluat până când obiceiurile, ideile morale, vorbirea, înfățiÈ™area, îmbrăcămintea È™i sufletul ei nu se mai deosebeau de nobilime. A fost o epocă în care libertatea individuală a fost pusă în ramă de aur, iar dacă un om avea bani, el era liber în drept È™i în fapt, iar dacă nu avea bani, era liber în drept È™i nu în fapt. O epocă în care ipocrizia a fost ridiÂcată la rangul de dogmă, aÈ™a încât dacă, în aparență, erai onoÂrabil, lumea te respecta cu adevărat. A fost o epocă grandiÂoasă, care a schimbat totul, în afară de natura omenească È™i de natura Universului. Pentru a fi martori la actul care punea capăt acestui veac, toÈ›i locuitorii Londrei — oraÈ™ul favorit È™i răsfățat al epocii muribunde — se revărsau în Hyde Park prin toate intrările. Acesta era centrul erei victoriene, terenul în care a vânat cu atâta noroc neamul Forsyte. Cerul era cenuÈ™iu, ploaia măruntă abia încetase, È™i mulÈ›imea întunecată se aduna mereu pentru a privi cortegiul. "Buna, bătrâna" regină, bogată în ani È™i virtuÈ›i, ieÈ™ea pentru ultima dată din izolarea ei, pentru a-i da Londrei o zi de sărbătoare. Dinspre Houndsditch, Acton, Ealing, Hampstead, Islington È™i Bethnal Green; dinspre Hackney, Hormsey, Leyonstone, Battersea È™i Fulham; È™i de pe acele pășuni verzi în care înfloreÈ™te neamul Forsyte — Mayfair È™i Kensington, St. James È™i Belgravia, Bayswater, Chelsea È™i Regent Park — oamenii roiau spre drumul pe care, în curând, va trece moarta cu tot alaiul ei cernit. Nu va mai fi niciodată o regină cu o domnie atât de lungă, iar oamenii nu vor mai avea prilejul să privească, într-un singur spectacol, înmormântarea atâtor ani din istoria neamului. Ce păcat că războiul nu se isprăvise încă, ce bine ar fi fost dacă pe coÈ™ciugul ei s-ar fi putut aÈ™eza È™i Coroana BiruinÈ›ei! De altfel toÈ›i È™i toate veniseră pentru a o sărbători È™i a o însoÈ›i pe ultimul ei drum: soldaÈ›i, marinari, prinÈ›i din țări străine, drapele îndoliate, clopote cântând, È™i apoi valurile mulÈ›imii mohorâte, întunecate, cu inimile adânc mâhnite sub hainele lor negre de sărbătoare. Căci nu murise numai o regină, murise o femeie care biruise suferinÈ›a È™i care trăise cu înÈ›elepciunea È™i armonia hărăzite ei de Natură. ÃŽn mulÈ›imea înÈ™irată lângă gardul de la Hyde Park, È›inând-o de braÈ› pe Anette, Soames aÈ™tepta. Da, într-adevăr! S-a dus un veac! Sindicalismul începuse să prindă putere, în Camera Comunelor intraseră laburiÈ™tii, în aer plutea o senzaÈ›ie stranie, ceva ce nu se poate tălmăci în vorbe, dar simÈ›eai că situaÈ›ia s-a schimbat. Soames își aduse aminte de gloata aceea din noaptea Mafeking È™i de vorbele lui George Forsyte: "ToÈ›i sunt socialiÈ™ti, râvnesc la averea noastră". ÃŽntocmai ca È™i James, Soames nu È™tia ce să zică, nu se pricepea ce-o să fie când Eduard se va urca pe tron. Nu vor mai fi liniÈ™tiÈ›i È™i siguri, ca pe vremea bătrânei Vichy! Strânse braÈ›ul tinerei sale soÈ›ii. Iată ceva sigur, era a lui, o fărâmă de proprietate palpabilă, avea, în sfârÈ™it, È™i el un cămin; averea lui avea un rost, soÈ›ia lui era un obiect real. MulÈ›imea îl lipi È™i mai strâns de Anette; Soames se străduia să-È™i păstreze locul È™i se simÈ›ea mulÈ›umit. Oamenii din jurul lor se miÈ™cau, mâncau sandviÈ™uri È™i aruncau firimiturile pe jos; băieÈ›ii se urcaseră în platani, trăncăneau ca maimuÈ›ele, rupeau crengile È™i zvârleau coji de portocale. Trecuse ora anunÈ›ată; în curând trebuia sa sosească cortegiul! Și deodată, la spate, în stânga, văzu un bărbat înalt, cu pălărie de fetru È™i o mică barbă care începea să încărunÈ›ească, împreună cu o femeie înaltă, cu pălărie de blană È™i faÈ›a acoperită cu un voal. Erau Jolyon È™i Irene; vorbeau, își zâmbeau, strânÈ™i unul lângă altul, aÈ™a cum era el cu Anette! Ei nu-l vedeau; dar Soames, cu o stranie strângere de inimă, îi urmări pe furiÈ™. Păreau fericiÈ›i! Ce căutau ei acolo! Făpturi profund imorale, care trădaseră idealurile epocii victoriene! Ce legătură era între ei È™i mulÈ›imea aceasta? Atât el cât È™i ea au fost de două ori scoÈ™i din rândul oamenilor, pentru că au călcat legile moralei — È™i acum vin aici să preamărească amorul È™i desfrânarea! ÃŽi urmări vrăjit; deÈ™i o È›inea pe Anette de braÈ›, Soames fu silit să-È™i mărturisească, cu părere de rău, că femeia aceea... Irene... Oh, nu! Nu va recunoaÈ™te lucrul acesta niciodată! Și întoarse capul. Nu vrea să-i vadă, nu va îngădui să recunoască în sufletul lui amărăciunea de odinioară, dorinÈ›a aceea din trecut! Anette se întoarse către el È™i zise: — Soames, uită-te la domnul È™i la doamna aceea; sunt sigură că te cunosc. Cine sunt? Soames întoarse capul într-o parte. — Care? — Uită-te, acolo! Tocmai acum au plecat. Sunt sigură că ei te cunosc. — Nu! răspunse Soames; È›i s-a părut, draga mea. — Ce femeie frumoasă! Și ce mers! Elle est tres distinguée. Soames se uită în urma lor. AÈ™a — legănându-se semeață, străină È™i de nepătruns — a intrat Irene în viaÈ›a lui, È™i tot aÈ™a a plecat de la el, fără să-i fi îngăduit să se apropie de sufletul ei. Se întoarse brusc, nu mai voia să privească imaginea trecutului său care se îndepărta. — Mai bine fii atentă aici. Iată-i că sosesc! Dar în timp ce o È›inea de braÈ›, atent la capul cortegiului, Soames fu cutremurat de senzaÈ›ia că pierduse ceva È™i că îi va simÈ›i lipsa întotdeauna; È™i fără să vrea, încercă părerea de rău că nu le poate avea pe amândouă. ÃŽncet-încet venea muzica, apoi cortegiul È™i, în tăcere, intrării prin poarta parcului. Anette È™opti: — Cât e de trist È™i frumos! Soames simÈ›i cum îl strângea de mână în timp ce se ridicase în vârful picioarelor; emoÈ›ia mulÈ›imii miÈ™că È™i inima lui. Iată-l, soseÈ™te: coÈ™ciugul reginei, în care se stinge, încet, un veac. Și în timp ce trecea prin faÈ›a lor, din mulÈ›ime se auzi un geamăt prelung, un murmur cum Soames nu mai auzise, inconÈ™tient, primitiv, profund È™i sălbatic. Sunet atât de ciudat, încât nici el È™i nici cei din jurul său nu-È™i dădeau seama dacă È™i ei au gemut, într-adevăr, straniu! Prinosul unui veac în faÈ›a propriei lui morÈ›i... Oh!... ViaÈ›a le scăpase din mâini. Ceea ce li se păruse nemuritor s-a dus! Regina!... Dumnezeu s-o binecuvânteze! Geamătul mulÈ›imii mergea în urma sicriului, întocmai cum dâra de foc înaintează pe un câmp cu iarba uscată; pas la pas cu el, cobora pe drumul cortegiului o milă, apoi altă milă; iar mulÈ›imea gemea. Parcă era glas de om, È™i totuÈ™i nu era din lumea aceasta; un glas pornit din subconÈ™tientul firii animalice, aflată acum față-n față cu moartea È™i cu deÈ™ertăciunea acestei lumi. Nimeni, nici unul din noi nu putem trăi în veÈ™nicie! Urmă o scurtă tăcere — foarte scurtă, căci oamenii reîncepură a vorbi despre cortegiu. Soames rămase până când Anette spuse că vrea să plece; ieÈ™iră din parc È™i se duseră la masă la tatăl său. James își petrecuse dimineaÈ›a privind prin fereastra camerei de culcare. Era ultimul spectacol pe care-l mai vedea — ultimul dintr-un È™ir atât de lung! S-a dus regina! Era femeie bătrână. El È™i cu Swithin au fost la încoronarea ei... ce fetiÈ™cană tânără, zveltă, n-avea nici vârsta lui Imogen! Mai târziu se îngrășase tare. El È™i cu Jolyon au fost la căsătoria ei cu neamÈ›ul acela, prinÈ›ul consort; s-a purtat destul de bine până când a murit, È™i a lăsat-o văduvă cu un fiu. James È™i-a adus aminte de îngrijorarea cu care priveau ei pe acest tânăr fără experiență de viață, cum seri de-a rândul el, fraÈ›ii săi È™i prietenii lor È™edeau la un pahar de vin È™i un coÈ™ de nuci, vorbind despre moÈ™tenitorul tronului. Și iată-l că acum e rege! Se zice că e mai serios... James nu È™tia ce să zică, nu se pricepea! N-ar fi de mirare dacă ar fi È™i acum cheltuitor. Ce mulÈ›ime de oameni era pe stradă! Parcă nici nu trecuse atât de multă vreme de când, împreună cu Swithin, erau È™i ei în mulÈ›imea adunată la Westminster Abbey, pentru a vedea încoronarea; după aceea Swithin l-a dus la Cremorne — ce băiat de viață era Swithin! Nu, n-a fost cu mult înainte de Anul Jubiliar când, împreună cu Roger, au închiriat un balcon în Piccadilly. Jolyon, Swithin, Roger s-au prăpădit toÈ›i; în luna august el va avea nouăzeci de ani! Soames s-a recăsătorit cu o franÈ›uzoaică. Francezii erau oameni ciudaÈ›i, dar el auzise că femeile lor sunt mame bune. Vremurile s-au schimbat! Se zice că împăratul Germaniei a venit È™i el la înmormântare, dar telegrama pe care i-a trimis-o lui Kruger n-a fost la locul ei. Nu ar fi de mirare ca într-o bună zi individul acela să facă un bucluc. Hm, da! S-a schimbat lumea! N-avea ce le face, când el nu va mai fi! Copiii trebuie să se descurce singuri! Dar nu È™tia unde se va duce el! Iar Emily a poftit la masă pe Dartie, Winifred È™i Imogen, pentru a le prezenta pe soÈ›ia lui Soames... Emily făcea întotdeauna câte ceva... Și lumea zice că Irene trăieÈ™te cu Jolyon. Desigur că acum se vor căsători. "Ce-ar fi spus fratele meu Jolyon la toate cele ce s-au întâmplat?" gândi el. Dar își dădu seama că e cu neputință să afle părerea fratelui său mai mare, pe care-l respectase atât de mult odinioară; James se întristă, se ridică din fotoliul de lângă fereastră È™i, tulburat, începu să se plimbe încet, cu greu, prin cameră. "Era frumoasă", gândi el. "Mi-a fost foarte dragă. Poate că Soames nu s-a potrivit cu ea — nu È™tiu ce să zic — nu mă pricep. Noi n-am avut niciodată necazuri cu nevestele noastre. S-au schimbat femeile, totul s-a schimbat! Iar acum a murit regina! Da, a murit! N-am ce face!" MulÈ›imea începu să se agite, James se opri la fereastră, cu nasul lipit de sticla albă, din pricină că geamul era îngheÈ›at... "Au adus-o la Hyde Park Corner — acum trec prin faÈ›a casei lui! De ce nu vine È™i Emily să vadă cortegiul? Ce-È™i pierde vremea cu masa? ÃŽn clipa aceea Emily îi lipsea, ar fi vrut să fie lângă el! Printre crengile pleÈ™uve ale platanilor, James putu vedea procesiunea; oamenii scoteau pălăriile din cap — mulÈ›i din ei vor răci poate, nu e de mirare, căci era frig! ÃŽn spatele lui auzi un glas. — De aici vezi foarte bine, James! — Aici erai? mârâi James. De ce n-ai venit mai devreme? Cât p-aci să scapi cortegiul! Tăcu È™i privi încordat. — Ce e zgomotul acesta? întrebă el deodată. — Nu e nici un zgomot, răspunse Emily; îți închipui c-o vor aclama? — Dar eu aud ceva. — Prostii, James! Prin ferestrele duble nu se putea auzi nici un zgomot de pe stradă; James auzea însă geamătul din inima lui, durerea că vede cu ochii lui cum se sfârÈ™eÈ™te un veac. — Să nu-mi spui niciodată unde mă veÈ›i înmormânta, zise pe neaÈ™teptate. Nu vreau să È™tiu. Se întoarse cu spatele la fereastră. Trecea regina, pleca bătrâna noastră regină; a avut È™i ea multe necazuri — poate se bucură c-a scăpat de ele! Mai È™tii? Emily puse mâna pe periile de cap. — Abia mai am vreme să-È›i perii capul, îi zise; acum trebuie să fie aici. Trebuie să fii cât se poate de frumos, James! — Ah! mârâi el; am auzit că e frumuÈ™ică. ÃŽntâlnirea cu noua lui noră avu loc în sufragerie. James È™edea lângă cămin. Anette intră. ÃŽÈ™i sprijini mâinile pe braÈ›ele fotoliului È™i se ridică încet. Purta o redingotă neagră impecabilă; se aplecă uÈ™or înainte, slab ca linia din geometria lui Euclid, strânse mâna pe care i-o întinse Anette, iar ochii lui îngrijoraÈ›i, în mijlocul obrazului zbârcit È™i palid, poposiră întrebător asupra lui Anette. TinereÈ›ea ei aduse puÈ›ină căldură în ochii lui James È™i-i îmbujoră obrajii. — Ce mai faci? ÃŽmi închipui că aÈ›i fost s-o vedeÈ›i pe regină. AÈ›i trecut uÈ™or prin înghesuiala de pe străzi? Astfel o salută James pe aceea de la care aÈ™tepta el un nepot care să-i poarte numele. Anette îl privi cu mirare — era atât de bătrân, slab, alb È™i curat — È™i È™opti ceva în limba franceză, dar James nu înÈ›elese nimic. — Da, da, zise el; desigur, vă e foame. Soames, sună te rog, nu-l mai aÈ™teptăm pe Dartie. Dar tocmai atunci intrară È™i ei. Dartie refuzase să renunÈ›e la tabieturile lui pentru a ieÈ™i în stradă s-o vadă pe "bătrâna". Se dusese la clubul "Iseeum" È™i, È™ezând la masă, în fumoar, cu un cocktail cam matinal în față, aruncase o privire asupra cortegiului. Iar după ceremonie, Winifred È™i Imogen au fost obligate să facă încă o dată drumul din parc până în oraÈ™, pentru a-l lua pe Dartie de la club. Ochii lui căprui se opriră asupra lui Anette cu uimire È™i oarecare satisfacÈ›ie. Iată a doua femeie frumoasă pe care a pus mâna Soames! Ce-or fi găsind femeile la el? Nu încape îndoială că È™i aceasta îi va face o festă ca È™i prima nevastă; dar până atunci tipul a avut noroc! Dartie își răsucea mustaÈ›a cu aceleaÈ™i gesturi de odinioară; nouă luni de viață liniÈ™tită, în căminul lui din Green Street, îl readuseseră aproape la greutatea normală È™i-i redaseră îndrăzneala. La masă, Emily se străduia să facă atmosfera cât mai plăcută. Winifred era distinsă È™i calmă, Imogen prietenoasă È™i vorbăreață. Dartie își dădea aere, iar James o poftea mereu pe Anette să mănânce. Cu toate acestea, Soames simÈ›i că nu fusese o masă destul de reuÈ™ită pentru mireasa lui. Plecară foarte curând. ÃŽn trăsură Anette zise: — Domnul Dartie acela, je n'aime pas ce type-là ! — Zău, nici eu nu-l pot suferi! spuse Soames. — Sora ta e foarte simpatică, fetiÈ›a e nostimă. Tatăl tău e foarte bătrân. Cred că mama ta are necazuri cu el; n-aÈ™ vrea să fiu în locul ei. Soames dădu din cap; tânăra lui soÈ›ie văzuse totul just, dar rece È™i dur; aceasta îl cam neliniÈ™tea. Se prea poate să-i fi trecut prin gând: "Când eu voi avea optzeci de ani, ea va avea cincizeci È™i cinci: o să aibă necazuri cu mine!" — Mai am niÈ™te rude la care trebuie să te duc, o să-È›i pară caraghioÈ™i, dar trebuie să le facem o vizită. După aceea vom lua masa în oraÈ™ È™i vom merge la teatru. Astfel a pregătit-o pentru vizita de la Timothy. Dar acolo, lucrurile s-au petrecut altfel. Cu toÈ›ii au fost încântaÈ›i să-l vadă pe Soames, care nu mai fusese de atâta vreme pe la ei; È™i s-au bucurat È™i de Anette! — EÈ™ti foarte nostimă, scumpa mea; aÈ™ putea spune chiar că eÈ™ti prea tânără È™i prea frumuÈ™ică pentru scumpul meu Soames, nu-i aÈ™a? Dar el este un soÈ› foarte atent È™i politicos, un soÈ› din cale-afară de bun... aici mătuÈ™a Juley se opri È™i o sărută pe amândoi obrajii. Mai târziu veni Francie, È™i mătuÈ™a Juley îi povesti: — Are ochi albaÈ™tri ca floarea de neghină È™i-i atât de frumoasă încât nu m-am putut reÈ›ine s-o sărut. Trebuie să recunosc că Soames are un gust desăvârÈ™it. Are tip de franÈ›uzoaică — deÈ™i nu mi se pare prea accentuat. ÃŽn genul ei, mi se pare tot atât de frumoasă ca È™i Irene — dar nu are distincÈ›ia È™i farmecul ei. Nu-i aÈ™a că Irene avea farmec? Pielea aceea albă, ochii aceia negri È™i părul, couleur de... — Feuille morte, completă Francie. — Da, da, a frunzei moarte, atât de straniu. Þin minte È™i acum că, pe vremea când eram fată tânără, înainte de a ne muta la Londra, aveam acasă un foxterier; avea o pată cafenie pe creÈ™tetul capului, pieptul era alb, ochii negri minunaÈ›i È™i era femelă. — Bine, mătuÈ™ico, zise Francie; dar nu văd nici o legătură cu... — Oh! răspunse mătuÈ™a Juley, destul de enervată; era atât de fermecătoare, ochii È™i părul ei, È™tii... È™i brusc tăcu, parcă se speriase È™i ea de cele ce spunea. — Feuille morte, zise iute Hester; bagă de seamă, È›ine minte È™i tu!... ÃŽntre cele două surori se iscase o discuÈ›ie aprigă, dacă e bine sau nu să-l cheme È™i pe Timothy pentru a o vedea pe Anette. — Oh, nu-l deranjaÈ›i! zise Soames. — Nu-i vorba de deranj, dar se prea poate să-l enerveze puÈ›in faptul că Anette este franÈ›uzoaică. Chestiunea aceea de la Fashoda l-a supărat foarte mult. Hester, eu sunt de părere că e mai bine să nu riscăm. Nu e bine să profităm numai noi de prezenÈ›a ei? Și tu ce mai faci, Soames? Þi‑ai revenit complet după... Hester interveni grabnic: — Cum îți place Londra, Anette? Soames, tulburat, aÈ™tepta răspunsul. Anette vorbi liniÈ™tit, cu bun-simÈ›: — Oh! Cunosc Londra, am mai fost pe aici. El n-a îndrăznit să-i vorbească niciodată despre restaurant. Francezii, în general, au cu totul alte păreri despre nobleÈ›e È™i poate că lui Anette i s-ar fi părut ridicol să ascundă că mama ei a avut un restaurant. De aceea Soames a aÈ™teptat până după căsătorie, dar acum regreta că nu i-a vorbit mai devreme. — Și care parte o cunoÈ™ti mai bine? întrebă mătuÈ™a Juley. — Soho, răspunse Anette, simplu. Soames își încleÈ™ta fălcile. — Soho? repetă mătuÈ™a Juley; Soho? "Soho ăsta va trece din gură-n gură până va afla toată familia", gândi Soames. — Este un cartier foarte franÈ›uzesc È™i interesant, zise Soames. — Da, murmură mătuÈ™a Juley; unchiul tău, Roger, a avut pe vremuri niÈ™te case prin partea aceea; îmi aduc aminte că mereu avea procese de evacuare cu chiriaÈ™ii. Soames schimbă vorba È™i trecu la Mapledurham. — Desigur că vă veÈ›i instala în curând în casa aceea. Noi cu toÈ›ii abia aÈ™teptăm ziua în care Anette va avea un mic..., zise mătuÈ™a Juley. — Juley! strigă mătuÈ™a Hester scoasă din fire. Sună să ne dea ceaiul! Soames nu avu curajul să aÈ™tepte ceaiul, ci o luă pe Anette È™i plecară. Când se văzură aÈ™ezaÈ›i în birjă, îi spuse: — Eu, dacă aÈ™ fi în locul tău, n-aÈ™ pomeni nimic despre Soho. E un cartier destul de puÈ›in distins al Londrei, iar tu nu mai ai nici o legătură cu restaurantul acela. Adică, vreau să spun că aÈ™ vrea să fii în relaÈ›ii numai cu oameni distinÈ™i È™i că englezii sunt de un snobism înspăimântător. Ochii senini ai lui Anette se deschiseră mari de tot; pe buzele ei apăru un zâmbet uÈ™or È™i zise: — Da? "Hm!", cugetă Soames. "Privirile acestea sunt pentru mine"; È™i, uitându-se aspru la ea, gândi: "Are spirit comercial înnăscut; de aceea trebuie să înÈ›eleagă odată pentru totdeauna chestiunea aceasta!" — Ascultă-mă, Anette, este foarte simplu; trebuie doar să mă înÈ›elegi. La noi, liber-profesioniÈ™tii È™i oamenii care nu muncesc se socotesc mai distinÈ™i decât negustorii; cei foarte bogaÈ›i, bineînÈ›eles, se bucură de oarecare consideraÈ›ie însă. Poate să È›i se pară stupid, dar asta e situaÈ›ia È™i n-avem ce-i face. De aceea, în Anglia, nu e bine ca lumea să È™tie că aÈ›i avut restaurant, prăvălie sau aÈ›i făcut vreun negoÈ› oarecare. DeÈ™i este o ocupaÈ›ie foarte onorabilă, te pecetluieÈ™te într-un anumit fel; È™i nu vei mai putea duce o viață atât de plăcută, nu vei putea avea relaÈ›ii atât de alese. Cred că ai priceput. — Da, zise Anette; aÈ™a e È™i în FranÈ›a. — Oh! murmură Soames, uÈ™urat È™i uimit. ÃŽntr-adevăr, clasa din care faci parte înseamnă mare lucru. — Da, răspunse ea; comme vous êtes sage! "Foarte bine", gândi Soames urmărind buzele lui Anette; "numai de n-ar fi atât de cinică". El nu È™tia atât de bine franÈ›uzeÈ™te încât să-l îngrijoreze faptul că soÈ›ia lui nu-i spusese încă "tu". O prinse de mijloc È™i îi È™opti cu greu: — Et vous êtes ma belle femme. Anette pufni în râs. — Oh, non! Oh, non! ne parlez pas français, Soames. Ce voia să spună doamna aceea bătrână, mătuÈ™a ta, că toÈ›i abia aÈ™teaptă să...? Soames își muÈ™că buza. — Dumnezeu È™tie! îi zise; ea spune totdeauna câte ceva; dar Soames È™tia mai bine decât Dumnezeu. Capitolul XI AȘTEPTARE Războiul nu se mai sfârÈ™ea. Nicholas spusese că dacă războiul acesta nu costase trei sute de milioane de lire sterline, nu costase nici un ban! Impozitul pe venituri era grav ameninÈ›at. ÃŽn schimb, însă, È™tiau pe ce au dat banii, căci Africa de Sud va fi pe veci a Angliei. Și cu toate că noaptea la trei se trezeau foarte îngrijoraÈ›i — instinctul lor de proprietate nu avea astâmpăr — spre dimineață se mai potoleau, mângâindu-se cu gândul că pe lumea aceasta nu poÈ›i căpăta nimic dacă nu dai ceva în schimb, în general, oamenii își vedeau de treburi, parcă nici n-ar fi fost război, parcă n-ar fi existat lagăre de concentrare, parcă n-ar fi fost pe lume de Wet, care conducea atât de bine pe partizanii buri, încât englezii nu puteau pune mâna pe ei, È™i nici încordare pe Continent; era ca È™i cum nu-i îngrijora nimic. Atitudinea naÈ›iunii era simbolizată de harta lui Timothy, lăsată în părăsire — căci el nu mai deplasa steguleÈ›ele, iar ele singure nu se mutau din loc, nu mergeau nici înapoi, nici înainte, aÈ™a cum s-ar fi cuvenit să facă pentru a reprezenta situaÈ›ia de pe front. Peste tot delăsare! "Bursa Forsyte" era în acalmie: erau îngrijoraÈ›i cu toÈ›ii, neÈ™tiind ce va aduce ziua de mâine. La rubrica anunÈ›urilor de căsătorii din ziarul The Times, apăru înÈ™tiinÈ›area: "Jolyon Forsyte căsătorit cu Irene, unica fiică a decedatului Profesor Heron"; dar neamul Forsyte nu era convins că informaÈ›ia cu privire la Irene era exactă. TotuÈ™i, în cele din urmă au răsuflat uÈ™uraÈ›i, căci ziarul nu preciza: "Irene, fosta soÈ›ie" sau "soÈ›ia divorÈ›ată" a lui "Soames Forsyte". De altfel familia a avut de la început o atitudine demnă de toată lauda față de povestea cu Irene. James a rezumat-o cel mai bine: "AÈ™a a fost să fie!" N-avea rost să-È™i mai facă sânge rău! Cui i-ar folosi dacă ar comenta această "ciocnire ruÈ™inoasă", ca să vorbim în termenii zilei. Dar ce se va întâmpla de acum înainte, după ce Soames È™i Jolyon s-au recăsătorit? ToÈ›i erau curioÈ™i. Se auzise că George făcuse prinsoare pe "È™ase la patru" că se va naÈ™te un mic Jolyon mai înainte de un mic Soames. Caraghios mai era È™i George! Se zvonise, de asemenea, că Dartie È™i cu George puseseră rămășag È™i pe James, dacă va trăi adică până la nouăzeci de ani ori ba. Dar nimeni nu È™tia care din cei doi era de partea lui James. La începutul lunii mai, Winifred aduse vestea că Val a fost rănit la picior de un glonte rătăcit È™i că va fi reformat. ÃŽl îngrijea soÈ›ia lui. O să rămână puÈ›in È™chiop, dar nu era nimic grav. Ar fi vrut ca bunicul lui să-i cumpere o fermă în Transvaal, pentru a-È™i face o crescătorie de cai. Holly primea de la tatăl ei opt sute de lire sterline pe an, aÈ™a încât, împreună cu cele cinci sute pe care i le făgăduise bunicul lui, ar putea trăi destul de bine. Dar în ceea ce priveÈ™te ferma, James nu È™tia ce să zică; nu se pricepea; în orice caz se temea ca nu cumva Val să-i cheltuiască banii degeaba. — Dar È™tiÈ›i dumneavoastră, Val trebuie să aibă totuÈ™i o ocupaÈ›ie, zise Winifred. MătuÈ™a Hester era de părere că bunicul lui este foarte înÈ›elept, căci dacă nu-i cumpără fermă, băiatul nu va avea cum face afaceri proaste. — Dar Val adoră caii, zise Winifred. Ar fi ocupaÈ›ia cea mai potrivită pentru el. MătuÈ™a Juley spuse că, judecând după experienÈ›a lui Montague, caii erau o afacere riscantă. — Val e cu totul altfel, seamănă cu mine, zise Winifred. MătuÈ™a Juley era convinsă că scumpul lor Val era deÈ™tept foc. — N-am să uit niciodată cum a dat unui cerÈ™etor un ban fals. Bunicul lui a fost atât de încântat! După părerea lui, asta dovedea prezență de spirit. ÃŽmi aduc aminte cum a spus că băiatul ăsta ar trebui să intre în marină. MătuÈ™a Hester interveni: — Winifred, tu nu eÈ™ti de părere că e mult mai bine ca tinerii să fie puÈ™i la adăpost È™i să nu facă afaceri riscante la vârsta lor? — Ai dreptate, răspunse Winifred, poate că aÈ™a ar fi bine dacă ar fi la Londra; căci aici e foarte distractiv să nu faci nimic. Dar acolo, în Africa, se va plictisi de moarte. MătuÈ™a Hester socotea că, într-adevăr, ar fi foarte bine pentru Val dacă ar munci, dar ar trebui să găsească ceva unde nu poate pierde banii. Dacă n-ar avea bani, situaÈ›ia ar fi cu totul alta. Nu încape îndoială că Timothy a fost foarte cuminte când s-a retras din afaceri. MătuÈ™a Juley era curioasă să afle părerea lui Montague. Winifred nu-i răspunse, căci Montague nu spusese decât: "AÈ™teptaÈ›i până moare bătrânul"! ÃŽn acel moment fu anunÈ›ată Francie. Ochii îi erau luminoÈ™i È™i zâmbeau. — Ei, ce aveÈ›i de zis? — Despre ce e vorba, scumpa mea? — A apărut azi-dimineață în The Times. — N-am văzut nimic; noi citim totdeauna jurnalul după cină; până atunci îl are Timothy. Francie făcu ochii roată. — Crezi că ne poÈ›i spune È™i nouă? zise mătuÈ™a Juley. Ce este? — Irene a născut un fiu la Robin Hill. MătuÈ™a Juley răsuflă adânc. — Dar... dar, s-au căsătorit abia în martie! — Chiar aÈ™a, mătuÈ™ico, tocmai asta e interesant! — ÃŽmi pare bine, zise Winifred. Mi-a fost foarte milă de el când È™i-a pierdut fiul. Mi-am închipuit ce-ar fi fost pe sufletul meu dacă murea Val. MătuÈ™a Juley parcă visa. — Sunt curioasă să È™tiu ce va zice dragul meu Soames, murmură. Atât a dorit să aibă È™i el un fiu! O păsărică mi-a È™optit întotdeauna că asta era dorinÈ›a lui. — AÈ™a È™i este. Dacă nu intervine ceva neaÈ™teptat, va avea È™i el un fiu, zise Winifred. Ochii mătuÈ™a Juley scânteiau de bucurie. — Ah, ce minunat! Pe când? — Noiembrie. Ce lună norocoasă! Dar ea ar fi încântată să se întâmple mai curând. James era bătrân, avea prea mult de aÈ™teptat la vârsta lui! Să aÈ™tepte! Le era grijă de James, căci în ceea ce le privea pe ele, se obiÈ™nuiseră cu aÈ™teptarea. ÃŽntr-adevăr, asta era singura lor distracÈ›ie. Să aÈ™tepte! AÈ™teptau să citească The Times; aÈ™teptau să vină la ei vreo nepoată sau vreun nepot pentru a le aduce puÈ›ină viață; aÈ™teptau veÈ™ti despre sănătatea lui Nicholas; despre hotărârea lui Christopher de a se face actor; informaÈ›ii cu privire la mâna nepotului doamnei MacAnder; aÈ™teptau doctorul, căci Hester se trezea în ultima vreme în zorii zilei È™i nu mai putea readormi; aÈ™teptau să li se trimită cărÈ›i de la biblioteca de împrumut, dar cele pe care le cereau erau întotdeauna date altcuiva; aÈ™teptau ca Timothy să răcească; aÈ™teptau o zi frumoasă, liniÈ™tită, caldă, dar nu prea fierbinte, pentru ca să poată face o plimbare în Kensington Gardens. AÈ™ezate una la un colÈ› È™i alta la celălalt colÈ› al căminului din salonul lor, aÈ™teptau să bată ceasul, în timp ce mâinile lor slabe, noduroase, cu vine îngroÈ™ate, lucrau sârguincios cu andrelele sau cârligele de croÈ™etat; părul lor primise poruncă să nu-È™i mai schimbe culoarea È™i rămânea mereu acelaÈ™i. ÃŽmbrăcate în rochii negre, de satin sau de mătase, aÈ™teptau să fie primite la Curtea Regală, întrebându-se dacă Hester va putea merge în rochia ei verde închis È™i Juley în cea cafenie, ceva mai închisă la culoare. Da, aÈ™teptau; în timp ce mintea lor era ocupată cu micile bucurii È™i necazuri, evenimente È™i speranÈ›e de ale familiei — care reprezenta pentru ele lumea — întocmai cum vacile rumegă, încet È™i liniÈ™tit, iarba de pe pășunea lor. Iar naÈ™terea copilului lui Soames era un eveniment care merita să fie aÈ™teptat. Soames a fost întotdeauna nepotul lor preferat; le dăruise din când în când tablouri, venea pe la ele aproape în fiecare săptămână — în ultima vreme le-a lipsit foarte mult, vizitele lui rărindu-se — dar îl iubeau pentru că È™i-au dat seama câtă nevoie avusese de simpatia lor pe vremea dezastrului din prima căsătorie. NaÈ™terea moÈ™tenitorului lui Soames era un eveniment de importanță covârÈ™itoare atât pentru el, cât È™i pentru tatăl său, căci James nu putea închide ochii până nu È™tia precis cum stau lucrurile. James nu putea suporta incertitudinea; cu un ginere ca Montague, nici nu e de mirare că nu putea muri liniÈ™tit, lăsând în urmă numai nepoÈ›i ai căror tată era Dartie. Și apoi numele, numele familiei, era important! Pe măsură ce se apropia aniversarea de nouăzeci de ani, se întrebau ce măsuri de precaÈ›iuni va mai lua James. El va fi primul Forsyte care a ajuns la vârsta aceasta, stabilind astfel un nou record pentru ele, căci împliniseră una optzeci È™i È™apte, cealaltă optzeci È™i cinci; cu toate că nu se gândeau atât la ele, cât mai ales la Timothy, care n-avea încă nici optzeci È™i doi de ani! Desigur că dincolo e o lume mai frumoasă! "ÃŽn casa tatălui meu sunt multe lăcaÈ™uri" era unul din versetele biblice preferate ale mătuÈ™ii Juley — ori de câte ori îl spunea, simÈ›ea mângâiere, căci își aducea aminte de casele cumpărate de Roger, graÈ›ie cărora È™i-a strâns o avere atât de mare. ÃŽntr-adevăr, Biblia le era de mare ajutor; în duminicile foarte frumoase se duceau la biserică; câteodată, când È™tiau că Timothy e plecat în oraÈ™, Juley intra pe furiÈ™ în biroul lui È™i punea, printre cărÈ›ile de pe masă, Noul Testament deschis — el citea mult, doar fusese editor! Dar băgase de seamă că, de fiecare dată, Timothy era bosumflat la masă. De altfel, È™i Smither i-a spus că de mai multe ori a găsit câte o carte aruncată pe jos, când făcea curățenie în biroul lui. ÃŽnsă, cu toate acestea, ele nu erau convinse că în cer vor găsi camere atât de comode ca acestea, în care ele È™i Timothy au aÈ™teptat atâția ani. ÃŽndeosebi mătuÈ™a Hester se temea de clipa morÈ›ii. Pe ea o tulbura peste măsură orice schimbare, mai bine zis ideea unei schimbări, căci în viaÈ›a lor nu se schimba, niciodată, nimic. MătuÈ™a Juley, care era mai vioaie, se gândea uneori cu plăcere la schimbarea reÈ™edinÈ›ei. Ce plăcere îi făcuse ei călătoria la Brighton în anul în care a murit scumpa lor Susan! Dar, în acelaÈ™i timp, È™tia precis că Brighton era o localitate frumoasă, în vreme ce era greu de spus cum sunt lăcaÈ™urile din cer; de aceea parcă tot mai bine era să aÈ™tepte aici, în lumea aceasta. ÃŽn dimineaÈ›a zilei de 5 august, aniversarea lui James, amândouă erau din cale-afară de emoÈ›ionate. Smither, care le servea ceaiul la pat, ducea de la una la alta bileÈ›ele în care se sfătuiau ce au de făcut. Smither trebuia să se ducă până în Park Lane, să-i transmită cele mai bune urări din partea lor È™i două mici daruri, să întrebe cum se simte domnul James È™i cum a petrecut noaptea, căci, desigur, È™i el era emoÈ›ionat foc. La întoarcere să treacă prin Green Street — nu prea era în drumul ei, dar de la Bond Street poate merge cu omnibuzul, È™i poate că o mică schimbare îi va face chiar plăcere — È™i să-i spună doamnei Dartie că e rugată să treacă neapărat pe la ele înainte de a pleca în vilegiatură. Smither a făcut totul aÈ™a cum i s-a poruncit; era o servitoare excelentă, formată cu treizeci de ani în urmă sub îndrumarea mătuÈ™ii Ann; astăzi nu mai găseÈ™ti o servitoare desăvârÈ™ită. Doamna James a spus că domnul James a dormit foarte bine astă-noapte, È™i le trimite salutări; doamna James a mai spus că domnul este foarte ciudat È™i că nu pricepe de ce e atâta agitaÈ›ie în jurul lui. Doamna Dartie le-a trimis salutări; va veni la ceai. MătuÈ™ile Juley È™i Hester erau cam ofuscate pentru că James nu le-a mulÈ›umit în mod special pentru cadouri; în fiecare an uitau că James nu poate suferi cadourile — "Bani azvârliÈ›i pe fereastră din pricina mea", spunea James de fiecare dată. TotuÈ™i, erau încântate, căci James era sănătos È™i bine dispus. Apoi a început aÈ™teptarea — venea Winifred. Pe la ora patru a sosit împreună cu Imogen È™i Maud, care tocmai se întorsese de la È™coală: "Și Maud se va face fată frumoasă", dar în prezenÈ›a ei nu puteau afla veÈ™ti despre Anette. MătuÈ™a Juley își făcu în cele din urmă curaj È™i întrebă dacă Winifred È™tie ceva despre ea È™i dacă Soames este îngrijorat. — Unchiul Soames e întotdeauna îngrijorat, mătuÈ™ico, interveni Imogen; el nu e mulÈ›umit niciodată cu ceea ce are. Cuvintele acestea parcă le mai auzise mătuÈ™a Juley. Ah, dar erau pe caricatura aceea făcută de George, dar pe care nimeni n-a vrut să le-o arate! Dar ce voia să spună Imogen? Că unchiul ei râvnea întotdeauna la mai mult decât avea? Nu se cuvenea să gândească astfel. Vocea lui Imogen se auzi din nou, limpede È™i hotărâtă: — ÃŽnchipuiÈ›i-vă! Anette e numai cu doi ani mai mare decât mine. Trebuie să fie îngrozitor pentru ea cu un bărbat ca unchiul Soames. MătuÈ™a Juley ridică amândouă mâinile în semn de indignare. — Draga mea, tu habar n-ai ce vorbeÈ™ti. Unchiul Soames e un bărbat ideal pentru oriÈ™icine. Om foarte inteligent, chipeÈ™, bogat, stimat de toată lumea, serios, politicos, È™i nu e bătrân deloc. Imogen privi cu ochii ei lucioÈ™i pe una, apoi pe cealaltă "bătrână" È™i se mulÈ›umi cu un zâmbet. — Sper, zise mătuÈ™a Juley, cu severitate, că o să ai È™i tu norocul să găseÈ™ti un bărbat bun ca el. — Eu n-am să mă mărit cu un bărbat bun, mătuÈ™ico, murmură Imogen; bărbaÈ›ii buni sunt plicticoÈ™i. — Dacă vorbeÈ™ti astfel, răspunse mătuÈ™a Juley, tot enervată peste măsură, n-ai să te măriÈ›i niciodată. Cred că e mai bine să vorbim despre altceva. Apoi, întorcându-se spre Winifred, zise: Ce mai face Montague? Seara, aÈ™teptând să li se servească masa, mătuÈ™a Juley zise timid: — Hester, i-am spus lui Smither să deschidă o sticlă mică de È™ampanie dulce. Cred că trebuie să închinăm un pahar în sănătatea scumpului nostru James È™i... în sănătatea soÈ›iei lui Soames. Dar asta rămâne între noi. O să spun aÈ™a: "Bem în sănătatea lui James È™i pentru È™tii tu ce, Hester!" Apoi vom bea. Altfel poate să se tulbure Timothy. — Cred că mai degrabă o să ne tulbure pe noi È™ampania, zise mătuÈ™a Hester. Dar cred că trebuie să bem pentru un asemenea eveniment. — Da, zise mătuÈ™a Juley cu entuziasm, este un eveniment! ÃŽnchipuieÈ™te-È›i tu ce fericire ar fi să nască un băiat, care să ducă mai departe numele familiei! Acum, că Irene are un fiu, mi se pare că este È™i mai important. Winifred zice că George l-a poreclit pe Jolyon "Corabia cu trei punÈ›i", căci are trei familii. George e atât de caraghios! Și apoi, închipuieÈ™te-È›i, Hester, Irene locuieÈ™te în casa pe care Soames a clădit-o pentru el È™i ea. Trebuie să fie greu pentru scumpul meu Soames, È™i doar a fost întotdeauna atât de cumsecade! Mai târziu, cu obrajii îmbujoraÈ›i de È™ampanie, cam tulburată de băutură, cât È™i de secretul pentru care au ciocnit a doua oară, mătuÈ™a Juley se culcă cu cartea de rugăciuni în mână, dar ochii îi erau aÈ›intiÈ›i în tavanul pe care se reflecta lumina lămpii. Tinerii! Ce bine era de ei toÈ›i! Și ce mulÈ›umită ar fi ea, dacă ar vedea că scumpul ei Soames este fericit! Și, cu toate că Imogen a spus vorbele acelea, Soames trebuie să fie fericit. Doar avea tot ceea ce a dorit! Avere, nevastă È™i copii! Va trăi mult, va fi tânăr până la bătrâneÈ›e, întocmai ca tatăl său, È™i va uita tot ce a suferit cu Irene È™i cu procesul acela îngrozitor. Ce bine ar fi dacă ea, Juley, ar trăi atâta, încât să le cumpere copiilor lui Soames primul căluÈ› de lemn pe care să se legene! Ar trimite-o pe Smither să-l cumpere, îi va spune să aleagă un cal frumos, pestriÈ›. Ah! Cum o legăna Roger pe căluÈ›ul lui de lemn È™i n-o lăsa până nu cădea! Ah! Doamne, ce mult e de atunci! A fost odată! "ÃŽn casa tatălui meu sunt multe lăcaÈ™uri..." I se păru că aude un zgomot, parcă zgâria cineva podeaua. "Nu poate fi È™oarece", gândi ea. Zgomotul era din ce în ce mai desluÈ™it. UiÂte-l! Era un È™oarece! Nu-i frumos din partea lui Smither! De ce a spus că nu sunt È™oareci? O să roadă toată lemnăria înainte de a le descoperi cuibul, È™i atunci trebuie să cheme zidarii. Ce animale distrugătoare! Culcată pe spate, cu ochii aproape închiÈ™i, urmărind zgomotul acela uÈ™or, aÈ™tepta să-i vină somnul pentru a nu-l mai auzi. Capitolul XII SE NAȘTE UN FORSYTE Soames ieÈ™i pe poarta grădinii, trecu peste pajiÈ™te, se opri pe poteca de pe malul râului, se întoarse, intră iarăși pe poarta prin care ieÈ™ise, dar nu-È™i dădu seama că se miÈ™case din loc. Zgomotul roÈ›ilor care striveau pietriÈ™ul de pe alee îi aduse aminte că timpul trecuse È™i că doctorul plecase. Oare ce-i spusese? Nu mai È™tia precis. "Asta e situaÈ›ia, domnule Forsyte. Dacă o operez, pot să te asigur că salvez viaÈ›a mamei, dar copilul va fi mort. Dacă n-o operez, e foarte probabil că pruncul se va naÈ™te viu, dar viaÈ›a mamei e în mare primejdie, riscul este enorm. Atât într-un caz cât È™i în celălalt, cred că nu va mai putea naÈ™te nici un copil. ÃŽn starea în care se află, pacienta e incapabilă să ia o hotărâre, È™i nu avem timp s-o aÈ™teptăm pe mama ei. Eu mă duc să pregătesc toate cele necesare; între timp trebuie să hotărăști dumneata singur. Mă întorc peste un ceas!" Hotărâre! Ce hotărâre grea! Nu era vreme să cheme un specialist! Nu era vreme pentru nimic! Zgomotul roÈ›ilor dispăruse, dar Soames stătea tot înlemnit, în acelaÈ™i loc; apoi, brusc, își astupă urechile È™i se întoarse pe malul apei. NaÈ™tere prematură, pe neaÈ™teptate; era firesc să nu fie pregătit È™i nici să fi avut timpul s-o fi chemat pe mama ei. Madame Lamotte trebuia să hotărască, È™i n-avea cum sosi de la Paris mai devreme decât deseară! Măcar de-ar fi înÈ›eles ca lumea jargonul doctorului, măcar de-ar fi convins că are în vedere toate posibilitățile È™i că le cântăreÈ™te la justa lor valoare! Dar el n-a înÈ›eles termenii medicali, îi erau cu totul străini, cum ar fi o problemă juridică pentru un om care nu cunoaÈ™te dreptul. Și totuÈ™i el trebuie să ia o hotărâre! ÃŽÈ™i duse mâna la frunte; era udă, deÈ™i afară era răcoare. Dinspre odaia ei se auzeau gemete. Nu, nu se va duce la ea, i-ar fi È™i mai greu decât aici. Trebuie sa fie calm, cu mintea limpede. Pe de o parte era viaÈ›a, aproape sigură, viaÈ›a tinerei sale soÈ›ii, È™i absolut sigură moartea copilului său; È™i — în nici un caz — ea nu va mai putea avea copii! Pe de altă parte, poate moartea soÈ›iei lui, È™i aproape sigură viaÈ›a copilului. Ce să aleagă?... De două săptămâni a plouat mereu, apa Tamisei era mare, iar în jurul bărcii acoperite, ancorată lângă debarcaderul său, se adunaseră multe frunze doborâte de aer È™i aduse de valuri de prin păduri. Frunzele cădeau, vieÈ›ile erau duse de valuri! Moartea! Să hotărăști moartea cuiva! Și nimeni nu-i venea în ajutor. ViaÈ›a, odată pierdută, nu se mai întoarce niciodată. Nu e bine să renunÈ›i la ceva ce poÈ›i păstra, căci dacă dai un lucru din mână, nu-l mai poÈ›i lua înapoi. Rămâi gol, întocmai ca pomii cărora le-au căzut frunzele, devii din ce în ce mai gol, È™i până la urmă te veÈ™tejeÈ™ti È™i cazi. Și, în vârtejul de gânduri care-l chinuiau, i se păru, pentru o clipă, că nu Anette zace acolo, în dosul jaluzelelor luminate de soare, ci Irene. ÃŽntinsă pe patul din camera lor de culcare din Montpellier Square, aÈ™a cum s-ar fi putut întâmpla să fie cu È™aisprezece ani în urmă. Oare în acest caz ar fi ezitat? Nici o clipă! OperaÈ›ie, operaÈ›ie! Salvarea vieÈ›ii ei! Nu era vorba de hotărâre, era o chemare din adâncul firii, un strigăt de ajutor, cu toate că È™i atunci È™tia că Irene nu-l iubeÈ™te. Dar acum! Sentimentele lui pentru Anette nu-i întunecau raÈ›iunea. ÃŽn ultimele luni, mai ales, de când a început să-i fie teamă, Soames È™i-a pus adeseori întrebări. Anette era voluntară, egoistă în felul ei. TotuÈ™i era atât de frumoasă! Oare ce doreÈ™te ea? Să încerce? "Știu că vrea un copil", gândi el. "Dacă se naÈ™te mort È™i ea nu va mai putea avea niciodată copii, va fi foarte nenorocită. Nici un copil! Totul în zadar! Căsătorit cu ea, ani È™i ani de zile, fără un copil. N-ar avea scop în viață. Anette e prea tânără. Cum să trăiască ea fără nici o perspectivă în viitor? Dar eu? Eu ce mă fac?" Lovindu-se cu mâinile în piept, se întreba de ce nu poate gândi obiectiv, de ce nu poate uita de sine, pentru a È™ti ce are de făcut? La început simÈ›i o durere aprigă, dar care devenea, încetul cu încetul, mai puÈ›in adâncă... ca È™i cum inima lui ar fi fost apărată de un scut. Să uite de sine? Era cu neputință! Să cadă în gol, în pustiu, unde ochii nu văd, urechile nu aud, degetele nu au ce pipăi? Chiar È™i gândul era hidos, insuportabil! Aici Soames veni în contact cu realitatea, temeiul sufletului său de Forsyte, È™i gândurile i se opriră. Când viaÈ›a omului se sfârÈ™eÈ™te, totul se sfârÈ™eÈ™te. Poate ca mai trăieÈ™te undeva, dar aceea nu e viață! Se uită la ceas. Peste o jumătate de oră doctorul va fi acolo. Trebuie să ia o hotărâre! Dacă decide să nu-i facă operaÈ›ie È™i Anette moare, în ce situaÈ›ie se va afla el față de mama ei È™i de doctor? Dar față de conÈ™tiinÈ›a lui? Căci copilul pe care îl va naÈ™te ea este copilul lui. Dacă decide să i se facă operaÈ›ie, atât ea cât È™i el sunt condamnaÈ›i să-È™i trăiască toată viaÈ›a fără copii. Oare nu se căsătorise cu ea numai pentru a avea un moÈ™tenitor legitim? Iar tatăl său, la uÈ™a mormântului, aÈ™teaptă veÈ™ti! "E greu", cugetă el; "n-ar fi trebuit să ajung în faÈ›a unei asemenea hotărâri! E greu!" Porni spre casă. "Măcar de-aÈ™ găsi o modalitate simplă, profundă, pentru a hotărî!" Scoase un ban, apoi îl puse în buzunar. Știa prea bine că chiar dacă dă cu banul, nu se va È›ine de prinsoarea pe care o face. Intră în sufragerie, căci era camera cea mai îndepărtată de cea din care se porneau gemetele acelea. Doctorul a spus că s-ar putea să scape fără operaÈ›ie. Aici, în casă, speranÈ›ele lui erau mai mari; nu vedea apa care curge, nici frunzele moarte care pluteau pe valuri. ÃŽn cămin ardea focul; Soames deschise dulapul cu băuturi. El nu bea aproape niciodată, dar de data aceasta își turnă un pahar cu whisky È™i-l bău până la fund; poate că sângele , va circula mai iute. "Jolyon", gândi el, "mai avusese copii. Acum are o femeie pe care o iubeÈ™te cu adevărat; È™i iată că i-a dăruit un fiu! Iar eu!... eu... Mie mi se cere să-mi ucid unicul copil! Nu, Anette nu poate să moară; nu e cu putință să moară. Ea e puternică!" Soames stătea îngândurat È™i trist lângă bufet, când auzi trăsura doctorului; ieÈ™i în calea lui. Acesta urcă imediat la etaj, iar Soames îl aÈ™teptă. — Ce e, doctore? — SituaÈ›ia e neschimbată. Ai hotărât? — Da, zise Soames; nu operezi! — Nu?! M-ai înÈ›eles, nu-i aÈ™a? Riscul e mare! FaÈ›a lui Soames era crispată, totuÈ™i buzele îi tremurau: — Ai spus că s-ar putea să scape fără operaÈ›ie? — Da, am spus că e o È™ansă, dar foarte slabă. — Ai spus că dacă operezi, copilul se va naÈ™te — în mod cert — mort? — Da. — EÈ™ti absolut convins că în nici un caz nu va mai putea avea copii? — Nu există certitudine absolută în asemenea cazuri, dar aici este foarte probabil. — Ea e puternică, zise Soames; să încercăm. Vom risca. Doctorul se uită la el cu o privire foarte gravă. — ÃŽÈ›i iei toată răspunderea. Dacă ar fi vorba de soÈ›ia mea, eu n-aÈ™ fi în stare să iau asemenea hotărâre. Bărbia lui Soames se cutremură, parcă cineva i-ar fi tras o palmă. — Pot să-È›i fiu de folos cu ceva, acolo sus? întrebă. — Nu. Du-te unde vrei. — Atunci, mă duc în galeria de tablouri. Știi unde mă găseÈ™ti. Doctorul dădu din cap È™i urcă la etaj. Soames rămase pe loc, în picioare, ascultând. "Mâine la ora asta, poate că voi avea pe conÈ™tiință moartea ei", își zise. Nu! Nu era drept, e o monstruozitate să gândească astfel! Iarăși îl cuprinse tristeÈ›ea; se duse în galeria de tablouri. Se opri în faÈ›a ferestrei. Vântul bătea dinspre nord; era frig, senin; cerul era foarte albastru, nori albi, grei È™i zdrențăroÈ™i fugeau din calea vântului; prin perdeaua aurie a pomilor se vedea râul — era albastru È™i el; pădurile străluceau în nenumărate culori, parcă ardeau în razele soarelui — venise prea repede toamna. Dacă ar fi vorba de viaÈ›a lui oare ar risca-o astfel? "Dar ea, desigur, ar risca-o pe a mea, dacă ar fi vorba să-È™i salveze copilul! Nu mă iubeÈ™te cu adevărat!", își zise. La ce te poÈ›i aÈ™tepta de la ea, fată tânără, È™i franÈ›uzoaică? Singurul lucru important pentru ei amândoi, vital pentru căsătoria È™i viitorul lor, era un copil! "Am trecut prin multă suferință pentru a ajunge aici", cugetă el: "am să perseverez, nu mă las. S-ar putea să-mi rămână amândoi, s-ar putea!" Omul nu dă din mână ceea ce are, nu dă nimic până ce nu i se ia! E firesc! ÃŽncepu să se plimbe de-a lungul galeriei. Cumpărase, nu de mult, un tablou foarte preÈ›ios; se opri în faÈ›a lui — o fată cu părul de aur mat, parcă făcut din fire de metal — privind cu ochii mari un mic monstru de aur pe care-l È›inea în mână. Chiar în aceste momente de groază, Soames își dădea seama de valoarea tabloului, de preÈ›ul relativ mic cu care-l cumpărase — admira măiestria cu care fuseseră pictate masa, podeaua, scaunul, trupul fetei, expresia feÈ›ei ei concentrate, firele de aur mat ale părului ei, È™i aurul strălucitor din care era făcut micul monstru. ColecÈ›ia de tablouri; din zi în zi era mai bogat! Și la ce bun? Dacă... Brusc, se întoarse cu spatele la tablou È™i se duse la fereastră. Unii din porumbeii lui zburau în jurul porumbarului cu aripile întinse în bătaia vântului. Soarele era atât de puternic, aerul era atât de pur, încât penele lor albe scânteiau aproape. Zburau departe, sus, sus, desenând hieroglife pe cer. Anette era cea care li hrănea; era un tablou frumos. Mâncau chiar din mâna ei, o cunoÈ™teau bine. Soames simÈ›i un nod în gât. Nu va muri, nu poate muri! Prea are mult bun-simÈ› ca să facă una ca asta... È™i este puternică... cu adevărat puternică, cum e mama ei, deÈ™i are o frumuseÈ›e atât de fină! Era aproape întuneric când Soames deschise uÈ™a È™i ascultă. Nici un zgomot. Scările È™i etajul de jos erau învăluite în lumina alburie a amurgului. Voia să se întoarcă în galerie, când auzi ceva. Privi în jos È™i văzu o umbră neagră venind spre el; inima i se opri. Ce s-a întâmplat? A murit? Umbra morÈ›ii e cea care iese din odaia ei? Nu! era o servitoare fără bonetă È™i È™orÈ› alb. Veni până la scară È™i zise gâfâind: — Doctorul doreÈ™te să vă vorbească, domnule! Coborî în fugă. Femeia se lipi de perete pentru a-l lăsa să treacă È™i spuse: — Oh, domnule! S-a terminat! — S-a terminat? strigă Soames pe un ton amenințător: Ce vrei să spui? — S-a născut, domnule! Sări deodată patru trepte È™i aproape se ciocni cu doctorul, care venea spre el pe coridorul întunecos. Tocmai își È™tergea fruntea. — Ce este? Spune repede! — Amândoi în viață. Cred că totul este în ordine. Soames se opri încremenit È™i duse o mână la ochi. — Vă felicit. Am fost la un pas de moarte, îi zise doctorul. Soames își luă mâna de pe obraz. — MulÈ›umesc. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc foarte mult. Ce este? — Fată, din fericire. Un băiat ar fi ucis-o... capul. O fată! — Cea mai mare grijă pentru amândoi, zise doctorul, È™i cred că totul va merge bine. Când soseÈ™te mama doamnei? — Sper că deseară, între nouă È™i zece. — Rămân aici până atunci. DoriÈ›i să le vedeÈ›i? — Nu, nu acum! După plecarea dumitale. Am să spun să-È›i servească masa sus. Soames coborî. Nespusă uÈ™urare! Dar... o fată... Ce nedreptate! O răspundere atât de gravă, chinurile acestea îngrozitoare pentru el... cât de îngrozitoare!... Și toate astea pentru o fată! Se opri în faÈ›a căminului din hol, împinse cu vârful ghetei buÈ™tenii care ardeau cu flăcări mari È™i încercă să se reculeagă. "Ce-o să zică tata!" Amarnică dezamăgire, pe care nu i-o putea ascunde! Se pare că în viață omul nu poate avea tot ce doreÈ™te! Și altă viață nu avem, È™i chiar dacă există alta, nu serveÈ™te la nimic! ÃŽn timp ce stătea acolo, i se aduse o telegramă. "Vino imediat. Tatăl tău se stinge văzând cu ochii. Mama." O citi; simÈ›ea că se sufocă. Ar fi putut crede că după tortura prin care trecuse în ultimele ceasuri, nu se mai putea emoÈ›iona de nimic. Dar această lovitură îl duru. Era ora È™apte È™i jumătate, primul tren care pleca spre Londra era la nouă, iar Madame Lamotte, dacă vine, soseÈ™te cu trenul de opt patruzeci de minute; o va aÈ™tepta È™i va pleca imediat. Porunci să se pregătească trăsura, mâncă ceva în grabă È™i urcă sus. Doctorul tocmai ieÈ™ea. — Dorm amândouă. — Nu intru, zise Soames uÈ™urat. Tatăl meu e pe moarte, trebuie să plec la Londra. Totul e în ordine aici? Pe faÈ›a doctorului se citea admiraÈ›ie È™i uluire. Parcă zicea: "Dacă toÈ›i oamenii ar fi atât de puÈ›in emotivi!" — Da. Cred că puteÈ›i pleca fără grijă. Vă întoarceÈ›i curând, nu-i aÈ™a? — Mâine, răspunse Soames. Aceasta e adresa la care mă poÈ›i găsi. Doctorul nu È™tia dacă omul acesta merită sau nu simpatia lui. — Bună seara! zise Soames scurt È™i plecă. Se îmbrăcă cu blana. Moarte. I se făcea frig când se gândea la ea. ÃŽn trăsură aprinse o È›igară, una din puÈ›inele È›igări pe care le fumase! Se lăsase noaptea, vântul zbura pe aripi negre; felinarele trăsurii abia luminau drumul. Tatăl lui! Un om bătrân, atât de bătrân! Ce noapte sumbră pentru moarte! Trenul dinspre Londra intra în gară chiar în momentul sosirii lui Soames. Madame Lamotte, puternică, îmbrăcată în negru, foarte galbenă în lumina felinarelor, purtând în mână un mic geamantan, ieÈ™ea de pe peron. — Acesta È›i-e tot bagajul? întrebă Soames. — Cred È™i eu! N-am avut timp să împachetez. Ce face mititica? — Bine amândouă. O fată! — Fată! Ce bucurie! Trecerea peste Marea Mânecii a fost îngrozitoare. Trupul ei solid, negru, neatins de spaima mării agitate, se urcă în trăsură. — Tatăl meu e pe moarte, zise Soames printre dinÈ›i. Plec la Londra. Spune-i sărutări lui Anette. — Tiens!, murmură Madame Lamotte; quel malheur! Soames ridică pălăria È™i plecă spre tren. Zise în gând: "Francezii!" Capitolul XIII JAMES AFLà VESTEA O simplă răceală, căpătată în camera cu ferestre duble — unde atât aerul cât È™i vizitatorii erau "filtraÈ›i", È™i din care nu mai ieÈ™ise de la mijlocul lunii septembrie — È™i James se lupta cu moartea. O mică răceală, lipsa de rezistență a organismului È™i plămânii au fost "prinÈ™i". Doctorul le spusese: "FeriÈ›i-l de răceală", dar el a răcit totuÈ™i. Când a simÈ›it prima dată durere în gât, James i-a spus sorei — căci acum avea o infirmieră — "Poftim, am È™tiut eu ce-o să se întâmple cu atâta aeriseală!" O zi întreagă a fost foarte speriat, È™i voia să înghită toate medicamentele, să ia toate măsurile: respira cu cea mai mare grijă È™i își controla temperatura la fiecare ceas. Emily nu era deloc îngrijorată. Dar a doua zi, când intră în cameră, sora îi È™opti: — Nu mă lasă să-i iau temperatura. Emily se apropie de pat È™i îi zise blând: — Cum te simÈ›i, James? È™i È›inu termometrul în dreptul buzelor lui. James ridică ochii spre ea. — La ce-mi serveÈ™te? Nu vreau să È™tiu, zise răguÈ™it. Atunci se sperie È™i ea. Respira greu, era foarte slăbit, alb ca varul, cu mici pete roÈ™ii. Numai Dumnezeu È™tie câte necazuri avea cu el, dar era James, a fost James al ei vreme de aproape cincizeci de ani; ea nu-È™i mai amintea viaÈ›a fără James; cu toată, nervozitatea, cu pesimismul, cu toată asprimea lui aparentă, era profund sentimental, bun la suflet È™i atât de darnic cu toÈ›i ai lui! ÃŽn ziua aceea È™i cea următoare abia vorbi, dar se vedea cum urmăreÈ™te din ochi tot ce se făcea pentru el, È™i de pe faÈ›a lui, Emily vedea că James luptă; iar ea nu deznădăjduia. Din tăcerea lui, din strădania lui de a economisi fărâma de energie pe care o avea, se vedea cu câtă dârzenie lupta pentru viață. Emily era foarte emoÈ›ionată, È™i cu toate că în camera lui faÈ›a ei era calmă È™i plină de curaj, ori de câte ori ieÈ™ea, lacrimi mari îi umezeau obrajii. A treia zi, la ora ceaiului, tocmai își pusese altă rochie — James observa tot ce se petrece în jurul lui, de aceea Emily se străduia să nu schimbe nimic din obiceiurile ei, pentru a nu-l speria — starea lui se înrăutăți. Pe faÈ›a lui albă erau aÈ™ternute vorbele: "Nu e nimic de făcut; sunt ostenit", iar când ea se apropie de el, îi È™opti: — Cheamă-l pe Soames! — Da, James, foarte bine, imediat, îi răspunse liniÈ™tit È™i îl sărută pe frunte. Din ochii ei căzu o lacrimă È™i când o È™terse, întâlni privirea ochilor lui plini de recunoÈ™tință. De data aceasta era foarte tulburată, pierduse orice nădejde È™i trimise telegrama lui Soames. Din bezna nopÈ›ii, cu vânt năprasnic, Soames intră în casa cea mare, în care era o liniÈ™te de mormânt. Obrazul lat al lui Warmson parcă se subÈ›iase; îl ajută cu deosebită grijă să-È™i dezbrace blana, zicând: — DoriÈ›i un pahar de vin, domnule? Soames refuză dând din cap, È™i îl privi întrebător. Buzele lui Warmson tremurau: — V-am chemat, domnule, È™i își suflă nasul. Sunt ani mulÈ›i, domnule, sunt ani mulÈ›i de când sunt lângă domnul Forsyte. ÃŽn timp ce Warmson îi aÈ™eza haina îmblănită, Soames urcă scările. Casa asta în care s-a născut È™i a crescut nu i s-a părut niciodată atât de caldă, bogată È™i comodă ca în acest ultim drum spre camera tatălui său. Nu era după gustul lui; dar, aÈ™a demodată cum era, cu atmosfera ei de belÈ™ug, era simbolul glorios al confortului È™i siguranÈ›ei. Iar noaptea era atât de întunecoasă È™i cu viscol; È™i mormântul atât de rece È™i pustiu! ÃŽn faÈ›a uÈ™ii se opri. ÃŽn cameră nici un zgomot. Apăsă încet pe clanță È™i intră pe nesimÈ›ite. Lampa era acoperită. Mama lui È™i Winifred È™edeau pe marginea patului; sora liberase scaunul de lângă căpătâiul patului. "Pentru mine", gândi Soames. ÃŽn timp ce venea dinspre ușă, mama È™i sora lui se ridicară, dar le făcu semn È™i ele se aÈ™ezară din nou. Se duse până la scaun È™i se opri în picioare, privind pe tatăl său. James răsufla greu, parcă se sufoca; ochii îi erau închiÈ™i. Văzându-l pe tatăl său atât de ostenit, alb È™i slăbit, urmărind răsuflarea lui înăbuÈ™ită, sufletul lui fu cuprins de o furie sălbatică împotriva Naturii, împotriva Naturii brutale, neîndurătoare, care s-a aÈ™ezat cu genunchii pe pieptul acestui trup firav È™i-l apasă, îl apasă până scoate din el răsuflarea, până alungă din el viaÈ›a, viaÈ›a fiinÈ›ei pe care a iubit-o cel mai mult pe lume. Tatăl său a fost cel mai prevăzător, cel mai moderat, cel mai stăpânit dintre toÈ›i bărbaÈ›ii pe care i-a cunoscut, È™i iată răsplata: încet, dureros, Natura stoarce viaÈ›a din el! Și, fără să-È™i dea seama, zise cu glas tare: — ÃŽngrozitor! Văzu cum mama lui își acoperă ochii, iar Winifred își culcă faÈ›a pe pat. Femei! Ele suportă totul mult mai bine decât bărbaÈ›ii. Făcu un pas spre tatăl său. De trei zile nu-l mai bărbieriseră, buzele È™i bărbia îi erau acoperite cu fire albe, tot atât de albe ca È™i fruntea lui. Aceasta îi dădea un aer de suavitate, o expresie stranie, care nu mai era din lumea aceasta. Deschise ochii. Soames se duse lângă el È™i se aplecă. Buzele tatălui său se miÈ™cară. — Am venit, tată! — Hm... ce... ce e nou? Mie niciodată nu... Glasul i se stinse, iar de emoÈ›ie, faÈ›a lui Soames se crispă È™i nu putu vorbi. Să-i spună?... da! Dar ce să-i spună? Făcu un efort uriaÈ™, strânse buzele È™i zise: — VeÈ™ti bune, scumpa mea Anette... un fiu. — Ah! A fost cel mai ciudat sunet din câte auzise el: un sunet urât, de uÈ™urare, îți făcea milă È™i totuÈ™i suna a biruință — parcă era un copil mic, după ce i s-a dat ceea ce a cerut. ÃŽnchise ochii din nou, È™i Soames auzi aceeaÈ™i răsuflare înăbuÈ™ită care continua. Soames făcu câțiva paÈ™i înapoi È™i se aÈ™eză pe scaun, încremenit. Spusese o minciună, căci, instinctiv, credea în adâncul sufletului că, după ce va muri, James nu va afla adevărul. Dar, în clipa aceea nu mai avea putere să simtă nimic. Se atinse cu braÈ›ul de ceva. Era piciorul tatălui său. ÃŽn strădania lui de a respira, îl scosese dezvelit de sub aÈ™ternuturi. Soames îl luă în mână, un picior rece, uÈ™or È™i subÈ›ire, alb, foarte rece. N-are rost să-l aÈ™eze la loc, de ce să-l pună sub aÈ™ternut, căci în curând se va răci È™i mai tare! Fără să È™tie ce face, începu să-l încălzească cu mâinile, în timp ce asculta răsuflarea chinuită a tatălui său. ÃŽn acelaÈ™i, timp îi reveni puterea de a simÈ›i. Dinspre Winifred se auzea un mic hohot de plâns, înăbuÈ™it imediat; mama lui È™edea nemiÈ™cată, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra lui James. Soames făcu un semn sorei. — Unde e doctorul? zise el în È™oaptă. — Am trimis după el. — Nu puteÈ›i face nimic pentru a-i uÈ™ura respiraÈ›ia? — Numai o injecÈ›ie, dar n-o poate suporta. Doctorul a spus că în timp ce luptă cu... — Nu luptă, È™opti Soames, ci se înăbușă încet-încet. E îngrozitor! James se miÈ™că neliniÈ™tit, ca È™i cum È™tia ce au spus. Soames se ridică È™i se aplecă asupra lui. James își miÈ™că puÈ›in mâinile, iar Soames le prinse în ale lui. — DoreÈ™te să se ridice, È™opti sora. Soames îl ridică. I se păru că-l miÈ™că uÈ™or, dar pe faÈ›a lui James apăru o expresie aproape mânioasă. Sora îi aÈ™eză pernele. Soames îi puse mâinile pe pat È™i, aplecându-se, sărută fruntea tatălui său. Când se ridică, văzu ochii lui James aÈ›intiÈ›i asupra lui, cu o privire care venea parcă din profunzimea duhului ce mai rămăsese în el, È™i spunea: "Eu mă duc, băiete, ai grijă de ei, ai grijă de tine; ai grijă, È›ie îți încredinÈ›ez totul". — Da, da, È™opti Soames, da, da. Soames nu È™tia ce face sora la spatele lui James, dar tatăl lui făcu un vag gest de opoziÈ›ie, parcă nu-i plăcea ceva, È™i deodată răsuflarea i se uÈ™ura, se liniÈ™ti; zăcea nemiÈ™cat. ÃŽncordarea de pe faÈ›a lui dispăru, È™i în locul ei se aÈ™ternu o stranie liniÈ™te albă. Pleoapele începură să-i tremure, apoi se opriră; faÈ›a îi rămase destinsă, senină. Numai miÈ™carea uÈ™oară a buzelor le spunea că mai respiră încă. Soames se prăbuÈ™i pe scaun È™i reîncepu să-i mângâie piciorul. Sora plângea încet lângă cămin; ce curios că ea — o străină — era singura care plângea dintre cei prezenÈ›i! Se auzeau pocnete È™i vâlvătaie de flăcări în sobă. ÃŽncă un Forsyte din generaÈ›ia bătrână pleacă spre odihna de veci — ce oameni minunaÈ›i au fost! — ce minunat s-a È›inut tatăl său până la urmă! Mama È™i sora lui, aplecate înainte, urmăreau buzele lui James. Iar Soames se aplecase într-o parte È™i, cu amândouă mâinile, îi încălzea picioarele; era singura lui mângâiere, cu toate că se răceau din ce în ce mai tare. Deodată se ridică; de pe buzele tatălui său veni un geamăt groaznic, înspăimântător, cum nu mai auzise; inima care suferise atâta se rupsese cu geamăt prelung. Ce inimă tare a avut, ce puternic le-a zis rămas bun! S-a oprit. Soames se uită la faÈ›a lui. Nici o miÈ™care; nu mai răsufla! Mort! ÃŽi sărută fruntea, se întoarse È™i ieÈ™i din cameră. Fugi sus în camera de culcare, în fosta lui cameră de culcare, È›inută încă la dispoziÈ›ia lui, se trânti pe pat È™i izbucni în hohote de plâns pe care le înăbuÈ™i în perne. PuÈ›in mai târziu, coborî È™i intră în camera tatălui său. James era întins, singur, foarte liniÈ™tit; scăpase de griji È™i temeri, faÈ›a lui trasă avea un aer grav, caracteristic oamenilor bătrâni, gravitatea monedelor vechi tocite de vreme. Soames se uită îndelung la faÈ›a tatălui său; la focul din cămin, la toată încăperea cu ferestrele larg deschise în faÈ›a unei nopÈ›i londoneze. "Rămas bun!", îi È™opti, È™i ieÈ™i. Capitolul XIV A LUI ÃŽn seara aceea È™i în ziua următoare trebui să se ocupe de multe chestiuni. O telegramă sosită dimineaÈ›a îl înÈ™tiinÈ›a că Anette e bine; iar el abia prinse ultimul tren spre Reading. Pe drum mai simÈ›ea încă pe frunte sărutul cald al lui Emily È™i în urechi îi răsunau încă vorbele: "Nu È™tiu ce m-aÈ™ fi făcut fără tine, scumpul meu!" Ajunse acasă la miezul nopÈ›ii. Vremea se schimbase, se făcuse iarăși cald, ca È™i cum după ce È™i-a îndeplinit sarcina de a trimite un Forsyte în faÈ›a Judecății de Apoi, vremea a socotit că se poate domoli. Pe la amiază Soames primi încă o telegramă, care confirmă veÈ™tile bune de dimineață. Anette era bine. De aceea, în loc să intre în casă, Soames trecu prin grădina luminată de lună È™i coborî până la hangarul în care-È™i È›inea barca. Acesta era destul de confortabil, de aceea putea dormi bine acolo. Ostenit peste măsură, se întinse pe canapea, aÈ™a cum era, îmbrăcat cu haina îmblănită, È™i adormi. ÃŽn zorii zilei se trezi È™i ieÈ™i pe debarcader. Rezemat de balustradă, întoarse privirile spre apus, unde râul făcea o cotitură È™i curgea încet prin păduri. Față de frumuseÈ›ile naturii, Soames avea o atitudine ciudată, foarte asemănătoare cu aceea a strămoÈ™ilor lui fermieri; o preÈ›uia ca È™i ei È™i suferea când era departe de natură, iar cercetările lui în domeniul picturii, îndeosebi al peisajelor, a accentuat È™i rafinat — fireÈ™te — această înclinare. Dar zorii zilei au puterea de a transforma È™i cele mai precise imagini vizuale, aÈ™a că Soames fu emoÈ›ionat. ÃŽn lumina aceasta palidă È™i rece, râul apărea cu totul altfel decât îl cunoÈ™tea el; în faÈ›a lui se dezvăluia o lume nouă, nereală, în care nu pătrunsese nici un om, ca un țărm necunoscut pe care îl descoperă acum pentru prima oară ochii omeneÈ™ti. Coloritul nu era ca acela pe care-l cunoÈ™tea el, aproape că nu era nici o culoare; liniile erau È™terse È™i totuÈ™i desluÈ™ite; liniÈ™tea acestei lumi te năucea; nu se simÈ›ea nici un miros. Nu È™tia nici el de ce era atât de emoÈ›ionat; dar, pare-se că în această atmosferă se simÈ›ea singur, fără nici o rudă È™i fără nici o avere. Probabil că tatăl său călătoreÈ™te acum spre o lume ca aceasta, cu toate că seamănă cu cea din care a plecat. Pentru a se refugia din lumea acestor gânduri, Soames se întrebă dacă vreun pictor ar putea reda un asemenea tablou. Apa era cenuÈ™ie-alburie, semăna cu... cu pântecele unui peÈ™te! Cum e cu putință oare ca toată această lume care se aÈ™ternea în faÈ›a ochilor lui să fie proprietate privată, în afară de cursul râului — dar chiar È™i apa din el era îngrădită! Nu există pom, tufiÈ™, fir de iarbă, nici pasăre sau sălbăticiune, nici chiar un peÈ™te care să nu fie proprietatea cuiva. Și când te gândeÈ™ti, pe vremuri, demult de tot, pe aici era junglă, mlaÈ™tină È™i apă, iar vieÈ›uitoarele sălbatice, înspăimântătoare, hoinăreau È™i zburdau fără nume, căci oamenii nu le cunoÈ™teau pentru a le da vreun nume; vegetaÈ›ia sălbatică È™i bogată se dezlănÈ›uise în voie pe meleagurile unde sunt azi aceste păduri, plantate È™i îngrijite de mâna omului, care coboară până lângă apă, iar dincolo, pe câmpie, în mlaÈ™tini, creÈ™teau trestii È™i papură învăluite în ceață. Da! Acum oamenii au supus totul, au pus îngrădiri, le-au scris în acte, le-au înregistrat È™i le-au strâns grămadă în birourile avocaÈ›ilor. Și foarte bine au făcut! Dar odată È™i odată vine un moment — ca acesta de acum — în care duhul lumii de odinioară apare, scormoneÈ™te È™i urzeÈ™te în jurul oamenilor, È™i dacă se nimereÈ™te să găsească un om treaz, îi È™opteÈ™te la ureche: "ToÈ›i vă trageÈ›i din singurătatea mea, care nu era proprietatea nimănui, È™i tot acolo vă veÈ›i întoarce într-o bună zi!" ÃŽn clipa aceea Soames simÈ›i că lumea e rece È™i stranie, nouă pentru el, deÈ™i veche cât lumea È™i pământul; duhul lumii care nu e a nimănui venise pe meleagurile unde trăise... Soames intră în hangar È™i își făcu un ceai la lampa de spirt. După ce-l bău, scoase din dulăpior hârtie È™i creion È™i scrise următoarele două anunÈ›uri: "ÃŽn ziua de 20 ale lunii curente a decedat, la locuinÈ›a lui din Park Lane, James Forsyte, în al nouăzeciÈ™iunulea an al vieÈ›ii sale. ÃŽnmormântarea la cimitirul Highgate, în ziua de 24 a.c., la ora douăsprezece. Conform dorinÈ›ei defunctului, rugăm a nu aduce flori." "ÃŽn ziua de 20 ale lunii curente, Anette, soÈ›ia lui Soames Forsyte, a născut o fată, la The Shelter, Mapledurham." Iar mai jos, pe sugativă, scrise cuvântul "fiu". La ora opt porni spre casă prin grădina îmbrăcată în veÈ™mânt de toamnă. Pe celălalt mal al Tamisei se vedeau tufiÈ™urile rotunde, ale căror frunze bogate în culori răsăreau din ceaÈ›a alÂburie care se retrăgea; din păduri se ridicau, în coloane drepte È™i albastre, aburi ca fumul; iar porumbeii uguiau, curățindu-È™i penele în bătaia soarelui. Se duse pe furiÈ™ în camera lui de toaletă, făcu baie, se rase, își schimbă rufele È™i se îmbrăcă în haine negre. Când coborî în sufragerie, Madame Lamotte se aÈ™ezase tocÂmai la ceai. Se uită la hainele lui È™i zise: — Nu mai spune! È™i îi strânse mâna. Anette se simte foarte bine. Dar doctorul a spus că nu va mai putea avea copii. Știai? Soames dădu din cap. Ea continuă: — Ce păcat! Mais la petite est adorable. Du café? Soames nu È™tiu cum să plece mai iute din preajma ei. ÃŽl suÂpăra — era atât de solidă, avea atâta spirit practic, iute la minte, È™tia ce vrea — franÈ›uzoaică. Nu-i plăcea nici cum vorbea, vocaÂlele le intona ciudat, iar litera "r" o pronunÈ›a cu totul deosebit; l-a enervat È™i expresia din ochii ei când i-a spus că Anette nu va putea naÈ™te niciodată un fiu — parcă el ar fi fost de vină! Vina lui! ÃŽl enerva È™i admiraÈ›ia ieftină pe are o avea pentru fiica lui, pe care el nici n-o văzuse încă. Curios, cum se ferea de întâlnirea cu soÈ›ia È™i copilul său. Ne-am fi putut aÈ™tepta să alerge în goana mare la ele, chiar din prima clipă. Dimpotrivă, se dădea îndărăt, cu un fel de teamă aproape fizică, el care era atât de mândru de tot ce era proprietatea lui. ÃŽi era frică de tot ceea ce va crede Anette despre el, după ce o supusese la atâtea chinuri, se temea să-È™i privească fiica È™i, mai ales, nu È™tia cum să-È™i ascundă dezamăgirea pentru prezentul È™i viitorul care îi aÈ™teptau. Vreme de un ceas se plimbă în sus È™i-n jos prin salon, până când — în sfârÈ™it — își adună curajul necesar pentru a urca scările È™i a bate la uÈ™a camerei lor. ÃŽi deschise Madame Lamotte. — Oh! ÃŽn sfârÈ™it, ai venit! Elle vous attend! Ea ieÈ™i, iar Soames intră cu paÈ™i uÈ™ori, cu bărbia încleÈ™tată, privind în jurul lui. Anette, culcată în pat, era foarte palidă È™i foarte frumoasă. Undeva, pe acolo, era ascunsă È™i fetiÈ›a, dar Soames n-o zări. Se duse la pat È™i, cu o emoÈ›ie neaÈ™teptată, se aplecă È™i o sărută pe Anette pe frunte. — ÃŽn fine, ai venit, Soames, îi zise. Nu mă mai simt rău. Dar am suferit îngrozitor, îngrozitor. Mă bucur că nu mai pot avea copii. Ah! Cât am suferit! Soames rămase tăcut, mângâindu-i mâna; nu era chip să rostească măcar o singură vorbă de mângâiere, de simpatie, ca fulgerul îi străbătu prin minte gândul: "O englezoaică n-ar fi spus aÈ™a ceva!" ÃŽn clipa aceea își dădu seama că niciodată nu se va putea apropia cu adevărat de ea, È™i că nici ea nu va fi sufleteÈ™te una cu el. Pricepu că Anette e un obiect din colecÈ›ia lui — atât È™i nimic mai mult! Și, fără să vrea, auzi glasul lui Jolyon spunându-i: "ÃŽmi închipui că eÈ™ti bucuros că scapi de laÈ›ul de la gât"... Ei da, a scăpat, era liber. Dar oare nu s-a legat din nou? — Trebuie să te hrănim bine, să te refaci curând. — Nu vrei să vezi fetiÈ›a, Soames? Acum doarme. — Ba da, fireÈ™te, cu plăcere, zise Soames. Ocoli patul, trecu de partea cealaltă È™i se opri cu privirea fixă. ÃŽn primul moment nu văzu nimic mai mult decât ceea ce se aÈ™tepta — un copil nou-născut. Dar în timp ce o privea, cu ochii mari deschiÈ™i — fetiÈ›a respira, obrazul ei subÈ›ire făcu o mică miÈ™care în somn — lui Soames i se păru că chipul ei are ceva personal, că este un tablou, că ar recunoaÈ™te-o între mulÈ›i alÈ›i nou-născuÈ›i. Nu era respingătoare, parcă semăna cu o floare înmugurită, era emoÈ›ionantă. Avea păr negru. O atinse cu un deget, dorea să-i vadă ochii. FetiÈ›a îi deschise, erau întunecaÈ›i la culoare — nu È™tia dacă erau albaÈ™tri sau căprui. Clipi din ochi, îi deschise mari, privindu-l cu o profunzime care parcă venea din lumea viselor. Deodată simÈ›i în inimă o căldură ciudată, un fel de exaltare. — Ma petite fleur, zise Anette dulce. — Fleur, repetă Soames: Fleur! AÈ™a o să-i zicem. ÃŽn sufletul lui năvăli sentimentul biruinÈ›ei È™i bucuria că mai dobândise ceva. Doamne, Dumnezeule! Aceasta... aceasta era a lui! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy